Miasme toxice sau cum este poluata sfera publica

 

Calitatea undei democratii tine, in mare masura, de nivelul discursului public. Am mai avut ocazia sa scriu despre miasmele din ceea ce-ar trebui sa fie conversatia democratica din Romania. Cand intelectuali de inalta tinuta sunt calomniati in chip obscen, cand diversi poltroni, impostori si ratati isi ingaduie sa ii persifleze pe cei care au construit opere menite sa dainuie, semnalele de alarma sint mai mult decat necesare. Insanitatile debitate in anii 90 de Vadim au ajuns sa fie proferate azi de oameni care se pretind intelectuali umanisti, se bat cu pumnul in piept ca democrati, se jura ca sunt post-moderni si pretind ca apara valorile liberale.

Accentuez, nu ma refer aici, la unele bloguri de subterana care s-au specializat in a colectiona tot ce inseamna gunoi, jeg si infamie, tomberoane galagioase fara impact politic semnificativ.  Mult mai grava este inregimentarea unor intelectuali in corul calomniilor. La fel de grava, cum observa recent Dragos Paul Aligica, este tacerea acestor sustinatori ai lui Crin Antonescu in momentul de fata, cand esecul promisiunilor useliste a devenit eclatant.

Unde sunt vocile tonitruante din ianuarie 2012? Unde sunt promotorii halucinatiei propagandistice numita “revolutia bunului simt”? Unii s-au simtit ofensati cand am vorbit despre noua rinocerizare. Nu cred ca m-am inselat. Oameni care frematatu de sacra indignare in raport cu “sinecuristii lui Basescu” sunt astzi complicii activi,  ai adevaratilor sinecuristi. Ceau care se dadeau de ceasul mortii cand venea forba de ICR si IICCMER, socotite “feude ale oamenilor lui Basescu”, se simt minunat astazi in compania oamenilor lui Antonescu. As putea da numeroase exemple, dar cred ca nu e neovoie de el: cititorii stiu la cine si la ce me refer. Jurnalistul Petre M.  Iancu nu greseste cand isi intituleaza editorialul  transmis la Deutsche Welle, “Pululatii purulente”. Suna dur, dar este o descriere exacta, un diagnostic pertinent a ceea ce intampla in Romania.

“Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos.

Sistematicele minciuni, insinuări, calomnii şi semi-adevăruri infamante la adresa unui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici, ori a rudelor, ascendenţilor şi descendenţilor celor care şi-au asumat activ rolul apărării democraţiei româneşti şi a principiilor statului de drept, au avut şi au acelaşi scop: de a intimida, discredita şi demonta odată cu personalităţile vizate şi ultimele obstacole în calea preluării puterii absolute de către oligarhica elită de la Bucureşti.

E clar, în context, că raportul Comisiei Europene înfierând hărţuielile din presă a pus degetul pe o rană purulentă. Rămâne ca românii să găsească antidotul toxinelor emanate de noua versiune de democraţie originală inventată pe malurile Dâmboviţei, refuzând categoric să mai consume texte şi emisiuni infame.”

http://www.dw.de/pulula%C5%A3ii-purulente/a-16584500

Despre “Diavolul in Istorie” la Library of Congress

April 16, 2013

Relationship Between Communism and Fascism Is Subject of Book Discussion

“The Devil in History” Draws on Author’s Personal Experiences

Political scientist Vladimir Tismaneanu – in his new book, “The Devil in History: Communism, Fascism and Some Lessons of the 20th Century” (University of California Press, 2012) – reflects on his experiences with communist totalitarianism to explore the movement’s political passions, radicalism and utopian ideals, as well as its consequences in the 20th century’s experiments in social engineering.

Tismaneanu will discuss and sign his book on Monday, April 29, at noon, in Room LJ 119 of the Thomas Jefferson Building, located at 10 First St. S.E., Washington, D.C. This Books & Beyond program of the Center for the Book in the Library of Congress is co-sponsored with the Library’s European Division. It is free and open to the public; no tickets are required.

During the week of April 29, the Library will host a series of lectures, panels and presentations under the theme “Igniting Conversations, Illuminating Minds.” The events – sponsored by the Library’s Center for the Book, European Division, John W. Kluge Center, Law Library and Poetry and Literature Center – will feature experts and notable thinkers in the areas of history, law, culture and public affairs.

“The Devil in History” compares communism and fascism as competing, sometimes overlapping, and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. Tismaneanu examines the inherent ideological appeal of these radical and revolutionary political movements, the visions of salvation and revolution they pursued, the charismatic types who led them, the violence within these systems and their legacies in contemporary politics.

The author discusses thinkers who have shaped contemporary understanding of totalitarian movements, such as Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Albert Camus, François Furet, Tony Judt, Ian Kershaw, Leszek Kolakowski, Richard Pipes and Robert C. Tucker. The book is as much a theoretical analysis of the practical philosophies of Marxism-Leninism and Fascism as it is a political biography of particular figures. According to the author, it deals with the incarnation of the diabolically nihilistic principles of human subjugation and conditioning in the name of presumably pure and purifying goals.

Vladimir Tismaneanu is a professor of comparative politics at the University of Maryland at College Park. His books include “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Societies,” “Reinventing Politics” and “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.”  In 2010-2012, he was president of the Scientific Council of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania.

Since its creation by Congress in 1977 to “stimulate public interest in books and reading,” the Center for the Book in the Library of Congress (www.Read.gov/cfb/) has become a national force for reading and literacy promotion.  A public-private partnership, it sponsors educational programs that reach readers of all ages, nationally and internationally. The center provides leadership for affiliated state centers for the book (including the District of Columbia and the U.S. Virgin Islands) and nonprofit reading-promotion partners and plays a key role in the annual Library of Congress National Book Festival. It also oversees the Library’s Read.gov website and administers the Poetry and Literature Center and the Library’s Young Readers Center.

The Library of Congress, the nation’s oldest federal cultural institution, is the world’s pre-eminent reservoir of knowledge, providing unparalleled integrated resources to Congress and the American people. The Library serves the public, scholars, Members of Congress and their staffs – all of whom seek information, understanding and inspiration. Many of the Library’s resources and treasures may also be accessed through the Library’s website at www.loc.gov.

Intre ridicol si desuetudine: Declinul lui Crin Antonescu

 

L-am numit candva cel mai ridicol personaj din politica romaneasca a ultimelor doua decenii. Termenul care mi-a venit in minte reflectand la comportamentul recent al lui Crin Antonescu este obsolescenta. Cu alte cuvinte, anacronism, desuetitudine, vetustete. Crin Antonescu este invechit. Prizonier al propriei vacuitati si al unei fatuitati pe masura, lipsit de idei dar arogant cat incape, omul n-a inteles mai nimic din ce s-a petrecut in 2012, este intepenit in acelasi proiect extenuat care se reduce la doua cuvinte si un semn de exclamare, repetate maniacal: “Jos Basescu!” Reactia de o virulenta incredibila chiar si in cazul acestui personaj hiper-umoral in raport cu “Initiativa Romania Liberala” mi se pare simptomatica.

In timp ce Victor Ponta mimeaza pragmatism, chiar realism politic, Crin Antonescu se vrea campionul unui radicalism a carui sterilitate nu mai trebuie dovedita. Este irelevant daca Victor Ponta este fericit de coabitare. Important este ca atat el, cat si Traian Basescu inteleg ca, la ora actuala, nu exista o alternativa rezonabila. Ca prelungirea starii de razboi civil larvar, gata mereu sa izbucneasca public, este contra-productiva. Ca de-democratizarea este o strategie perdanta.

Pumnul in gura si calcaiul de fier pot functiona doar pe scurta durata intr-un univers politic pluralist. Ideile fixe se platesc. Crin Antonescu nu poate pune botnita la infinit criticilor sai din PNL, nu poate domni ca un autocrat fara a-si anula definitiv sansele de recunoastere dincolo de frontierele formatiunii pe care (inca) o dirijeaza. I-a mers (pana la un punct) in cazurile Adriana Saftoiu si Dan Grigore, a scapat de ei, dar politica excluderilor in serie, a epurarii permenente nu renteaza niciodata pe lunga durata. Ori renteaza doar in spatiul totaliitar.

Se vede cu ochiul liber ca in PNL se coaguleaza o crescanda disidenta, ca gruparea Antonescu este tot mai nervoasa. Contestatarii sunt infierati cu furie, priviti ca tradatori demni de dispret. Se ascut cutitele vendetei. Calin Tariceanu este avertizat sa nu cada in pacatul “bigamiei politice”. Liderul PNL simte ca-i fuge pamantul de sub picioare, ca au loc miscari politice al caror efect poate fi o repozitionare a PSD care sa-i fie, lui, prezidentiabilului ce se credea de neinlocuit, fatala.

Cand Victor Ponta anunta ca formatiunea pe care o conduce are 120 de ani vechime este vorba de inca o lozinca din arsenalul inepuizabil al propagandei feseniste. Ponta nu este urmasul lui Titel Petrescu, al martirilor social-democrati inchisi de comunisti, ci al lui Iliescu si Nastase. Dar poate fi vorba si de un calcul atent legat de natura social-democratiei europene. Ponta vrea sa-si plaseze pariul politic in acea directie, s-a ars teribil anul trecut in aventura pucista initiata de Antonescu, Iliescu si Voiculescu, acum sufla si-n iaurt. Ori se face ca sufla. Deocamdata, observam ca Ponta incearca sa fie manager, Antonescu ramane baiatul din galerie care striga, fluiera, da din maini si din picioare, aflandu-se mereu intr-o alarmanta stare de agitatie.

Centrul si periferia: Despre un articol de Mircea Mihaies

Pentru mine, prieteniile de idei sunt esentiale. Nu-mi pot imagina cum as putea trai fara ele. Am citit cu imens interes si cu gratitudine articolul „Al treilea val” de Mircea Mihaies aparut saptamana aceasta in „Romania Literara”. Nu vreau sa insist aici asupra ripostei devastatoare, de o claritate exemplara si de o rigoare nu mai putin remarcabila, pe care o da unui fost intelectual democratic transfigurat intr-un jalnic epigon al lui Vadim Tudor, precum Radu Calin Cristea. Important pe lunga durata este diagnosticul pus momentului ideologic pe care il traim: disolutia unor principii fundamentale menite sa desparta  graul spiritului de neghina calibanilor, capturarea centrului de catre periferia resentimentelor, ranchiunelor, complexelor de tot felul. 

Mai mult, textul lui Mircea Mihaies insista asupra faptului ca ratiunea profunda, as spune chiar abisala, a linsajului la care am fost supus in paginile unui saptamanal bucurestean pe care il socot reincarnarea  „Saptamanii” barbiste, tine de o reactie agresiva la adresa valorilor pe care le apar, in Vest si in Est, in Statele Unite, America Latina si Europa, de peste trei decenii.  

“Când a revenit în țară, în primele zile ale lui 1990, Vladimir Tismăneanu a fost primit ca o vedetă de cinema: interviuri, întâlniri la nivel înalt, discuții televizate cu vechi prieteni și colegi care ajunseseră în poziții de frunte în stat sau în partidele emergente. Influența sa în crearea incipientei școli de gândire politică din România a fost decisivă. De la Stelian Tănase și Dan Pavel, la ultimele voci apărute în spațiul comentariului politic, toată lumea îi datorează enorm. Există un stil Tismăneanu pe care nu-l pot ignora cei care-și propun să devină intelectuali publici. Mulți îl imită, dar niciunul nu are cultura, inteligența ori farmecul lui Vladimir Tismăneanu. Și nici onestitatea lui.

Douăzeci de ani mai târziu, el s-a metamorfozat, cel puțin în spațiul presei scrise și al televiziunilor pentru care minciuna bolșevică mai constituie un reper, într-un dușman ce trebuie răpus cu orice preț. Cum a ajuns inamic public omul care a pus cărți în mâna celor mai importanți actori din spațiul public românesc actual? Cum a ajuns un exemplu de fariseism și impostură cel care, prin prestigiul său, a așezat România pe harta discuțiilor academice internaționale, a procurat burse de studii ori invitații la mari conferințe internaționale unei legiuni de intelectuali români? Cum s-a transformat „prietenul Volo” în „fiul călăului ideologic Tisminețki”? Am scris de mai multe ori despre acest fenomen dezgustător care reprezintă, într-o manieră didactică, formula decăderii incredibile a societății românești: luarea cu asalt a centrului de către periferia culturală și politică.

Deși astăzi „tribunul Vadim” nu se simte bine — e invitat la televiziuni doar în postura de claun pus să se războiască mai ales cu pegra mondenității dâmbovițene —, ideile sale au ajuns la putere. Discursul de tip „România Mare” s-a generalizat și-l auzi în cele mai impredictibile locuri, de la televiziuni mainstream, la politicieni, sindicaliști, universitari, pensionari cu grade și „lideri de opinie”. Șovinismul, rasismul, antisemitismul, anti-europenismul, anti-americanismul, axiofobia sunt la ordinea zilei. Parcă o întreagă țară cu aspirații nobile s-a metamorfozat într-un balamuc dominat de frustrările, obsesiile și aspirațiile indivizilor care în orice altă arie geografică nu s-ar ridica deasupra statutului de paria.

Sunt prea apropiat de Vladimir Tismăneanu ca om și-l admir prea mult ca intelectual încât să-mi fac iluzii că rândurile mele vor fi percepute altfel decât ca un nou lustru pe care l-aș da statuii sale. Din fericire, biografia științifică a lui Vladimir Tismăneanu e prea strălucitoare pentru a fi împroșcată cu noroi de adversarii săi, al căror număr sporește geometric cu fiecare săptămână. Va rămâne în analele infamiei ignobilul serial al lui Radu Călin Cristea, debutând sub auspiciile antisemitismului („homo brucanus”) și încheindu-se, fâsâit, ca o lumânare chioară, înecată puturos în propriul său spermanțet. Autor al unei singure cărți monografice (și aceea apărută acum vreo treizeci de ani), Radu Călin Cristea e doar unul din invidioșii ulcerați cărora li s-a năzărit că pentru emascularea lor culturală de vină e prea productivul Tismăneanu.

E adevărat: Vladimir Tismăneanu scrie mult. Dar scrie extraordinar de bine. Chiar numai cât a publicat în ultimele luni ar fi suficient pentru o carieră universitară în Occident, la cel mai înalt nivel. Câți dintre detractorii săi vor avea măcar o dată în viață o recenzie în „Times Literary Supplement”, „Foreign Affairs”, „Wall Street Journal”, etc., etc., așa cum a avut The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, 2012)? Pot să spun când: atunci când va scrie despre ei Vladimir Tismăneanu! Deși ofense imunde contra lui au existat încă din 1990, ele au devenit nemiloase, organizate militărește, începând cu 18 decembrie 2006. Prezentarea în Parlament a concluziilor Raportului Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a însemnat, într-un mod cât se poate de direct, sfârșitul iluziei că autorii crimelor comuniste și moștenitorii lor direcți sau indirecți pot dormi liniștiți, fiindcă uitarea se va fi fost așternut peste trecutul de crime și abuzuri.         Vladimir Tismăneanu a devenit ținta atacurilor furibunde deoarece nu se știa câte din măsurile propuse de Raportul final  aveau să fie transpuse în practică. Adică la ce intensitate va demara în România veritabilul proces al comunismului. Astăzi știm: la intensitatea zero. Blatul întregii clase politice a făcut ca propunerile Comisiei Tismăneanu să rămână literă moartă. Până și unele din legile care deja funcționau (de exemplu, legea CNSAS) au fost redimensionate, până la aneantizare. Dar ponegrirea isterică a lui Vladimir Tismăneanu a continuat. El trebuia decredibilizat, prezentat drept un monstru, un profitor, un  infractor. El trebuia, la rigoare, nimicit, ca nu cumva să-i mai treacă vreodată prin minte să contribuie la asanarea morală a societății românești.

Acestei uri preventive i se adaugă îl clipa de față o formă mai subtilă a dorinței de a-l ucide în efigie — așa cum fac destui din abjecții săi denigratori. E al treilea val de invective, calomnii grosolane și amenințări. El nu e fără legătură cu ideile — cu adevărat revoluționare — susținute de Vladimir Tismăneanu în cartea menționată mai sus, The Devil in History. Prestigiul multora dintre intelectualii așa-zis „de stânga” se revendică de la pozițiile pe care le-ar fi avut, ei sau magiștrii lor, ca „anti-fasciști”. Or, Vladimir Tismăneanu se află în avangarda unor cercetători occidentali (observ că i se alătură, zi după zi, tot mai mulți emuli, așa cum veți constata citind recenziile din lumea anglo-saxonă a cărții sale) care subliniază perfecta identitate politică și practică a celor două mari crime ideologice ale secolului al douăzecilea, comunismul și fascismul. Studiile și analizele lui Vladimir Tismăneanu demonstrează implacabil că e vorba de unul și același fenomen, de o aceeași „îndrăcire” ideologică și resentimentară care lovea prin două guri de tun gemene.

Mitul „anti-fascism” vs. „pro-comunism” funcționează încă în societatea românească. Încă se mai fac lucrative cariere academice, publicistice ori politice pe baza enormei diversiuni — în fapt, o escrocherie ideologică de proporții planetare —, conform căreia cele două formule politice de exprimare ale colectivismului populist și autoritar, înrădăcinate în credința mistică în forța liderului providențial, ar fi antitetice. Nici vorbă. Chiar și de la distanță ele par complementare, iar dacă ai suficient sânge rece să cobori în analiza practicii politice, vei constata că seamănă ca două picături de apă. Stalinismul românesc, ai căror reprezentanți continuă să joace — direct, sau prin cohortele de protejați și ex-doctoranzi — roluri importante în societatea actuală, s-a manifestat prin exact aceleași metode ca și fascismul. Și invers. Ura între etichetele atârnate în piepturile militanților provenea din inevitabila concurență pe resurse, particularități de grup sau profesii. În rest erau identice.

 Ca adversar al tuturor extremismelor, brune, verzi ori roșii, am citit cu încântare cartea lui Vladimir Tismăneanu. Ea — o spun comentatori avizați, oameni cu impresionante poziții academice în mari universități occidentale, jurnaliști de clasă — a dat o lovitură puternică unuia din miturile perverse ale ultimelor trei sferturi de veac. E încă o întâietate pentru care Vladimir Tismăneanu plătește din greu. Ea se leagă în mod direct de oroarea tot mai pronunțată în mediile intelectuale stângiste din România față de un Occident care, încet, șovăitor, timid, dar ireversibil, renunță la o mare minciună ideologică. Rolul lui Vladimir Tismăneanu în acest proces al transformării bulgărelui de zăpadă în avalanșă se întrevede a fi, de pe acum, proeminent.”    

Articolul de mai sus, intitulat “Al treilea val”, de Mircea Mihaies, a aparut in revista “Romania Literara”, nr. 10 / 2013. Il public aici cu acordul autorului.

Refuz sa stabilesc ierarhii ale ororilor absolute

A aparut in Lituania, cu titlul Esu iš tų, kurie atsisako hierarchizuoti absoliučias baisybes (I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors), in revista “Kultūros barai”, Vol. 2, 2013, interviul meu luat de politologul Tomas Kavaliauskas, specialist in tranzitiile post-comuniste. Iata mai jos cateva fragmente:

TK: Today the word “nationalism“ has become discredited due to nationalistic movements that are often share xenophobic and antisemitic attitudes all over Europe. However, in 1989 in East Central Europe nationalism had a positive meaning, I think because back then it was liberal nationalism – for your and my freedom. The Singing revolution shared creativity and harmony rather than ethnic hatred (possibly with some exceptions in sensitive minority territories). Does it mean we should be careful in what sense today we use the term „nationalism“ ? This term might be confusing when we refer to a different political context and different time horizon. Would you agree that in 1989 East Central Europeans shared liberal nationalism that was constructive, not destructive? If so, then perhaps liberalism and nationalism are not necessarily contradictory terms apriori ? But is it possible to rehabilitate the positive meaning of it after harsh ultra-nationalistic riots in Warsaw on November 11th in 2011 and 2012 in the name of Independence celebration?

VT: Nationalism, we know from Isaiah Berlin, is a Protean, more often than not ambivalent force. It is one of the main political impulses of modernity, a vibrant set of ideas about collective memories, identities, loyalties, anxieties, hopes, aspirations. In its early romantic form, nationalism had a strong emancipatory, universalistic, civic component. Then came the Wagnerian moment, with the emphasis on volkisch community, Blut und Boden, biological bonds, the metapolitical cult of mythological ancestry, the exaltation of tribalistic allegiances. Liberal nationalism lost ground to its main rival, illiberal nationalism. Instead of rational discourses on civic identities, the new prophets engaged in liturgic, salvationist rodomontades.

The twentieth century was, to a great extent, a battlefield between these two visions. Liberalism and nationalism are not mutually exclusive. As Israeli political philosopher Yael Tamir argues, liberal nationalism is more than an abstract possibility. American sociologist Leah Greenfeld, drawing from Isaiah Berlin and Daniel Bell, correctly argues that nationalism is a matter of dignity. But an inflamed, paroxistic sense of dignity can easily turn into paranoia. This is the reason why the great Yugoslav writer Danilo Kis defined nationalism as individual and collective paranoia. The revolutions of 1989, like the Hungarian Revolution of 1956, fused the ethnic and civic yearnings. They were attemtps to reclaim national and political sovereignty, confiscated by the totalitarian regimes. I think that the ethnic moment is indispensable, traditions cannot and ought not be erased in the name of disembodied constructs. At the same time, we should be very cautious when national symbols are used in the political battles. The tragic lessons of Yugoslavia‘s collapse need to be kept in mind as an enduring caveat.

TK: Visiting Bucharest in 2010 I had an opportunity to watch on local television an interview with you. I was amazed that during prime time an intellectual could get 3 hours. This is unimaginable in Lithuania where the TV sadly is devoured by commercial entertainment programs. Should I conclude that Romanian television is considerably more advanced in terms of promotion of intellectual culture?

VT: Tempi passati! The Romanian TV stations are also strongly commercialized and have very few intellectual shows. Add to this the role played by „Antena 3“, a very powerful station owned by a media tycoon who had collaborated with the Securitate, and you have a pretty accurate picture of the not so glorious situation. As a matter of fact, „Antena 3“ has gone of its way to besmirch critical intellectuals and present them as slaves of the West. Despicable campaigns have been waged against such intellectuals as Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, and Andrei Plesu.

TK: And may we add one more question on your book “The Devil in History” which received great reviews by such distinguished sholars like John Gray and Richard Overy? May I ask how American audience digest Communism being equalled to Nazism ? In Brussels Lithuanian Europarlamenterian Vytautas Landsbergis and Latvian Europarlamenterian Sandra Kalnietė have attempted to equal Communism to Nazism or more precisely Stalinism with Hitler’s Fascism, but failed to convince those Westerners to whom only Fascism seems to be total evil. To what extent would you agree that it is also a cultural and psychological issue — Westerners who have no experience of Stalinism are capable of acknowledging the evil of Holocaust but fail to grasp civilizational evil in gulags and Siberia ? Does this problem also lie in the fact that there is European consensus on the evil of Holocaust and extermination of Jewish populations, but there is no consensus on Communist Stalinism and genocide of own Russian people?

No doubt, some people are quite unhappy with this analogy. Ironically, my book came out precisely at the time when Oliver Stone promotes his outrageously revisionist fantasies about the US and the Cold War. The problem is thus linked to the failure to engage in a genuine exercise of moral imagination. I think there is also a deficit of empathy in the West regarding the victims of communism. Adopting an empathetic approach would make less difficult understanding things that Vassili Grossman understood so well: Communism (not only Stalinism, I hasten to add) and Fascism (or, if you prefer Nazism) embody the experience of radical evil. I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors. Evil was evil, no matter what its graphic symbol was, the swastika or the hammer and sickle. The root of these demonic experiments with millions of human lives was the frantic cult of ideology, the ecstasy of absolute transformation of nature, society, and mind. It is not only the transvaluation of all values, in Nietzsche’s terms, but an overall restructuring of morality. Good and evil are not abolished, but falsified (as French historian Alain Besancon showed, it was Russian Christian philosopher Vladimir Soloviev who was probably the first to diagnose this revolutionizing of morality). Certainly, the reluctance to condemn Communism in as unequivocal terms as Fascism is linked to the humanist heredity of Marxism. Many people still find hard to admit that the roots of Stalinism should be sought after in the Leninist hubris. Lenin’s hubris, in turn, cannot be separated from the utopian ambition to make humanity happy, at any cost. Both Communism and Fascism were redemptive political fantasies.

http://www.kulturosbarai.lt/

La National Endowment for Democracy, despre “The Devil in History”

The Devil in History:

Communism, Fascism and Some Lessons of the Twentieth Century

a book launch featuring

Vladimir Tismaneanu
University of Maryland

with comments by

Michael Allen
National Endowment for Democracy

moderated by

Marc F. Plattner
International Forum for Democratic Studies

Wednesday, February 27, 2013
12:00–2:00 p.m.

National Endowment for Democracy

1025 F. Street, N.W., Suite 800, Washington, D.C. 20004
Telephone: 202-378-9675

About the event

The Devil in History is a provocative analysis of the relationship between communism and fascism. Reflecting the author’s personal experiences of living under communist totalitarianism, the book is about political passions, radicalism, utopian ideals, and their catastrophic consequences in the twentieth century’s experiments in social engineering.

Please join us as Vladimir Tismaneanu compares communism and fascism as competing and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. He will examine:

• the inherent ideological appeal of these radical, revolutionary political movements
• the visions of salvation and revolution they pursued
• the role of charismatic leaders
• the place of violence within these systems, and their legacies in contemporary politics.

His presentation will be followed by comments by Michael Allen.

About the speakers

Vladimir Tismaneanu is professor of comparative politics and director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. His research areas include communist political systems, comparative politics, political sociology, and political theory, as well as the contemporary politics of Central and Eastern Europe. His previous books include Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) and Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1994). Mr. Tismaneanu is also a member of the editorial board of the Journal of Democracy and the research council of the International Forum for Democratic Studies.

Michael Allen is special assistant to the vice president of government relations and public affairs at the National Endowment for Democracy.

http://www.ustream.tv/channel/ned-events#/recorded/29606744

 

La Committee on Social Thought, despre “The Devil in History”, “Hotel Lux” si nu numai

 

Leszek Kolakowski a fost membru al acelui grup select care se numeste Committee on Social Thought. Francois Furet a fost presedintele acestui nucleu intelectual de la University of Chicago. Saul Bellow a facut parte din el. La fel, prietenul sau Allan Bloom. La ora actuala, presedinte este filosoful politic Robert Pippin. Anul acesta, in perioada cat este plecat in sabatic, il inlocuiesc Nathan Tarcov si Thomas Pavel. Caius Dobrescu a fost bursier Fulbright acolo, cred ca in 2002. Este asadar un loc cat se poate de adecvat pentru a vorbi despre “The Devil in History”, o carte care se ocupa exact de rolul ideilor in constructia si functionarea sistemelor totalitare, despre similitudinile dintre proiectul comunist si cel fascist. Mai ales ca titlul este ecoul unui celebru interviu al lui Kolakowski de la inceputul anilor 80, luat de George Urban, pe atunci director al “Europei Libere”, transmis in limbile in care emitea acest post de radio, publicat in extraordinara revista care a fost “Encounter” si inclus de Urban in esentialul sau volum sau de dialoguri despre stalinism.

Am fost onorat de invitatia de a prezenta ideile-cheie din carte. Am avut sansa sa dialoghez cu Nathan Tarcov, Thomas (Toma) Pavel si Bernard Wasserstein. Am petrecut o zi minunata, am discutat cu filosoful originar din Romania, Vlad Niculescu, profesor la Bradley University, autor al unei carti impresionante despre Origen. Impreuna cu Vlad am mers la expozitia Picasso de la Chicago Institute of Art. Am discutat depre lumea de azi, dar si despre viziunea despre viata si moarte a vechilor greci.

Intrebarile care au urmat prelegerii mele au fost cat se poate de incitante. Avea Hitler un proiect bine inchegat de exterminare a evreilor inca de la inceputul dictaturii naziste? Nu riscam sa construim o teleologie de tip hindsight? Mergand pe linia contrafactuala, putea fi gandit un “revizionism nazist” similar cu acela marxist din Europa de Est de dupa moartea lui Stalin? Un “Raport Secret” despre “Cultul personalitatii lui Hitler si consecintele sale”? Care a fost rolul violentei din Primul Razboi Mondial in crearea unui climat barbar? Cum au putut atatia intelectuali sa se lase inselati de cantecele de sirena ale ideologiilor redemptiv-totalitare? Care este raspunsul liberalismului la sfidarile totalitare? Ce legatura exista intre mitul progresului si utopiiile “purificatoare”?

http://www.youtube.com/watch?v=6s1Ra1QXmeU

Seara am stat de vorba cu un profesor de studii ruse, specialist in Tarkovski, despre filmele lui Aleksandr Sokurov pe teme legate de dictatori (“Moloch” despre Hitler, “Taurus” despre Lenin). Un profesor german mi-a vorbit despre filmul “Hotel Lux”. Pe scurt, am avut parte de una din cele mai fructuoase experiente de calatorie academica. Am avut norocul sa discut pe indelete cu Toma despre N. Steinhardt de care a fost atat de apropiat (tatal sau a a fost avocatul lui Steinhardt in procesul lotului Noica-Pillat, iar mama sa, istorica de arta Amelia Pavel, era si ea buna prietena cu Steinhardt).

http://www.bloomberg.com/news/2011-11-02/stalin-cavorts-with-hitler-in-communist-comedy-hotel-lux-movie-review.html

http://russianfilm.blogspot.com/2011/03/alexander-sokurov-taurus-2000.html

http://ceeres.uchicago.edu/content/vladimir-tismaneanu-%E2%80%9C-devil-history-20th-century-lesson%E2%80%9D

Despre “Diavolul in istorie” la University of Chicago, Committee on Social Thought

The John U. Nef Committee on Social Thought at the University of Chicago announces a public lecture:

“The Devil in History: A 20^th-Century Lesson”

 By

Vladimir Tismaneanu

Professor of Political Science, University of Maryland.

Author of the highly acclaimed book The Devil in History,

University of California Press, 2012.

 “An ambitious and challenging rereading of twentieth-century history.” – John Gray, Times Literary Supplement

 “Mr. Tismaneanu has produced a definitive account of the origins, the appeal, the doctrinal foundations and the political technology of history’s two bloodiest political faiths” – Leon Aron, Wall Street Journal

“Vladimir Tismaneanu’s The Devil in History is mandatory reading for those interested in the crucial questions of morality and politics posed by the comparison of Nazism and Stalinism.” – Norman M. Naimark, Robert and Florence McDonnel Professor of Eastern European Studies, Stanford University

 Monday, February 18, 2013 at 4:30 PM

Foster 505

(1130 E. 59^th Street)

http://ceeres.uchicago.edu/content/vladimir-tismaneanu-%E2%80%9C-devil-history-20th-century-lesson%E2%80%9D

“Blindness to the true nature of Communism is an inability to accept that radical evil can come from the pursuit of progress.”– John Gray

“This is a book about the incarnation of diabolically nihilistic principles of human subjugation and conditioning in the name of presumably pure and purifying goals. It is not a historical treatise (although history is present on every page), but rather a political-philosophical interpretation of how maximalist utopian aspirations can lead to the nightmares of Soviet and Nazi camps epitomized by Kolyma and Auschwitz.”–From “The Devil in History”

“The Communist International’s propaganda machine defended human rights against the abominable atrocities perpetrated by the Nazis, obscuring the fact that, until 1939, most mass crimes in Europe were in fact committed by Stalinists in the USSR.”–from “The Devil in History”

“On the path to permanent transformation, both Communism and Fascism engineered (or, rather, aimed at) the extinction of the individual by inventing equally binding criteria of faith, loyalty, and status crystallized into a master political myth.”–from “The Devil in History”

A merge linistit catre propria moarte: In Memoriam Mihail-Radu Solcan

 

Tocmai am aflat ca a incetat din viata Mihail-Radu Solcan, profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Am fost bun prieten cu el inca din anii facultatii (era mai mic cu doi ani, cred, coleg cu Adrian-Paul Iliescu si George Purdea). A fost un spirit nobil. Prietenia cu el a contat foarte mult in viata mea. Imi revin in minte discutiile noastre de-a lungul acestor decenii. Se ocupa de epistemologie, dar nu cred ca avea egal in Romania in ce priveste filosofia istoriei. Era un spirit enciclopedic. Puteai vorbi cu el despre Milosz si Popper, despre Hayek si Aron, despre Noica si Wittgenstein, despre Camus si Soljenitin, despre Martin Bubelr si Gerschom Scholem, despre Hegel, Marx, Isaiah Berlin si Kolakowski. Era unul dintre acei oameni despre care puteai spune ca citise tot. Cand vorbeam cu Radu aveam sentimentul ca discut cu Zaharias Lichter, personajul lui Matei Calinescu.

Il pasiona istoria comunismului. Era unul dintre cei mai buni cunoscatori ai dezbaterilor despre totalitarism. Un fost student al sau imi scria in urma cu cateva saptamani despre cursul tinut de Radu la Facultatea de Filosofie  pe baza cartii mele “Stalinism pentru eternitate”. Mi-as fi dorit sa fiu acolo, printre studentii sai. In asemenea dureroase clipe, cantarim ce este si ce nu este esential. Prietenia cu Radu a fost si va ramane pentru mine un lucru esential. Era sucevean de bastina, crescuse in acel spatiu central-europeaan din care au venit  marturiile unor Paul Celan, Norman Manea, Gregor von Rezzori. Gandindu-ma la Radu Solcan, imi revin in gand cuvintele cronicarului, reluate candva de G. Calinescu in “Istoria literaturii romane: “Nasc si la Moldova oameni”. Sa se odihneasca in pace.

Iata un link la un text care spune mult despre cine a fost omul Mihail-Radu Solcan. Probabil ca acolo unde este acum, surade intelegator si fredoneaza “Donna Donna”, fericit ca a ajuns in preajma lui Adonai:

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/10/04/a-merge-linistit-catre-propria-moarte-marek-edelman-si-martin-buber/

Dl Dinu Zamfirescu, IICCMER, Statele Unite si statul de drept

Dl Dinu Zamfirescu nu este o persoana privata. Veteranul liberal este presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER si membru al Colegiului CNSAS. In prima functie a fost numit de premierul Ponta. In cea de-a doua a fost desemnat de PNL. Este demnitar al statului roman, cuvintele domniei sale pot avea consecinte, mai ales daca este vorba de securitatea tarii, de relatiile tarii cu UE, cu SUA, cu NATO. Am citit declaratiile d-lui Zamfirescu de la Fundatia “Horia Rusu” si m-am crucit. Un om cu o pozitie oficiala ajunge sa declame texte care tasnesc parca de sub pana lui Vadim Tudor ori a generalului securist Rogojan, colaboratorul en titre al lui Nistorescu la “cotidianul”.

Membru al coalitiei guvernamentale, PNL-ul antonescian este, la ora actuala, se dovedeste si din declaratiile lui Dinu Zamfirescu, cea mai anti-occidentala formatie politica din Romania (nu iau in consideratie varii grupuscule marginale). Dl Zamfirescu a devenit stegar al “neatarnarii nationale”, al “neamestecului in treburile interne”, al tutoror sloganelor ceausiste despre refuzul “obedientei servile”.

In opinia domniei sale, amabasadorul Mark Gitenstein a comis actiuni care ar fi justificat urcarea sa in primul avion si trimiterea acasa, la Washington. Adica, pe romaneste, expulzarea. Ne jucam cu cuvintele? Nu IICCMER i-a acordat ambasadorului Mark Gitenstein in luna octombrie o diploma onorifica? A ignorat presdintele excutiv, dl Andrei Muraru, opiniile atat de ferme ale presedintelui Consiliului Stiintific? Se intentioneaza cumva retragerea acelei diplome pentru a pune de acord pozitia IICCMER cu aceea a presedintelui Consiliului Stiintific? Dl Zamfirescu nu scrie pe un blog personal, ci reprezinta IICCMER. Anti-occidentalismul domniei sale, atacul impotriva institutiilor statului de drept, nu sunt doar doar capriciile unui senior liberal, focuri de artificii retorice fara urmari.

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/ambasadorul_sua_onorat_de_iiccmer/

Dl Zamfirescu crede ca trebuie desfiintat CSAT-ul. Ii repugna ANI si DNA. Compara ANI cu politia secreta comunista. Il cunosc de decenii pe dl Dinu Zamfirescu si ma intreb ce s-a intamplat cu omul ponderat si lucid pe care il stiam? De unde aceasta virulenta? u ce l-a deranjat, totusi, atat de tare ambasadorul american ca sa ajunga la formulari atat de lipsite tact? Chiar crede ca aceste lucruri nu se observa, ca oricine ar fi noul ambasador al Statelor Unite la Bucuresti va fi rapid incunostiintat de linia PNL? Chiart isi inchipuie dl Zamfirescu ca dl Gitenstein se reprezenta pe sine, nu Departamentul de Stat?  Una sunt bancurile cate unui blogger solitar care da sfaturi imbibate de o definitiva acreala existentiala ambasadorilor, sefilor de partide si Papei, si alta afirmatiile publice ale unui demnitar al statului roman.

Dl Zamfirescu nu regreta ceea ce-a spus la Fundatia “Horia Rusu”, nu are niciun fel de remuscari ca l-ar fi luat gura pe dinainte, ca a spus cu voce tare ceea ce camarila uselista discuta probabil la intalnirile de taina. In emisiunea lui Andrei Badin  de pe B1TV, dl Zamfirescu a spus aceleasi lucruri, ba chiar le-a potentat. Nu mai e vorba de o gafa, ci de un angajament politic radical intr-o directie care numai bine nu poate face tarii.

http://inregistrari.b1.ro/view-aktualitatea_b1-84.html