Adevar, demnitate, onoare: De ce conteaza Monica Lovinescu?

We tend to forget the immense political and moral stakes of the Cold War era. Essential publications, initially supported by the Congress for Cultural Freedom, such as “Encounter,” “Preuves,” “Der Monat,” and “Quadrant,” are now almost forgotten. But these journals and the authors associated with them (from Arthur Koestler to Czeslaw Milosz), as well as the Western radio stations, allowed the denizens of the Soviet Bloc to breathe under the ice. They also fought to expose what the great French sociologist Raymond Aron called the “opium of the intellectuals,” the readiness of many intellectuals to embrace the Utopian, millenarian, eschatological promises of Marxism.

Monica Lovinescu, a Paris-based literary critic and journalist who encouraged intellectual resistance to Romania’s communist regime from the microphone of Radio Free Europe from 1964-92, passed away five years ago, on April 21,  at the age of 85.

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/truth-memory-dignity-why-does-monica-lovinescu-matter/

After 1990, Monica Lovinescu and Virgil Ierunca saw many of their predictions (including the dire ones) come true. The legacies of national-Stalinism continue to haunt Romania’s fragile pluralism. The lackeys of the ancien regime made it politically and financially. Dissidents were exhausted, marginalized, slandered.

Things changed, however, after 1996 and especially after 2004. The initiation by Traian Basescu of the Presidential Commission unleashed a national conversation along the lines of historical truth and moral justice. Immediately after President Basescu’s official and unequivocal condemnation of the communist regime as illegitimate and criminal, on December 18, 2006, I called from Bucharest and told Monica Lovinescu what happened. I mentioned the hysterical sabotaging of the president’s speech by extremist,  xenophobic, “Romania Mare” Party leader, and former Ceausescu bootlicker, Corneliu Vadim Tudor. Her answer was short and encapsulated the meaning of paradigmatic intellectual and moral itinerary dedicated to the defense of liberty, honor, and dignity: “The noise doesn’t matter. Truth was said. We won!”

I would like to mention that there is a most moving book about the relationship between Monica Lovinescu and her mother. Written by Romanian essayist and journalist Doina Jela, it is titled “This Love that Binds Us” and came out from Humanitas Publishing House in Bucharest when Monica Lovinescu was still alive. It should be considered for an English language translation. I regard it as one of the most important testimonies about the survival of love and honor in times of moral turpitude.

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Miasme toxice sau cum este poluata sfera publica

 

Calitatea undei democratii tine, in mare masura, de nivelul discursului public. Am mai avut ocazia sa scriu despre miasmele din ceea ce-ar trebui sa fie conversatia democratica din Romania. Cand intelectuali de inalta tinuta sunt calomniati in chip obscen, cand diversi poltroni, impostori si ratati isi ingaduie sa ii persifleze pe cei care au construit opere menite sa dainuie, semnalele de alarma sint mai mult decat necesare. Insanitatile debitate in anii 90 de Vadim au ajuns sa fie proferate azi de oameni care se pretind intelectuali umanisti, se bat cu pumnul in piept ca democrati, se jura ca sunt post-moderni si pretind ca apara valorile liberale.

Accentuez, nu ma refer aici, la unele bloguri de subterana care s-au specializat in a colectiona tot ce inseamna gunoi, jeg si infamie, tomberoane galagioase fara impact politic semnificativ.  Mult mai grava este inregimentarea unor intelectuali in corul calomniilor. La fel de grava, cum observa recent Dragos Paul Aligica, este tacerea acestor sustinatori ai lui Crin Antonescu in momentul de fata, cand esecul promisiunilor useliste a devenit eclatant.

Unde sunt vocile tonitruante din ianuarie 2012? Unde sunt promotorii halucinatiei propagandistice numita “revolutia bunului simt”? Unii s-au simtit ofensati cand am vorbit despre noua rinocerizare. Nu cred ca m-am inselat. Oameni care frematatu de sacra indignare in raport cu “sinecuristii lui Basescu” sunt astzi complicii activi,  ai adevaratilor sinecuristi. Ceau care se dadeau de ceasul mortii cand venea forba de ICR si IICCMER, socotite “feude ale oamenilor lui Basescu”, se simt minunat astazi in compania oamenilor lui Antonescu. As putea da numeroase exemple, dar cred ca nu e neovoie de el: cititorii stiu la cine si la ce me refer. Jurnalistul Petre M.  Iancu nu greseste cand isi intituleaza editorialul  transmis la Deutsche Welle, “Pululatii purulente”. Suna dur, dar este o descriere exacta, un diagnostic pertinent a ceea ce intampla in Romania.

“Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos.

Sistematicele minciuni, insinuări, calomnii şi semi-adevăruri infamante la adresa unui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici, ori a rudelor, ascendenţilor şi descendenţilor celor care şi-au asumat activ rolul apărării democraţiei româneşti şi a principiilor statului de drept, au avut şi au acelaşi scop: de a intimida, discredita şi demonta odată cu personalităţile vizate şi ultimele obstacole în calea preluării puterii absolute de către oligarhica elită de la Bucureşti.

E clar, în context, că raportul Comisiei Europene înfierând hărţuielile din presă a pus degetul pe o rană purulentă. Rămâne ca românii să găsească antidotul toxinelor emanate de noua versiune de democraţie originală inventată pe malurile Dâmboviţei, refuzând categoric să mai consume texte şi emisiuni infame.”

http://www.dw.de/pulula%C5%A3ii-purulente/a-16584500

Despre “Diavolul in Istorie” la Library of Congress

April 16, 2013

Relationship Between Communism and Fascism Is Subject of Book Discussion

“The Devil in History” Draws on Author’s Personal Experiences

Political scientist Vladimir Tismaneanu – in his new book, “The Devil in History: Communism, Fascism and Some Lessons of the 20th Century” (University of California Press, 2012) – reflects on his experiences with communist totalitarianism to explore the movement’s political passions, radicalism and utopian ideals, as well as its consequences in the 20th century’s experiments in social engineering.

Tismaneanu will discuss and sign his book on Monday, April 29, at noon, in Room LJ 119 of the Thomas Jefferson Building, located at 10 First St. S.E., Washington, D.C. This Books & Beyond program of the Center for the Book in the Library of Congress is co-sponsored with the Library’s European Division. It is free and open to the public; no tickets are required.

During the week of April 29, the Library will host a series of lectures, panels and presentations under the theme “Igniting Conversations, Illuminating Minds.” The events – sponsored by the Library’s Center for the Book, European Division, John W. Kluge Center, Law Library and Poetry and Literature Center – will feature experts and notable thinkers in the areas of history, law, culture and public affairs.

“The Devil in History” compares communism and fascism as competing, sometimes overlapping, and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. Tismaneanu examines the inherent ideological appeal of these radical and revolutionary political movements, the visions of salvation and revolution they pursued, the charismatic types who led them, the violence within these systems and their legacies in contemporary politics.

The author discusses thinkers who have shaped contemporary understanding of totalitarian movements, such as Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Albert Camus, François Furet, Tony Judt, Ian Kershaw, Leszek Kolakowski, Richard Pipes and Robert C. Tucker. The book is as much a theoretical analysis of the practical philosophies of Marxism-Leninism and Fascism as it is a political biography of particular figures. According to the author, it deals with the incarnation of the diabolically nihilistic principles of human subjugation and conditioning in the name of presumably pure and purifying goals.

Vladimir Tismaneanu is a professor of comparative politics at the University of Maryland at College Park. His books include “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Societies,” “Reinventing Politics” and “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.”  In 2010-2012, he was president of the Scientific Council of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania.

Since its creation by Congress in 1977 to “stimulate public interest in books and reading,” the Center for the Book in the Library of Congress (www.Read.gov/cfb/) has become a national force for reading and literacy promotion.  A public-private partnership, it sponsors educational programs that reach readers of all ages, nationally and internationally. The center provides leadership for affiliated state centers for the book (including the District of Columbia and the U.S. Virgin Islands) and nonprofit reading-promotion partners and plays a key role in the annual Library of Congress National Book Festival. It also oversees the Library’s Read.gov website and administers the Poetry and Literature Center and the Library’s Young Readers Center.

The Library of Congress, the nation’s oldest federal cultural institution, is the world’s pre-eminent reservoir of knowledge, providing unparalleled integrated resources to Congress and the American people. The Library serves the public, scholars, Members of Congress and their staffs – all of whom seek information, understanding and inspiration. Many of the Library’s resources and treasures may also be accessed through the Library’s website at www.loc.gov.

Misticism politic si frenezie ideologica: Un dialog cu Jamie Glazov

 

Public mai jos fragmente din lungul interviu despre cartea mea “The Devil in History” luat de Jamie Glazov pentru revista online “Frontpagemag”. Jamie este managing editor al acestei reviste si autorul cartii “United in Hate: The Left’s Romance With Tyranny and Terror”. Nascut intr-o familie de disidenti rusi, educat in Canada, detine un doctorat in istorie de la Universitatea York si este specialist pe teme legate de politica externa (SUA, Rusia, Canada). Tatal sau, Iuri Glazov (1929-1998), a predat studii ruse la Universitatea Dalhousie. Intre cartile sale se numara remarcabila lucrare “The Russian Mind since Stalin’s Death” aparuta in 1985, o analiza profunda a intelligentsiei ruse in secolul totalitarismelor.

FP: Let’s begin with what inspired you to write The Devil in History.

Tismaneanu: I owe the title to the great Polish philosopher Leszek Kolakowski. In a famous interview with Hungarian-born, British journalist George Urban, Kolakowski spoke about the presence of the Devil in twentieth-century ideologically-driven dictatorships. We speak about the Devil anticipated by Dostoyevsky in his masterpiece “The Demons” (or “The Possessed”). It is a Devil that exploits human gullibility, who organizes hatred, rancor, envy, resentment. It is a terribly modern devil that mobilizes, inebriates, intoxicates both elites and masses with the aroma of ideology. The Devil I write about in this short treatise of historical demonology is a metaphysician, a logician, and a statistician. He pretends to offer ultimate solutions to vital (or mortal) human questions by annulling the distance between the City of God and the City of Man. His expertise is to seduce, to enhance the human propensity for grandiose utopias. Political religions promise immediate redemption via the violent purification of the community. The non-belonger, the outcast, defined racially or socially, needs to be excluded, weeded out, eliminated, killed.

FP: So share with us what the book is about exactly. What is the main thesis?

Tismaneanu: I regard both Communism and Fascism as revolutionary projects, inherently and irredeemably hostile to liberal values. Both have used manipulative methods to arouse, to galvanize mass movements committed to an apocalyptic break with an execrated status quo. Both are secular religions obsessed with transcending the existing human condition in favor an anthropological revolution. Both are millenarianisms announcing the advent of the New Man. I suggest that a comparison between Communism and Fascism helps us understand better the nature, goals, and consequences of such movements, including their Islamist heirs. I regard them as parts of an unfinished century of revolutionary hubris.

My main question, underlying all the other ones, is: How was it possible for ideologies so different in their origin and rhetoric to result in mass murder? I see nihilism at the core of both revolutionary programs. Communism, as the great French historian Francois Furet said, is a pathology of the Enlightenment. Fascism is pathology of the Counter-Enlightenment. They are both exacerbated, inflamed, pathological expressions of the attempt to impose through violence elitist fantasies of historical grandeur.

Another main point is my polemic with the disingenuous double standards so often used in dealing with the two totalitarian visions (Communism, in any of its incarnations, and Fascism). It is amazing how prompt the criticism operates whenever dealing with Martin Heidegger’s romance with National Socialism and how meek the reactions are when focusing on Georg Lukacs, a zealot of Bolshevism until the end of his life.

FP: Let me draw some wisdom from you by coming at this phenomenon from a different angle: Why did the criminal enterprises of Nazism and Communism take on an earthly incarnation?

Tismaneanu: They are secular religions claiming to offer answers to crucial axiological dilemmas. You will pardon my philosophical terminology, but I do not know a better explanation that the one offered by the great political thinker Eric Voegelin: these are revolutionary movements aiming to make this-worldly something that belongs to the transcendent realm, to immanentize the eschaton. Communism carries to an extreme, as noticed by Dostoyevsky, the utopia of the Tower of Babel. National Socialism romanticizes the world, re-enchants it. Both are combinations of political mysticism and historical shamanism.

FP: What are your dreams for this book? What do you hope it might help achieve?

Tismaneanu: To bring back the wise insights about totalitarianism, due to major scholars and democratic thinkers, abandoned and derided during the détente years. I do not simply propose a return to positions defended by Hannah Arendt, Norman Cohn, Raymond Aron, Leonard Shapiro, Nathan Leites, Leo Labedz, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Martin Malia, Robert Conquest, Leszek Kolakowski, but rather a synthesis that would take into account these major writings, as well as decades of new research and countless documentary proofs that the propaganda state was not a figment of Cold War ideological frenzy and that mass terror was the foundation for this type of state.

FP: Final thoughts on your main themes, which you illuminate brilliantly: the consequences of the impulse to build the City of God and the contempt for the individual?

Tismaneanu: Nothing can be more harmful to human liberty than state efforts to impose an official vision of truth upon defenseless individuals. No state interest can justify explicit or implicit attempts to make the individual an instrument of the government. No state-sanctioned definition of Good should prevail over our own conviction that, through our actions, we are fulfilling our humanity, not degrading and negating it.

Pentru textul integral:

http://frontpagemag.com/2013/jamie-glazov/the-devil-in-history/

Despre Iuri Glazov:

http://www.ruthfullyyours.com/2013/03/15/jamie-glazov-remembering-a-dissident-yuri-glazov/

Acuta actualitate a Monicai Lovinescu: Despre onoare si opusul ei

 

Comemoram luna aceasta cinci ani de la trecerea in lumea celor drepti a Monicai Lovinescu (1923-2008). Pierderea pentru spiritul democratic, anti-totalitar din Romania a fost imensa. Marturisesc ca sunt socat de tacerea lasata in ultimii ani in jurul operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Gandirea de centru-dreapta romaneasca are nevoie de ideile lor pentru a-si mentine credibilitatea si pentru a apara spatiile libertatii in prezent si viitor. Este uluitor sa vezi cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianosi (volumul “Internationala mea” aparut anul trecut la Polirom), cum se cladeste o legenda in jurul celui care, intre 1955 si 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de arta si cultura. In acei ani, mama Monicai Lovinescu era arestata, condamnata, intemnitata si ucisa in Gulagul romanesc. Unica ei “culpa” consta in refuzul de a conlucra cu regimul in eforturile de a o “influenta” pe fiica de la Paris. Ion Ianosi a “evoluat”, a devenit un marxist maleabil si ductil, dar nu a spus niciodata clar ca rupe cu comunismul in general, nu doar cu “excesele” lui Stalin, Dej ori Ceausescu.

Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita sa aseze “Internationala” lui Ianosi in topul cartilor sale favorite aparute anul trecut: “Spectaculoasa, dar deloc ostentativă cronică a vieţii unui eminent intelectual de stînga şi a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea – cartea anului”. Ion Ianosi nu a fost “un eminent intelectual de stanga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stanga leninista din care a facut parte Ion Ianosi a persecutat, a combatut, a denigrat si a strivit, de fiecare data cand a avut prilejul, stanga democratica. Chestiunea nu este doar ca Ion Ianosi a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii scris de Pierre Daix, aparut in 1976), ci, mai cu seama, ca el ramane fidel acestui crez dezastruos si ca nu putini gasesc in orgolioasa sa perseverenta un motiv de a-l ridica in slavi.

A apara comunismul la acest ceas istoric, a refuza sa admiti criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred ca exista cineva care sa se indoiasca de felul cum ar fi reactionat Monica Lovinescu si Virgl Ierunca la aceasta explozie de ditirambi la adresa lui Ion Ianosi. Nu am nimic personal impotriva esteticianului marxist, ii doresc numai bine. Dar nu pot sa tac vazand cum isi revarsa in acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum incearca sa albeasca, fireste dialectic, ceea ce este si va ramane pe veci patat de sangele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxista a lui Ion Ianosi ma intereseaza, ci felul cum este ea instrumentalizata de intelectuali tineri ori mai putin tineri intr-o Romanie in care ranile totalitarismului comunist raman deschise.

O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a celei de-a doua jumatati a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai buna cunoscatoare, exegeta, analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adincime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facandu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tarziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu si echipa sa de trambitasi neo-tribalisti) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Ceea ce s-a petrecut, mai ales dupa 2006, a confirmat cu alarmanta precizie temerile Monicai Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Intre altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intolerantei agresive, dar si de resurectia discursului doctrinar al stangii radicale intr-o tara in care confruntarea veritabila cu trecutul traumatic se afla abia la inceput. S-a configurat un curent intelectual, indeosebi in zona neo-marxista, pe care il numesc al cinismului ludic. Pentru adeptii sai, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel putin egal cu sovietismul, iar societatea deschisa este doar un mit politic care trebuie “deconstruit” fara reticente si cat mai urgent. Unii sustin tezele lui Alain Badiou care proclama orgolios necesitatea de a retesta “ipoteza comunista”.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Ascultandu-i emisiunile, incepind de prin 1965 si pana la plecarea din tara in 1981, am devenit practic discipolul ei. Tot astfel cum am devenit discipolul lui Virgil Ierunca. Am spus acest lucru in repetate rinduri cand ei erau in viata, tin sa o repet cit se poate de transant acum. De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima data despre Hannnah Arendt. Cind–cred ca era prin 1971–Florica Jebeleanu a plecat la Paris impreuna cu tatal ei, s-a vazut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu fusese membru al Cenaclului „Sburatorul” si luptase, mai ales dupa 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care ma lega si me leaga o calda prietenie, sa-mi aduca o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar sa pot incepe sa citesc lucrarile unei ginditoare despre care auzisem atitea referinte fascinante in emisiunile Monicai Lovinescu. Iata ca o coincidenta aproape divina a facut ca Florica sa o intalneasca pe Monica Lovinescu si sa-i ceara sfatul, spunandu-i ca are un amic innebunit dupa Arendt. La sugestia Monicai, mi-a cumparat doua carti: Du mensonge à la violence si La crise de la culture. Prima era publicata in colectia Liberté de l’esprit, condusa de Raymond Aron la editura Calmann- Lévy.

Cand am intrat la doctorat, in 1975, le-am mentionat in bibliografia proiectului meu despre Teoria Critica a Scolii de la Frankfurt. Il tin minte pe Radu Florian, profesor de socialism stiintific la Universitatea din Bucuresti, membru al comisiei de admitere, cum a fluturat dispretuitor, de-a dreptul scarbit, acele pagini si m-a intrebat ce cauta acolo nume precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Erich Fromm si Leszek Kolakowski. Cand citesc elogii la adresa “anti-dogmaticului”, “eurocomunistului” Florian, inclusiv in strania si nu tocmai onesta carte de memorii a lui Ion Ianosi, nu pot sa nu zambesc…

Unul dintre istoricii indeosebi pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin (aparuta in romaneste la Humanitas in traducerea Doinei Jela), el insusi fost militant comunist, vindecat la timp si devenit unul dintre cei mai lucizi critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de marturisitoare al Monicai Lovinescu: „Atunci cand, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decat lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cand totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cat de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.

(Fragmente actualizate din prefata antologiei “Etica Neuitarii”, colectia “Zeitgeist”, Humanitas, 2008)

Despre viziunea politicului la Hannah Arendt, recomand excelentul articol semnat de Marius Stan:

http://www.lapunkt.ro/2013/04/06/arendt-si-actiunea-politica-o-configuratie-a-nuantelor/

Despre opera Monicai Lovinescu, recomand cartea Angelei Furtuna:

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-14321753-felicitari-angela-furtuna-memoria-opera-monicai-lovinescu.htm

O problema de logica: Andrei Plesu despre “intelectualii lui Basescu” si imaginea Romaniei

Reiau mai jos un remarcabil articol de Andrei Plesu publicat pe platforma “Contibutors”. Mi se pare cea mai exacta radiografie a departajarilor (ma exprim cat pot de politicos) din lumea culturala (ba chiar si  cea anti-culturala) romaneasca din ultimii ani:

În ultima vreme, mă confrunt cu o insolubilă problemă de logică. O sumedenie de politicieni, gazetari, analiști, intelectuali anti-băsiști, ca să nu mai vorbesc despre armate întregi de forumiști nemiloși, s-au ocupat – și nu de azi, de ieri – cu diabolizarea, sau măcar discreditarea (morală, juridică, profesională) a cîtorva intelectuali autohtoni, printre care am onoarea să mă prenumăr. Sunt așa-numiții ”intelectuali ai lui Băsescu”.

Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine! Ce putem pentru ca să facem? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit; te pomeneşti că îl merităm…

Să revenim însă la problema de logică de care vorbeam la început. Iat-o: exact aceiaşi inşi care ne-au făcut şi ne fac, neobosiţi, portretul horror de mai sus sunt acum foarte supăraţi că unii dintre noi nu ne-am dus la Salonul Cărţii de la Paris ca să reprezentăm patria. Dumneavoastră înţelegeţi? E ca şi cum îl faci pe unul cocoşat, după care îl cerţi că nu participă la parada modei. M-aş fi aşteptat ca organizatorii, politicienii patrioţi şi poporul suveran să se bucure că, în sfîrşit, ne purtăm în concordanţă cu nimicnicia noastră. Că nu mai infectăm ambianţa diafană a culturii naţionale cu false valori, cu nărăviţi ai partizanatului politic, cu baloanele de săpun ale inconsistenţei noastre. Cum să lăsăm nişte neica nimeni, nişte zerouri barate, nişte prăpădiţi fuduli, nişte hoţomani de duzină să ducă steagul României peste hotare?! Păi să zicem mersi că s-au dat la o parte! Imaginea României e salvată! Am scăpat de balastul unei uriaşe tumori. Ei bine, nu! Rezultă că, orice am face, noi ăştia, the bad guys, greşim. Nu suntem la înălţimea exigenţelor! Nu înţelegem să uităm de vanităţile noastre şi să slujim interesul comun.

Mă întreb, inevitabil, ce-ar fi trebuit să facem? Văd două posibilităţi. Una ar fi fost să mergem, ca nesimţiţii, la Paris şi să protestăm acolo împotriva bramburelii de la ICR. (Unii gazetari francezi ne-au reproşat deja că n-am procedat astfel). Dar ni s-ar fi spus imediat că denigrăm ţara pe bani publici, adică pe banii instituţiei care ne-a plătit transportul. Rămîne a doua posibilitate: să mergem la Paris şi să ne comportăm ca nişte români adevăraţi. Să dăm interviuri despre ce frumos şi bine e pe la noi. Întrebaţi dacă e adevărat că primul ministru şi-a falsificat titlul de doctor, noi să spunem că e o minciună grosolană pusă la cale, la un şpriţ, de Băsescu şi Angela Merkel. Întrebaţi despre prestaţia dlui Andrei Marga, ne vom grăbi să spunem că e un om plin de idei originale, un mare stilist şi un iubitor de ţară dedicat trup şi suflet propagării valorilor autohtone, de la caloriferul transilvan, la Dragobetele din Râmnic. (Vom da exemplul înfiinţării unei filiale ICR la Tg. Jiu, absolut necesară pentru lansarea planetară a marelui marginalizat român Constantin Brâncuşi). Întrebaţi ce s-a întîmplat în România astă-vară, vom răspunde prompt (şi niţel ofensaţi): nimic! Şi tot aşa! Vom spune că miniştii şi parlamentarii noştri penali sunt persecutaţi politic, că viitorul nostru candidat la preşedinţie e un mare anglist, un tenace admirator al Europei şi o fire conciliantă, mereu trează. Mă rog, vom avea pentru orice întrebare (căci jurnaliştii sunt, peste tot, la fel…), răspunsul potrivit, adică cel patriotic.

Lăsînd, totuşi, gluma la o parte: nu e cam tare să aflăm că imaginea ţării nu e stricată de Gigi Becali, ci de Neagu Djuvara? Că nu averile neverosimile ale multiplilor baroni locali, nu vilele lor somptuoase, nu discursurile lor fudul agramate şi xenofobe ne cam înnegresc portretul, ci articolele lui Cărtărescu, declaraţiile lui Liiceanu şi bombănelile mele? Nu e cam tare să aflăm că nu răţoiala guvernamentală faţă de instituţiile europene ne dăunează, ci absenţa de la un tîrg de carte a unor scriitoraşi de doi bani?

Pentru viitorul salon internaţional al tipăriturii am, în aceste condiţii, cîteva idei. Invitat de onoare: Dan Voiculescu, ca patron al reintroducerii rafinamentului şi obiectivităţii în cultura televizuală (co-invitaţi, la o masă rotundă în limba franceză: Mihai Gâdea cu o contribuţie despre psihanaliză, Ciutacuciuvicăbadea despre umor, justiţie, sport şi boli ale copilăriei la Aristofan şi Montaigne, Codrin Ştefănescu despre ocultism în antichitatea tîrzie şi Dan Diaconescu despre filosofia surîsului în portretul Giocondei). Premiul pentru reuşită scriitoricească, popularitate şi curajoase acţiuni în ilegalitate, ar putea fi decernat, la festivitatea finală, lui Adrian Năstase.

Ştiu, o să ziceţi că sunt, ca de obicei, părtinitor-băsist. Ok! O masă rotundă paralelă ar putea fi moderată de Traian Băsescu, pe tema: cultul intelectualilor din 1990 pînă în zilele noastre. Participanţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Andrei Marga ca fost ministru ţărănist al Învăţămîntului, Andrei Marga ca fost ministru liberal al Externelor şi Andrei Marga ca actual ministru apolitic al ICR. Şi să se mai termine odată cu trîntorii inventaţi de guvernul Boc! Cu de-alde Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Neagu Djuvara? A se slăbi! Avem Haşotti, avem Vlad Nistor, avem M.Oprişan, zis Francisc al II-lea! Avem 70% în parlament! Vom învinge!

http://www.contributors.ro/cultura/iarasi-si-iarasi-despre-imaginea-romaniei/

Centrul si periferia: Despre un articol de Mircea Mihaies

Pentru mine, prieteniile de idei sunt esentiale. Nu-mi pot imagina cum as putea trai fara ele. Am citit cu imens interes si cu gratitudine articolul „Al treilea val” de Mircea Mihaies aparut saptamana aceasta in „Romania Literara”. Nu vreau sa insist aici asupra ripostei devastatoare, de o claritate exemplara si de o rigoare nu mai putin remarcabila, pe care o da unui fost intelectual democratic transfigurat intr-un jalnic epigon al lui Vadim Tudor, precum Radu Calin Cristea. Important pe lunga durata este diagnosticul pus momentului ideologic pe care il traim: disolutia unor principii fundamentale menite sa desparta  graul spiritului de neghina calibanilor, capturarea centrului de catre periferia resentimentelor, ranchiunelor, complexelor de tot felul. 

Mai mult, textul lui Mircea Mihaies insista asupra faptului ca ratiunea profunda, as spune chiar abisala, a linsajului la care am fost supus in paginile unui saptamanal bucurestean pe care il socot reincarnarea  „Saptamanii” barbiste, tine de o reactie agresiva la adresa valorilor pe care le apar, in Vest si in Est, in Statele Unite, America Latina si Europa, de peste trei decenii.  

“Când a revenit în țară, în primele zile ale lui 1990, Vladimir Tismăneanu a fost primit ca o vedetă de cinema: interviuri, întâlniri la nivel înalt, discuții televizate cu vechi prieteni și colegi care ajunseseră în poziții de frunte în stat sau în partidele emergente. Influența sa în crearea incipientei școli de gândire politică din România a fost decisivă. De la Stelian Tănase și Dan Pavel, la ultimele voci apărute în spațiul comentariului politic, toată lumea îi datorează enorm. Există un stil Tismăneanu pe care nu-l pot ignora cei care-și propun să devină intelectuali publici. Mulți îl imită, dar niciunul nu are cultura, inteligența ori farmecul lui Vladimir Tismăneanu. Și nici onestitatea lui.

Douăzeci de ani mai târziu, el s-a metamorfozat, cel puțin în spațiul presei scrise și al televiziunilor pentru care minciuna bolșevică mai constituie un reper, într-un dușman ce trebuie răpus cu orice preț. Cum a ajuns inamic public omul care a pus cărți în mâna celor mai importanți actori din spațiul public românesc actual? Cum a ajuns un exemplu de fariseism și impostură cel care, prin prestigiul său, a așezat România pe harta discuțiilor academice internaționale, a procurat burse de studii ori invitații la mari conferințe internaționale unei legiuni de intelectuali români? Cum s-a transformat „prietenul Volo” în „fiul călăului ideologic Tisminețki”? Am scris de mai multe ori despre acest fenomen dezgustător care reprezintă, într-o manieră didactică, formula decăderii incredibile a societății românești: luarea cu asalt a centrului de către periferia culturală și politică.

Deși astăzi „tribunul Vadim” nu se simte bine — e invitat la televiziuni doar în postura de claun pus să se războiască mai ales cu pegra mondenității dâmbovițene —, ideile sale au ajuns la putere. Discursul de tip „România Mare” s-a generalizat și-l auzi în cele mai impredictibile locuri, de la televiziuni mainstream, la politicieni, sindicaliști, universitari, pensionari cu grade și „lideri de opinie”. Șovinismul, rasismul, antisemitismul, anti-europenismul, anti-americanismul, axiofobia sunt la ordinea zilei. Parcă o întreagă țară cu aspirații nobile s-a metamorfozat într-un balamuc dominat de frustrările, obsesiile și aspirațiile indivizilor care în orice altă arie geografică nu s-ar ridica deasupra statutului de paria.

Sunt prea apropiat de Vladimir Tismăneanu ca om și-l admir prea mult ca intelectual încât să-mi fac iluzii că rândurile mele vor fi percepute altfel decât ca un nou lustru pe care l-aș da statuii sale. Din fericire, biografia științifică a lui Vladimir Tismăneanu e prea strălucitoare pentru a fi împroșcată cu noroi de adversarii săi, al căror număr sporește geometric cu fiecare săptămână. Va rămâne în analele infamiei ignobilul serial al lui Radu Călin Cristea, debutând sub auspiciile antisemitismului („homo brucanus”) și încheindu-se, fâsâit, ca o lumânare chioară, înecată puturos în propriul său spermanțet. Autor al unei singure cărți monografice (și aceea apărută acum vreo treizeci de ani), Radu Călin Cristea e doar unul din invidioșii ulcerați cărora li s-a năzărit că pentru emascularea lor culturală de vină e prea productivul Tismăneanu.

E adevărat: Vladimir Tismăneanu scrie mult. Dar scrie extraordinar de bine. Chiar numai cât a publicat în ultimele luni ar fi suficient pentru o carieră universitară în Occident, la cel mai înalt nivel. Câți dintre detractorii săi vor avea măcar o dată în viață o recenzie în „Times Literary Supplement”, „Foreign Affairs”, „Wall Street Journal”, etc., etc., așa cum a avut The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, 2012)? Pot să spun când: atunci când va scrie despre ei Vladimir Tismăneanu! Deși ofense imunde contra lui au existat încă din 1990, ele au devenit nemiloase, organizate militărește, începând cu 18 decembrie 2006. Prezentarea în Parlament a concluziilor Raportului Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a însemnat, într-un mod cât se poate de direct, sfârșitul iluziei că autorii crimelor comuniste și moștenitorii lor direcți sau indirecți pot dormi liniștiți, fiindcă uitarea se va fi fost așternut peste trecutul de crime și abuzuri.         Vladimir Tismăneanu a devenit ținta atacurilor furibunde deoarece nu se știa câte din măsurile propuse de Raportul final  aveau să fie transpuse în practică. Adică la ce intensitate va demara în România veritabilul proces al comunismului. Astăzi știm: la intensitatea zero. Blatul întregii clase politice a făcut ca propunerile Comisiei Tismăneanu să rămână literă moartă. Până și unele din legile care deja funcționau (de exemplu, legea CNSAS) au fost redimensionate, până la aneantizare. Dar ponegrirea isterică a lui Vladimir Tismăneanu a continuat. El trebuia decredibilizat, prezentat drept un monstru, un profitor, un  infractor. El trebuia, la rigoare, nimicit, ca nu cumva să-i mai treacă vreodată prin minte să contribuie la asanarea morală a societății românești.

Acestei uri preventive i se adaugă îl clipa de față o formă mai subtilă a dorinței de a-l ucide în efigie — așa cum fac destui din abjecții săi denigratori. E al treilea val de invective, calomnii grosolane și amenințări. El nu e fără legătură cu ideile — cu adevărat revoluționare — susținute de Vladimir Tismăneanu în cartea menționată mai sus, The Devil in History. Prestigiul multora dintre intelectualii așa-zis „de stânga” se revendică de la pozițiile pe care le-ar fi avut, ei sau magiștrii lor, ca „anti-fasciști”. Or, Vladimir Tismăneanu se află în avangarda unor cercetători occidentali (observ că i se alătură, zi după zi, tot mai mulți emuli, așa cum veți constata citind recenziile din lumea anglo-saxonă a cărții sale) care subliniază perfecta identitate politică și practică a celor două mari crime ideologice ale secolului al douăzecilea, comunismul și fascismul. Studiile și analizele lui Vladimir Tismăneanu demonstrează implacabil că e vorba de unul și același fenomen, de o aceeași „îndrăcire” ideologică și resentimentară care lovea prin două guri de tun gemene.

Mitul „anti-fascism” vs. „pro-comunism” funcționează încă în societatea românească. Încă se mai fac lucrative cariere academice, publicistice ori politice pe baza enormei diversiuni — în fapt, o escrocherie ideologică de proporții planetare —, conform căreia cele două formule politice de exprimare ale colectivismului populist și autoritar, înrădăcinate în credința mistică în forța liderului providențial, ar fi antitetice. Nici vorbă. Chiar și de la distanță ele par complementare, iar dacă ai suficient sânge rece să cobori în analiza practicii politice, vei constata că seamănă ca două picături de apă. Stalinismul românesc, ai căror reprezentanți continuă să joace — direct, sau prin cohortele de protejați și ex-doctoranzi — roluri importante în societatea actuală, s-a manifestat prin exact aceleași metode ca și fascismul. Și invers. Ura între etichetele atârnate în piepturile militanților provenea din inevitabila concurență pe resurse, particularități de grup sau profesii. În rest erau identice.

 Ca adversar al tuturor extremismelor, brune, verzi ori roșii, am citit cu încântare cartea lui Vladimir Tismăneanu. Ea — o spun comentatori avizați, oameni cu impresionante poziții academice în mari universități occidentale, jurnaliști de clasă — a dat o lovitură puternică unuia din miturile perverse ale ultimelor trei sferturi de veac. E încă o întâietate pentru care Vladimir Tismăneanu plătește din greu. Ea se leagă în mod direct de oroarea tot mai pronunțată în mediile intelectuale stângiste din România față de un Occident care, încet, șovăitor, timid, dar ireversibil, renunță la o mare minciună ideologică. Rolul lui Vladimir Tismăneanu în acest proces al transformării bulgărelui de zăpadă în avalanșă se întrevede a fi, de pe acum, proeminent.”    

Articolul de mai sus, intitulat “Al treilea val”, de Mircea Mihaies, a aparut in revista “Romania Literara”, nr. 10 / 2013. Il public aici cu acordul autorului.

Felicitari, Angela Furtuna! Despre memoria si opera Monicai Lovinescu

 

Am primit astazi un dar minunat: cartea “Monica Lovinescu. Est-etica” a scriitoarei Angela Furtuna, aparuta la Editura Vinea (sub egida Bibliotecii Bucovinei) in 2012. Pe coperta a patra sunt publicate cuvinte superlative semnate de Basarab Nicolescu, Gheorghe Grigurcu, Dennis Deletant si de mine. Sunt cuvinte, tin sa accentuez, binemeritate. Volumul ar trebui comentat ca o contributie esentiala la istoria intelectuala Romaniei in a doua jumatate a veacului trecut.

Angela Furtuna este o eseista de mare talent, o poeta admirabila si o veritabila istorica a ideilor. Este, in egala masura, un om de mare curaj. Atunci cand unii incearca sa sugereze ca Monica Lovinescu n-ar fi fost implicata, din tot sufletul, in activitatea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, acest volum soseste ca un vibrant memento. Cel care a lansat acest gen de mizerii a fost Mihai Pelin. Au fost reluate recent intr-un serial imund dintr-o revista ce se pretinde culturala. Cartea care s-a aflat pe noptiera Monicai Lovinescu atunci cand ne-a parasit era “Raportul Final”. Mortii nu au cum sa se apere de calomnii. E nevoie de noi, cei vii, sa ripostam, sa nu lasam abjectia sa triumfe. Iata mesajul pe care l-am trimis Angelei Furtuna:

Draga Angela,

Iti trimit, cu mare emotie si cu gratitudine, aceste randuri. Azi am primit cartea ta: este superba, o realizare pentru care meriti felicitari din partea tututor celor care iubesc libertatea. Intr-o lume a polemicilor adeseori sordide, a insinuarilor si a loviturilor sub centura, cartea ta va dainui ca o invitatie la decenta, onoare si responsabilitate. Oferi in ea, prin aceasta re-lectura originala a operei Monicai Lovinescu, acele coordonate fara de care ne ratacim in paienjenisul amneziilor conformiste si al oportunismelor fals-justitiare.

 Cu calda prietenie,

 Vladimir

La National Endowment for Democracy, despre “The Devil in History”

The Devil in History:

Communism, Fascism and Some Lessons of the Twentieth Century

a book launch featuring

Vladimir Tismaneanu
University of Maryland

with comments by

Michael Allen
National Endowment for Democracy

moderated by

Marc F. Plattner
International Forum for Democratic Studies

Wednesday, February 27, 2013
12:00–2:00 p.m.

National Endowment for Democracy

1025 F. Street, N.W., Suite 800, Washington, D.C. 20004
Telephone: 202-378-9675

About the event

The Devil in History is a provocative analysis of the relationship between communism and fascism. Reflecting the author’s personal experiences of living under communist totalitarianism, the book is about political passions, radicalism, utopian ideals, and their catastrophic consequences in the twentieth century’s experiments in social engineering.

Please join us as Vladimir Tismaneanu compares communism and fascism as competing and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. He will examine:

• the inherent ideological appeal of these radical, revolutionary political movements
• the visions of salvation and revolution they pursued
• the role of charismatic leaders
• the place of violence within these systems, and their legacies in contemporary politics.

His presentation will be followed by comments by Michael Allen.

About the speakers

Vladimir Tismaneanu is professor of comparative politics and director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. His research areas include communist political systems, comparative politics, political sociology, and political theory, as well as the contemporary politics of Central and Eastern Europe. His previous books include Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) and Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1994). Mr. Tismaneanu is also a member of the editorial board of the Journal of Democracy and the research council of the International Forum for Democratic Studies.

Michael Allen is special assistant to the vice president of government relations and public affairs at the National Endowment for Democracy.

http://www.ustream.tv/channel/ned-events#/recorded/29606744