Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


USL, dragostea noastra! El Crin si Ponta redux

19/08/2014

Au revenit, precum stafiile, spre a ne asigura ca n-am visat ca a existat aievea ceea ce plagiatorului ii creeaza nedisimulate senzatii nostalgice, iar pentru Romania democratica a fost cosmarul din iulie 2012. “Ce frumos a fost USL-ul!” “Ce mult ne-am iubit!” Duumivirii Victor Ponta si Crin Antonescu sunt prezenti, isi amintesc de timpurile cand erau frati de cruce si planuiau impreuna cum sa puna statul de drept pe butuci. Ponta e direct, declara public ca il uraste pe Traian Basescu. In locul gandirii si al rusinii, ura. Cum sa nu te intrebi incotro vrea acest personaj sa duca Romania, cum sa nu-ti amintesti cu oroare de modul in care ce doi, teleghidati de securistul Felix, au pus la cale cea mai dura lovitura la adresa democratiei romanesti de la mineriada din iunie 1990 incoace?

  Prieten drag, ne cunoastem de-o viata...

Duumvirii, pe vremea maximei iubiri

El Crin se simte tradat de Klaus Iohannis, dar probabil il va vota. Analfabetul istoric Ponta face declaratii aberante despre Monica Macovei ca un fel de Ana Pauker, desi el este seful unui partid cu adanc infipte radacini in traditia “neinfricatei tovarase Ana”. Impostura atinge cote paroxistice. Pana unde? Pana cand? Pentru mine si nu doar pentru mine, Monica Macovei reprezinta renasterea centrului in viata politica romaneasca. A unui centru liberal-conservator deschis si tolerant. A unui centru care nu pactizeaza cu clientelismul, coruptia, cinismul si amnezia. In clipa de fata, dintre toti candidatii prezidentiali, Monica Macovei reprezinta continuitatea onesta si palpabila cu spiritul Proclamatiei de la Timisoara, adevarata carta a revolutiei romane din decembrie 1989.

Monica Macovei simbolizeaza acel centru liberal-conservator care cere continuarea decomunizarii drept conditie pentru o veritabila, nu specioasa normalitate. Cand a fost votata, pe 22 februarie 2012, modificarea Codului Penal prin introducerea prevederii de imprescriptibilitate a crimelor impotriva umanitatii, reprezentantii PSD si PNL au absentat de la vot. Lipsa lor poate ca nu avea legatura cu acest proiect de lege. Dar, desigur, orice lipsa de la vot arata iresponsabilitate fata de cei care te-au ales. Daca tortionarii gen Visinescu si Ficior se confrunta acum, in fine, cu justitia, este rezultatul propunerii Monicai Macovei, sustinuta in demersul ei de IICCMER-ul emasculat dupa cateva luni de Victor Ponta si Crin Antonescu. Ultimul lucru de care le pasa duumvirilor pe atunci, in a lor sordida alianta cu Felix infractorul securist, patronata de bolsevicul Ion Iliescu, era decomunizarea tarii si pedepsirea criminalilor comunisti.

http://www.cdep.ro/pls/steno/eVot.Nominal?idv=8903

Reiau mai jos fragmente dintr-un articol publicat pe aceasta platforma in aprilie 2012. Cred ca poate servi ca memento in aceste clipe. Arheologia infamiei ramane mai actuala ca oricand.

“Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate ori mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare. In cateva luni, ori mai precis, in cateva saptamani, Romania a trecut cu o viteza ametitoare de la starea de gratie la starea de greata. Paguboasele roade le culegem azi.

Sistemul Iliescu

In consonanta cu mostenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publica este cauterizata. Se ridica, sub ochii nostri, monumente unor istorici ceausisti, activi in perimetrul controlat de Ilie Ceausescu, cata vreme Lucian Boia si Neagu Djuvara sunt acuzati de “anti-romanism”. Se uita cu stupida nosalanta ca in 1999, ca ministru de externe, Andrei Plesu a jucat un rol decisiv, impreuna cu presedintele de-atunci, Emil Constantinescu, in orientarea politicii externe spre NATO, nu in directia pro-Milosevici sustinuta de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase. Fostul sef de cabinet al ultimului sef al Securitatii publica, la o editura cunoscuta, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile impotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte putine exceptii, presa tace. Ni se recomanda, sfatos, sa ascultam si “partea lor de adevar”, sa nu ne grabim cu opiniile negative. (…)

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenclatura cleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Jos intelectualii!

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu; pentru infiltrarile Securitatii, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Sorin Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Editorialistii de la “Ziua”aceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestand impotriva ignominiiilor semnate Spanu impotriva lui Gabriel Liiceanu. Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? De defaimarea maniacala a Corinei Suteu si a intregii activitati a ICR din New York? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civilitatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic. (…)

Surparea si ocuparea centrului

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. (…) Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Deci nu PC din Romania, sectie a Internationalei Comuniste, ci GDS! Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar perpetuarea problemei.

Concluzie

Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.”

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

http://www.contributors.ro/cultura/schita-de-arheologie-a-infamiei-intelofobie-si-occidentofobie

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/usl-dragostea-noastra-el-crin-si-ponta-redux/

 


Pentru Monica Macovei: Sinteza dintre moralitate si politica

17/08/2014

Exista lucruri care nu depind de rezultatul unui vot. Intre acestea, autoritatea morala a unei personalitati politice. O privesc pe Monica Macovei drept cea mai credibila exponenta, in viata publica a Romaniei contemporane, a valorilor care au inspirat revolutiile anti-totalitare diun 1989. Ma gandesc la acea sinteza dintre moralitate si politica pentru care a pledat Vaclav Havel. O sinteza dispretuita de diversii cinici, ironizata de varii pragmatici. Este esenta demersului ei si, eu unul, il sustin. Ma bucur ca nu sunt catusi de putin singur. Probabil ca a sosit momentul constituirii unui comitet de sustinere pentru Monica Macovei. Apelez la intelectualii critici sa iasa din expectativa si sa sa-si faca auzite vocile. 

Nu e vorba, sub nicio forma, de o candidatura providentiala, mesianica etc. Nu avem nevoie de noi fantasme ale salvarii. Romaniei ii lipsesc procedurile impersonale, nu carisma. Monica Macovei este simbolul angajamentului constant si consecvent, empiric verificabil, pentru intarirea statului de drept, pentru modernizarea tarii, pentru o politica externa loiala aliantei politico-militare din care facem parte. Sa gasim, asadar, o sursa de inspiratie, mobilizare si energie in cuvintele lui Margaret Mead: “Never doubt that a small group of thoughtful, committed, citizens can change the world. Indeed, it is the only thing that ever has.”

Mai presus de orice, comunismul a insemnat dispretul pentru lege. Finalul comunismului s-a produs exact in momentul in care reformele gorbacioviste au resuscitat un stat de drept lichidat de bolsevici imediat dupa luarea puterii in urma loviturii de stat din 7 noiembrie (25 octombrie) 1917. Regimul comunist, in orice tara a functionat sau functioneaza, este unul al faradelegii. Este ceea ce spunea disidentul anticomunist Vasile Paraschiv. Este ceea ce-a afirmat presedintele RFG din epoca, Roman Herzog, atunci cand a condamnat, in 1996, dictatura Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG-SED) ca opusuul statului de drtept, numind-o stat de nedrept (Unrechtsstaat). Este ceea ce spune pastorull Joachim Gauck, actualul presedinte al RFG.

http://www.bundespraesident.de/SharedDocs/Reden/DE/Roman-Herzog/Reden/1996/03/19960326_Rede.html

Acum un deceniu, am sustinut candidatura prezidentiala a lui Traian Basescu. Il consideram, si n-am gresit, omul care va schimba regulile jocului impuse de cei pe care ii numeam utecistii lui Iliescu (Cozmanca, Nastase, Copos etc). Spuneam ca va tine piept proiectului pesedist de mexicanizare a Romaniei. Am spus ca este exponentul fortelor moderne, pro-vestice, impotriva celor retro, adica mafiotic-reactionare (in sens cat se poate de concret). Am scris cateva articole in octombrie si noiembrie 2004 pe acest subiect. Unul se intitula “Spre un nou stil politic”. Altul, “Romania intre metro si retro”. Am publicat pozitiile mele intr-o rubrica pe care o tineam la “Jurnalul National” condus de Marius Tuca. Scriau,in acea vreme acolo, intelectuali cunoscuti, intre care Mircea Cartarescu, Emil Hurezeanu, Dorin Tudoran. Scrisesera, un timp, Mircea Dinescu si Andrei Plesu. Precizez ca nu am stat niciodata de vorba, in viata mea, cu Dan Voiculescu. Nu l-am vizitat, n-am dat mana cu el. Pe scurt, nu-l cunosc personal.

Indiferent de ceea ce avea sa transpara in anii urmatori despre patronul trustului “Intact”, in ce ma priveste stiu ca Marius Tuca nu mi-a cenzurat niciodata niciun cuvant. Am plecat de la JN cand am fost invitat de Doru Buscu sa scriu la un nou “Cotidianul”, alaturi de prieteni apropiati. Am sustinut ideea promovata de profesorul Valeriu Stoica a unificarii dreptei. Dar nu oricum, ci pe o baza de principii asumate, profesate, practicate. Am fost constant un critic al FSN si al intruchiparilor sale ulterioare (PDSR, PSD), chiar si cand am intrat in dialog, in 2003, cu cel care era pe-atunci presedintele Romaniei, Ion Iliescu. Dialogul incepea cu sublinierea de catre mine a pozitiilor noastre politice, intelectuale si axiologice diferite. Cand, in decembrie 2006. PDSR, indemnat si chiar constrans de Ion Iliescu, a boicotat sedinta camerelor reunite ale Parlamentului in care presediintele Traian Basescu a condamnat, in numele statului roman, dictatura comunista ca ilegitima si criminala, am scris un articol in revista “22″ in care am declarat ca ma inselasem in privinta convertirii lui Ion Iliescu la pluralism.

Cu alt prilej, mai recent, mi-am recunoscut eroarea (vorbesc doar despre mine, nu judec pe nimeni altcineva) de a fi colaborat la “Jurnalul National”. Imi amintesc de o discutie aici, la Washington cu doi amici (cu unul sunt si azi prieten). Era in vara lui 2004. Unul din cei doi, intelectual faimos cu trecut impecabil de disident, spunea ca nu au aparut dovezile colaborarii lui Felix cu Securitatea (lucru real), deci si Felix are dreptul la prezumtia de nevinovatie. Celalalt, stralucit critic literar si redutabil comentator politic, i-a raspuns: “N-am nevoie de dovezi, e de ajuns sa ma uit la el”. Sigur, era o figura de stil. In ce ma priveste, nu ma uitasem atent. Acum imi dau seama ca as fi putut sa fiu lamurit pe loc.

In martie 2004, n-am mai spus-o pana acum, mi-a fost facuta propunerea de a deveni consilier politic al candidatului prezidential al PNL, deci al opozitiei, dl Theodor Stolojan. Cred ca prietenul meu Tudorel Urian isi aminteste episodul. Am fost onorat, m-am mai gandit, m-am consultat cu familia, am decis in final sa nu accept. Nu era vorba de persoana in cauza, ci de insasi ideea de a fi consilier al unui partid ori al unui candidat. In aceeasi perioda, mai precis in aprilie 2004, amicul din epoca pomenit mai sus, devenise consilierul de campanie electorala al PUR, dupa ce acest partid renuntase la serviciile lui Dick Morris. Banuiesc ca nu era doar o functie onorifica. PUR, adica Dan Voiculescu, fost coleg de scoala, adica, aveam sa aflam mai incolo, Felix, a incercat sa-l convinga sa fie si candidat prezidential. Har Domnului, pentru el si pentru noi toti, n-a acceptat. Nu dezvalui aici nimic confidential, despre acea propunere exista un dialog televizat cu Marius Tuca.

Despre Felix, pot cita o multime de declaratii care vorbesc despre lupta sa feroce impotriva statului de drept, dar si despre ura maladiva la adresa lui Traian Basescu. Iata doar una: “Încă din 2007, de la prima suspendare a lui Traian Băsescu, eu am văzut pericolul ca acest om să conducă în continuare România. Pentru mine era foarte clar că Traian Băsescu va face foarte mult rău României, consumând toate energiile pozitive ale românilor, motiv pentru care m-am implicat în procesul de suspendare cu toată puterea mea.” L-au ajutat Victor Ponta, Mircea Geoana, Crin Antonescu, Calin Popescu Tariceanu, Ion Iliescu, Adrian Nastase, Adrian Severin, Sorin Ovidiu Vantu, Mugur Ciuvica, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Stelian Tanase, Radu Calin Cristea, Andrei Marga, Cornel Nistorescu, Ovidiu Simonca, Carmen Musat etc etc

Monica Macovei se opune, deschis si fara urma de ambiguitate, proiectului unui mega-partid parazitar (PSD) care sa cotropeasca toate institutiile statului si sa aserveasca justitia unor interese oligarhic-mafiotice. “Cucerirea justitiei” era obiectivul trasat de Felix. Chiar daca Felix este acum dupa gratii, sunt altii, inclusiv premierul-plagiator, care incearca sa atinga acest nefast tel. Dl Iohannis ma descumpaneste prin tacerile si omisiunile sale. Iata suficiente ratiuni pentru a nu avea ezitari in sustinerea Monicai Macovei. Nu ma intereseaza, in chip pragmatic, succesul ei imediat, desi i-l doresc din inima. Ma intereseaza ca dezbaterea sa fie una in care minciunii sa i se raspunda prin adevar, nu prin eludari si eschive.


Despre Monica Macovei: Vocea celor fara de voce

15/08/2014

Am salutat  momentul cand Monica Macovei si-a lansat blogul. Am spus atunci ca este nevoie ca vocea acestei femei demne, una din putinele personalitati politice din Romania care nu numai ca refuza compromisurile putrede, dar o face cu argumente cristalin de limpezi, trebuie auzita. Cand altii nu stiu cum sa se fofileze atunci cand vine vorba de “Antene” si de patronul lor, actualul puscarias Dan Voiculescu, fost informator al Securitatii, fost functionar in labirintul firmelor securiste, Monica Macovei si-a spus cuvantul transant. Sinceritatea si inteligenta morala se intalnesc la ea cu competenta juridica si cu liberalismul ca mod de viata si gandire. Nu liberalismul lui Fenechiu si Tariceanu, al lui Crin si al seniorului Quintus, al Noricai Nicolai si al lui Puiu Hasotti. Nu, la Monica Macovei se regasesc cele trei valori liberale de care societatea romaneasca are vitala nevoie: adevarul, increderea si toleranta, toate trei puse in serviciul libertatii individului.

Scriam asadar: “Exista momente cand refuzul de a spune lucrurilor pe nume se transforma intr-un pericol mortal pentu soarta Cetatii. Salut aici gestul doamnei Monica Macovei de a sfida, cu probe irefutabile, calomniile crase debitate la adresa ei de oamenii unui ins dovedit turnator si gradat al Securitatii, nababul Felix, personaj malefic ale carui urzeli au jucat si joaca un rol nefast in lupta Romaniei de a deveni un veritabil stat de drept. Pe Felix si pe camarazii sai ii scoate din minti verticalitatea Monicai Macovei. Ii exaspereaza faptul ca se bucura de un imens prestigiu. Nu-i iarta ca in vara anului 2012 a fost una dintre cele mai puternice voci care au denuntat puciul parlamentar. Imaginatia democratica din Romania zilelor noastre are un nume. Acesta este Monica Macovei”.

Am scris acum cateva zile, si imi mentin pozitia, ca dintre candidatii aflati atunci in cursa pentru alegerea ca presedinte al Romaniei, cei care mi se par (mie, nu oblig pe nimeni sa-mi impartaseasca punctul de vedere) credibili si onorabili sunt Cristian Diaconescu, Monica Macovei si Catalin Predoiu. Credibili ca profesionisti, ca experienta, ca deschidere spre valorile euro-atlantice. Onorabili ca pozitie decis-critica in raport cu ceea ce-a fost tentativa de lovitura de stat esuata din iulie 2012. Celor care care se obstineaza sa se agate de ideea ca o lovitura de stat trebuie sa fie una militara si chiar violenta, indraznesc sa le recomand sa citeasca macar primele pagini din exceptionala carte a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas.

Cristian Diaconescu  se pare ca va fi abandonat de partidul care l-a nominalizat. Argumentele sunt subtiri, ca sa ma exprim eufemistic. Fie ca va candida sau nu, pentru mine Cristian Diaconescu ramane un om politic credibil si onorabil. La fel si Catalin Predoiu, ale carui declaratii pe tema siluirii Legii Educatiei, a incapacitatii flagrante a lui Victor Ponta de a guverna, a rolului nefast al imperiului “Intact” in viata publica romaneasca, dovedesc verticalitate si viziune. Dar candidatul ACL nu se numeste Catalin Predoiu, ci Klaus Iohannis, cel caruia, in 2009, i se punea “oremierul Grivco”.

Despre Monica Macovei as spune ca ca este vocea celor fara de voce. Intr-un univers politic impregnat de oportunisme si conjucturisme, de amnezii convenabile si nu mai putin confortabile minciuni, de arivisme si parvenitisme, Monica Macovei vorbeste in numele cetatenilor uitati, ignorati, invocati strict demagogic in in marele show populist. Monica Macovei refuza spiritul de turma. Este ea insasi, acceptand riscul de nu fi populara zi de zi si ceas de ceas. Crede in adevar si il rosteste de cate ori e nevoie. Are experienta de ministru al justitiei si de europarlamentar. Nu vine din saloanele clasei politice, ci din transeele mereu primejduite ale societatii civile. Nu stiu daca Monica Macovei il poate infrange pe Ponta. E prea devreme pentru prognoze. Dar stiu sigur ca prezenta ei in ceea va fi campania electorala din toamna acestui an ofera o sansa pentru resurectia valorilor in numele carora au murit peste o mie de oameni acum un sfert de veac, in decembrie 1989. Candidatura ei inseamna, in fapt, o reimputernicire civica a celor fara de putere.

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/10/a-spune-lucrurilor-pe-nume-monica-macovei-despre-dan-voiculescu-felix/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-catalin-predoiu-traian-basescu-si-dreapta-romaneasca-in-2014/

http://www.revista22.ro/cine-este-monica-macovei-537i-ce-vrea-ea-46272.html

http://www.monica-macovei.ro/blog/

Pentru textul largit al articolului de mai sus si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-monica-macovei-vocea-celor-fara-de-voce/


Șamanism peronist și principii democratice: Klaus Iohannis, Vasile Blaga și avatarurile PNL-PDL

11/08/2014

Formațiunea “PNL-PDL” (Alianţa Creştin Liberală) este o entitate ambiguă, încă incertă ca identitate doctrinară. Propunerea domnului Klaus Iohannis drept candidat prezidențial este o chestiune care trebuie examinată cu seriozitate, mai ales ca nu a avut loc o discutie publica referitoare la diferentele si similitudinile dintre viziunile domnilor Iohannis si Catalin Predoiu. Este în joc viitorul democrației constituționale din România, continuarea luptei pentru statul de drept, rezistența la populism, corupție, faradelege, la derive autoritare. Devine limpede că strategia d-lui Vasile Blaga a dus la acest deznodământ. Imi pare că sondajele au contat mai mult decât principiile.

Dinspre liberali, oricât aș încerca să descopăr un nume marcant de “king-maker”, îmi este imposibil. Că doar nu despre domnul Quintus este vorba aici. A fost dat câștig de cauză, din câte înțeleg, unui sondaj de opinie interpretat în sensul unor șanse mai mari pe care le-ar avea dl Iohannis în fața d-lui Cătălin Predoiu de a-l învinge pe Victor Ponta în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Diferența mi se pare totuși mică, in zona unei margini de eroae de 3-5 la suta și, evident, recuperabilă. Nu este pentru nimeni un secret ca exicta o forta persuasiv-manipulatoare a sondajelor, mai ales atunci cand sunt fetisizate si hiperbolizate in scopuri mai mult ori mai putin personale. Se induce ideea de inevitabilitate acolo unde este loc pentru reflectie, actiune, constructie, dezbatere si viziune. Un sondaj, mai mult sau mai putin credibil, ofera date. Oamenii care iau decizii transforma acele date in fapte sociale. Cu consecintele de rigoare.

http://www.revista22.ro/sondaje-manipulatorii-predic355ii-paradoxuri-351i-ironii-6084.html

În plus, un tur doi nu seamănă niciodată cu turul întâi, fie și pentru faptul că “finala competiției” aduce invariabil cedări de voturi, alte posibile alianțe de conjunctură politică, mobilizarea/motivarea unor noi segmente de electorat, și așa mai departe. Turul doi (cel puțin asta ne-au demonstrat momentele electorale post-decembriste) este eminamente unul al votului negativ (el înclină balanța într-o parte sau alta), situație în care, actualul sondaj, la diferența minusculă dintre cei doi virtuali candidați de dreapta numiți aici, devine mai degrabă un pretext intern de partid și nu o formulă de calcul științifică, infailibilă.

Chestiunea însă ține de principii. Cătălin Predoiu și Monica Macovei nu și-au ascuns pozițiile în chestiuni esențiale: continuarea bătăliei pentru statul de drept; rezistența la asaltul grupurilor mafiotice precum cel al recent condamnatului Dan Voiculescu, care a proclamat clar că dorește “cucerirea justiției”, adică anihilarea ei; garantarea propriei identități anti-autoritare prin delimitarea lipsită de orice ambiguitate față de lovitura de stat avortată din iulie 2012; orientarea categorică și ireversibilă a României spre Occident, în cadrele instituționale ale UE și NATO. O fuziune care are loc prin ignorarea acestor valori, non-negociable din punctul de vedere al celor ce susțin societatea deschisă, miroase de la o poștă a peronism, adică a populism, a demagogie, a oportunism radical.

Între mai și august 2012, PNL a fost vârful de lance al USL în lupta pentru acapararea (a se citi distrugerea) IICCMER și ICR. A fost buldozerul atacului împotriva statului de drept. În fruntea IICCMER au fost numiți liberalii Dinu Zamfirescu și Andrei Muraru. În fruntea ICR-ului “protocronizat” a fost instalat “caloriferistul” Marga. Dl Muraru, protejatul de-odinioară al actualului pușcăriaș Relu Fenechiu, este azi consilier personal al d-lui Iohannis.

În clipa de față, există trei oameni politici care îmi par a întruchipa aceste valori non-negociabile: Monica Macovei, Cătălin Predoiu și Cristian Diaconescu. Lista este, neîndoios, mai lungă, i-am amintit doar pe cei direct implicați în actuala cursă electorală. În ce mă privește, îi consider credibili și onorabili pe aceștia.

Când PNL-ul a acceptat, pe vremea lui Crin Antonescu, alianța cu partidul felixiot, am protestat public și am anunțat că returnez premiul “Ion I. C. Brătianu”. Era în ianuarie 2011. Cred că merită să republic mai jos articolul apărut atunci pe platforma “Contributors”. Este, din nefericire, la fel de actual. S-au schimbat doar unele măști.

“Din rațiuni pe care le-am explicat în articolul despre «Șamanismul peronist», privesc alianța dintre actualul PNL și PC drept o capitulare a lui Crin Antonescu și a colegilor săi în raport cu un partid-televiziune cu certe rădăcini și afinități în zone pe care le consider responsabile pentru dezastrul țării în veacul douăzeci și în acest veac. Mai mult, formarea iminentă a unei «Alianțe de Stânga-Dreapta» care să includă și PSD-ul condus de Victor Ponta, anulează, din punctul meu de vedere, credibilitatea actualei conduceri PNL din perspectiva autenticelor valori liberale.

Un premiu îl definește și pe cel care îl conferă, dar și pe acela care îl acceptă. Am fost extrem de onorat, în 2001, când mi s-a acordat această distincție. Nu cred că mai exista vreo rațiune ca eu să figurez printre cei premiați câtă vreme conducerea actuală a PNL, fără vreo sfidare, fără vreo contestare profundă, într-o buimăcitoare unanimitate, a decis să fraternizeze cu formațiuni care au boicotat decomunizarea țării și s-au opus vehement condamnării dictaturii comuniste din România. Mărturisesc că acest gest de renunțare la un premiu, atât de prestigios în clipa când l-am primit, mă costă sentimental și intelectual. A nu-l face ar însemna să mă fac vinovat de complicitate cu travestiul și impostura.”

La data de 14 mai 2001 primeam din partea PNL, cu semnătura președintelui din epocă, Valeriu Stoica, următorul mesaj:

“Partidul National Liberal conferă anual Premiul «Ion I. C. Bratianu» personalităților care, fără a fi membre PNL, au contribuit constant și eficient la afirmarea valorilor liberale în societatea românească. Am onoarea și bucuria să vă anunț că juriul alcătuit din Dl. Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, președinte; Dl Acad. Ștefan Augustin Doinaș, Dl Neagu Djuvara, Dl Alexandru Paleologu și dl Valeriu Stoica, membri, a hotărât cu unanimitate de voturi ca Domnia Voastră să fiți laureatul din acest an al Premiului «Ion I. C. Brătianu». Prin activitatea Dvs editorială și pedagogică ați contribuit decisiv la punerea bazelor politologiei românești și la configurarea și aprofundarea în societatea românească post-comunistă a unui sistem axiologic în centrul căruia se situează drepturile cetățeanului, libera concurență, economia de piață, denunțarea oricărei forme de discriminare. Fără studiile politice comparate purtând marca Vladimir Tismăneanu, sensurile tranziției românești ar fi fost mult mai greu de descifrat, iar drumul ideilor liberale, mai dificil”.

Am recitit de câteva ori acest mesaj, am reflectat îndelung la ce se scrie în el și am ajuns la această decizie irevocabilă. Constat cu tristețe că între acel PNL și actuala formațiune nu mai există altă legătură decât numele. Voi returna cât de curând, conducerii actualului PNL, Premiul «Ion I. C. Brătianu» pe anul 2001.” Premiul a fost returnat la sediul PNL în săptămâna care a urmat.

Epilog: Acum câteva săptămâni mi-am dat demisia din Consiliul Academic al Institutului de Studii Populare, think-tank al PDL. Am fost un timp președintele acestui board științific, deci câtuși de puțin politic. Sunt fericit că, împreună cu domnii Valeriu Stoica și Sever Voinescu, am putut să particip la organizarea vizitei în România a cunoscutului filosof politic, Roger Scruton. Tot acolo, la ISP, am lansat cartea de dialoguri cu Mircea Mihăieș, “O tranziție mai lungă decât veacul”. Demisia a fost adusă la cunoștința doamnei Sulfina Barbu, președinte al ISP, și a domnilor Valeriu Stoica, președinte de onoare, Cătălin Predoiu, membru în consiliul de conducere, și Răzvan Orășanu, actualul director executiv al ISP. Din câte știu, și-a dat demisia și dl Gabriel Liiceanu. Dixi et salvavi animam meam.

http://www.contributors.ro/cultura/o-decizie-inevitabila-voi-returna-premiul-%E2%80%9Cion-i-c-bratianu%E2%80%9D-al-pnl/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/samanism-peronist-alianta-%e2%80%9cnoii-drepte-stangi%e2%80%9d-din-romania/

http://www.gandul.info/politica/iohannis-a-castigat-in-fata-lui-predoiu-va-fi-prezidentiabilul-aliantei-crestin-liberale-13068863

http://www.evz.ro/plimbarea-libertatii-badea-walker-si-amintirea-usl.html

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%c8%99amanism-peronist-%c8%99i-principii-democratice-klaus-iohannis-vasile-blaga-%c8%99i-avatarurile-pnl-pdl/

 


Capcana egomaniei: Crin Antonescu, intre fatuitate si vacuitate

30/07/2014

Nu traiesc niciun fel de bucurie la prabusirea lui Crin Antonescu. Nu simt insa urma de compasiune. Omul a excelat in agresiuni verbale, grobianisme incalificabile si gesturi politice iresponsabile, dar nu a facut-o de unul singur. A fost constant sustinut de echipa care acum s-a descotorosit de el ca de o masea stricata, fara un cuvant cald, fara un gest de simpatie. Ca si cum n-a existat. Crin Antonescu a cazut in capcana unui egocentrism maniacal, fara masura si fara limite. Cei vechi numeau o asemenea patima hybris. Tacerea celor care il glorificau in 2012, inclusiv unii cunoscuti intelectuali, este asurzitoare. Un fost protejat al lui Relu Fenechiu, ajutat direct de Crin Antonescu sa ajunga la carma IICCMER, ma refer la dl Andrei Muraru, este azi consilierul personal al lui Klaus Iohannis.

Este vorba in aceasta poveste de o ascensiune fulgeratoare intemeiata pe un carierism fara egal in Romania, unde acest atribut prisoseste pana la satiu si dincolo. Nu neg inteligenta nativa a lui Crin (multi ani l-am numit ironic “El Crin”, ca o aluzie la a sa demagogie belicoasa), dar stiu precis ca ii lipseste inteligenta morala. Cred ca nu are repere clare care sa-l fereasca de gafe monumentale. Are o incredere oarba in steaua sa si ii dispretuieste, de fapt, pe aproape toti cei din jur.

 

Crin Antonescu (Florin Eşanu / Epoch Times)

 

In aprilie 2011, am publicat pe blogul meu un articol, reluat intr-o forma mai scurta in “Evenimentul Zilei”, in care incercam sa surprind natura personajului, sa-l plasez in caracterologia tranzitiei romanesti. Textul mi se pare actual si il reiau aici. Cred ca lumineaza binomul care subintinde si explica intreaga tragedie a personajului: vidul moral interior si ambitiile politice nesabuite, adica vacuitate si fatuitate.

“Dl Crin Antonescu a declarat recent ca se simte flatat si ingrijorat de atentia pe care i-o acordam Andrei Plesu, Mircea Cartarescu si cu mine. Ca risca sa dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza “atacurilor” noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ si fireste nedrept) statura.

Se sugereaza ca ar fi vorba de un fel de campanie concertata, o cabala coordonata de forte obscure, menita sa-l delegitimeze, sa-l demonizeze pe el, potentialul salvator al Romaniei de urgia tiraniei basesciene. Se reia, de fapt, vechea marota a “intelectualilor lui Basescu”, acei oameni lipsiti de demnitate, “suflete de sclavi” cum atat de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan si neresentimentar al polemicilor civilizate.

Ceea ce nu suporta dl Antonescu este sa i se arate cu dovezi palpabile cele doua caracteristici definitorii ale stilului sau politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete si alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe “antene” si pe “irealitati”: fatuitatea cronica si vacuitatea abisala. Nu cunosc vreo interventie substantiala a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativa de clarificare a rolului acestui partid in dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stangii) din Romania. Fraternizarea USLasa este expresia cea mai directa a dispretului pentru ce inseamna intreaga traditie anti-totalitara din Romania.

Am mai scris-o si o repet aici: una este sa faci o coalitie de guvernare temporara si alta sa te aliezi strategic cu adversarii tai ideologici, ajungand de fapt la o suicidara osmoza prin emascularea propriei identitati politice. Daca un Gh. Tatarescu, un om politic veritabil, cu urcarile si coborasurile unei cariere impresionante, a ajuns sa colaboreze cu comunistii in conditii de teribila presiune, deci in stare de urgenta istorica, cu trupe sovietice de ocupatie pe teritoriul tarii, Crin Antonescu s-a dedat acestei similare (si funeste) abdicari din ratiuni strict narcisiste si oportuniste.

Suntem unii care ne mai amintim afisele enorme care decorau panourile marilor orase intre cele doua tururi de scrutin din noiembrie-decembrie 2009, cu acea inubliabila strangere de maini dintre Crin Antonescu si Mircea Geoana si cu legamantul “Impreuna vom invinge!”. Credeam ca, dupa excesele retorice ale momentului electoral, dupa teribila gafa a vizitei la Timisoara, dl Crin Antonescu va sti sa lase de-o parte o pasionalitate ce-l pierde si ca va cauta solutii pentru resurectia unei aliante normale a fortelor care vor intr-adevar o Romanie moderna, necorupta, intemeiata pe suprematia legii, eliberata de fantomele trecutului totalitar. A fost insa o amagire.

Unica propunere, repetata ad nauseam, a d-lui Antonescu este daramarea “regimului Basescu”, un scop distructiv (prezentat drept “emancipator”) caruia ii sunt subordonate toate celelalte posibile prioritati. In numele acestui tel ultim dar si imediat, pe care psihiatria l-ar descrie drept monomanie, se justifica nejustificabilul, se calca in picioare traditia liberala din Romania, se fac aliante sordide, se minte fara jena.

Pe dl Antonescu nu-l stinghereste coruptia, nu-l framanta intarzierea adoptarii legilor legate de reparatiile pentru victimele comunismului, de reducerea pensiilor securistilor, tot atatea teme pe care candva parea sa le pretuiasca. Probabil ca dl Antonescu vede vietile noastre dominate de nesfarsite intrigi marunte, fixatii meschine, o pozitie ancilara eterna in raport cu Traian Basescu. Altcineva ne scrie cartile si articolele, altii sunt cei care ne pregatesc cursurile universitare si prelegerile publice.

Sigur, nu suntem chiar niste oarecare, de vreme ce cuvintele noastre sunt luate in seama. Dar ele nu sunt ceea ce spunem noi, rezultatul gandirii noastre autonome, ci al poruncilor din umbra rasplatite pe ascuns, comenzi pe care le indeplinim fara murmur noi, membrii comandoului propagandistic dirijat de la Cotroceni, din ratiuni mocirloase si tenebroase.

Nu-l pretuim cum se cuvine pe el, solarul, virilul, imaculatul tribun al democratiei USLase. Ceea ce uita dl Antonescu este sa dezvaluie numele celui de-al patrulea, al celui mai influent, consecvent, persistent si periculos conspirator. A facut-o insa Mircea Cartarescu. Numele sau este chiar Crin Antonescu. Nu suntem fanaticii nimanui. Scriem si ne exprimam in nume propriu, nu angajam institutii private ori de stat (cum observ ca uneori ni se reproseaza). Orice ar crede unii, nu primim unda verde de la Cotroceni. Avem dreptul la opinii, cum au dreptul inalienabil la opinii si cei care au semnat “Apelul” intelectualilor pentru alegerea lui Crin Antonescu drept presedinte al Romaniei. Ca si Mircea Cartarescu, ma intreb ce au de spus acesti oameni, dintre care unii  imi sunt amici, despre rateul moral al acestui personaj?”

Versiune actualizata a articolului aparut pe site-ul ziare.com:

http://www.ziare.com/crin-antonescu/pnl/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-capcana-egomaniei-crin-antonescu-intre-fatuitate-si-vacuitate-1313817


Amețitorul viraj al lui Viktor Orban: Etnocrația ca fantasmă a salvării (un articol de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan)

28/07/2014

Semnalele n-au contenit să vină. Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence, deci Viktor Orban, a virat în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orban a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orban era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orban. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orban, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic…

Echipa Orban a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orban din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare acum sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orban anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul “salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în cartea sa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orban este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de “democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a “democratului autentic”.

Orban este astăzi un astfel de “democrat autentic” (a se citi și “original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre – așa cum spunea Carl Schmitt în “Criza democrației parlamentare” – “identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice “salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orban, masele sunt în căutarea unei identificări. Criza economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale “au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, “transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile! Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orban amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist… La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orban pare “condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că “națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, “Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii…”. Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de “autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orban, Europa este “opresivă”, dar fondurile ei “necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orban, rămâne de văzut…


Reflectii despre fuziune si asumarea valorilor. Un articol de Ioan Stanomir

26/07/2014
Fuziunea prin comasare dintre PNL şi PDL indică intrarea într-o nouă etapă de agregare a peisajului politic de la noi. Ceea ce s-a numit, obsesiv, unificarea dreptei este pe cale să se realizeze, fie şi parţial. În decursul a câţiva ani, un nou partid se va naşte, desvârşind contopirea anunţată acum.

Dincolo de nivelul festivismului şi al emoţiilor demagogice, dincolo de concordia ( aparentă) ce pare să domine acum, procesul de unificare al dreptei înseamnă şi reflecţia în marginea unui set de valori şi asumarea, lipsită de ambiguitate, a unei viziuni pe termen mediu şi lung. În măsura în care va rămâne un episod ivit din nevoia de a parafa un acord trecător de susţinere al unui candidat la prezidenţiale, fuziunea dintre cele două partide nu va avea, niciodată, potenţialul de a aduce o schimbare de paradigmă. Ea va fi, cel mult, o mişcare tactică ce satisface orgoliile unor politicieni.

Iar această asumare a valorilor înseamnă, în primul rând, asumarea, comună şi explicită, a lecţiilor dramatice oferite de vara lui 2012. Experienţa traumatică a puciului constituţional se cere privită ca atare- nu poate exista, în acest punct, nici o ambiguitate. Asaltul împotriva statului de drept,lichidarea brutală a Institutului Cultural Român, tentativa de a elimina un întreg sistem de garanţii juridice, toate acestea nu sunt himere, nu sunt elemente de propagandă,ci fapte documentabile, parte a unui şir de evenimente a cărui morală este limpede şi memorabilă. Fuziunea dintre cele două partide nu se poate construi pe amnezie şi complicitate.

De aceea, atitudinea în raport cu procedurile şi valorile domniei legii este testul esenţial de trecut pentru această nouă construcţie instituţională. Menţinerea libertaţii de acţiune a justiţiei independente, consolidarea ANI, reformarea CNA nu sunt obiective negociabile, ci coloana vertebrală a unui proiect de ţară.Alternativa la PSD implică, de la bun început, solidaritatea cu această direcţie de asanare publică. Patriotismul autentic, evocat de vicepreşedintele Statelor Unite, are ca pilon încrederea în egalitatea legii şi în centralitatea statului de drept.

Victoria lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale poate fi o schimbare de curs, capabilă să readucă România în era de plumb şi de complicităţi a guvernării Năstase. Semnificaţia convorbirilor la cel mai înalt nivel, duse între Adrian Duicu şi amicii săi din varii structuri de stat, este clară- în România dominată de PSD nu mai este loc pentru standarde şi proceduri transparente, ci doar pentru bunul plac al puterii celor care nu dau socoteală nimănui, niciodată. Oligarhia PSD are în Victor Ponta un emisar redutabil. Alegerile pentru magistratura supremă sunt ultimul pas.

Credibilitatea unităţii dreptei depinde de capacitatea de a aşeza principii vizionare la temelia noului edificiu. În locul festivismului, să preferăm luciditatea şi scepticismul. Rolul criticii, al vocilor neangajate , este acela de a urmări şi cenzura, reafirmând valoarea memoriei şi a opţiunilor ferme. Libertatea nu se apără cu congrese şi declaraţii optimiste. Este nevoie de un curaj al ideilor şi de o migală pragmatică a acţiunii politice, este nevoie de luciditatea de a confrunta viitorul şi de a imagina un proiect naţional. Aceasta poate fi, în cele din urmă, singura alternativa autentică la voracitatea PSD.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/unificarea-dreptei-dincolo-de-festivism/


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Despre cainta si credibilitate in politica: Doi ani de la tentativa de lovitura de stat

02/07/2014

Acum doi ani, pe 3 iulie, avea loc in Romania o tentativa de lovitura de stat. A durat pana pe 6 iulie. Principali ei organizatori s-au numit Victor Ponta, Crin Antonescu si Dan Voiculescu. Scopul era demolarea statului de drept ale carui institutitii, in primul rand DNA si ANI, actionau impotriva intereselor oligarhiei cleptocratice din spatele celor mai sus numiti. USL, strutocamila nascuta strict din interese corupt-oportuniste, ca umbrela pentru un regim profitocratic si clientelar–ceea ce numesc pontocratie–, a patronat acel atac impotriva statului de drept. In politica externa, USL-ul a mizat pe Est impotriva Vestului. Nu e de mirare ca azi Antenele voiculesciene s-au dezlantuit intr-un atac fara precedent impotriva Statelor Unite. In fapt, ele continua, de o maniera exacerbata, anti-occidentalismul USL, probat, de o maniera iresponsabila, in acea teribila vara a anului 2012, indeosebi prin vocea presedintelui din epoca al PNL si prezidentiabilul oficial al acelei formatiuni, Crin Antonescu. E bine sa nu uitam aceste adevaruri factuale.

 

Din clipa formarii guvernului Ponta, au fost declansate actiuni punitive impotriva unor institutii considerate neconforrme intereselor noii puteri, strategie de Gleichschaltung (uniformizare) de inspiratie indubitabil totalitara.Intre acestea, IICCMER si ICR. A urmat Avocatul Poporului, schimbarea conducerilor celor doua camere ale Parlamentului, suspendarea presedintelui tarii. Paravanul legalist nu putea ascunde neconstitutionalitatea actiunii puciste. Curtea Constitutionala a intrat in alerta. Interventia deschisa a Comisiei de la Venetia, protestele ambasadelor si guvernelor occidentale, reactia societatii civile au dejucat planurile pucistilor. Dar Romania a fost readusa intr-o stare de izolare internationala comparabila cu aceea de dupa mineriada din 13-15 iunie 1990.

Ne aflam in plin an electoral. Democratia este incompatibila cu amnezia. Compromisul principial nu se confunda cu compromisul putred. Romania, o tara membra a comunitatii euro-atlantice, nu poate fi, precum China comunista, o “Republica Populara a Amneziei”, spre a relua titlul unei carti recente. Crin Antonescu s-a despartit de Victor Ponta, dar nu a exprimat niciun regret pentru rolul sau crucial in deteriorarea democratiei romanesti in ceea ce Dan Tapalaga a numit, pe drept cuvant revolutia borfasilor. Fuziunea PNL-PDL mi se pare o himera cata vreme PNL nu admite ca in vara anului 2012 a participat, ca actor politic principal, la un atac frontal impotriva statului de drept. Angajamentul de partea adevarului este preconditia credibilitatii unui om politic. Dl Klaus Johannis are, la randul sau, obligatia de a spune fara urma de echivoc ce gandeste despre evenimentele din vara anului 2012. Aici nu e vorba de detalii fara importanta, ci de chiar substanta democratiei romanesti. Daca nu se delimiteaza de ceea dl Catalin Predoiu, candidatul prezidential al PDL, corect numeste “organizatia Ponta-Ghita”, PNL nu poate fi un partener credibil decat pentru un PDL care a renuntat la propria-i identitate: Ponta şi “Organizaţia Ponta-Ghiţă” ţin departe “banii adevărati” de România. Dacă vrem investiţii şi locuri de muncă, atunci trebuie să dărâmăm “Organizaţia Ponta Ghiţă”, care e gata să acapareze toată economia. Dar în locul ei, trebuie să venim cu o alternativă, cu o construcţie credibilă şi oameni credibili, cu un trecut care poate garanta că o nouă guvernare nu va însemna o nouă “organizaţie de tip Ponta Ghita”.”

Fuziunea nu trebuie sa insemne reususcitarea unei USL vag cosmetizata. Nu vad ce justifica marea graba in desemnarea candidatului unic al unor partide care inca nu au fuzionat. Nu vad de ce se fetisizeaza sondajele, ca si cum optiunile electorale ar fi fost de-acum cristalizate. Nu vad de ce nu ar avea loc dezbateri publice intre candidatii dreptei, cum sugera, de pilda, dl Marius Bostan, lider al Federatiei Tinerilor Manageri. S-ar putea clarifica, in asemenea primaries, gradul de competenta al candidatilor, coerenta programelor lor, profunzimea cunoasterii chestiunilor esentiale legate de economie, invatamant, societate in genere, politica externa. Ma gandesc ca ar fi rational sa se lase deschisa marja de dezbateri de-a lungul verii. In selectarea candidatilor, ca in atatea alte domenii, graba strica treaba.

Sa nu uitam ca, de fapt, campania incepe oficial abia pe 2 octombrie. Cheia alegerilor tine de pozitionarea electoralului indecis. Asemenea dezbateri la care sa participe candidatii anuntati ar cataliza posibila mobilizare civica a acestui sector extrem de puternic. Eu unul nu cred ca totul este murdar si de aceea pierdut. Cred ca exista forte care chiar doresc continuarea proiectului de cladire institutionala asociat cu presedintia lui Traian Basescu, deci cu lupta impotriva baronocratiei, pentru stat de drept si despartire de trecutul comunist. Exista candidati care nu au aplaudat tentativa de lovitura de stat si au condamnat-o asa cum era normal sa o faca orice prieten al societatii deschise. Exista candidati care nu au nimic de ascuns in ce priveste orice tranzactii financiare au facut vreodata. Exista candidati care stiu ce inseamna economia de piata si comunitatea euro-atlantica. In ce-i priveste pe eventualii candidati ai PNL, repet, credibilitatea lor tine de ceea mi se pare o obligatie non-negociabila daca e vorba de o fuziune reala cu PDL, iar nu de o farsa propagandistica: abjurarea publica a rolului jucat intr-unul din cele mai rusinoase episoade din istoria Romaniei post-comuniste.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-cainta-si-credibilitate-in-politica-doi-ani-de-la-tentativa-de-lovitura-de-stat/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers