Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


Pentru libertatea de expresie: Nu vreau sa cant “Internationala”

30/03/2014

Libertatea de expresie tine de nervul vital al democratiei liberale. Mi-am amintit ce presiuni se faceau, in anii 70 si 80, aici, pentru ca American Jewish Committee sa-si retraga sponsorizarea oficiala a lunarului neo-conservator “Commentary” condus de Norman Podhoretz, la bete noire a stangii “progresiste”. In anii 50, “Commentary” fusese o reduta a liberalismului. Dar n-a fost niciodata anti-anticomunist. Chiar dimpotriva. Scriau acolo Daniel Bell, Nathan Glazer, Irving Kristol si Lionel Trilling. Ba chiar si Hannah Arendt.

Cand polemicile s-au intensificat, s-a ajuns la o atmosfera exploziva. Nu i se ierta lui Podhoretz sprijinul pentru razboiul din Vietnam. Nu i se ierta sustinerea lui Aleksandr Soljenitin, anti-sovietismul asumat fara rezerve, publicarea articolelor lui Richard Pipes in care “destinderea” kissingeriana era descrisa, cu argumente imbatabile, drept o imensa iluzie. Abundau invectivele, mai ales dupa publicarea unor texte dure la adresa lui Gore Vidal, dar si a lui Irving Howe, intelectual de stanga (Democratic Socialists of USA) acuzat de ipocrizie, de dubla contabilitate morala. Isteria a ajuns la paroxism in 1980, cand Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, redactoare la celebra casa editoriala “Basic Books”, a publicat un articol despre o insula devenita resedinta de vara a proto-miscarii gay. Nu se ierta nici tonul acid al unor comentarii despre feminismul radical.

Au fost denuntate cu vehementa articolele unor Daniel Patrick Moynihan si Jeane Kirkpatrick. Moynihan a vestejit amagirile liberale despre Welfare State. Jeane Kirkpatrick, in celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, a schitat ceea ce avea sa devina Doctrina Reagan. Adica acea doctrina care a orientat politica Statelor Unite in deceniul in care s-a prabusit comunismul. S-a vorbit despre “extremism de dreapta”, “homofobie”, “rasism”, “instigare la razboi”. In pofida orientarii liberale (in sens american) a AJC, acest lucru nu s-a intamplat, santajul n-a tinut, n-au cedat…

Este vorba, mai presus de orice, de dreptul la libertatea opiniei si a expresiei, de prezervarea unui spatiu public nesupus comandamentelor ideologice. Altfel ni se va impune sa cantam cu totii, in cor, “Internationala”, primul imn oficial al URSS…


Despre radicalisme si diversiuni: Scrisoare catre Anca Cernea, Mihaela Barbus, Gelu Trandafir si Costin Andries

29/03/2014

Dragi prieteni,

Aflu ca presiunile si santajul au efecte. Dl Vasile Ernu ne-a somat, pe Horia Patapievici, pe Dragos Aligica, pe mine, GDS si Revista 22 sa ne delimitam de site-ul “In Linie Dreapta” (ILD), pe care tocmai el, admiratorul lui Lenin si al bolsevismelor eterne, stangist impenitent, mandru de optiunile sale anti-capitaliste, il numeste “extremist”. Nu este singurul. Metodele stigmatizarii oricarui adversar de idei drept fascist sunt prea bine stiute pentru a le mai examina eu aici. Stiti ca putem avea dezacorduri pe unele teme, este cat se poate de normal, dar ne unesc angajamentul comun pentru libertate si pluralism. Ne unesc refuzul colectivismelor gregare, al arhaismelor tribaliste, al excluziunilor intemeiate pe viziuni suprematiste de orice fel. Intr-un moment dificil pentru mine, cand fusesem calomniat de o maniera incalificabila, voi, Anca si Gelu, mi-ati trimis o scrisoare deschisa de solidaritate. N-am uitat-o, am regasit-o si o re-public mai jos. Prietenii veritabili se cunosc in asemenea clipe de incercare. In ce ma priveste, va rog sa contati pe prietenia mea statornica.

Nu am nici cea mai mica intentie sa sterg linkul la ILD de pe blogrollul-ul meu. Un blogroll nu inseamna identificari neconditionate, ci recomandari de lectura. La voi am citit prima oare texte de Olavo de Carvalho. La voi a fost prima oara deconspirat proiectul dughinist, aceasta combinatie de fascism si bolsevism. La voi se mentine vie memoria victimelor democratice ale ambelor totalitarisme. Pana ca Ramnicu Sarat sa ajunga un loc de memorie, el exista astfel pe site-ul ILD. Voi respingeti amnezia, legitimarile pseudo-dialectice ale barbariei totalitare. Tot atatea motive pentru ca Vasile Ernu si cei ejusdem farinae sa va eticheteze drept “extremisti”.

Incapabili sa poarte polemici de idei, ei recurg la auto-victimizari, pamflete, denigrari si amenintari. “Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, a spus Leszek Kolakowski. Nu gresea catusi de putin. Daca vrea sa gaseasca exemple de extremism, dl Ernu nu are decat sa citeasca ce se scrie pe forumurile propriilor articole de pe site-ul “CriticAtac”. Si nu doar pe forum. Isi poate citi propriile productiuni.

Cu cele mai bune ganduri,

Vladimir

 

“Dragă Vladimir,

Cum ti-am mai spus, articolul lui Paul Gottfried/Mircea Platon e interesant ca studiu de caz.

Ne scrii ca Paul Gottfried este un intelectual respectabil, autor al unui studiu valoros despre declinul marxismului. Ne asumam evaluarea ta, recunoscand ca nu i-am studiat operele complete. Iti admiram spiritul de fair-play fata de un om care incearca din rasputeri sa te jigneasca. Mai ales ca e evident, din acuzatiile pe care ti le aduce, ca te cunoaste doar din texte atent selectate. Te invinuieste pentru prabusirea PNT, de propaganda pentru oranduirea obamista, de a-i fi trecut cu vederea lui Vadim faptul ca i-a slujit pe comunisti, etc, etc, numai aberatii. Daca se documenta putin, ar fi evitat penibilul. S-a multumit însa cu sesizarea lui Mircea Platon, care ii traduce scrierile in romaneste. Astfel începe sa fie citat de acesta, ca argument anti-Tismaneanu, articolul prof. Gottfried, conservator american… si asa se inchide, tot în romaneste, referinta circulara. Si tu devii “comisarul Tismaneanu”.

Lucrurile astea ar fi ridicole, daca nu s-ar petrece intr-un context foarte serios, al unor confruntari mult prea importante ca sa ne permitem sa radem de prostii.

In Romania, stanga post-comunista se lupta cu inversunare pentru hegemonie culturala. Pune in joc bani, presa, cartulii, zvonistica; acestea se imbina armonios cu operatiunea de reeducare aflata în sarcina agentilor corectitudinii politice.

Totusi, dincolo de zgomote si diversiuni, la noi lumea înca stie în ce crede si are repere clare. Un astfel de reper e condamnarea regimului comunist, facuta de Traian Basescu în baza Raportului Comisiei pe care ai condus-o. Ea delimiteaza taberele, si nimeni nu are scuza ca nu a inteles ce se întâmpla. Furia “structurilor” fata de actul care le denunta crimele explica valurile de murdarii aruncate împotriva ta, a lui Traian Basescu si a personalitatilor care au sprijinit condamnarea comunismului. Nu e deloc placut sa fii tinta lor si îti suntem alaturi, recunoscatori pentru ca ti-ai asumat acest risc.

In operatiunea de asasinat moral împotriva acelora au facut posibila condamnarea comunismului si a crimelor sale, nu conteaza care dintre executanti sunt agenti profesionisti si care tovarasi de drum. Conteaza rezultatul, caci “dupa roade îi cunoasteti”. Dupa acest criteriu, atacul condamnarii comunismului dinspre dreapta, serveste cel mai bine stângii si cauzei securisto-comuniste. Se pretind crestini, “conservatori”, de dreapta, dar nu pare sa-i tulbure faptul ca în corul celor care te înjura pe tine, care ai facut un lucru concret si moral-indispensabil acestei natiuni, le stau alaturi comunisti, stângisti, ateisti, corecti politic, nationalisti lunatici etc..

Isi aroga pretentii de judecatori a tot ce misca, fara a mai fi obligati sa tina cont de proportii, nuante, virtutile si slabiciunile unor persoane sau initiative, fara a-i îngadui cuiva evolutia spirituala. Degrevati de responsabilitati concrete, cauta nod in papura celor care si le asuma în lumea reala în care traim. Sunt oameni care pot trece cu vederea circul din Parlament, din 18 decembrie 2006, si pe autorii acestuia, dar nu uita sa mentioneze sau ta acuze pentru ADN-ul pe care il porti.

Lenin si Gramsci ar zambi multumiti de prestatia unei asemenea “drepte”, care caricaturizeaza crestinismul de la care se revendica.

Intre timp, în lumea reala, Moscova nu se sfieste sa-si afirme pretentiile imperiale. Pana de curand, ne puneam speranta in conservatorii americani, inca puternici, spre deosebire de colegii lor din Europa de Vest, predati cu totul stangii. Dar administratia Obama are o agenda radicala de stanga, deschisa fata  de rusi, chinezi, islamisti, marxisti si adepti ai guvernului mondial. Noi astia, oameni de dreapta, zicem noi, desi Gottfried si Platon nu or fi de acord, nu putem decat sa ne dorim ca America sa isi revina, sa isi reia rolul de lider si aparatoare a Lumii Libere.

Unde se situeaza profesorul Gottfried in acest context? Nu e clar. In orice caz, nu are nimic bun de zis despre America, americanii sa stea la ei acasa, sa nu ne invete pe noi. Ii plac nemtii. Nu ii place deloc Israelul. Nici Polonia. Slava Domnului, macar ii plac balticii. Incercand sa ne facem o idee despre aceasta familie de idei, am mai citit articole scrise de colegi de-ai lui de pe takimag.com. Ei sustin, de exemplu, ca America sa se retraga din NATO, sa-i lase dracului pe ucrainieni si pe polonezi, cine i-a pus sa-i enerveze pe rusi? Europa de Est? Sa o apere UE! Vina pentru invazia ruseasca de vara trecuta in Georgia e atribuita georgienilor, si se recomanda abtinerea de la orice sprijin american pentru ei. Desemenea, vina pentru terorismul arab e atribuita Israelului, si cere ca SUA sa îsi preseze aliatul din Orientul Mijlociu la concesii sinucigase fata de cei care afirma fara jena ca vor moartea Israelului, Americii, Occidentului. Aplicarea in lumea reala a acestor recomandari ar fi ceea ce numea Voegelin “prostie criminala”. Ce conteaza ca ele sunt facute de pe pozitii de “dreapta” sau de stanga? Daca vorbim de rezultate, asemenea pozitii au permis persistenta si expansiunea comunismului, cu toate crimele lui. Ele sunt in continuare un pericol pentru civilizatia occidentala.

Anca Cernea, Gelu Trandafir”

http://tismaneanu.wordpress.com/?s=gelu+trand

PS Am primit din partea domnului Peter Manu acest mesaj:

“Inlaturarea ILD de pe blogroll-ul Revistei 22 este urmarea protestului meu, trimis redactiei pe 12 Februarie:

‘Va scriu pentru a cere scoaterea portalului In Linie Dreapta de pe coloana blog-roll a editiei electronice a revistei 22.  Portalul In Linie Dreapta a publicat numeroase articole, si a permis numeroase comentarii, care propaga homofobia si islamofobia. Aceste actiuni au caracter discriminatoriu si sunt interzise explicit prin legile Romaniei. Revista 22 nu trebuie sa incurajeze si sa faca publicitate unui forum de acest fel. Sunt sigur ca veti considera cererea mea cu obiectivitate si va asigur ca voi include reactia dumneavoastra in petitia pe care o voi adresa, cu acelasi subiect, Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.’

Cu cele mai bune ganduri,

Peter Manu, MD, FACP

Professor of Medicine

Hofstra University

Hempstead, NY ‘

Te rog mult sa consideri includerea acestei clarificari in textul de pe blogul tau.”

La randul sau, Vasile Ernu considera ca lui i se datoreaza scoaterea linkului:

“E trist că V.T. a ajuns să fie portavocea şi promotorul unui grup şi site care elaboreaza “liste negre” şi promovează un fundamentalism şi extremism cum numai România Mare o mai făcea pe vremuri. Dovadă e şi faptul că Revista 22 a reacţionat pozitiv la textul meu Listele negre pentru zile albe” au revenit. Cu binecuvîntarea establishmentului cultural şi a scos site-ul cu pricina de la recomandări.”

Astept cu maxim interes si real amuzament alti candidati la titlul de autor moral al acestei operatiuni :)

Un text important:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-cand-gds-cedeza-la-somatiile-si-presiunea-unor-neispraviti-nu-e-regula/

La capitolul amuzament, imi trimite un amic acest text postat de doamna Victoria Stoiciu pe FB. Din cate stiu, Papa Ioan Paul al II-lea, ca sa dau un exemplu, era anti-gay marriage si anti-avort (nu cunosc pozitiile sale pe teme feministe). Era si el calificabil ca exponent al “Dreptei radicale”? Cat priveste exprimari elegante si subtile gen “toparlan care se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii”, le socot memorabile si o felicit cordial pe autoare :) Precizez ca pozitiile mele nu sunt cele amintite, nu fara o tendinta de caricaturizare, mai sus. Nu sunt anti-avort, nu am o pozitie categorica pe tema gay marriage (depinde de situatii, de conditii istorice, culturale etc), iar feminismul il discut nuantat, asa cum trebuie abordata orice ideologie. Exista feminism moderat, dupa cum exista si feminism radical. Dar faptul ca nu impartasesc unele din pozitiile celor de la ILD nu ma face sa le socot “extremiste” ori “radicale de dreapta”. Este dreptul lor sa sustina ideile in care cred, viziunea lor despre traditia iudeo-crestina si fundamentele morale ale Europei democratice. Este o viziune liberal-conservatoare, una care pune pret pe traditie, in niciun caz una extremista. M-am ocupat suficient, cred, de tematica radicalismelor politice pentru a sti cand e vorba de radicalism de stanga ori de dreapta. Nu aduc in discutie argumentul, indoielnic, al autoritatii, ci pe acela, demn de luat in seama, al competentei. Lev Trotki, de pilda a fost un radical de stanga. Aleksandr Dughin unifica in viziunea sa radicalismul de dreapta cu cel de stanga. Autorii de la ILD nu sunt radicali de dreapta. Conceptul care vrea sa desemneze o realitate trebuie sa surprinda acea realitate, nu sa o desfigureze propagandistic.

Este In Linie DreaptaLi un site fascist si extremist? Nu, NU este. A fi anti- feminist, anti-gay marriage sau anti-avort te califica ca fiind de dreapta radicala, dar atat, esti un fel de neocon mai inversunat. Extremist e Capitalismpepaine si Giurea. ILD e doar un fel de Antena 3 a dreptei radicale cu pretentii de staif intelectual. Pe fond, insa, totul se reduce la atacuri la persoana, infierari, etichete trantite alandala, doar ca sa faca platforma mai sexy, totul bine condimentat cu citate si trimiteri de ochii lumii.
A facut bine Revista 22 ca a scos ILD din lista de blog roll? Da, a facut foarte bine. Si nu pentru ca ILD e extremist, ci pentru ca Revista 22 se pretinde o publicatie de analiza care respecta niste standarde intelectuale – or, bascalia artagoasa de pe ILD nu e chiar ceea ce se cheama analiza fina. Sa citezi 10 autori obsesiv nu te face nici intelectual, nici analist. Faptul ca unii intelectuali, cum e Tismaneanu sau Paul Dragos Aligica iau apararea ILD demasca toparlanul ce se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii, care atunci cand peroreaza savant teze de la catedra, de fapt isi doreste tainic sa arunce o flegma zdravana in mutra adversarului.

 

 

 

 


Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing si Noua Credinta

27/03/2014

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Czeslaw Milosz cu Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Czeslaw Milosz si Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz: “‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

jeanne_hersch_1

 

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

 

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei subiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Regimul Putin: Imperialism, brigandaj si memorie falsificata

24/03/2014

Niciodata nu este prea tarziu pentru realism, luciditate si fermitate principiala. Niciodata nu este prea tarziu pentru reactii categorice de respingere a brigandajului in relatiile internationale. Niciodata nu este prea tarziu pentru ca lumea civilizata sa sanctioneze fara echivoc actiunile pirateresti. In “New York Times”, profesorul Michael McFaul de la Hoover Institution, Universitatea Stanford, pana acum cateva saptamani ambasadorul Statelor Unite la Moscova, examineaza natura experimentului dictatorial putinist. Textul este important pentru ca lumineaza combinatia de fantasme si iluzii care au guvernat atitudinile occidentale in raport cu un regim ostil visceral democratiei liberale si valorilor pluraliste. Reluind imaginea refolutiilor, acele sinteze de reforme si revolutii despre care vorbea istoricul britanic Timothy Garton Ash, as spune ca a sosit momentul ca NATO si UE, Occidentul in genere, sa renunte la fantasluzii.

Michael McFaul schiteaza acum echivalentul a ceea ce-a insemnat “Lunga Telegrama” a lui George Kennan in anii de dupa al II-lea razboi mondial, acel document fondator al unei politici care refuza capitularea in fata unui imperialism ideologic cinic, impertinent si arogant. Este acum limpede ca a sosit momentul unei noi politici de containment, de ingradire si indiguire a pornirilor expansioniste ale Kremlinului. Noului Razboi Rece declansat de Rusia lui Putin trebuie sa i se raspunda printr-o noua politica a rezistentei democratice globale. Una din cladirile de la Bruxelles ale Parlamentului European poarta numele sociaistului belgian Paul-Henri Spaak. Acesta, alaturi de crestin-democratii Maurice Schumann, Konrad Adenauer si Alcide de Gasperi, a inteles pericolul expansionist sovietic. Ar fi poate bine sa recitim ce spuneau acesti oameni de stat in anii in care confruntarea cu expansiunea Kremlinului lui Stalin atingea cote de maxima intensitate. In 1961, acest Cold Warrior primea Medalia Libertatii din partea presedintelui John F. Kennedy.

Profesorul McFaul cunoaste in chip remarcabil subteranele puterii moscovite si motivatiile ideologice ale putinismului. El deconspira rolul manipulativ al fantasmelor anti-americane plasmuite si diseminate de propaganda putinista.Aici nu este vorba doar de tehnici de constructie a unei stari de panica si indignare, atat de necesara la ceasul unor aventuri militare gen invazia din Crimeea, ci si de un set de mituri care n-0au disparut din arsenalulul doctrinar al Kremlinului. Tot asa cum, la Conferinta de infiintare a Cominformului din toamna anului 1947, Stalin, prin intermediul lui Jdanov, impunea un maniheism agresiv prin teoria celor doua “lagare” (cel al “pacii si progresului”, in frunte cu URSS, si cel al “razboiului si reactiunii” condus, fireste, de Statele Unite), Vladimir Putin imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, calca in picioare cu superbie dreptul international, actioneaza in functie de o serie de precepte ideologice obsesive. Originea acestora nu este greu de detectat.

Scrie Michael McFaul: “Asemeni secolului trecut, lupta ideologica dintre autocratie si democratie a revenit in Europa. Intrucat institutiile democratice nu au prins niciodata pe deplin radacini in Rusia, aceasta batalie nu a disparut integral vreodata. Astazi insa, societatile democratice trebuie sa recunoasca domnia lui Putin drept ceea ce este–autocratie–si sa imbratiseze lupta intelectuala si normativa impotriva acestui sistem cu aceiasi vigoare dovedita in luptele anterioare din Europa impotriva guvernelor antidemocratice”. Sustinerea opozitiei ruse este o prioritate la acest ceas de maxima gravitate. La fel, Putin trebuie sa inteleaga ca nu poate actiona cu impunitate imptriva altor foste republici din ceea ce a fost Uniunea Sovietica, inclusiv Moldova.

As adauga ca putinismul se bazeaza pe ideologia national-bolsevismului si a imperialismului eurasiatic, ambele cu puternice afinitati in directia fascismului. Faptul ca Putin se proclama “conservator” si se refera la viziunea lui Aleksandr Soljenitin despre viitorul Rusiei nu schimba datele. “Conservatorismul” sau este unul neo-stalinist, nicidecum unul democratic, iar anexarea numelui lui Soljenitin intr-un proiect politic cu certa ereditate kaghebista este o impostura. Pentru Soljentin drepturile omului erau esentiale. Pentru Putin, admiratorul lui Felix Dzerjinski si al lui Iuri Andropov, ele sunt un moft burghez. Prin actiunile sale, direct inspirate de traditia autocratica rusa si de aceea expansionista stalinista, ea insasi nascuta din mitul marxist-leninist al revolutiei mondiale, Vladimir Putin este deopotriva urmasul tarismului si al bolsevismului.

Am anticipat aceasta dinamica in cartea mea “The Devil in History”, tradusa in romaneste in 2013 la Humanitas de catre Marius Stan. Iata un fragment din textul american in care vorbesc despre salvationismul post-comunist si despre conexiunea dintre asumarea trecutului totaslitar si consolidarea valorilor liberale. In abesenta interiorizarii acestor valori, este naiv sa asteptam comportamente democratice din partea liderilor de la Kremlin, oricine ar fi acestia: “It also explains the power of Putin’s neo-authoritarian politics of “managed democracy” in a memory regime of institutionalized amnesia and historical falsification. As for Putin himself, he has abandoned the Yeltsin era’s adamant anti-Leninism and has become, especially since 2006, the proponent of an increasingly aggressive version of neo-Stalinist and neo-i mperialist restoration. The high school history textbook (dealing with the period 1945 to 1991) commissioned by the Kremlin and published in 2008 symbolizes the return to some of the most egregious Stalinist falsifications and a radical break with the legacies of glasnost. Putinism is an ideological conglomerate bringing together Great Russian nationalism, imperial authoritarianism, and a drive to restore the lost grandeur of the Stalin era. The narrative about the past offered by the Putin administration is the quintessential formula of ‘reconciliation without truth.’ In other words, we are dealing with an apocryphal reconciliation.”

http://www.rulit.net/books/the-devil-in-history-communism-fascism-and-some-lessons-of-the-twentieth-century-read-298694-75.html

Articolul lui Michael McFaul poate fi citit aici:

http://www.nytimes.com/2014/03/24/opinion/confronting-putins-russia.html?_r=0

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/


Linsajul lui Andrei Plesu, idiotia morala si spatiul libertatii

14/03/2014

“Pentru valet nu exista erou”–Goethe
“Si asta nu pentru ca eroul nu e erou, ci pentru ca valetul e valet”–Hegel

As dori sa clarific natura protestului impotriva linsajului mediatic organizat de “Antena 3″. “Antena 3″ a devenit megafonul celor mai obscurantiste si nocive forte din societatea romaneasca. Este urmasa “Saptamanii” barbiste si a “Romaniei mari” in cea mai sordida faza acestei publicatii. Actioneaza cu biciul verbal asemeni hingherilor ideologi ai ceausismului. Campaniile isteroide ale acestei televiziuni sunt menite sa anihileze spatiul libertatii. Protestand impotriva acestui linsaj, aparam spatiul libertatii.

Mesajul GDS si al Revistei 22: “Grupul pentru Dialog Social si Revista 22 organizeaza duminica, intre orele 17.00-20.00, un MITING de SOLIDARIZARE cu Andrei Plesu si impotriva linsajului mediatic la care a fost supus. Va asteptam in Piata Universitatii, Zona Statui. Multumim tuturor celor care au semnat Apelul.”

Nu exista doua tabere echivalente moral, intelectual, valoric. Exista o tabara a demnitatii si una a lipsei de rusine, a insolentei agresive, a calcarii in picioare a valorilor. Cel putin asa privesc eu lucrurile. Cititi lista semnatarilor Apelului si veti vedea ca sunt persoane cu puncte de vedere diferite, uneori chiar opuse, in ceea ce priveste bilantulul presedintiei Basescu si nu numai asupra acestei teme. Exista insa un numar de valori ireductibile care i-au motivat pe toti sa semneze. Semnand, toti spun ca agresiunea contra lui Andrei Plesu este si una impotriva lor. Nu e o vorba fara noima. Daca nu credeau acest lucru, nu semnau. Andrei Plesu insusi a avut adeseori puncte de vedere critice in privinta lui Traian Basescu. La fel, a scris critic si despre Emil Constantinescu, ca sa nu mai vorbesc de Ion Iliescu, Victor Ponta si Crin Antonescu. A spus lucruri care nu au facut placere clasei politice. Andrei Plesu este un moralist, iar moralistii stingheresc, deranjeaza, adeseori irita. Se cunoaste refrenul: “Cine mai e si asta sa ne dea noua lectii?” In lipsa argumentelor, se recurge la ocara, la injurie, la cuvinte gen “suflete de slugi”…

Ceea ce este scandalos tine de un linsaj mediatic al unei personalitati pe drept cuvant respectata si admirata. Daca acest lucru se poate petrece impotriva lui Andrei Plesu, inseamna ca nu mai exista limite ale nerusinarii, ale infamiei. Tocmai de aceea am oferit link spre articolul profesorului Ioan Stanomir. A nu tacea cand se petrec asemenea atacuri abjecte tine de respectul pentru un om ca Andrei Plesu, desigur, de respectul pentru valoarea esentiala a civilitatii, dar si de auto-respect.

http://www.revista22.ro/articol-39239.html

http://www.lapunkt.ro/2014/03/13/despre-limitele-infamiei-andrei-plesu-si-datoria-solidaritatii/

http://www.revista22.ro/andrei-plesu-secaturile-lui-voiculescu-si-opiniile-la-romani-39280.html


Inapoi la Razboiul Rece? Vladimir Putin, Ucraina si Occidentul

02/03/2014

Arogant si impasibil precum Calaretul de Arama din orasul sau natal, nepasator precum un stalp din beton, tarul de la Kremlin, Vladimir Putin, trateaza Ucraina ca pe un protectorat. Crescut in imperiul colonial numit URSS, fostul locotenent-colonel KGB actioneaza ca un satrap imperialist. A declansat o actiune militara de tip invazie fara sa-i pese nici cat negru sub unghie de reactiile comunitatii democratice globale. Am sentimentul ca ne aflam nu doar intr-un nou Razboi Rece, dar, si mai grav, situatia seamana mai mult decat nelinistitor cu agresiunile germane din anii 30. Ganditi-va la soldatii fara identificare precisa, la asigurarile date premierului britanic, toate seamana cu comportamentul lui Hitler in septembrie 1939. Ori chiar mai devreme, in septembrie 1938, cand Occidentul a capitulat la Munchen. Conciliatorismul nu serveste la nimic. Mai precis, nu face decat sa potenteze pofta de dominatie a briganzilor. Cine ignora acest lucru uita de fapt una din lectiile esentiale ale secolulului XX.

Obiectivul lui Putin nu este doar unul geo-strategic si militar. Scopul sau este de a inmormanta modelul de revolutie civica non-violenta dezvoltat in Maidanul independentei din Kiev. Este vorba de teama si panica, de spaima ca acest model este contagios si poate fi urmat chiar in Federatia Rusa, ca propria sa putere se poate prabusi ca un castel din carti de joc, sub povara imenselor faradelegi comise, de la spolierea statului la crimele impotriva celor care indraznit sa critice aceasta dictatura camuflata. Tot asa cum Biroul Politic sovietic si agentii sai din statele satelizate se temeau de diseminarea ideilor revolutionarilor maghiari in 1956 ori ale reformatorilor de la Praga in 1968, Vladimir Putin si camarila sa se teme de moarte ca revolutia din Ucraina ar putea inspira o miscare similara in Rusia.

In “New York Times”, Andrew Higgins scrie: “In an almost word-perfect replay of Moscow’s Cold War interventions in Hungary in 1956, Czechoslovakia in 1968 and Afghanistan in 1979 after appeals for “fraternal assistance” from embattled local allies, Russia’s troop mobilization in Crimea on Saturday followed a request for help from Crimea’s new pro-Moscow prime minister, Sergei Aksyonov, who was named Thursday by regional legislators meeting under the guns of the unidentified intruders. The Kremlin quickly issued a statement saying that Mr. Aksyonov’s plea “would not be ignored,” and within hours it had announced its plans for military action.”

Nu exista nicio justificare legala pentru agresiunea militara a Rusiei lui Putin impotriva unui stat independent si suveran. “Dreptul de a proteja” a fost invocat in trecut de tarii Rusiei, dar si de Hitler in raport cu sudetii. Interventia actuala se aseamana izbitor cu aceea din august 1968 in Cehoslovacia. Si atunci se vorbea de riscul venirii la putere a revansismului neofascist. Si atunci erau puse in miscare resorturile cele mai insidioase si abjecte ale dezinformarii sistematice. Atunci se urmarea distugerea proiectului unui socialism cu chip uman, fara disidenti trimisi in lagare si in spitale psihiatrice. Acum se urmareste lichidarea unei revolutii civic-democratice prin care ucraineienii si-au recucerit suveranitatea de stat si suveranitatea poporului.

Ce va face Occidentul? Aici este miezul chestiunii. Va asista neputincios la agresiunea rusa? Se va rezuma la conversatii telefonice intre Barack Obama si autocratul rus? Vor urma sanctiuni? Se va institui un ajutor miltar de urgenta pentru armata ucrainiana? Nu sunt la fel de pesimist ca multi dintre prietenii mei, dar nici nu pot fi prea optimist.

As dori sa fac o precizare. Cineva a spus recent ca as nutri o “simpatie ascunsa pentru Rusia”. Da, am o conseventa, neclintita simpatie pentru Rusia lui Andrei Saharov si a Elenei Bonner, pentru Rusia Nataliei Gorbanevskaia, a Annei Politkovskaia si a Galinei Starovoitova, pentru Rusia lui Vladimir Bukovski, a lui Sergei Kovaliov, a Liudmilei Alexeieva si a lui Vladimir Kara-Murza. Pentru Rusia decembristilor, a disidentilor si a luptatorilor pentru democratie constitutionala. Pentru Rusia societatii “Memorial”. Pentru Rusia care a respins aberatia “omorului ritual” din procesul Beilis. Pentru Rusia Annei Ahmatova, a lui Osip Mandelstam si a lui Boris Pasternak. Pentru Rusia lui Vladimir Visotski, a lui Aleksandr Galici si a lui Bulat Okudjava. Pentru Rusia lui Vasili Aksionov si a lui Vladimir Voinovici. Pentru aceasta Rusie eroica, cinstita, demna, opusul Rusiei kaghebist-fesebiste, simpatia mea nu este una tainuita, ci una deschis asumata.

Versiune largita si actualizata a articolului aparut in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/razboi-in-ucraina-rusia-putin-crimeea-1084936.html

Recomandari:

http://www.contributors.ro/dosarstalin/cei-7-magnifici-inceputurile-disiden%c8%9bei-in-urss/

http://www.nytimes.com/2014/03/03/opinion/crimea-the-tinderbox.html?hp&rref=opinion&_r=0

http://www.nytimes.com/2014/03/02/world/europe/tensions-rise-in-crimean-capital-as-armed-men-continue-to-take-up-posts.html?ref=world

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/inapoi-la-razboiul-rece-vladimir-putin-ucraina-si-occidentul/


Cutia Pandorei sau disolutia Ucrainei

22/02/2014

Nu cred ca Vladimir Putin va sustine disolutia Ucrainei. Oricat ar fi de tentat sa incurajeze fortele pro-ruse, omul forte de la Kremlin stie ca un asemenea precedent ar putea cataliza tendinte similare chiar in Federatia Rusa. Exista o Constitutie a Ucrainei pe care, macar formal, gruparile controlate ori incurajate de Moscova trebuie sa o recunoasca. O scindare a Ucrainei ar insemna o falie in inima continentului european, o regandire a frontierelor si o sfidare geopolitica pentru toate statele limitrofe. S-ar deschide o cutie a Pandorei pe care nu stiu cine ar mai putea-o inchide. Nu cred ca oligarhii doresc dezintegrarea statului. Situatia e fluida, domneste incertitudinea. Revolutia Ucrainiana, asemanatoare si totusi atat de diferita de cele din 1989, continua.

Mi se pare mult mai probabila demisia lui Viktor Ianukovici, acum suspendat din functia de presedinte, organizarea rapida, in regim de maxima urgenta, a alegerilor in Ucraina. Mi se pare probabila (chiar vital necesara) formarea unui tribunal care sa examineze crimele comise de regimul Ianukovici impotriva populatiei civile, incadrabile in categoria crimelor impotriva umanitatii. Nu anticipez o sentinta, Ianukovici va recurge la toate armele retorice pentru a-si apara actiunile, dar cred ca va fi condamnat.

Am indoieli ca ministrul de externe polonez, Radoslaw Sikorski, a dovedit realism politic in clipa cand a pus presiune pe opozitia ucrainiana, de fapt pe societatea civila din acea tara, sa accepte acordul cu un regim disperat si ilegitim. Nu cred ca armata se pregatea sa impuna Legea Martiala. Cred ca a fost vorba de un imens bluff si ca dl Sikorski s-a lasat prins in aceasta poveste fara sa realizeze ca Ianukovici nu avea cum sa ramana in fruntea Ucrainei. Nu era si nu este vorba doar de opozitie, ci si de multi dintre cei care i-au fost pana recent lachei. Sindromul sobolanilor care parasesc o corabie ce se scufunda a fost, inca odata, confirmat.

Update: Viktor Ianukovici dispare din Kiev, se refugiaza in estul tarii, incearca sa ajunga in Rusia, esueaza. Va sfarsi ca Lin Biao, intr-un accident de avion? Va fi arestat chiar de garda sa pretoriana? La ora actuala, Ianukovici este stingheritor pentru toata lumea. Revolutionarii il vor dupa gratii, oamenii sai de pana mai ieri se spala pe maini de asocierea cu cel pa care istoria il va consemna drept calaul Maidanului. Timp in care, cea care i-a fost nemesis, Iulia Timosenko, revine triumfatoare la Kiev.

http://www.contributors.ro/global-europa/ma-doare-ucraina/

Despre dinamica Revolutei Ucrainiene, un interesant articol al unui expert, istoricul Andrew Wilson:

http://www.opendemocracy.net/od-russia/andrew-wilson/ukraine%E2%80%99s-2014-belated-1989-or-another-failed-2004

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/cutia-pandorei-sau-disolutia-ucrainei/


Ma doare Ucraina…

21/02/2014

Me duele España, acestea au fost cuvintele marelui scriitor si filosof Miguel de Unamuno in clipa cand Spania traia momentele tragice ale Razboiului Civil. In clipa de fata, cred ca toti cei care iubesc libertatea si democratia, toti cei care cred ca drepturile omului sunt universale si non-negociabile, trebuie sa spuna: Ma doare Ucraina. Este un imperativ nascut din convingerea ca suntem cu totii responsabili pentru soarta unei comunitati amenintata de un imperialism insolent si de actiunile criminale ale unui regim corupt, inept, gata sa utilizeze omorul in masa pentru a-si salva privilegiile.

Cine isi inchipuie ca miza bataliei pentru libertate din Ucraina nu-l priveste se inseala amarnic. Cand este vatamata libertatea ucrainienilor, este schilodita si libertatea noastra. Sangele martirilor din Kiev este un avertisment ca ar putea curge sange si in alte locuri, ca tiranii nu se dau in laturi de la nicio faradelege pentru a-si mentine puterea. Tacerea clasei politice din Romania, tocmai in acest an, cand se vor comemora 25 de ani de la Revolutia din decembrie, mi se pare asurzitoare. Apelul GDS pare sa fi trecut neobservat.

EuroMaidanul din Kiev este un loc al luptei civice impotriva unui regim care a devenit ilegitim. Referintele obsesive ale unor propagandisti (constienti sau nu) ai intereselor lui Putin la extremism, fascism etc trebuie dezvaluite drept ceea ce sunt: justificari lipsite de orice urma de rusine ale masacrului. Nu spun ca nu exista si grupari cu propensiuni extremiste, dar nu ele definesc agenda politica si civica a EuroMaidanului. Opozitia democratica a semnat acordul propus (ori impus?) de Uniunea Europeana. Vom vedea daca Viktor Ianukovici il va respecta. Personal, am fost socat sa citesc informatiile despre cuvintele adresate de Radek Sikorski, ministrul de externe al Poloniei, unuia dintre liderii opozitiei. As vrea sa stiu cat de dure au fost cuvintele sale la adresa crimelor lui Ianukovici ai ale mafiei sale. Ma abtin sa spun mai mult…

<p>	Activists in Ukraine pay their respects to protesters killed in clashes with police in Kiev on Thursday, Feb.20. At least 70 have reportedly died.</p>

 

Update: Unii se si ma intreaba ce-ar fi putut face UE in afara cautarii, cu price pret, a unui acord care sa stopeze masacrul. N-am un raspuns la indemana, dar stiu ca acordul mediat de UE ar fi trebuit sa includa, din punctul de vedere al celor pentru care drepturile omului nu sunt o vorba-n vant, formarea unei comisii internationale de investigare a represiunii din ultimele zile. Altfel, daca vor trebui sa-l accepte pe Ianukovici, calaul Maidanului, ca lider in urmatoarele luni, protestatarii si cei care ii sustin vor putea spune, asemeni romanilor revoltati de confiscarea Revolutiei din decembrie 1989: “Pacat, pacat/De sangele varsat!”

Primesc un mesaj din partea unui prieten din Ucraina: “What we observe is a leap in history process. Like 1989, and 1848, and 1776… Yanukovych will not step down on his own will — that is pretty clear. He will have to, though. It looks as if he is trying to bargain for a secure exit. How exactly things are going to evolve will depend on the interplay of many “details”. My guess is that he will be gone soon — maybe even in days, but maybe it will be longer”.

http://www.revista22.ro/apel-de-solidaritate-cu-ucraina-38294.html

http://www.hotnews.ro/stiri-international-16657577-video-ministrul-polonez-externe-catre-unul-dintre-liderii-opozitiei-din-kiev-daca-nu-sustineti-acordul-veti-toti-morti.htm

http://inliniedreapta.net/sa-fim-alaturi-de-ucraina-vine-istoria-peste-noi/?ref_newsfeed_story_type=regular

http://inliniedreapta.net/lavedere/maidanul-neimpresionat-de-concesiile-lui-ianukovici/

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/ukraine/10654239/Polish-foreign-minister-warns-Ukraine-protest-leaders-Sign-deal-or-you-will-all-die.html

http://www.theguardian.com/world/2014/feb/21/ukraine-protests-viktor-yanukovych-election


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers