Despre cainta si credibilitate in politica: Doi ani de la tentativa de lovitura de stat

02/07/2014

Acum doi ani, pe 3 iulie, avea loc in Romania o tentativa de lovitura de stat. A durat pana pe 6 iulie. Principali ei organizatori s-au numit Victor Ponta, Crin Antonescu si Dan Voiculescu. Scopul era demolarea statului de drept ale carui institutitii, in primul rand DNA si ANI, actionau impotriva intereselor oligarhiei cleptocratice din spatele celor mai sus numiti. USL, strutocamila nascuta strict din interese corupt-oportuniste, ca umbrela pentru un regim profitocratic si clientelar–ceea ce numesc pontocratie–, a patronat acel atac impotriva statului de drept. In politica externa, USL-ul a mizat pe Est impotriva Vestului. Nu e de mirare ca azi Antenele voiculesciene s-au dezlantuit intr-un atac fara precedent impotriva Statelor Unite. In fapt, ele continua, de o maniera exacerbata, anti-occidentalismul USL, probat, de o maniera iresponsabila, in acea teribila vara a anului 2012, indeosebi prin vocea presedintelui din epoca al PNL si prezidentiabilul oficial al acelei formatiuni, Crin Antonescu. E bine sa nu uitam aceste adevaruri factuale.

 

Din clipa formarii guvernului Ponta, au fost declansate actiuni punitive impotriva unor institutii considerate neconforrme intereselor noii puteri, strategie de Gleichschaltung (uniformizare) de inspiratie indubitabil totalitara.Intre acestea, IICCMER si ICR. A urmat Avocatul Poporului, schimbarea conducerilor celor doua camere ale Parlamentului, suspendarea presedintelui tarii. Paravanul legalist nu putea ascunde neconstitutionalitatea actiunii puciste. Curtea Constitutionala a intrat in alerta. Interventia deschisa a Comisiei de la Venetia, protestele ambasadelor si guvernelor occidentale, reactia societatii civile au dejucat planurile pucistilor. Dar Romania a fost readusa intr-o stare de izolare internationala comparabila cu aceea de dupa mineriada din 13-15 iunie 1990.

Ne aflam in plin an electoral. Democratia este incompatibila cu amnezia. Compromisul principial nu se confunda cu compromisul putred. Romania, o tara membra a comunitatii euro-atlantice, nu poate fi, precum China comunista, o “Republica Populara a Amneziei”, spre a relua titlul unei carti recente. Crin Antonescu s-a despartit de Victor Ponta, dar nu a exprimat niciun regret pentru rolul sau crucial in deteriorarea democratiei romanesti in ceea ce Dan Tapalaga a numit, pe drept cuvant revolutia borfasilor. Fuziunea PNL-PDL mi se pare o himera cata vreme PNL nu admite ca in vara anului 2012 a participat, ca actor politic principal, la un atac frontal impotriva statului de drept. Angajamentul de partea adevarului este preconditia credibilitatii unui om politic. Dl Klaus Johannis are, la randul sau, obligatia de a spune fara urma de echivoc ce gandeste despre evenimentele din vara anului 2012. Aici nu e vorba de detalii fara importanta, ci de chiar substanta democratiei romanesti. Daca nu se delimiteaza de ceea dl Catalin Predoiu, candidatul prezidential al PDL, corect numeste “organizatia Ponta-Ghita”, PNL nu poate fi un partener credibil decat pentru un PDL care a renuntat la propria-i identitate: Ponta şi “Organizaţia Ponta-Ghiţă” ţin departe “banii adevărati” de România. Dacă vrem investiţii şi locuri de muncă, atunci trebuie să dărâmăm “Organizaţia Ponta Ghiţă”, care e gata să acapareze toată economia. Dar în locul ei, trebuie să venim cu o alternativă, cu o construcţie credibilă şi oameni credibili, cu un trecut care poate garanta că o nouă guvernare nu va însemna o nouă “organizaţie de tip Ponta Ghita”.”

Fuziunea nu trebuie sa insemne reususcitarea unei USL vag cosmetizata. Nu vad ce justifica marea graba in desemnarea candidatului unic al unor partide care inca nu au fuzionat. Nu vad de ce se fetisizeaza sondajele, ca si cum optiunile electorale ar fi fost de-acum cristalizate. Nu vad de ce nu ar avea loc dezbateri publice intre candidatii dreptei, cum sugera, de pilda, dl Marius Bostan, lider al Federatiei Tinerilor Manageri. S-ar putea clarifica, in asemenea primaries, gradul de competenta al candidatilor, coerenta programelor lor, profunzimea cunoasterii chestiunilor esentiale legate de economie, invatamant, societate in genere, politica externa. Ma gandesc ca ar fi rational sa se lase deschisa marja de dezbateri de-a lungul verii. In selectarea candidatilor, ca in atatea alte domenii, graba strica treaba.

Sa nu uitam ca, de fapt, campania incepe oficial abia pe 2 octombrie. Cheia alegerilor tine de pozitionarea electoralului indecis. Asemenea dezbateri la care sa participe candidatii anuntati ar cataliza posibila mobilizare civica a acestui sector extrem de puternic. Eu unul nu cred ca totul este murdar si de aceea pierdut. Cred ca exista forte care chiar doresc continuarea proiectului de cladire institutionala asociat cu presedintia lui Traian Basescu, deci cu lupta impotriva baronocratiei, pentru stat de drept si despartire de trecutul comunist. Exista candidati care nu au aplaudat tentativa de lovitura de stat si au condamnat-o asa cum era normal sa o faca orice prieten al societatii deschise. Exista candidati care nu au nimic de ascuns in ce priveste orice tranzactii financiare au facut vreodata. Exista candidati care stiu ce inseamna economia de piata si comunitatea euro-atlantica. In ce-i priveste pe eventualii candidati ai PNL, repet, credibilitatea lor tine de ceea mi se pare o obligatie non-negociabila daca e vorba de o fuziune reala cu PDL, iar nu de o farsa propagandistica: abjurarea publica a rolului jucat intr-unul din cele mai rusinoase episoade din istoria Romaniei post-comuniste.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-cainta-si-credibilitate-in-politica-doi-ani-de-la-tentativa-de-lovitura-de-stat/


Circul pontocratico-penelist nu se dezminte

25/06/2014

PNL nu cere demisia de onoare a plagiatorului dovedit Victor Ponta, ci pe aceea a lui Traian Basescu. Pseudo-logica este de clara sorginte ceausista, adica stalinista: suntem vinovati pentru originea sociala, pentru ce au facut (sau n-au facut) membrii familiei noastre. Imi amintesc de editorialul lui Noel Bernard, legendarul director al “Europei Libere”, din 1981, la caderea satrapului ideologic Leonte Rautu. “Vina” acestuia era ca una din fiice ceruse plecarea definitiva din tara. Ceausescu a reactionat furibund, l-a scos din conducerea partidului. Gandirea liberala respinge asemenea aiuritoare transferuri de responsabilitate. Faptul ca socialistul de mucava Ponta gandeste astfel nu ma mira. Dar ca unii liberali pot marsa la aceasta stramba logica, este buimacitor.

Departe de se cai pentru rolul lor in ceea ce doctorul Ion Vianu a numit asaltul faradelegii, iar Dan Tapalaga a definit drept revolutia borfasilor, adica tentativa de lovitura de stat esuata din vara anului 2012, PNL isi continua actiunea de subminare a autoritatii presedintelui tarii cerandu-i, in compania lui Ponta, Tariceanu si Voiculescu, demisia. Fuziunea mult-trambitata mi se pare un proiect straniu, cu putini sorti de izbanda, cata vreme PNL defileaza in compania celor numiti, pe drept cuvant, grupul infractional organizat.

Puiu Hasotti, cel care s-a opus declararii zilei de 23 august (ziua cand s-a semnat, in 1939, infamul pact Molotov-Ribbentrop), drept data comemnorativa pentru victimele comunismului si fascismului, se pronunta emfatic: ”PNL cere demisia de onoare a domnului preşedinte Traian Basescu. Nu este o decizie de moment generată de iniţiativele lui Victor Ponta sau Calin Popescu Tariceanu, ei neavând ţinuta morală şi statutul în raport cu justiţia să ceară PNL o atitudine faţă de grava situaţie în care a fost adusă România de familia preşedintelui Traian Băsescu şi dosarele ei penale. Îi cerem demisia de onoare domnului Traian Băsescu pentru că suntem consecvenţi cu milioanele de români care ştiu cine este acesta şi s-au exprimat prin vot răspunzând la întrebarea: «Merită Traian Băsescu să fie preşedinte al României sau nu?» Îi cerem demisia pentru că ţara nu poate fi reprezentată în Europa şi în lume de un astfel de preşedinte, cu un astfel de dosar penal în care sunt subiecţi fratele şi ginerele domniei sale. Politica externă şi imaginea României trebuie să fie apărate şi reprezentate cu demnitate, iar domnul Traian Băsescu nu mai este, în opinia PNL, cel îndreptăţit moral şi politic să o facă. Iată de ce, dincolo de orice conjunctură de moment, PNL a decis să ceară demisia de onoare a preşedintelui Traian Băsescu”, a citit Haşotti din declaraţia propusă de PNL.” Sa mentionez ca, in pofida opozitiei lui Hasotti, 23 august a devenit, prin votul Parlamentului Romaniei, zi comemorativa, in spiritul Declaratiei de la Praga initiata de Vaclav Havel si Joachim Gauck.

Un partid liberal care judeca responsabilitatile in chip colectiv, prin asociere, este un oximoron. Cand predau doctrine politice, la capitolul liberalism, accentuez intotdeauna centralitatea individului. Ma indoiesc ca Puiu Hasotti i-a citit pe Locke, John Stuart Mill, Benjamin Constant, Aron, Hayek, Berlin, Lippman, Farcasanu etc etc

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/circul-pontocratico-penelist-nu-se-dezminte.html

PS: In legatura cu aceasta campanie pesedista, de fapt un imens balon de sapun propagandistic, mi se pare cat se poate de echilibrata si rationala, deci normala, pozitia domnului Catalin Predoiu, prim-vicepreşedintele PDL: „Consider că ar fi o eroare ca preşedintele să-şi dea demisia, ar fi o destabilizare a vieţii politice, ar fi un gest care nu ar avea temei, ar fi o oportunitate pentru cei care declară că vor justiţie şi vor aflarea adevărului, dar nu lasă justiţia să-şi urmeze cursul până să dea verdictul, sunt doar oameni care vizează o scurtătură către Cotroceni. Cotroceniul are o singură poartă, votul popular, nu peste gard, prin scurtături politice aşa cum visează Geoană, Tăriceanu şi Ponta“. La ora actuala, Romania are nevoie de normalitate, de calm, de o afirmare constanta a valorilor care o definesc ca parte a civilizatiei euro-atlantice. Presiunile iresponsabile in directia demisiei presedintelul sunt exact opusul acestui imperativ al normalitatii democratice

 


Idealism si fanatism

17/05/2014

Ma intreb cum putem distinge intre idealism si fanatism. Unde se termina primul si unde incepe cel de-al doilea? Cat de mult se suprapun? Fanatism inseamna sa ramai pe aceeasi pozitie, mereu, inflexibil si pana la capat, no matter what, in pofida evidentelor opuse si a semnalelor unei realitati potrivnice fixatiilor ideologice. Idealistul autentic stie sa vada cand si cum idealurile sale sunt maculate si reactioneaza in consecinta. Idealismul nu ignora moralitatea, fanatismul o eludeaza, o submineaza, o torpileaza, o falsifica.

In cazul lui Haralambis Angourakis, despre care am scris aici, sa ne gandim la anul 1990: triumful celor fara de putere in Europa de Est, revizionismul marxist la putere in URSS (Gorbaciov si Iakovlev), o sansa pentru regandirea traditiei marxiste si a chestiunii violentei in istorie. In Grecia, se configureaza o directie reformatoare in randul stangii radicale. Secretarul general al PCG (KKE) este Grigoris Farakos, un gorbaciovist declarat. Stalinistii sunt descumpaniti, debusolati.

O asemenea revizuire a dogmelor inseamna si o analiza onesta a Razboiului Civil, a stalinismului elen. Fostul meu prieten alege linia dogmatica si devine un propavaduitor al unei noi miscari comuniste globale, in continuitatea bolsevismului originar (primordial). Aici nu mai este vorba de idealism, ci de negarea faptelor istorice, a realitatii, de ignorarea consecintelor experimentelor totalitar-utopice (jusqu’au boutisme). Sigur, nu a fost singurul care nu a acceptat ceea ce-a spus, in 1981, secretarul general al PC Italian, Enrico Berlinguer (dupa proclamarea Legii Martiale in Polonia): “Speranta istorica asociata cu Revolutia din Octombrie s-a stins”.

Alt caz interesant: Mario Vargas Llosa. Porneste, in anii 60, dinspre stanga radicala, sustine entuziast revolutia cubana, ii admira pe Fidel si pe Che Guevara. Dar, atunci cand constata ca revolutia a dus la un sistem terorist, bazat pe minciuna, constrangere si violenta, devine un critic al castro-guevarismului., al paradigmei revolutionare marxiste. Mai mult, imbratiseaza viziunea liberala, scrie cu pretuire despre Raymond Aron, Friedrich Hayek si Isaiah Berlin. Respinge automatismele ideologice ale stangii si isi invita colegii intelectualisa nu consimta la abuzurile dictatoriale.

Sa o amintesc pe Annie Kriegel, una dintre cele mai patrunzatoare minti care s-a ocupat de chestiunea comunista in veacul XX. Plecata dinspre stanga comunista franceza, s-a eliberat de dogme, a devenit o ganditoare liberala si a scris carti esentiale pentru intelegrea mecanimemlor institutionale si psihologice ale comunismului european. A parcurs un itinerariu exemplar prin curaj etic si rigoare stiintifica. As putea vorbi, desigur, despre Boirs Souvarine, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Alain Besancon, Emmanuel Le Roy Ladurie, as putea vorbi despre Milovan Djilas si Octavio Paz, despre Ignazio Silone si Nicola Chiaromonte, despre Benny Levy si Andre Glucksmann…

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului aparut pe Facebook:

https://www.facebook.com/tismaneanu

 


Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing si Noua Credinta

27/03/2014

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Czeslaw Milosz cu Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Czeslaw Milosz si Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz: “‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

jeanne_hersch_1

 

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

 

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei subiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

25/03/2014

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 


Cazul Tariceanu sau despre ridicol in politica romaneasca

01/03/2014

Intr-un articol mai vechi spuneam ca dl Crin Antonescu este cel mai ridicol personaj de pe scena politica romaneasca. M-am grabit. Constat acum ca il intrec domnii Calin Popescu-Tariceanu, cu al sau partid cu un singur membru, si fostul presedinte Emil Constantinescu, pentru care USL-ul ar fi o constructie vitala, menita sa propaseasca Romania.

In 2012, dl Constantinescu s-a manifestat ca unul dintre cei mai infocati sprjinitori ai tentativei esuate de lovitura de stat organizata de Victor Ponta, Crin Antonescu si Dan Voiculescu. Astazi, dl Tariceanu ii calca pe urme cu ale sale elogii desantate la adresa marelui plagiator national. Se spune ca ridicolul poate ucide. Se pare ca nu este cazul la Bucuresti unde se poarta lipsa de rusine ca blazon de mare valoare.

Despre Emil Constantinescu, personaj in fond jalnic, demn, poate, de compasiune in sa solitudine implacabila, a scris memorabil criticul si eseistul Angelo Mitchievici: “Ceea ce mă face să-l dispreţuiesc fără rezerve pe Emil Constantinescu nu este eşecul lui, ci faptul că nu a luptat nicio o clipă pentru cei care l-au ales cu o mare speranţă. El a fost marea speranţă a multora din generaţia mea, inclusiv a mea şi aş fi aşteptat de la Emil Constatinescu să lupte până la capăt pentru acele idei pe care le-a afirmat şi care m-au determinat să sper, să am încredere, să mă simt un cetăţean deplin. Am crezut că nu va dormi nopţile şi că va gândi alături de oameni integri şi inteligenţi soluţii pentru dificultăţile tranziţiei. Sau reformulând cu cuvintele rockerilor de la Nailpoint: „I won’t back down anymore even if I die trying/’cause I know what I’m fighting for and if I die trying/I’ll die trying.”, am crezut patetic că va asuma riscul de a „muri” încercând.” Faptul ca Emil Constantinescu, cu ale sale aere mesianice, nu renunta la a da lectii in toate directiile ca si cum ar avea in bagajul sau cine stie ce mari succese politice, este o indicatie ca exista o prapastie intre cum se vede el si cum este vazut.
Cam la fel se comporta dl Tariceanu. Putin ii pasa de statul de drept, pentru el exista doar o cauza: infrangerea proiectului Basescu, readucerea justitiei la un statut ancilar. Basescofobia este a sa conceptie despre lume, o Weltanschauung atotcuprinzatoare si siesi suficienta. Penduland intre ridicol si grotesc, oameni ca Emil Constantinescu si Calin Tariceanu prelungesc de fapt dominatia fara urma de decenta a unuei mafii politico-economice care are doua scopuri cruciale: jefuirea tarii si protejarea escrocilor.

Citiți și: Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

Articolul de mai sus a aparut in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cazul-tariceanu-sau-despre-ridicol-in-politica-romaneasca-1084867.html


Metamorfozele domnului Tariceanu

26/02/2014

Era in 2004 cand Cristian Preda nota faptul ca lipsesc biografii ale personalitatilor care si-au pus pecetea asupra vietii politice din Romania de dupa 1989. Intre acestea, ar fi necesara una a lui Calin Popescu-Tariceanu, figura proeminenta din grupul tinerilor liberali fondat de Horia Rusu si Dinu Patriciu, incurajati de Radu Campeanu si alti “seniori liberali”. In anii cand a fost premier, dl Tariceanu facea figura de personaj scrobit, distins si distant, situat in alt univers retoric decat presedintele Traian Basescu. I se spunea, poate excesiv de malitios, Moliceanu. I se potrivea insa ca o manusa cealalata porecla: Razgandeanu.

Imi amintesc ca nu putini erau cei care spuneau “Calin Tariceanu este un domn”. Ratiune sufiecienta pentru acestia sa eludeze populismul accentuat al echipei Tariceanu. Liberalismul sau era unul absorbit din mediul de familie. Sigur, se stiu acum lucruri nu tocmai onorabile despre Dan Amedeo Lazarescu, cel care l-a crescut, daca nu ma insel, dar nu se poate nega ca era un intelectual.

In primavara anului 2006, dl Tariceanu s-a dus la Timisoara si a participat la un miting alaturi de Mircea Dinescu, Stelian Tanase si Marius Oprea. Se radea copios pe seama imaginarului moment cand Comisia Prezidentiala ii va inmana lui Traian Basescu “Raportul Final”. In acele momente Traian Basescu era in spital, dupa o interventie chirurgicala. Domnul Tariceanu, care, cu spirjinul lui Marius Oprea si al amicilor acestuia, se metamorfozase in anticomunist pur si dur, nu avea catusi de putin probleme cu securistul Felix.

La sedinta Parlamentului din 18 decembrie 2006, seful guvernului a asistat impasibil la agresiunea lui Vadim si a bandelor sale. Tot ce era stanjenitor pentru Traian Basescu era util pentru Calin Tariceanu. Omul a dezvoltat ceea ce putem numi nevroza Basescu. Basescofobia a devenit principala, daca nu chiar unica sa motivatie politica si psihologica.

Aceasta fobie s-a acutizat in anii urmatori. Acum, dl Tariceanu a parasit PNL dupa ce efortul sau de a mentine in viata USL-ul dominat de Victor Ponta a esuat penibil. Nu trebuie sa fii un admirator al lui Crin Antonescu (iar eu unul nu pot fi suspectat ca as fi) spre a-i intelege dezamagirea si iritarea cand se trezeste cu sfaturi de la dl Tariceanu transmise din biroul marelui plagiator national. Prin demisia lui Calin Popescu-Tariceanu se incheie un capitol din istoria post-decembrista a PNL. Din pacate, nu unul glorios.

Acum, dl Tariceanu nu-si mai ascunde simpatiile pesediste. Anunta infiintarea unui partid-satelit al formatiunii lui Iliescu si Ponta. Se viseaza candidat prezidential. Mi-l pot imagina purtand esarfe rosii, inganand cantecele revolutionare dragi inimii plagiatorului suprem si rostind infocate diatribe impotriva “dictaturii lui Basescu”. Calin Tariceanu repeta, in atatea privinte, trista degringolada a lui Emil Constantinescu. Ma intreb daca doamna Zoe Petre il va urma in noua sa incarnare de surogat pretins liberal al fesenismului etern…


Finalul unei farse numita USL

25/02/2014

La trei ani si douazeci de zile de la infiintarea unei uniuni politice impotriva naturii, USL s-a naruit. Nu din ratiuni valorice, cum nu din idealuri s-a nascut, ci din meschine calcule politicianiste. In acesti trei ani am scris constant ca aceasta uniune nu avea nicio alta ratiune de existenta decat ostilitatea viscerala in raport cu proiectul politic simbolizat de Traian Basescu. Am mentionat ca este vorba de o alianta infeudata intereselor politice si economice ale unui fost securist (dovedit), principalul inamic al societatii deschise din Romania. O alianta intre un partid cu o traditie legata de rezistenta anti-totalitara (PNL) si unul care si-a facut un titlu de cinste din boicotarea eforturilor de a decomuniza Romania–PSD-ul al carui presedinte de onoare ramane impentientul bolsevic Ion Iliescu. In acesti trei ani au fost distruse institutii, au fost spulberate sperante, iar lipsa de rusine a fost ridicata la rang de maxima virtute.

Vara anului 2012 a probat lipsa de principii si colosalul oportunism al duumivirilor pucisti Victor Ponta si Crin Antonescu. Orice ar afirma acum Crin Antonescu, ceea ce fostul disident, doctorul Ion Vianu a identificat drept asaltul faradelegii, iar Dan Tapalaga a numit revolutia borfasilor, a fost o actiune comuna menita sa distruga statul de drept in Romania. Mai suntem unii care ne amintim pozele martiale ale liderul PNL in acele saptamani de pomina cand s-a instalat la Cotroceni convins ca are viitorul in buzunar.

Cand Victor Ponta a fost demascat, national si international, drept un mega-plagiator, Crin Antonescu a tacut simptomatic. S-a soliudarizat, practic, cu un infractor, cu un super-hot. Iata ca acum i-a fost sa asiste, neputincios, poate chiar indignat, la grotescul moment cand marele plagiator a demis-o pe mica plagiatoare liberala de la Ministerul Educatiei. Un minster care a fost mai injosit si mai ofensat decar oricare altul in timul nefericvitei guvernari useliste.

Incepe un nou capitol al tulburatei experiente a consolidarii democratice din Romania. Nefastul hiper-majoritarism uselist s-a sfaramat. Raman in urma ranchiune, orgolii ranite, juraminte tradate, rafuieli care vor marca urmatoarele luni ale vietii publice. Crin Antonescu va poza in cruciat al dreptei resuscitate, punand intre paranteze, ca pe o boala rusinoasa de care e bine sa uiti, amorul cu PSD-ul pontocratic. Victor Ponta se va da de ceasul mortii sa ramana premier si sa candideze pentru presedintie. In PSD se comploteaza, negresit, pentru alternative la Ponta.

Ramane de vazut acum daca formatiunile dreptei autentice vor sti sa evite amnezia si sa isi mentina verticalitatea in clipa cand Crin Antonescu, in cautare de noi aliati, va veni in directia lor si le va canta ademenitor “Ritornero in ginocchio da te”…:

https://www.youtube.com/watch?v=e7c1vjB0Qbg

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/finalul-unei-farse-numita-usl/


Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre

15/02/2014

Motto: “Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/Et les mots pour le dire arrivent aisément.”–Nicolas Boileau

A aparut zilele trecute la Editura Humanitas (in traducerea semnata de Iuliana Glavan si Patricia Radulescu) o carte excelenta scrisa de politologul Bogdan Călinescu, autor, sub numele Nicolas Lecaussin, al unor remarcabile volume publicate in Franta. Este vorba de un exercitiu de subtila deconstruire intelectuala, de o dezvaluire a relatiilor dintre stat, economie, societate civila, institutii politice si individ in societatile democratice. Studiile de caz sunt Franta si Romania. Tematica este europeana, de fapt globala. Tocquevillian si aronian, Bogdan Călinescu este un ganditor liberal original, ostil apriorismelor sectare si radicalismelor redemptive. Se situeaza, cum o marturiseste el insusi, in linia de gandire emblematic reprezentata de regretatul Jean-François Revel. Ma  astept ca stangistii locali sa sara ca arsi la tezele rostite cu maxima claritate, rigoare metodologica si admirabil respect pentru evidentele factuale de catre politologul franco-roman. Pentru acesti ideologi impenitenti ramane valabil adagiul fanatismelor dintotdeauna: “Cu atat mai rau pentru fapte!”

Bogdan Călinescu nu are inhibitii in a demonta rationalizarile unui etatism care se doreste panaceu universal. Cand unii se obstineaza sa diabolizeze (a cata oara in istoria moderna?) piata libera si proprietatea privata, Bogdan Călinescu indeamna la minimalist etatist si la incredere in capacitatea fiintei umane de a trai si fara umbrele paternaliste. Rodomontadele neo-marxiste ale unui Alain Badiou si ale discipolilor acestuia sunt demistificate drept tot atatea imposturi intelectuale. Leninismul a reprezentat apoteoza etatismului birocratic, nicidecum acel “eveniment” emancipator pe care il glorifica Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Cartea beneficiaza de un persuasiv argument semnat de H.-R. Patapievici. Reiau aici un fragment: „Această carte perfect argumentată constată răul lumii noastre. Nu e capitalismul, cum poate aţi crede, dacă i-aţi asculta pe socialişti, care azi ocupă pieţe, ca să nu mai existe piaţă. Socialiştii, care au ruinat cu principiile lor trei sferturi din lume în doar două generaţii, ar trebui să ştie mai bine că fără ajutorul statelor marxiste nu ar fi putut niciodată obţine aceste rezultate. Răul lumii noastre civilizate e statul, statul care ne-a naţionalizat societăţile, ne-a etatizat vieţile, ne-a ipotecat proprietăţile, a pus botniţă libertăţilor – uniformizând egalităţile şi înregimentând fraternităţile. Statul este monstrul cel mai rece, monstrul care ne-a confiscat totul în numele minciunii că el, statul, este poporul, este societatea, este civilizaţia. Nu, nu este. Iar din cartea lui Bogdan Călinescu aflaţi, din observaţii, şi nu din teorii, de ce nu este şi ce anume, de fapt, este. Concluzia sa, atent şi îndelung susţinută de dovezi, este tranşantă: «Iar singura reformă posibilă a statului este renunţarea acestuia la prerogativele sale, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Cu cât mai puţin stat, cu atât mai bine.»“

http://www.humanitas.ro/humanitas/fran%C5%A3a-europa-rom%C3%A2nia

Pentru comentarii:

Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers