Il mai tineti minte pe Relu Fenechiu? Despre gafele de parcurs ale domnului Klaus Iohannis

21/10/2014

Era unul dintre stalpii PNL. A fost ministru in guvernul uselist. Acum e dupa gratii. Avea raspunsuri bine confectionate, era unul din baronii penelisti. Am vazut un clip care m-a lasat cu gura cascata. Este in el dl Klaus Iohannis. Raspunde de o maniera care m-a facut sa scriu unui prieten: “Un Relu Fenechiu cu nume german”. Impasibil, se uita la tine si te lasa masca. Nu are framantari, are insa certitudini. Ghinionisti sunt profesorii de liceu care n-au avut norocul sau, oamenii fara sase case. The losers. Timp in care Monica Macovei este atacata ignobil ca fiind lipsita de compasiune pentru dezmostenitii soartei. Dl Iohannis surade ironic cand este intrebat despre casele sale, nu una, nu doua, ci sase. Va surade oare si cand va trebui sa se confrunte cu autoritarismul cleptocratic? O intrebare simpla: de ce vrea dl Iohannis sa devina presedinte?

Dl Iohannis si-a cerut scuze pentru remarca cel putin deplasata, a zis ca trecea printr-o pasa proasta in ziua respectiva. Ce se face tara asta daca va trece prin pase proaste cand ar fi presedinte? Nu stiu, nu ma pronunt. Dar, privind din nou acest dialog, ma cuprinde o mare, chinuitoare melancolie. E mai bun decat Victor Ponta? Poate. Asa ne spun oameni perfect onorabili. E mai uman decat Ponta? Nu stiu. Suntem asigurati de persoane cu biografii impresionante ca este trambulina spre normalitate. Ni se spune ca gresim prin orice nuanta critica. Intram, in mod obiectiv, chiar daca nu si subiectiv, in marea coalitie anti-Iohannis. Ca, asa cum se spunea candva, “”aducem apa la moara”. Ca ii servim mingea la fileu plagiatorului. Ca suntem naivi, lunateci, zapaciti, ca stricam lucrurile cu aceste vise naive despre viata traita in adevar. Ca e mult mai bine sa traim in liniste, pace si concordie. Ca e timpul sa terminam cu zarva, cu bataliile fara sens, fie acestea chiar si pentru statul de drept. Pentru ca, ni se spune, statul de drept e oricum o himera, o nalucire, o poveste de adormit copiii…

Ni se sugereaza ca optiunea e definitiva, implacabila, ori unul, ori altul. Sper sincer ca a fost un moment nefericit, o gafa de parcurs. In rest, dupa ce-am asistat la disecarea pe toate partile a programului Monicai Macovei, acuzata de cate-n luna si-n stele, astept cu maxim interes dezbaterile despre progamul d-lui Klaus Iohannis. Dupa cum astept si discutiile sale publice cu alti candidati, inclusiv Victor Ponta, Elena Udrea si Monica Macovei. E firesc, e normal, e necesar…

https://www.facebook.com/video.php?v=732533910151967

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/il-mai-tineti-minte-pe-relu-fenechiu-despre-gafele-de-parcurs-ale-domnului-klaus-iohannis/

 

 


Se strânge lațul: Revoluția procurorilor și calea spre a Treia Republică (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)–Actualizat

19/10/2014

Motto: “Susțin politica înțeleasă ca moralitate practică, deci ca serviciu adus adevărului, ca o preocupare esențial umană și în chip uman măsurată, pentru toate ființele umane. …Nu cunosc o alternativă mai bună.”– Václav Havel

Cu fiecare zi se strânge tot mai tare lațul pentru cei care și-au închipuit că pot batjocori la infinit demnitatea cetățenilor României. În primăvara anului 1990, se scanda “Singura soluție/O nouă revoluție”. A urmat, cum știm, contrarevoluția iliesciană, apoi revolutia electorala eșuata și reformismul jenat de el însuși al lui Emil Constantinescu, omul “învins de structuri”, apoi eforturile de mexicanizare a României din timpul tandemului Iliescu II-Adrian Năstase, apoi vremurile lui Traian Băsescu. Una din moștenirile acelor vremuri, firește nu unica, o reprezintă înființarea unor instituții menite să elimine corupția endemică și să asigure funcționarea normală a statului de drept. Prin această normalitate înțelegem cel puțin două elemente: transparență și responsabilizare, dreptul de a trage la răspundere pe toți cei implicați în politici publice, ceea ce în engleză se cheamă accountability. Poarta spre normalitate, cum am mai scris, se numește Monica Macovei. Altruismul civic și angajamentul pentru statul de drept sunt liniile de forță ale programului ei politic. Acest program este inseparabil de ceea ce se întâmplă, nu de ieri de azi, în România, ci de câțiva ani încoace: revoluția procurorilor.

Finalitatea acestei revoluții este limpede. Zguduind din temelii piramida corupției, ea va duce la geneza unei a Treia Republici în România, una a cetățenilor, nu a aparatului de partid și de securitate, cum a fost RPR, ori a neo-nomenclaturii cinice și rapace, cum este cea actuală, aflată în plină dezintegrare. Șansa pe care o vedem în candidatura Monicăi Macovei este direct legată de această revoluție a procurorilor menită să pună bazele celei de-a Treia Republici. Ne putem chiar imagina, într-un viitor nu prea îndepărtat, un partid politic construit pe viziunea revoluției non-violente, legale, pașnice, capabilă să ofere cetățenilor ceea ce este al lor și le-a fost răpit de către beneficiarii ticăloșiei instituționalizate: libertatea de a-și decide soarta, dreptul de a nu se lăsa călcați în picioare de către campionii venalității.

Actuala revoluție a procurorilor nu este, cum cred unii, un spasm propagandistic pre-electoral, ci expresia maturizării civice a magistraților din România, o consolidare în regim de urgență istorică a luptei pentru a Treia Republică. Atunci când îi vedem pe caizii Viorel Hrebenciuc și Ilie Sârbu panicați, după decenii de impasibilitate insolentă, înțelegem că există acum o șansă ca România să nu mai sucombe mizeriei morale. Acești indivizi au tratat țara ca pe o moșie personală (deloc departe de patrimonialismul sultanistic ceaușist), iar ofițerul acoperit, premierul plagiator Victor Ponta, a jucat și joacă rolul de servil arendaș.

Două instituții s-au dovedit și continuă să se dovedească esențiale în acest proiect de reconstrucție statală: DNA și ANI. Nu întâmplător, ele sunt instituțiile cele mai detestate, atacate și ponegrite de către marii corupți ai României, o categorie transpartinică în care, nu se poate nega, domină exponenții mafiei clientelar-cleptocratice pesediste.

Niciun om care examinează cu bună-credință actuala configurație a forțelor politice nu poate să nu vadă că există o solidaritate valorică între revoluția procurorilor și viziunea Monicăi Macovei. Această convergență poate fi premisa unei revoluții electorale. Conceptul de revoluție electorală, introdus de unul din autorii acestui articol încă din 1996, este astăzi frecvent utilizat în politologie. În ceea ce ne privește, nu facem parte din corul celor care cobesc și ne anunță că există un fel de fatalitate a victoriei unuia sau altuia dintre candidații unui establishment compromis până în măduva oaselor. Se aud acum, în fine, vocile celor care au fost ignorați, uitați, neglijați.

Candidatul ACL, dl Klaus Iohannis, este direct îndatorat forțelor care au pus la cale tentativa avortată de lovitură de stat din vara anului 2012. A pune între paranteze acel moment de maximă primejdie pentru democrația românească ni se pare o eroare, o invitație la amnezie. Despre Victor Ponta nu credem că mai este nevoie să spunem care îi este profilul. Dl Teodor Meleșcanu nu este candidatul neo-nomenclaturii, el este chiar neo-nomenclatura. Carisma Monicăi Macovei nu este una populistă, salvaționistă, mitologică, ci este carisma instituțiilor oneste în care cetățeanul se poate regăsi și în care poate să aibă încredere. Revoluția procurorilor și campania Monicăi Macovei au reabilitat încrederea socială ca nerv vital al democrației din România.

Pe de altă parte, această revoluție a procurorilor români nu este o noutate europeană. Este pur și simplu una din soluțiile reale la criza morală a clasei politice într-o democrație. Am asistat în Italia la ceva comun, când revoluția pașnică a judecătorilor a scos acea țară dintr-un marasm politic similar cu al nostru. Nu discutăm berlusconismul care a urmat acolo, vorbim punctual despre crize și soluții, hic et nunc. În plus, fiecare țară își are trăsăturile ei specifice, propria ei cultură politică. Revoluția procurorilor înseamnă de fapt o întoarcere la domnia legii, concept absolut esențial fără de care, îndrăznim să afirmăm, regulile formale ale jocului democratic ar rămâne pentru mult timp doar o ficțiune vătămătoare. Iar cetățenii României încep să înțeleagă din ce în ce mai tare fenomenul. Cum altfel putem explica atunci acel adevărat efect cathartic național, acea defulare generalizată, acel mini-revelion în plină vară odată cu condamnarea si încarcerarea simbolului corupției post-decembriste, Dan Voiculescu?

Cetățenii s-au dumirit, în mare parte, că fără un sistem funcțional de sancțiuni nu poate exista niciun viitor democratic stabil. Când democrația se află în vremuri întunecate, spre a-l parafraza pe politologul Jeffrey C. Isaac, este nevoie de lumina unor oameni care gândesc la binele semenilor lor. La 25 de ani de la evenimentele din 1989, a venit momentul ca hegemonismul cleptocratic bazat pe disprețul pentu lege și cetățeni să ia sfârșit. A Treia Republică se poate naște doar din cenușa acestor monștri răpuși. Să avem încredere în proces, speranța apare întotdeauna la interfața cu schimbarea reală, cu revoluția civic-electorală. În istoria oricărei țări există clipe de răscruce. Alegerile prezidențiale din acest an sunt o asemenea clipă. A o rata este mai mult decât o eroare. Este o tragedie.

Recomandari:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/agentul-minciunii-impenetrabila-opacitate-a-ofi%c8%9berului-acoperit-ponta-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/manifest-pentru-monica-macovei-sa-credem-in-basmul-democra%C8%9Biei/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sansa-macovei-regasirea-tezaurului-pierdut-al-revolutiilor-din-1989/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/betia-puterii-auto-divinizarea-arendasului-victor-ponta/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-poarta-sombrero-adrian-nastase-victor-ponta-si-mexicanizarea-romaniei/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/contre-vents-et-marees-monica-macovei-%c8%99i-resurec%c8%9bia-speran%c8%9bei/

http://www.lapunkt.ro/2014/10/18/votul-sincer-in-primul-tur-un-punct-de-vedere-alternativ/

http://link.springer.com/article/10.1007%2Fs12115-997-1058-6

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/se-strange-la%c8%9bul-revolu%c8%9bia-procurorilor-%c8%99i-calea-spre-treia-republica-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

Update, 20 octombrie 2014–Articolul de mai sus se ocupa de miza reala a alegerilor prezidentiale. Deci de continuarea actiunii de exorcizare a spatiului public, a luptei impotriva patologiei coruptiei mari, mijlocii si mici, vizibila si invizibila ori de abandonarea ei in numele “linistii publice”. Ponta si ai lui vor sa se revina la justitia ancilara in raport cu puterea politica. Vor sa puna catuse justitiei, nu infractorilor. Viorel Hrebenciuc, acest mare vizir al imperiului pesedist, simbolizeaza tot ce a fost mai sordid in anii sistemului Iliescu. “Junele turc” Dan Sova este simbolul mizeriei morale din timpul lui Ponta. Hrebenciuc a fost marele tartor al combinatiilor din umbra, omul care a crezut ca poate juca pe degete la infinit tot ce misca in clasa politica romaneasca. Este una din figurile centrale din ceea ce putem numi pinacoteca nemerniciei, ori, daca preferati, pinacoteca malefica. Dan Sova, prietenul de suflet al lui Ponta, ii calca cu fervoare pe urme. Ni se pare o veritabila urgenta ideea Monicai Macovei de a se organiza un referendum pentru ridicarea imunitatii politicienilor: “Capetenia mafiotilor PSD este aleasa doar acea persoana care garanteaza imunitatea penalilor. Primul lucru pe care il voi face ca presedinte este sa elimin imunitatea politicienilor, printr-un referendum. Lui Hrebenciuc ii este frica ca ajunge in puscarie. Asa cum le este frica multor politicieni PSD. Si pentru a scapa de inchisoare isi fac legi de gratiere sau vor sa scoata infractiuni din legile existente, ca sa nu mai raspunda pentru faptele lor”.

Este reconfortant sa citim ce are de spus jurnalistul Moise Guran pe acest subiect: “Vă spun sincer că, dacă îmi pasă de ceva după aceste alegeri, îmi pasă ca DNA-ul să lucreze la fel de eficient, indiferent cine va ieşi preşedinte. Dacă dăm legi care fac inutilă munca DNA-ului, atunci ar trebui să ştim de ce murim de foame în România…” Subscriem. (VT, MS)

http://www.biziday.ro/2014/10/20/riposta-guzganului/

 


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul

12/10/2014

Trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, ştim amîndoi, sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înşelătoare. În plus, aş fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: “The past is never dead. It’s not even past.” Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acţiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate şi constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul său, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spaţiu al libertăţii. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.

Deci viitorul societăţii româneşti pe care îmi ceri să-l imaginez aici, în finalul acestui dialog extrem de pasionant şi onorant pentru mine, îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştii prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numeşti “arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.

Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim “cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.

Mă întrebi dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica “României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanţa tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.

Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de “românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. În concluzia acestui dialog, dă-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.

Textul de mai sus este un fragment din dialogul pe care l-am purtat cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, publicat in revista online “LiterNet:

http://atelier.liternet.ro/articol/14971/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Imi-afirm-raspicat-si-cu-mindrie-lovinescianismul.html

 


Şansa Macovei: Regăsirea tezaurului pierdut al revoluţiilor din 1989

02/10/2014
In cartea ei “On Revolution”, marea ganditoare a politicului care a fost Hannah Arendt vorbea despre tezaurul pierdut al revolutiilor. Imaginea este extrem de actuala acum cand asistam la renasterea populismelor salvationiste si a unei demagogii menita sa submineze increderea in valorile democratiei liberale. Atunci cand isi afirma sprijinul pentru ideile Proclamatiei de la Timisoara, Monica Macovei sfideaza consensul celor care au facut din amnezie principiul existentei lor politice, le atrage atentia ca drepturile omului sunt universale si non-negociabile. Cele 20 de motive de a vota pentru Monica Macovei sunt tot atatea argumente pentru politici destinate sa fortifice statul de drept si participarea civica.

Cand scriam, impreuna cu Marius Stan, ca Monica Macovei reprezinta poarta noastra spre normalitate aveam in vedere ca optiunile ei sunt acelea ale modernitatii: toleranta, incluziunea, respectul pentru valori, pentru dialog, demnitate, moralitate si civilitate. Sunt valorile pentru care milioane de oameni au iesit in strada in 1989 la Berlin, Leipzig, Praga, Bratislava, Gdansk, Varsovia, Budapesta, Sofia, Timisoara si Bucuresti. Astefel a pierit comunismul, prin afirmarea a ceea ce Vaclav Havel a numit puterea celor fara de putere. Vlad Zografi a scris aici despre riscul Ponta. Eu vorbesc despre şansa Macovei.

Revolutiile din 1989 au asezat individul si drepturile sale in inima unui proiect de reconstructie a polisului. Ele au respins sovinismele de orice fel si au insistat pe unitatea noastra ca specie. Nu neg ca au urmat miscari de revansa, intruchipari ale resentimentului social, anticipate de Ralf Dahrendorf in ale sale “Reflectii despre revolutia din Europa”. Altruismul civic a fost finalitatea lor, nu particularismul tribalist. Statul comunist era unul al dispretului pentru lege. Revolutiile din 1989 an reabilitatat ideea de legalitate. Statul comunist proclama infailibilitatea ideologiei dominante. Revolutiile din 1989 au fost non-ideologice, non-teleologice si non-mesianice. Statul comunist a distrus intiativa privata si a diabolizat proprietatea. Revolutiile din 1989 au pus capat experimentelor de inginerie sociala in care statul decidea ce avem voie sa gandim, sa spunem si chiar sa mancam.

Nu voi discuta acum modul in care a fost deturnata Revolutia din decembrie 1989 de catre puterea fesenista, reincarnare a celei comuniste doar aparent distrusa. Voi spune doar ca fara a cauta adevarul despre revolutie, vom ramane pe veci blocati in mistificarile iliesciene. Din orice punct de vedere examinam situatia actuala, este limpede ca Monica Macovei este antiteza plagiatorului Victor Ponta, cele care l-am numit mitomanul galactic, omul pentru care siluirea adevarului este ocupatia favorita. Oricum am privi lucrurile, este limpede ca Monica Macovei reprezinta transparenta institutionala si garantia ca in Romania poate functiona ceea ce se cheama accountablity, deci dreptul de -a responsabiliza pe cei implicati in treburile publice, indiferent de functia lor. Comunismul a fost un sistem clientelar, funciar corupt si corupator. Post-comunismul romanesc a creat un sistem de retele mafiotice care paraziteaza scandalos economia tarii. Proiectul Macovei propune modalitati concrete pentru a pune capat acestui dezastru.

Revolutiile din 1989 au relansat conceptul de republica drept res publica. Monica Macovei ne invita pe toti sa fim participanti in aceasta regandire a ceea ce inseamna cu adevarat sfera publica. Doar astfel e posibil sa fie depasit cinismul paralizant si scepticismul relativist. Cine spune ca e vorba de cine stie ce rigorism absolutist, de un fel de “iacobinism” in vestminte noi, greseste. Dimpotriva, proiectul Macovei este unul al regasirii unui tezaur uitat de speranta, generozitate si realism. Dar nu un realism al abdicarii, ci unul al rezistentei morale. In acest proiect, realismul si idealismul se intalnesc in chip fericit. Dintre cele cel putin 20 de motive de a vota pentru Monica Macovei, aleg aici unul de o incontestabila urgenţă: “Eu votez Monica Macovei pentru că vrea şi poate să păstreze România cu faţa către Vest, ancorată în valorile democraţiei liberale, nu către Est, unde minciuna, nedreptatea şi ticăloşia guvernează în dispreţul cetăţeanului.”

http://macoveipresedinte.ro/despre/20-de-motive-sa-votezi-macovei/

http://macoveipresedinte.ro/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/09/20/mitomanul-galactic-un-kim-jong-un-de-dambovita/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sansa-macovei-regasirea-tezaurului-pierdut-al-revolutiilor-din-1989/


Sever Voinescu: Dragă Vladimir, cum te poți feri de tragedie privind drama

30/09/2014

Așadar, nu cred că România e captivă într-o fatalitate groaznică. Dacă aș fi crezut, aș fi fost resemnat și aș fi așteptat, cu oarecare nerăbdare, să văd ce ne mai face fatalitatea de data asta. Dar eu cred altfel. Cum spui tu, cred ”că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile” și, tot în cuvintele tale, cred că ”jocurile nu sînt făcute”. Tocmai asta mă înspăimîntă. Sînt sigur că destinul României e în mîna românilor! Și 60% dintre ei vor cu Ceaușescu. Asta mă umple de groază!

Popoarele, dragă Vladimir, nu au nici o răspundere. Pot purta culpe (Jaspers a scris admirabil despre asta, cum știi), pot trăi momente magnifice, dar pot comite și atrocități inimaginabile. Pot alege bine, dar, mai ales, pot greși. Dar orice ar face, popoarele nu răspund niciodată. Mecanismele de tragere la răspundere a invizilor s-au sofisticat, au evoluat și au devenit tot mai performante, în funcție de scopul lor. Dar civilizația nu a putut produce un mecanism de tragere la răspundere a poporului pentru erorile lui. Suveranitatea poporului – concept fundamental pentru orice democrație constituțională, înseamnă impunitatea poporului. În istorie, cu mult mai mulți oameni au murit prin ”voința populară” ori din cauza ei, decît de mîna tuturor dictatorilor. Toate popoarele lumii au mîinile pătate de sînge, dar să ferească Dumnezeu să le impuți, cumva, asta

Eu nu spun că jocurile sînt făcute. Spun, doar, că mi-e teamă, dragă Vladimir, de poporul acesta al meu. Democrația și dictatura, deopotrivă, se sprijină pe popor – cum, iarăși, știi bine. Uneori, pe o majoritate a lui. Alteori, pe o minoritate. Hannah Arendt, pe care atît o prețuiești, a dovedit într-o anumită carte că nu există totalitarism fără oleacă de popor implicat și știi bine cîte a pătimit cînd a spus asta într-o anumită formulă particulară, într-o altă carte. Poporul este mereu implicat în propria-i guvernare, este mereu parte activă în propriul destin. Dihotomia guvernanți-guvernați (clasică deja pentru științele politice, inclusiv pentru teoria dreptului constituțional, de la Jean Bodin încoace), este o mare eroare etică. Poporul, care e întotdeauna guvernat, niciodată guvernant, poate face orice, căci raportul de răspundere politică îi este lui datorat întotdeauna și nu-l incriminează niciodată. Există oameni care au răspuns cu viața în fața poporului exact pentru ceea ce au făcut cu sprijinul manifest al aceluiași popor – sînt figurile cele mai tragice din istorie. În tribunale (fie ele judiciare sau ”ale istoriei”) se judecă cu nesaț crimele indivizilor împotriva popoarelor, dar nu se judecă niciodată crimele popoarelor împotriva indivizilor.

 În finalul mesajului tău optimist, mi-ai reamintit faimoasele vorbe ale lui Émile Zola: ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera ». Sigur că sînt și eu impresionat de entuziasmul și de energia cuprinsă în aceste cuvinte ale romancierului – nimic nu e mai bine pentru sufletul unui om decît să creadă în izbînda fatală a adevărului! Dar eu găsesc salvarea de spaima pe care ți-am descris-o mai sus, tot în Zola, și tot în același text, dar ceva mai înainte.

Pînă în 25 noiembrie 1897, Émile Zola fusese tăcut în privința  afacerii Dreyfus, care dezbina, deja, Franța. Ba mai mult, din cîte auzise, Zola înclina să creadă în vinovăția lui Alfred Dreyfus. Cîțiva amici, precum Bernard Lazare, Marcel Prévost, avocații Sarrut, cu care Zola se cunoștea bine, și Leblois, cu care se cunoștea mai puțin, s-au năpustit pur și simplu asupra lui pentru a-l convinge că Dreyfus e nevinovat și că s-a comis o imensă nedreptate. Nu e de uitat că tabăra anti-Dreyfus strîngea, cel puțin la început, mari personalități: Barrès, Maurras, Rodin, Renoir, Jules Verne, la un moment dat chiar Paul Valery, extrem de tînăr atunci. Dreyfusiștii aveanu nevoie ca de aer de nume mari în tabăra lor. Primul semn serios de întrebare, Zola și-l pune după ce vede cum Auguste Scheurer-Kestner, vicepreședinte al Senatului, un politician de înaltă ținută morală, este violent atacat în ziare doar pentru că punea la îndoială, cu evidentă bună-credință și probe solide, versiunea care susținuse condamnarea lui Alfred Dreyfus. Din acest moment, 25 noiembrie 1897, Zola s-a implicat. Și a făcut-o atît de vehement încît, trei luni mai tîrziu, va fi inculpat într-un proces de insultă adusă  autorității, în fața unui tribunal militar, căci temperatura publicisticii sale crescuse pînă la incandescență .

Cum ziceam, pe 25 noiembrie,  ”Le Figaro” a publicat primul articol al Zola despre afacerea Dreyfus, intitulat, simplu, ”M. Scheurer-Kestner”. Mulți spun că așa s-a inaugurat era intelectualilor publici, în care trăim și astăzi. Dar ceea ce e interesant în acest prim articol, cel puțin la fel de interesant precum sfîrșitul său memorabil pe care îl citezi, este începutul. Îmi permit să-l traduc pentru cei care urmăresc dialogul nostru: ”Ce dramă mișcătoare, ce personaje superbe!În fața acestor documente de o frumusețe atît de tragică pe care viața ni le-a adus, inima mea de romancier tresaltă de o admirație pasionantă. Nu cunosc ceva de o psihologie mai înaltă. Intenția mea nu este să vorbesc despre afacere în sine. Dacă circumstanțele mi-au permis să studiez aceste documente și să îmi formez o opinie întemeiată, nu uit că este deschisă o anchetă, că justiția e sesizată și că este onest să aștept, să nu mai adaug și eu la grămada de taclale abominabile care încearcă să facă obscură o afacere atît de simplă și de clară. Dar personajele, începînd de astăzi, îmi aparțin mie, care nu sînt decît un trecător ai cărui ochi sînt deschiși asupra vieții…”  Poziția de pe care a pornit Zola în această poveste, interesul lui, cel puțin la început, este cel al unui romancier. Realist, naturalist chiar, dar romancier. Ce vreau să spun, dragă Vladimir, este că, pînă să ajung să cred în marșul irezistibil al adevărului, trebuie să-i privesc pe toți ca pe niște personaje ale unei drame de oarecare intensitate anume pentru a le putea supraviețui. Așadar, minunatei tale ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera », ultima frază din acest articol al lui Zola, eu voi răspunde cu prima sa frază: ”Quel drame poignant, et quels personages superbes!”  Pînă ajunge adevărul la noi, în marșul lui de neoprit, lasă-mă să-i privesc ca pe niște personaje ale unei drame și să mă tem, puțin, de ei toți.

http://www.evz.ro/draga-vladimir-cum-te-poti-feri-de-tragedie-privind-drama.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html

 


23 august și memoria victimelor – Vă mai amintiți, vă pasă, dragi politicieni? (Updated)

22/08/2014

Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice. Rolul partidelor istorice si al monarhiei, deci al Regelui Mihai, a fost decisiv. Impunerea prin dictat sovietic a guvernului condus de “tovarasul de drum”, in fapt marioneta Petru Groza, la 6 martie 1945, a semnificat inceputul acapararii puterii de catre comunisti. In noiembrie 1946 a avut loc un furt electoral fara precedent in istoria acestei tari comis cu maxim cinism de catre instrumentele umane ale lui Stalin din Romania, membrii partidului comunist, partid totalitar, anti-national si anti-pluralist. Teroarea a functionat constant in acea perioada, au fost organizate abjecte provocari de catre bandele de “militanti” comunisti. A fost pusa in actiune drojdia societatii, mardeiasii utilizati de catre echipa Dej-Pauker-Luca-Georgescu pentru atingerea obiectivelor liberticide. Asa a prins fiinta tirania comunista din Romania: prin violenta, fanatism, propaganda si represiune.

La 30 decembrie 1947, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai, a fost intrerupta continuitatea constitutionala a statului roman si a fost impusa o dictatura intemeiata pe o ideologie ostila valorilor democratice, traditiilor spirituale si patriotismului luminat. S-a pornit lupta anti-religioasa, a fost desfiintata arbitrar si abuziv Biserica Greco-Catolica, reazim al identitatii nationale romanesti. Au suferit imens ortodocsii, catolicii, protestantii, dar si militantii sionisti. Suveranitatea poporului a fost abolita, Romania, devenita “republica populara”, a devenit practic o colonie a URSS. Sloganul epocii, scandat isteric la mitingurile oficiale, era “RPR-URSS/Sunt pe veci prietene!” In aceasta mitologie perversa, Stalin era “parintele popoarelor”, URSS era “bastionul pacii”. Sclavia era celebrata drept opusul ei: “Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!” In 1948, Romania traia in universul descris de George Orwell in romanul sau “1984″. Trecutul intra in malaxorul rescrierilor conjuncturiste. Cum a observat Orwell: “In totalitarism, nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul”.

Liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Dinu Bratianu, au fost aresati in 1947, intemnitati in conditii atroce, au murit in inchisori. In februarie 1948 disparea Partidul Social Democrat prin inghitirea sa de catre comunisti. Cei care au rezistat pseudo-unificarii au ajuns in puscarii. Reprezentantul PCdR in negocierile secrete care au pregatit lovitura de stat de la 23 august a fost intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. In 1948 a fost arestat, apoi a fost anchetat salbatic, a refuzat sa recunoasca culpe imaginare si a murit impuscat in aprilie 1954. Milioane de oameni au suferit consecintele terorii comuniste.

Cultura romaneasca a fost agresata in chip abominabil. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi. Valorile reale au fost substituite prin pseudo-valori. Elita intelectuala a tarii a fost decimata. Jurnalistii onesti, chiar unii de stanga precum Tudor Teodorescu-Braniste, au fost amutiti. Clasa de mijloc a fost distrusa. Taranimea a fost martirizata. Clasa muncitoare, in numele careia potentatii comunisti indrazneau sa vorbeasca, a fost mai exploatata decat oricand in anii de dinainte de 1947. Grevele au fost interzise, sindicatele au fost transformate in “curele de transmisie” ale partidului comunist. Ratiunea a fost inlocuita prin credinta oarba. Planificarea de tip leninist a anihilat piata libera. Proprietatea privata a fost criminalizata. Spalarea pe creier a devenit principala sarcina a pedagogiei comuniste. Istoria nationala a fost rescrisa in conformitate cu basmele moscovite.

Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe temele Visinescu si Ficior, e pacat ca se actioneaza prea putin public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. Sunt sincer curios sa vad cum se raporteaza candidatii prezidentiali la problematica politica si morala a decomunizarii, cat le pasa de acest subiect. In ce o priveste pe Monica Macovei, raspunsul este limpede:

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/08/20/incepe-sa-se-faca-dreptate-pentru-victimele-regimului-comunist/

(Update, 23 august 2014): Salut cuvintele lipsite de orice echivoc ale candidatului prezidential al ACL, dl Klaus Iohannis: ​”Liderul liberal Klaus Iohannis a transmis sambata un mesaj de comemorare a 75 de ani de la semnarea pactului “odios” Ribentropp-Molotov, un “capitol tragic” ce a dus la regimurile totalitare care au pus stapanire pe “mare parte din continentul nostru”. “De la divizarea naţiunii la tragediile umane nespuse, momentul 23 august rămâne o bornă cinică în istoria secolului XX”, scrie Iohannis.” O mica, dar, cred eu, necesara, rectificare: nu acel pact a dus la regimurile totalitare. Ele existau in Europa si tocmai natura lor atat de smilara (nu spun identica) a facut posibila ceea ce istoricii au numit imbratisarea mortala a celor doi briganzi. In rest, de acord, momentul 23 august 1939 ramane, cum scrie dl Iohannis, “o borna cinica in istoria secolului XX”. Este un lucru stiut la Varsovia, in tarile baltice, la Chisinau, la Cernauti, iata ca si la Bucuresti…

De asemenea, dl Iohannis scrie despre rolul decisiv al Regelui Mihai in actul de la 23 august 1944:

“Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la actul istoric de la 23 august 1944, al cărui autor a fost, în mod netăgăduit, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României. Astăzi, îmi revine onoranta misiune de a mulțumi Majestății Sale în numele Partidului Național Liberal pentru gestul curajos care a condus, în cele din urmă, la victoria Aliaților. Momentul istoric prin care România a întors armele împotriva naziștilor, scurtând războiul cu cel puțin șase luni și evitând pierderi teritoriale și umane incomensurabile pentru țară și pentru întreaga Europă, rămâne, probabil, cel mai important eveniment din istoria noastră recentă.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17953032-klaus-iohannis-mesaj-75-ani-semnarea-pactului-ribentropp-molotov-23-august-amintim-victimele-regimurilor-totalitare-care-pus-stapanire-mare-parte-din-continentul-nostru.htm

Salut si declaratia d-lui Cristian Diaconescu: “Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, presedintele FMP, reaminteste ca la “23 august 1939 ministrii de Externe ai URSS si Germaniei naziste, respectiv Ribbentrop si Molotov semnau la Moscova, Pactul Hitler-Stalin prin care puneau bazele impartirii Europei intre doua state in plina expansiune violenta”, dar si ca, in conditiile existentei pactului, “ocuparea Basarabiei de catre armata sovietica a mai fost confirmata si printr-un Protocol aditional secret care la punctul 3 preciza: ‘Privitor la sud-estul Europei, partea Sovietica isi manifesta interesul in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune’”. Diaconescu aminteste ca in 2008, Parlamentul European a declarat 23 august ca “Ziua Europeana de comemorare a victimelor stalinismului si nazismului”.”

http://www.ziare.com/alegeri/candidat/ce-semnificatie-are-ziua-de-23-august-pentru-candidatii-la-prezidentiale-1318006

Pana la aceasta ora, nu stiu ca dl Victor Ponta, premier al Romaniei, lider al PSD si candiadul prezidential al acestui partid, sa fi facut o declaratie legata de nefastul Pact Molotov-Ribbentrop si de Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului, consfintita prin lege. Dl Ponta a publicat un mesaj legat de rolul Regelui Mihai in lovitura de stat antifascista de la 23 august 1944.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-17952041-victor-ponta-23-august-1944-moment-referinta-pentru-romania-datorita-regelui-mihai.htm

Recomand calduros articolul profesorului Ioan Stanomir aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/08/23/23-august-1944-saptezeci-de-ani-dupa/

Despre semnificatiile contemporane ale acelui funest pact:

http://www.contributors.ro/global-europa/fraternizari-diabolice-linia-molotov-ribbentrop-si-destinul-europei-centrale/

Reiau mai jos un text din noiembrie 2011. Il consider de o acuta actualitate.

“Presedintele Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.

Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.

IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/societatelife/regele-mihai-i-la-90-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

http://www.revista22.ro/stalinism-pentru-vesnicie-comunismul-romanesc-in-perspectiva-comparata-511.html

http://www.youtube.com/watch?v=74qlwTvrWtk

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/23-august-%c8%99i-memoria-victimelor-%e2%80%93-va-mai-aminti%c8%9bi-va-pasa-dragi-politicieni/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers