Capcana egomaniei: Crin Antonescu, intre fatuitate si vacuitate

30/07/2014

Nu traiesc niciun fel de bucurie la prabusirea lui Crin Antonescu. Nu simt insa urma de compasiune. Omul a excelat in agresiuni verbale, grobianisme incalificabile si gesturi politice iresponsabile, dar nu a facut-o de unul singur. A fost constant sustinut de echipa care acum s-a descotorosit de el ca de o masea stricata, fara un cuvant cald, fara un gest de simpatie. Ca si cum n-a existat. Crin Antonescu a cazut in capcana unui egocentrism maniacal, fara masura si fara limite. Cei vechi numeau o asemenea patima hybris. Tacerea celor care il glorificau in 2012, inclusiv unii cunoscuti intelectuali, este asurzitoare. Un fost protejat al lui Relu Fenechiu, ajutat direct de Crin Antonescu sa ajunga la carma IICCMER, ma refer la dl Andrei Muraru, este azi consilierul personal al lui Klaus Iohannis.

Este vorba in aceasta poveste de o ascensiune fulgeratoare intemeiata pe un carierism fara egal in Romania, unde acest atribut prisoseste pana la satiu si dincolo. Nu neg inteligenta nativa a lui Crin (multi ani l-am numit ironic “El Crin”, ca o aluzie la a sa demagogie belicoasa), dar stiu precis ca ii lipseste inteligenta morala. Cred ca nu are repere clare care sa-l fereasca de gafe monumentale. Are o incredere oarba in steaua sa si ii dispretuieste, de fapt, pe aproape toti cei din jur.

 

Crin Antonescu (Florin Eşanu / Epoch Times)

 

In aprilie 2011, am publicat pe blogul meu un articol, reluat intr-o forma mai scurta in “Evenimentul Zilei”, in care incercam sa surprind natura personajului, sa-l plasez in caracterologia tranzitiei romanesti. Textul mi se pare actual si il reiau aici. Cred ca lumineaza binomul care subintinde si explica intreaga tragedie a personajului: vidul moral interior si ambitiile politice nesabuite, adica vacuitate si fatuitate.

“Dl Crin Antonescu a declarat recent ca se simte flatat si ingrijorat de atentia pe care i-o acordam Andrei Plesu, Mircea Cartarescu si cu mine. Ca risca sa dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza “atacurilor” noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ si fireste nedrept) statura.

Se sugereaza ca ar fi vorba de un fel de campanie concertata, o cabala coordonata de forte obscure, menita sa-l delegitimeze, sa-l demonizeze pe el, potentialul salvator al Romaniei de urgia tiraniei basesciene. Se reia, de fapt, vechea marota a “intelectualilor lui Basescu”, acei oameni lipsiti de demnitate, “suflete de sclavi” cum atat de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan si neresentimentar al polemicilor civilizate.

Ceea ce nu suporta dl Antonescu este sa i se arate cu dovezi palpabile cele doua caracteristici definitorii ale stilului sau politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete si alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe “antene” si pe “irealitati”: fatuitatea cronica si vacuitatea abisala. Nu cunosc vreo interventie substantiala a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativa de clarificare a rolului acestui partid in dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stangii) din Romania. Fraternizarea USLasa este expresia cea mai directa a dispretului pentru ce inseamna intreaga traditie anti-totalitara din Romania.

Am mai scris-o si o repet aici: una este sa faci o coalitie de guvernare temporara si alta sa te aliezi strategic cu adversarii tai ideologici, ajungand de fapt la o suicidara osmoza prin emascularea propriei identitati politice. Daca un Gh. Tatarescu, un om politic veritabil, cu urcarile si coborasurile unei cariere impresionante, a ajuns sa colaboreze cu comunistii in conditii de teribila presiune, deci in stare de urgenta istorica, cu trupe sovietice de ocupatie pe teritoriul tarii, Crin Antonescu s-a dedat acestei similare (si funeste) abdicari din ratiuni strict narcisiste si oportuniste.

Suntem unii care ne mai amintim afisele enorme care decorau panourile marilor orase intre cele doua tururi de scrutin din noiembrie-decembrie 2009, cu acea inubliabila strangere de maini dintre Crin Antonescu si Mircea Geoana si cu legamantul “Impreuna vom invinge!”. Credeam ca, dupa excesele retorice ale momentului electoral, dupa teribila gafa a vizitei la Timisoara, dl Crin Antonescu va sti sa lase de-o parte o pasionalitate ce-l pierde si ca va cauta solutii pentru resurectia unei aliante normale a fortelor care vor intr-adevar o Romanie moderna, necorupta, intemeiata pe suprematia legii, eliberata de fantomele trecutului totalitar. A fost insa o amagire.

Unica propunere, repetata ad nauseam, a d-lui Antonescu este daramarea “regimului Basescu”, un scop distructiv (prezentat drept “emancipator”) caruia ii sunt subordonate toate celelalte posibile prioritati. In numele acestui tel ultim dar si imediat, pe care psihiatria l-ar descrie drept monomanie, se justifica nejustificabilul, se calca in picioare traditia liberala din Romania, se fac aliante sordide, se minte fara jena.

Pe dl Antonescu nu-l stinghereste coruptia, nu-l framanta intarzierea adoptarii legilor legate de reparatiile pentru victimele comunismului, de reducerea pensiilor securistilor, tot atatea teme pe care candva parea sa le pretuiasca. Probabil ca dl Antonescu vede vietile noastre dominate de nesfarsite intrigi marunte, fixatii meschine, o pozitie ancilara eterna in raport cu Traian Basescu. Altcineva ne scrie cartile si articolele, altii sunt cei care ne pregatesc cursurile universitare si prelegerile publice.

Sigur, nu suntem chiar niste oarecare, de vreme ce cuvintele noastre sunt luate in seama. Dar ele nu sunt ceea ce spunem noi, rezultatul gandirii noastre autonome, ci al poruncilor din umbra rasplatite pe ascuns, comenzi pe care le indeplinim fara murmur noi, membrii comandoului propagandistic dirijat de la Cotroceni, din ratiuni mocirloase si tenebroase.

Nu-l pretuim cum se cuvine pe el, solarul, virilul, imaculatul tribun al democratiei USLase. Ceea ce uita dl Antonescu este sa dezvaluie numele celui de-al patrulea, al celui mai influent, consecvent, persistent si periculos conspirator. A facut-o insa Mircea Cartarescu. Numele sau este chiar Crin Antonescu. Nu suntem fanaticii nimanui. Scriem si ne exprimam in nume propriu, nu angajam institutii private ori de stat (cum observ ca uneori ni se reproseaza). Orice ar crede unii, nu primim unda verde de la Cotroceni. Avem dreptul la opinii, cum au dreptul inalienabil la opinii si cei care au semnat “Apelul” intelectualilor pentru alegerea lui Crin Antonescu drept presedinte al Romaniei. Ca si Mircea Cartarescu, ma intreb ce au de spus acesti oameni, dintre care unii  imi sunt amici, despre rateul moral al acestui personaj?”

Versiune actualizata a articolului aparut pe site-ul ziare.com:

http://www.ziare.com/crin-antonescu/pnl/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-capcana-egomaniei-crin-antonescu-intre-fatuitate-si-vacuitate-1313817


Amețitorul viraj al lui Viktor Orban: Etnocrația ca fantasmă a salvării (un articol de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan)

28/07/2014

Semnalele n-au contenit să vină. Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence, deci Viktor Orban, a virat în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orban a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orban era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orban. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orban, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic…

Echipa Orban a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orban din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare acum sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orban anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul “salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în cartea sa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orban este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de “democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a “democratului autentic”.

Orban este astăzi un astfel de “democrat autentic” (a se citi și “original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre – așa cum spunea Carl Schmitt în “Criza democrației parlamentare” – “identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice “salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orban, masele sunt în căutarea unei identificări. Criza economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale “au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, “transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile! Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orban amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist… La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orban pare “condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că “națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, “Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii…”. Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de “autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orban, Europa este “opresivă”, dar fondurile ei “necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orban, rămâne de văzut…


Reflectii despre fuziune si asumarea valorilor. Un articol de Ioan Stanomir

26/07/2014
Fuziunea prin comasare dintre PNL şi PDL indică intrarea într-o nouă etapă de agregare a peisajului politic de la noi. Ceea ce s-a numit, obsesiv, unificarea dreptei este pe cale să se realizeze, fie şi parţial. În decursul a câţiva ani, un nou partid se va naşte, desvârşind contopirea anunţată acum.

Dincolo de nivelul festivismului şi al emoţiilor demagogice, dincolo de concordia ( aparentă) ce pare să domine acum, procesul de unificare al dreptei înseamnă şi reflecţia în marginea unui set de valori şi asumarea, lipsită de ambiguitate, a unei viziuni pe termen mediu şi lung. În măsura în care va rămâne un episod ivit din nevoia de a parafa un acord trecător de susţinere al unui candidat la prezidenţiale, fuziunea dintre cele două partide nu va avea, niciodată, potenţialul de a aduce o schimbare de paradigmă. Ea va fi, cel mult, o mişcare tactică ce satisface orgoliile unor politicieni.

Iar această asumare a valorilor înseamnă, în primul rând, asumarea, comună şi explicită, a lecţiilor dramatice oferite de vara lui 2012. Experienţa traumatică a puciului constituţional se cere privită ca atare- nu poate exista, în acest punct, nici o ambiguitate. Asaltul împotriva statului de drept,lichidarea brutală a Institutului Cultural Român, tentativa de a elimina un întreg sistem de garanţii juridice, toate acestea nu sunt himere, nu sunt elemente de propagandă,ci fapte documentabile, parte a unui şir de evenimente a cărui morală este limpede şi memorabilă. Fuziunea dintre cele două partide nu se poate construi pe amnezie şi complicitate.

De aceea, atitudinea în raport cu procedurile şi valorile domniei legii este testul esenţial de trecut pentru această nouă construcţie instituţională. Menţinerea libertaţii de acţiune a justiţiei independente, consolidarea ANI, reformarea CNA nu sunt obiective negociabile, ci coloana vertebrală a unui proiect de ţară.Alternativa la PSD implică, de la bun început, solidaritatea cu această direcţie de asanare publică. Patriotismul autentic, evocat de vicepreşedintele Statelor Unite, are ca pilon încrederea în egalitatea legii şi în centralitatea statului de drept.

Victoria lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale poate fi o schimbare de curs, capabilă să readucă România în era de plumb şi de complicităţi a guvernării Năstase. Semnificaţia convorbirilor la cel mai înalt nivel, duse între Adrian Duicu şi amicii săi din varii structuri de stat, este clară- în România dominată de PSD nu mai este loc pentru standarde şi proceduri transparente, ci doar pentru bunul plac al puterii celor care nu dau socoteală nimănui, niciodată. Oligarhia PSD are în Victor Ponta un emisar redutabil. Alegerile pentru magistratura supremă sunt ultimul pas.

Credibilitatea unităţii dreptei depinde de capacitatea de a aşeza principii vizionare la temelia noului edificiu. În locul festivismului, să preferăm luciditatea şi scepticismul. Rolul criticii, al vocilor neangajate , este acela de a urmări şi cenzura, reafirmând valoarea memoriei şi a opţiunilor ferme. Libertatea nu se apără cu congrese şi declaraţii optimiste. Este nevoie de un curaj al ideilor şi de o migală pragmatică a acţiunii politice, este nevoie de luciditatea de a confrunta viitorul şi de a imagina un proiect naţional. Aceasta poate fi, în cele din urmă, singura alternativa autentică la voracitatea PSD.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/unificarea-dreptei-dincolo-de-festivism/


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Despre cainta si credibilitate in politica: Doi ani de la tentativa de lovitura de stat

02/07/2014

Acum doi ani, pe 3 iulie, avea loc in Romania o tentativa de lovitura de stat. A durat pana pe 6 iulie. Principali ei organizatori s-au numit Victor Ponta, Crin Antonescu si Dan Voiculescu. Scopul era demolarea statului de drept ale carui institutitii, in primul rand DNA si ANI, actionau impotriva intereselor oligarhiei cleptocratice din spatele celor mai sus numiti. USL, strutocamila nascuta strict din interese corupt-oportuniste, ca umbrela pentru un regim profitocratic si clientelar–ceea ce numesc pontocratie–, a patronat acel atac impotriva statului de drept. In politica externa, USL-ul a mizat pe Est impotriva Vestului. Nu e de mirare ca azi Antenele voiculesciene s-au dezlantuit intr-un atac fara precedent impotriva Statelor Unite. In fapt, ele continua, de o maniera exacerbata, anti-occidentalismul USL, probat, de o maniera iresponsabila, in acea teribila vara a anului 2012, indeosebi prin vocea presedintelui din epoca al PNL si prezidentiabilul oficial al acelei formatiuni, Crin Antonescu. E bine sa nu uitam aceste adevaruri factuale.

 

Din clipa formarii guvernului Ponta, au fost declansate actiuni punitive impotriva unor institutii considerate neconforrme intereselor noii puteri, strategie de Gleichschaltung (uniformizare) de inspiratie indubitabil totalitara.Intre acestea, IICCMER si ICR. A urmat Avocatul Poporului, schimbarea conducerilor celor doua camere ale Parlamentului, suspendarea presedintelui tarii. Paravanul legalist nu putea ascunde neconstitutionalitatea actiunii puciste. Curtea Constitutionala a intrat in alerta. Interventia deschisa a Comisiei de la Venetia, protestele ambasadelor si guvernelor occidentale, reactia societatii civile au dejucat planurile pucistilor. Dar Romania a fost readusa intr-o stare de izolare internationala comparabila cu aceea de dupa mineriada din 13-15 iunie 1990.

Ne aflam in plin an electoral. Democratia este incompatibila cu amnezia. Compromisul principial nu se confunda cu compromisul putred. Romania, o tara membra a comunitatii euro-atlantice, nu poate fi, precum China comunista, o “Republica Populara a Amneziei”, spre a relua titlul unei carti recente. Crin Antonescu s-a despartit de Victor Ponta, dar nu a exprimat niciun regret pentru rolul sau crucial in deteriorarea democratiei romanesti in ceea ce Dan Tapalaga a numit, pe drept cuvant revolutia borfasilor. Fuziunea PNL-PDL mi se pare o himera cata vreme PNL nu admite ca in vara anului 2012 a participat, ca actor politic principal, la un atac frontal impotriva statului de drept. Angajamentul de partea adevarului este preconditia credibilitatii unui om politic. Dl Klaus Johannis are, la randul sau, obligatia de a spune fara urma de echivoc ce gandeste despre evenimentele din vara anului 2012. Aici nu e vorba de detalii fara importanta, ci de chiar substanta democratiei romanesti. Daca nu se delimiteaza de ceea dl Catalin Predoiu, candidatul prezidential al PDL, corect numeste “organizatia Ponta-Ghita”, PNL nu poate fi un partener credibil decat pentru un PDL care a renuntat la propria-i identitate: Ponta şi “Organizaţia Ponta-Ghiţă” ţin departe “banii adevărati” de România. Dacă vrem investiţii şi locuri de muncă, atunci trebuie să dărâmăm “Organizaţia Ponta Ghiţă”, care e gata să acapareze toată economia. Dar în locul ei, trebuie să venim cu o alternativă, cu o construcţie credibilă şi oameni credibili, cu un trecut care poate garanta că o nouă guvernare nu va însemna o nouă “organizaţie de tip Ponta Ghita”.”

Fuziunea nu trebuie sa insemne reususcitarea unei USL vag cosmetizata. Nu vad ce justifica marea graba in desemnarea candidatului unic al unor partide care inca nu au fuzionat. Nu vad de ce se fetisizeaza sondajele, ca si cum optiunile electorale ar fi fost de-acum cristalizate. Nu vad de ce nu ar avea loc dezbateri publice intre candidatii dreptei, cum sugera, de pilda, dl Marius Bostan, lider al Federatiei Tinerilor Manageri. S-ar putea clarifica, in asemenea primaries, gradul de competenta al candidatilor, coerenta programelor lor, profunzimea cunoasterii chestiunilor esentiale legate de economie, invatamant, societate in genere, politica externa. Ma gandesc ca ar fi rational sa se lase deschisa marja de dezbateri de-a lungul verii. In selectarea candidatilor, ca in atatea alte domenii, graba strica treaba.

Sa nu uitam ca, de fapt, campania incepe oficial abia pe 2 octombrie. Cheia alegerilor tine de pozitionarea electoralului indecis. Asemenea dezbateri la care sa participe candidatii anuntati ar cataliza posibila mobilizare civica a acestui sector extrem de puternic. Eu unul nu cred ca totul este murdar si de aceea pierdut. Cred ca exista forte care chiar doresc continuarea proiectului de cladire institutionala asociat cu presedintia lui Traian Basescu, deci cu lupta impotriva baronocratiei, pentru stat de drept si despartire de trecutul comunist. Exista candidati care nu au aplaudat tentativa de lovitura de stat si au condamnat-o asa cum era normal sa o faca orice prieten al societatii deschise. Exista candidati care nu au nimic de ascuns in ce priveste orice tranzactii financiare au facut vreodata. Exista candidati care stiu ce inseamna economia de piata si comunitatea euro-atlantica. In ce-i priveste pe eventualii candidati ai PNL, repet, credibilitatea lor tine de ceea mi se pare o obligatie non-negociabila daca e vorba de o fuziune reala cu PDL, iar nu de o farsa propagandistica: abjurarea publica a rolului jucat intr-unul din cele mai rusinoase episoade din istoria Romaniei post-comuniste.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-cainta-si-credibilitate-in-politica-doi-ani-de-la-tentativa-de-lovitura-de-stat/


Circul pontocratico-penelist nu se dezminte

25/06/2014

PNL nu cere demisia de onoare a plagiatorului dovedit Victor Ponta, ci pe aceea a lui Traian Basescu. Pseudo-logica este de clara sorginte ceausista, adica stalinista: suntem vinovati pentru originea sociala, pentru ce au facut (sau n-au facut) membrii familiei noastre. Imi amintesc de editorialul lui Noel Bernard, legendarul director al “Europei Libere”, din 1981, la caderea satrapului ideologic Leonte Rautu. “Vina” acestuia era ca una din fiice ceruse plecarea definitiva din tara. Ceausescu a reactionat furibund, l-a scos din conducerea partidului. Gandirea liberala respinge asemenea aiuritoare transferuri de responsabilitate. Faptul ca socialistul de mucava Ponta gandeste astfel nu ma mira. Dar ca unii liberali pot marsa la aceasta stramba logica, este buimacitor.

Departe de se cai pentru rolul lor in ceea ce doctorul Ion Vianu a numit asaltul faradelegii, iar Dan Tapalaga a definit drept revolutia borfasilor, adica tentativa de lovitura de stat esuata din vara anului 2012, PNL isi continua actiunea de subminare a autoritatii presedintelui tarii cerandu-i, in compania lui Ponta, Tariceanu si Voiculescu, demisia. Fuziunea mult-trambitata mi se pare un proiect straniu, cu putini sorti de izbanda, cata vreme PNL defileaza in compania celor numiti, pe drept cuvant, grupul infractional organizat.

Puiu Hasotti, cel care s-a opus declararii zilei de 23 august (ziua cand s-a semnat, in 1939, infamul pact Molotov-Ribbentrop), drept data comemnorativa pentru victimele comunismului si fascismului, se pronunta emfatic: ”PNL cere demisia de onoare a domnului preşedinte Traian Basescu. Nu este o decizie de moment generată de iniţiativele lui Victor Ponta sau Calin Popescu Tariceanu, ei neavând ţinuta morală şi statutul în raport cu justiţia să ceară PNL o atitudine faţă de grava situaţie în care a fost adusă România de familia preşedintelui Traian Băsescu şi dosarele ei penale. Îi cerem demisia de onoare domnului Traian Băsescu pentru că suntem consecvenţi cu milioanele de români care ştiu cine este acesta şi s-au exprimat prin vot răspunzând la întrebarea: «Merită Traian Băsescu să fie preşedinte al României sau nu?» Îi cerem demisia pentru că ţara nu poate fi reprezentată în Europa şi în lume de un astfel de preşedinte, cu un astfel de dosar penal în care sunt subiecţi fratele şi ginerele domniei sale. Politica externă şi imaginea României trebuie să fie apărate şi reprezentate cu demnitate, iar domnul Traian Băsescu nu mai este, în opinia PNL, cel îndreptăţit moral şi politic să o facă. Iată de ce, dincolo de orice conjunctură de moment, PNL a decis să ceară demisia de onoare a preşedintelui Traian Băsescu”, a citit Haşotti din declaraţia propusă de PNL.” Sa mentionez ca, in pofida opozitiei lui Hasotti, 23 august a devenit, prin votul Parlamentului Romaniei, zi comemorativa, in spiritul Declaratiei de la Praga initiata de Vaclav Havel si Joachim Gauck.

Un partid liberal care judeca responsabilitatile in chip colectiv, prin asociere, este un oximoron. Cand predau doctrine politice, la capitolul liberalism, accentuez intotdeauna centralitatea individului. Ma indoiesc ca Puiu Hasotti i-a citit pe Locke, John Stuart Mill, Benjamin Constant, Aron, Hayek, Berlin, Lippman, Farcasanu etc etc

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/circul-pontocratico-penelist-nu-se-dezminte.html

PS: In legatura cu aceasta campanie pesedista, de fapt un imens balon de sapun propagandistic, mi se pare cat se poate de echilibrata si rationala, deci normala, pozitia domnului Catalin Predoiu, prim-vicepreşedintele PDL: „Consider că ar fi o eroare ca preşedintele să-şi dea demisia, ar fi o destabilizare a vieţii politice, ar fi un gest care nu ar avea temei, ar fi o oportunitate pentru cei care declară că vor justiţie şi vor aflarea adevărului, dar nu lasă justiţia să-şi urmeze cursul până să dea verdictul, sunt doar oameni care vizează o scurtătură către Cotroceni. Cotroceniul are o singură poartă, votul popular, nu peste gard, prin scurtături politice aşa cum visează Geoană, Tăriceanu şi Ponta“. La ora actuala, Romania are nevoie de normalitate, de calm, de o afirmare constanta a valorilor care o definesc ca parte a civilizatiei euro-atlantice. Presiunile iresponsabile in directia demisiei presedintelul sunt exact opusul acestui imperativ al normalitatii democratice

 


Idealism si fanatism

17/05/2014

Ma intreb cum putem distinge intre idealism si fanatism. Unde se termina primul si unde incepe cel de-al doilea? Cat de mult se suprapun? Fanatism inseamna sa ramai pe aceeasi pozitie, mereu, inflexibil si pana la capat, no matter what, in pofida evidentelor opuse si a semnalelor unei realitati potrivnice fixatiilor ideologice. Idealistul autentic stie sa vada cand si cum idealurile sale sunt maculate si reactioneaza in consecinta. Idealismul nu ignora moralitatea, fanatismul o eludeaza, o submineaza, o torpileaza, o falsifica.

In cazul lui Haralambis Angourakis, despre care am scris aici, sa ne gandim la anul 1990: triumful celor fara de putere in Europa de Est, revizionismul marxist la putere in URSS (Gorbaciov si Iakovlev), o sansa pentru regandirea traditiei marxiste si a chestiunii violentei in istorie. In Grecia, se configureaza o directie reformatoare in randul stangii radicale. Secretarul general al PCG (KKE) este Grigoris Farakos, un gorbaciovist declarat. Stalinistii sunt descumpaniti, debusolati.

O asemenea revizuire a dogmelor inseamna si o analiza onesta a Razboiului Civil, a stalinismului elen. Fostul meu prieten alege linia dogmatica si devine un propavaduitor al unei noi miscari comuniste globale, in continuitatea bolsevismului originar (primordial). Aici nu mai este vorba de idealism, ci de negarea faptelor istorice, a realitatii, de ignorarea consecintelor experimentelor totalitar-utopice (jusqu’au boutisme). Sigur, nu a fost singurul care nu a acceptat ceea ce-a spus, in 1981, secretarul general al PC Italian, Enrico Berlinguer (dupa proclamarea Legii Martiale in Polonia): “Speranta istorica asociata cu Revolutia din Octombrie s-a stins”.

Alt caz interesant: Mario Vargas Llosa. Porneste, in anii 60, dinspre stanga radicala, sustine entuziast revolutia cubana, ii admira pe Fidel si pe Che Guevara. Dar, atunci cand constata ca revolutia a dus la un sistem terorist, bazat pe minciuna, constrangere si violenta, devine un critic al castro-guevarismului., al paradigmei revolutionare marxiste. Mai mult, imbratiseaza viziunea liberala, scrie cu pretuire despre Raymond Aron, Friedrich Hayek si Isaiah Berlin. Respinge automatismele ideologice ale stangii si isi invita colegii intelectualisa nu consimta la abuzurile dictatoriale.

Sa o amintesc pe Annie Kriegel, una dintre cele mai patrunzatoare minti care s-a ocupat de chestiunea comunista in veacul XX. Plecata dinspre stanga comunista franceza, s-a eliberat de dogme, a devenit o ganditoare liberala si a scris carti esentiale pentru intelegrea mecanimemlor institutionale si psihologice ale comunismului european. A parcurs un itinerariu exemplar prin curaj etic si rigoare stiintifica. As putea vorbi, desigur, despre Boirs Souvarine, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Alain Besancon, Emmanuel Le Roy Ladurie, as putea vorbi despre Milovan Djilas si Octavio Paz, despre Ignazio Silone si Nicola Chiaromonte, despre Benny Levy si Andre Glucksmann…

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului aparut pe Facebook:

https://www.facebook.com/tismaneanu

 


Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing si Noua Credinta

27/03/2014

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Czeslaw Milosz cu Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Czeslaw Milosz si Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz: “‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

jeanne_hersch_1

 

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

 

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei subiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

25/03/2014

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers