Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


Pentru Monica Macovei: Sinteza dintre moralitate si politica

17/08/2014

Exista lucruri care nu depind de rezultatul unui vot. Intre acestea, autoritatea morala a unei personalitati politice. O privesc pe Monica Macovei drept cea mai credibila exponenta, in viata publica a Romaniei contemporane, a valorilor care au inspirat revolutiile anti-totalitare diun 1989. Ma gandesc la acea sinteza dintre moralitate si politica pentru care a pledat Vaclav Havel. O sinteza dispretuita de diversii cinici, ironizata de varii pragmatici. Este esenta demersului ei si, eu unul, il sustin. Ma bucur ca nu sunt catusi de putin singur. Probabil ca a sosit momentul constituirii unui comitet de sustinere pentru Monica Macovei. Apelez la intelectualii critici sa iasa din expectativa si sa sa-si faca auzite vocile. 

Nu e vorba, sub nicio forma, de o candidatura providentiala, mesianica etc. Nu avem nevoie de noi fantasme ale salvarii. Romaniei ii lipsesc procedurile impersonale, nu carisma. Monica Macovei este simbolul angajamentului constant si consecvent, empiric verificabil, pentru intarirea statului de drept, pentru modernizarea tarii, pentru o politica externa loiala aliantei politico-militare din care facem parte. Sa gasim, asadar, o sursa de inspiratie, mobilizare si energie in cuvintele lui Margaret Mead: “Never doubt that a small group of thoughtful, committed, citizens can change the world. Indeed, it is the only thing that ever has.”

Mai presus de orice, comunismul a insemnat dispretul pentru lege. Finalul comunismului s-a produs exact in momentul in care reformele gorbacioviste au resuscitat un stat de drept lichidat de bolsevici imediat dupa luarea puterii in urma loviturii de stat din 7 noiembrie (25 octombrie) 1917. Regimul comunist, in orice tara a functionat sau functioneaza, este unul al faradelegii. Este ceea ce spunea disidentul anticomunist Vasile Paraschiv. Este ceea ce-a afirmat presedintele RFG din epoca, Roman Herzog, atunci cand a condamnat, in 1996, dictatura Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG-SED) ca opusuul statului de drtept, numind-o stat de nedrept (Unrechtsstaat). Este ceea ce spune pastorull Joachim Gauck, actualul presedinte al RFG.

http://www.bundespraesident.de/SharedDocs/Reden/DE/Roman-Herzog/Reden/1996/03/19960326_Rede.html

Acum un deceniu, am sustinut candidatura prezidentiala a lui Traian Basescu. Il consideram, si n-am gresit, omul care va schimba regulile jocului impuse de cei pe care ii numeam utecistii lui Iliescu (Cozmanca, Nastase, Copos etc). Spuneam ca va tine piept proiectului pesedist de mexicanizare a Romaniei. Am spus ca este exponentul fortelor moderne, pro-vestice, impotriva celor retro, adica mafiotic-reactionare (in sens cat se poate de concret). Am scris cateva articole in octombrie si noiembrie 2004 pe acest subiect. Unul se intitula “Spre un nou stil politic”. Altul, “Romania intre metro si retro”. Am publicat pozitiile mele intr-o rubrica pe care o tineam la “Jurnalul National” condus de Marius Tuca. Scriau,in acea vreme acolo, intelectuali cunoscuti, intre care Mircea Cartarescu, Emil Hurezeanu, Dorin Tudoran. Scrisesera, un timp, Mircea Dinescu si Andrei Plesu. Precizez ca nu am stat niciodata de vorba, in viata mea, cu Dan Voiculescu. Nu l-am vizitat, n-am dat mana cu el. Pe scurt, nu-l cunosc personal.

Indiferent de ceea ce avea sa transpara in anii urmatori despre patronul trustului “Intact”, in ce ma priveste stiu ca Marius Tuca nu mi-a cenzurat niciodata niciun cuvant. Am plecat de la JN cand am fost invitat de Doru Buscu sa scriu la un nou “Cotidianul”, alaturi de prieteni apropiati. Am sustinut ideea promovata de profesorul Valeriu Stoica a unificarii dreptei. Dar nu oricum, ci pe o baza de principii asumate, profesate, practicate. Am fost constant un critic al FSN si al intruchiparilor sale ulterioare (PDSR, PSD), chiar si cand am intrat in dialog, in 2003, cu cel care era pe-atunci presedintele Romaniei, Ion Iliescu. Dialogul incepea cu sublinierea de catre mine a pozitiilor noastre politice, intelectuale si axiologice diferite. Cand, in decembrie 2006. PDSR, indemnat si chiar constrans de Ion Iliescu, a boicotat sedinta camerelor reunite ale Parlamentului in care presediintele Traian Basescu a condamnat, in numele statului roman, dictatura comunista ca ilegitima si criminala, am scris un articol in revista “22″ in care am declarat ca ma inselasem in privinta convertirii lui Ion Iliescu la pluralism.

Cu alt prilej, mai recent, mi-am recunoscut eroarea (vorbesc doar despre mine, nu judec pe nimeni altcineva) de a fi colaborat la “Jurnalul National”. Imi amintesc de o discutie aici, la Washington cu doi amici (cu unul sunt si azi prieten). Era in vara lui 2004. Unul din cei doi, intelectual faimos cu trecut impecabil de disident, spunea ca nu au aparut dovezile colaborarii lui Felix cu Securitatea (lucru real), deci si Felix are dreptul la prezumtia de nevinovatie. Celalalt, stralucit critic literar si redutabil comentator politic, i-a raspuns: “N-am nevoie de dovezi, e de ajuns sa ma uit la el”. Sigur, era o figura de stil. In ce ma priveste, nu ma uitasem atent. Acum imi dau seama ca as fi putut sa fiu lamurit pe loc.

In martie 2004, n-am mai spus-o pana acum, mi-a fost facuta propunerea de a deveni consilier politic al candidatului prezidential al PNL, deci al opozitiei, dl Theodor Stolojan. Cred ca prietenul meu Tudorel Urian isi aminteste episodul. Am fost onorat, m-am mai gandit, m-am consultat cu familia, am decis in final sa nu accept. Nu era vorba de persoana in cauza, ci de insasi ideea de a fi consilier al unui partid ori al unui candidat. In aceeasi perioda, mai precis in aprilie 2004, amicul din epoca pomenit mai sus, devenise consilierul de campanie electorala al PUR, dupa ce acest partid renuntase la serviciile lui Dick Morris. Banuiesc ca nu era doar o functie onorifica. PUR, adica Dan Voiculescu, fost coleg de scoala, adica, aveam sa aflam mai incolo, Felix, a incercat sa-l convinga sa fie si candidat prezidential. Har Domnului, pentru el si pentru noi toti, n-a acceptat. Nu dezvalui aici nimic confidential, despre acea propunere exista un dialog televizat cu Marius Tuca.

Despre Felix, pot cita o multime de declaratii care vorbesc despre lupta sa feroce impotriva statului de drept, dar si despre ura maladiva la adresa lui Traian Basescu. Iata doar una: “Încă din 2007, de la prima suspendare a lui Traian Băsescu, eu am văzut pericolul ca acest om să conducă în continuare România. Pentru mine era foarte clar că Traian Băsescu va face foarte mult rău României, consumând toate energiile pozitive ale românilor, motiv pentru care m-am implicat în procesul de suspendare cu toată puterea mea.” L-au ajutat Victor Ponta, Mircea Geoana, Crin Antonescu, Calin Popescu Tariceanu, Ion Iliescu, Adrian Nastase, Adrian Severin, Sorin Ovidiu Vantu, Mugur Ciuvica, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Stelian Tanase, Radu Calin Cristea, Andrei Marga, Cornel Nistorescu, Ovidiu Simonca, Carmen Musat etc etc

Monica Macovei se opune, deschis si fara urma de ambiguitate, proiectului unui mega-partid parazitar (PSD) care sa cotropeasca toate institutiile statului si sa aserveasca justitia unor interese oligarhic-mafiotice. “Cucerirea justitiei” era obiectivul trasat de Felix. Chiar daca Felix este acum dupa gratii, sunt altii, inclusiv premierul-plagiator, care incearca sa atinga acest nefast tel. Dl Iohannis ma descumpaneste prin tacerile si omisiunile sale. Iata suficiente ratiuni pentru a nu avea ezitari in sustinerea Monicai Macovei. Nu ma intereseaza, in chip pragmatic, succesul ei imediat, desi i-l doresc din inima. Ma intereseaza ca dezbaterea sa fie una in care minciunii sa i se raspunda prin adevar, nu prin eludari si eschive.


Despre Monica Macovei: Vocea celor fara de voce

15/08/2014

Am salutat  momentul cand Monica Macovei si-a lansat blogul. Am spus atunci ca este nevoie ca vocea acestei femei demne, una din putinele personalitati politice din Romania care nu numai ca refuza compromisurile putrede, dar o face cu argumente cristalin de limpezi, trebuie auzita. Cand altii nu stiu cum sa se fofileze atunci cand vine vorba de “Antene” si de patronul lor, actualul puscarias Dan Voiculescu, fost informator al Securitatii, fost functionar in labirintul firmelor securiste, Monica Macovei si-a spus cuvantul transant. Sinceritatea si inteligenta morala se intalnesc la ea cu competenta juridica si cu liberalismul ca mod de viata si gandire. Nu liberalismul lui Fenechiu si Tariceanu, al lui Crin si al seniorului Quintus, al Noricai Nicolai si al lui Puiu Hasotti. Nu, la Monica Macovei se regasesc cele trei valori liberale de care societatea romaneasca are vitala nevoie: adevarul, increderea si toleranta, toate trei puse in serviciul libertatii individului.

Scriam asadar: “Exista momente cand refuzul de a spune lucrurilor pe nume se transforma intr-un pericol mortal pentu soarta Cetatii. Salut aici gestul doamnei Monica Macovei de a sfida, cu probe irefutabile, calomniile crase debitate la adresa ei de oamenii unui ins dovedit turnator si gradat al Securitatii, nababul Felix, personaj malefic ale carui urzeli au jucat si joaca un rol nefast in lupta Romaniei de a deveni un veritabil stat de drept. Pe Felix si pe camarazii sai ii scoate din minti verticalitatea Monicai Macovei. Ii exaspereaza faptul ca se bucura de un imens prestigiu. Nu-i iarta ca in vara anului 2012 a fost una dintre cele mai puternice voci care au denuntat puciul parlamentar. Imaginatia democratica din Romania zilelor noastre are un nume. Acesta este Monica Macovei”.

Am scris acum cateva zile, si imi mentin pozitia, ca dintre candidatii aflati atunci in cursa pentru alegerea ca presedinte al Romaniei, cei care mi se par (mie, nu oblig pe nimeni sa-mi impartaseasca punctul de vedere) credibili si onorabili sunt Cristian Diaconescu, Monica Macovei si Catalin Predoiu. Credibili ca profesionisti, ca experienta, ca deschidere spre valorile euro-atlantice. Onorabili ca pozitie decis-critica in raport cu ceea ce-a fost tentativa de lovitura de stat esuata din iulie 2012. Celor care care se obstineaza sa se agate de ideea ca o lovitura de stat trebuie sa fie una militara si chiar violenta, indraznesc sa le recomand sa citeasca macar primele pagini din exceptionala carte a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas.

Cristian Diaconescu  se pare ca va fi abandonat de partidul care l-a nominalizat. Argumentele sunt subtiri, ca sa ma exprim eufemistic. Fie ca va candida sau nu, pentru mine Cristian Diaconescu ramane un om politic credibil si onorabil. La fel si Catalin Predoiu, ale carui declaratii pe tema siluirii Legii Educatiei, a incapacitatii flagrante a lui Victor Ponta de a guverna, a rolului nefast al imperiului “Intact” in viata publica romaneasca, dovedesc verticalitate si viziune. Dar candidatul ACL nu se numeste Catalin Predoiu, ci Klaus Iohannis, cel caruia, in 2009, i se punea “oremierul Grivco”.

Despre Monica Macovei as spune ca ca este vocea celor fara de voce. Intr-un univers politic impregnat de oportunisme si conjucturisme, de amnezii convenabile si nu mai putin confortabile minciuni, de arivisme si parvenitisme, Monica Macovei vorbeste in numele cetatenilor uitati, ignorati, invocati strict demagogic in in marele show populist. Monica Macovei refuza spiritul de turma. Este ea insasi, acceptand riscul de nu fi populara zi de zi si ceas de ceas. Crede in adevar si il rosteste de cate ori e nevoie. Are experienta de ministru al justitiei si de europarlamentar. Nu vine din saloanele clasei politice, ci din transeele mereu primejduite ale societatii civile. Nu stiu daca Monica Macovei il poate infrange pe Ponta. E prea devreme pentru prognoze. Dar stiu sigur ca prezenta ei in ceea va fi campania electorala din toamna acestui an ofera o sansa pentru resurectia valorilor in numele carora au murit peste o mie de oameni acum un sfert de veac, in decembrie 1989. Candidatura ei inseamna, in fapt, o reimputernicire civica a celor fara de putere.

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/10/a-spune-lucrurilor-pe-nume-monica-macovei-despre-dan-voiculescu-felix/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-catalin-predoiu-traian-basescu-si-dreapta-romaneasca-in-2014/

http://www.revista22.ro/cine-este-monica-macovei-537i-ce-vrea-ea-46272.html

http://www.monica-macovei.ro/blog/

Pentru textul largit al articolului de mai sus si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-monica-macovei-vocea-celor-fara-de-voce/


Vocea lui Virgil Ierunca: Despre revista “Agora”, portavoce a disidenței

12/08/2014

Pentru cei care au trait acele timpuri, sperand cu disperare, ca si pentru cei care nu le-au trait, dar care iubesc libertatea.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca”. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.

5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Puteti asculta emisiunea aici:

http://www.europalibera.org/content/article/24094712.html

Recomandare, direct legata de ceea ce a insemnat Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html

 

 


Un sacrilegiu: Anteniada, Lucia Hossu Longin si extincţia inteligenţei morale

12/08/2014

Este dincolo de ceea ce mintea mea poate pricepe. Dupa ce a comparat procesul lui Adrian Nastase cu acela al lui Iuliu Maniu, autoarea sfasietorului serial “Memorialul durerii”, reper esential al constiintei istorice romanesti, recidiveaza. Nu se mai poate spune ca este un simlu derapaj verbal ori o alunecare retorica. De data aceasta, Lucia Hossu Longin chiar vrea sa-si distruga imaginea de jurnalista anticomunista comparand “Antena 3″, un post de televiziune dedicat linsajului, calomniilor si, iata, instigarii la violenta, cu ceea ce-a fost si ramane o icoana a memoriei democratice romanesti, postul de radio “Europa Libera”.

Aceasta comparatie tine, nu incape indoiala, de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitatea publica. Este obscen sa compari o lada de gunoi malodorant cu un buchet de flori de primavara. Este obscen sa compari infamia dezinformarii deliberate cu asumarea informarii obiective ca suprema misiune. Este obscen sa compari mercenarii fara urma de rusine cu profesionistii onesti care, riscandu-si vietile, au ajutat aceasta natiune sa nu ramana complet claustrata in pestera propagandei imbecilizante.

Este, trebuie spus, obscen sa compari ceea ce intreprind autorii noii mineriade, corect descrisa drept anteniada, cu demersul demistificator si emancipator al “Europei Libere”. Aceasta comparatie jigneste in chip odios memoria Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, a lui Noel Bernard si a lui Vlad Georgescu, a lui Max Banusch si a lui Emil Georgescu, a lui Nicolae Stroescu Stanisoara si a lui Cornel Chiriac. Traditia “Europei Libere” apartine panteonului onoarei. Comparatia la care recurge Lucia Hossu Longin este, asadar, un sacrilegiu.

Sper ca dl Emil Hurezeanu, fost director al “Europei Libere”, va reactiona prompt pentru a taxa aceasta ignominie asa cum se cuvine. Merita citate cuvintele criticului Mircea Morariu care scrie pe blogul sau din “Adevarul”: “Comparaţia făcută de doamna Hossu nu este numai o sminteală. E o ofensă nemeritată. La adresa unor oameni, a unei realităţi, a bunului-simţ. La adresa adevărului însuşi.”

Da, e vorba de o enormitate care desfide ratiunea si indica extincţia inteligenţei morale.

Versiune largita a articolului aparut in editia online a ziarului “Evenimentul zilei”:

http://www.evz.ro/anteniada-lucia-hossu-longin-si-extinctia-inteligentei-morale.html

Nu este prima oara cand scriu despre dezolantele derapaje ale Luciei Hossu Longin:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/

Textul de mai sus a aparut si pe blogul meu de pe site-ul postului de radio “Europa Libera”:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html


Un drept în secolul marii minciuni. In Memoriam Simon Leys (1935-2014)–Un articol de Marius Stan

11/08/2014
Vestea mi-a dat-o Toma Pavel. Intr-un veac in care atatia intelectuali au capotat, de la Gorki si Drieu la Eluard si Neruda, de la Lukacs si Heidegger la Brecht si Sartre, au existat si unii care au rezistat, au rostit adevarul.  Unul dintre acestia, un adevarat spirit nobil, a fost Simon Leys. Cum imi scrie un foarte bun prieten: “Traducerea lui din Confucius (Analectele), atit de directa, de simpla, de provocatoare prin absenta oricarei dorinte de a epata! plus comentariile, care sunt in sine o capodopera. Sunt foarte indurerat de moartea lui: a fost unul dintre cei mai drepti si mai invatati oameni pe care i-a dat acest nenorocit de secol XX…Si cit de modeste in precizia lor sclipitoare si stralucitoare sunt eseurile strinse de el sub titlul “The Hall of Uselessness” (din 2011).  Eseurile lui sunt o splendoare de stil si informatie; un savant incredibil, din stirpea filologic-exacta a lui Remy Brague, cu pozitii politice si morale casante, lipsite de orice concesie, impecabile”.
Toma are dreptate: a fost unul din cei mai extraordinari, adica autonomi, neinregimentati, intelectuali ai secolului trecut, primul care a spus adevarul despre maoism si revolutia culturala, in perioada in care Sollers, Kristeva si atatia altii  se desfatau in China la picioarele dictatorului. Marius Stan a scris un foarte frumos articol care merita citit de toti cei carora le este draga libertatea. (VT)

S-a stins pe 11 august Pierre Ryckmans, scriitor, sinolog și critic literar belgian, cunoscut publicului mai ales sub criptonimul de Simon Leys. De ce este Leys (sau Ryckmans) important? În primul rând, pentru că în plină febră maoistă occidentală, când Philippe Sollers ori Julia Kristeva (și nu doar ei) trăiau în extazul barbarei Revoluții Culturale, Simon Leys a spus adevărul. A vâslit contra curentului, asemeni, să zicem, unor Boris Souvarine, Panait Istrati sau André Gide. Era un om al valorilor clasice, cu o scriitură de magnifică limpezime, nu suporta haosul axiologic și relativismul moral.

Când Jean Pasqualini (jurnalist franco-chinez, pe numele real Bao Ruo-Wang) își scria memoriile experienței de prizonier politic în Laogai (gulagul chinez), Leys era singurul care îi lua apărarea. Prisoner of Mao a fost publicată în Franța în 1973 și mulți din suporterii revoluției culturale chineze s-au grăbit să-l denunțe pentru a fi prezentat deformat utopia unei națiuni cu muncitori și țărani fericiți. Nu, atât Pasqualini (Wang), cât și Leys (Ryckmans), știau foarte bine că Laogai (în chineză, “reeducare prin muncă”) era un Gulag în toată puterea cuvântului (Mao folosise din plin “expertiza” consilierilor sovietici). Ryckmans a spus despre memoriile lui Wang că reprezintă cel mai important document despre gulagul chinez. O astfel de sentință suna aproape ca o insultă, dacă nu chiar blasfemie, pentru prietenii exaltați ai Tel Quel-ului aflați în faza lor ultramaoistă, deci de maximă și stupidă iresponsabilitate.

Leys a murit la 78 de ani în Canberra, Australia, patria lui adoptivă, dar marea dragoste a rămas pentru el această Chină a misterelor vag accesibile. Într-un interviu recent, Leys spunea despre vizita sa din 1955 în această țară (la acea vreme era student): “Impresia mea copleșitoare (o concluzie căreia i-am rămas fidel pentru tot restul vieții mele) era că ar fi fost de neconceput să trăiești în această lume, în epoca noastră, fără o bună cunoaștere a limbii chineze și un acces direct la cultura chineză”. Pseudonimul de Simon Leys și l-a luat în 1971, din rațiuni editoriale, când apariția uneia din cărțile sale (The Chairman’s New Clothes) i-ar fi făcut altfel dificilă prezența în China pentru cercetări de teren. A continuat apoi toată viața să predea literatură chineză în Australia.

Cel care i-a fost doctorand, Kevin Rudd, fostul premier australian, rezumă în câteva cuvinte impresionante cât de important a fost Pierre Ryckmans (Leys) pentru mediul universitar australian, dar și pentru sinologia mondială, în general. Era deopotrivă un om al  credinței și păstra permanent deasupra biroului său un portret al lui Thomas More. Viziunea lui despre mediul universitar era la rându-i una deosebită – spunea Ryckmans: “Când o universitate cedează în fața tentației utilitariste, ea trădează propria-i vocație și își vinde sufletul”. Un superb om de litere, catolic fervent, navigator iscusit, minunat scriitor în limbile franceză și engleză, fin cunoscător al literaturii și culturii chineze (a tradus generos, printre alții, din Confucius, și a oferit comentarii remarcabile), Pierre Ryckmans va lipsi foarte multor oameni, atât familiei pe care o lasă în urmă, cât și celor care i-au devorat și iubit scriitura și gândurile. Publicul larg și-l va aminti mereu ca pe remarcabilul belgian, eminent sinolog în spațiul universitar din Australia, dar mai ales pentru cartea The Hall of Uselessness (volum de eseuri).

Susan Sontag spunea că “Simon Leys rămâne [în epocă] cel mai pătrunzător, cel mai elegant, cel mai incisiv – într-un cuvânt: cel mai bun iubitor și observator al Chinei.” Iar Jean-François Revel observa: “Cărțile lui sunt esențiale. Citirea și recitirea lor este esențială pentru a vedea că în acel secol al minciunilor, uneori, adevărul privește în sus și izbucnește în râs”.

Și o idee despre cumpătarea intelectuală a lui Leys – când intelectualul public cu origini palestiniene, expert în postcolonialism, Edward Said, sugerează că statutul “celuilalt” (the other) impus de occidentali asupra Orientului duce la ostilitate și agresiune, Simon Leys îi răspunde liniștit: “De ce n-ar putea sfârși la fel de bine în admirație, minunare, auto-cunoaștere sporită, relativizare și reajustare a valorilor cuiva, conștientizare a limitelor civilizației cuiva?” Nu suporta bădărănia și cinismul în lumea spiritului. Astfel era Leys, un căutător al luminii și argumentului incasant (“iscusit precum un arici”, sună titlul din presa australiană).

A fost și un admirator al lui Orwell (a scris des despre el în New York Review of Books), absorbit cu totul de tema inteligenței morale. Asemeni lui Orwell și Camus, făcea parte din cei pentru care anti-totalitarismul este o obligație morală.  Va lipsi multora, dar mai ales celor care au aspirat la vasta-i erudiție și i-au iubit filonul etic.

Articol aparut pe platforma online Contributors:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

Recomandare:

http://www.lexpress.fr/culture/livre/simon-leys-l-intellectuel-francais-ne-sait-pas-comment-on-ouvre-un-parapluie_1101597.html


Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

31/07/2014

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început “aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma “Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a “transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

 

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul “trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să “înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe “Contributors”, “comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa “contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele “de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană “contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o “reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui “Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a “ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul “Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, “orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de “a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, “dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare “nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la “revoluție” și “contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia “oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen “Pussy Riot”.

 

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, “Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Articolul de mai sus a aparut si aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-%c8%99i-contrarevolu%c8%9bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.evz.ro/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan.html

 


Amețitorul viraj al lui Viktor Orban: Etnocrația ca fantasmă a salvării (un articol de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan)

28/07/2014

Semnalele n-au contenit să vină. Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence, deci Viktor Orban, a virat în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orban a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orban era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orban. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orban, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic…

Echipa Orban a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orban din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare acum sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orban anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul “salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în cartea sa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orban este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de “democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a “democratului autentic”.

Orban este astăzi un astfel de “democrat autentic” (a se citi și “original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre – așa cum spunea Carl Schmitt în “Criza democrației parlamentare” – “identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice “salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orban, masele sunt în căutarea unei identificări. Criza economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale “au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, “transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile! Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orban amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist… La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orban pare “condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că “națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, “Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii…”. Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de “autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orban, Europa este “opresivă”, dar fondurile ei “necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orban, rămâne de văzut…


Lupta de clasa ca rasism social. In Memoriam Oana Orlea (1936-2014)

24/07/2014

S-a stins din viata prozatoarea Oana Orlea ((Maria-Ioana Cantacuzino), fiica legendarului aviator Constantin “Bazu” Cantacuzino, nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara, autoarea rascolitoarei carti “Ia-ți boarfele și mișcă!”, un lung interviu realizat de regretata poeta Mariana Marin, aparuta in versiunea franceza cu titlul “”Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans”. Fiinta de un curaj formidabil, a fost arestata ca eleva, la 16 ani pentru raspandire de manifeste anticomuniste, a primit o pedeapsa de patru ani de temnita. A fost o marturisitoare din familia spirituala a unor Margarete Buber-Neumann, Alice Voinescu, Monica Lovinescu si Nadejda Mandelstam. Regimul comunist a vazut in oameni ca ea, asa-numitii “fosti”, inamicii care trebuiau eliminati, starpiti cu orice pret. Sadica pedagogie a urii a stat la baza tuturor regimurilor totalitare. Amintirile Oanei Orlea ar trebui sa fie bibliografie obligatorie in liceele romanesti.

 

Unul dintre cele mai sinistre concepte ale demonologiei comuniste a fost cel de „dusman al poporului”. Mostenire a fanatismului iacobin, era vorba de stigmatizarea oricui putea fi banuit a fi, „obiectiv sau subiectiv”, adversarul dictaturii. Nu conta nimic altceva decit dorinta sistemului de a-si asigura definitiva dominatie asupra subiectilor unui experiment delirant. Axiofobia totalitara, ostilitatea viscerala in raport cu adevaratele ierarhii valorice, era acompaniata de ritualurile excluziunii si de tratarea “fostilor” (si a familiilor acestora) drept inamici ai noii ordini sociale.

Era vorba de ceea ce putem numi rasismul social. Mentionez aici o remarcabila lucrare pe acest subiect: “Former People: The Final Days of the Russian Aristocracy” de Douglas Smith (New York: Farrar Straus and Giroux, 2012). Intr-un moment de abrupta sinceritate, Lenin spunea lucrurilor pe nume, recunostea ca era vorba de o actiune de lichidare a celor definiti drept inamici: “Revolutia este o lupta de clasa intensa, furioasa, disperata”. In oricare din versiunile sale, bolsevismul a fost expresia acestei patimi exterministe. Genocidul social era inscris in codul genetic al toalitarismului comunist. Recomand atat de necesara si documentata carte de amintiri a d-lui Stefan Racovitza, aparuta la aceeasi neobosita Curtea Veche Publishing, un exercitiu deopotriva anamnetic si analitic menit sa lumineze, sine ira et studio, natura si scopurile terorismului social comunist.

http://www.curteaveche.ro/scene-din-viata-unui-dusman-de-clasa.html

Cei care se mai indoiesc inca de criminalitatea dictaturii comuniste ar trebui sa citeasca zguduitoarele carti-marturii ale Lacramioarei Stoenescu. Intre acestea, ca un peren memento, “Copii—Dusmani ai poporului”, aparuta in 2007 la Curtea Veche Publishing, relansata in 2013. Mai mult, cred sincer ca aceasta carte ar fi trebuit trebuit discutata in scoli, ca ilustrare a ceea ce a reprezentat de fapt patologia pedagogica a comunismului. Nu e prea tarziu. Intre timp, Lacramioara Stoenescu si-a urmat drumul de marturisitoare, a publicat in 2012, tot la “Curtea Veche Publishing”, volumul “Memoria stigmatelor”.

Elevii pot intelege ce a insemnat reforma invatamintului, inlocuirea literaturii clasice romanesti ca obiect de studiu cu productiile triumfaliste ale unor A. Toma, M. Breslasu si M. Beniuc. Vor gasi exemple de dascali cu suflet, dar si cazuri de inchizitori care profitau de sistem din ratiuni de conformism ori orbire.

Fiica unui functionar mediu (pretor de plasa) in ceea ce regimul comunist infiera drept „sistemul burghezo-mosieresc”, autoarea a suferit consecintele viziunii paranoic-manicheiste a noii orinduiri. Dupa arestarea tatalui sau, a fost deportata, impreuna cu mama sa, din Giurgiul natal intr-un sat din Moldova. Li s-a luat totul, fiind azvirlite in calvarul saraciei lucii si al ostracizarii necrutatoare. Pentru colegii de clasa, Lacramioara era evident marcata de originea sociala „nesanatoasa”.

As putea cita multe momente cutremuratoare din aceasta carte, scrisa cu sobrietate si remarcabil talent narativ. Aleg aici momentul in care Lacramioara, in virsta de zece ani, aflata in deportare la Radaseni traieste momentul exmatricularii. Citind acest text m-am gindit la copiii evrei sortiti lichidarii numai pentru faptul ca apartineau unui grup pe care un regim genocidar decisese sa-l excluda din umanitate: „Vocea lui grava a cazut ca un traznet asupra capului meu. Directorul a rostit o fraza din care am retinut numai ‚dusman al poporului’. Celelalte cuvinte parca nu le integeam sau nu voiam sa le inteleg. Ele imi pecetluiau soarta , imi opreau zborul meu de copil iubitor de carte si-mi taiau aripile. Eu eram ‚dusman al poporului’. Auzisem aceasta expresie de multe ori, dar pentru oamenii mari, nu pentru copii. Cum era sa fie un copil dusman al unor oameni mari”? Ce rau ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil eram ‚dusman’ al unui popor de oameni mari. Incredibil dar adevarat. M-am abtinut sa nu pling, sa nu ma fac de ris. Directorul cred ca s-a mirat de aceasta si apoi a plecat. A fost cea mai cumplita zi din viata mea. Umilinta aceasta m-a marcat intreaga viata. Eu, un copil bun, premiant in toti anii sa fiu obligata sa parasesc clasa in fata copiilor si a profesoarei? Oare ce au crezut copiii? Au crezut ce li s-a spus. Ca sint ‚dusman al poporului’. Pentru ei asa eram. O fetita deportata care avea un tata detinut, pentru ca facuse politie politica impotriva statului. Eram niste reactionari care voiau sa impiedice ‚inflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populara Romana”. Asta eram”.

Ce se mai poata adauga la aceasta confesiune de o coplesitoare tristete? Ca aceste inscenari odioase erau chiar substanta sistemului ca domnie a sadismului social? Ca nu exista nici un fel de scuza pentru prigonirea membrilor familiilor celor arestati? Ca intreg sistemul se intemeia pe minciuna si delatiune? Ca modelul universal, pionierul Pavlik Morozov, era de fapt un nenorocit care isi tradase familia ca urmare a spalarii pe creier practicata de sistemul educational de tip bolsevic?

Cei care au uitat sau nu au cunoscut mitologia absurda a „Omului Nou” ar face bine sa zaboveasca asupra acestei carti-document. Nu pot decit sa subscriu la opinia lui Eugen Negrici, unul dintre cei mai avizati istorici ai literaturii romanesti sub comunism, care vede in aceasta carte „povestea copilului care isi pierde copilaria”. Nu este vorba de un accident, ci de o catastrofa regizata de indivizi care stiau ce fac. Ministerul Invatamintului si Ministerul de Interne colaborau astfel in prigonirea familiilor celor azvirliti in infernul concentrationar al comunismului dezlantuit. Ceea ce face cartea Lacramioarei Stoenescu cu deosebire instructiva este absenta oricarei pasiuni vindicative. Motto-ul prefetei este chiar indemnul lui Mircea Vulcanescu, intelectualul pierit in Gulagul romanesc: „Sa nu ne razbunati”. Ceea ce nu inseamna nicicum ca acele terifiante timpuri ar trebui uitate. Salvarea memoriei, respingerea amneziei, exigenta recunoasterii faptelor petrecute oricita vreme s-ar fi scurs de la momentul ororii, sint premisele adevaratei purificari, ale unei asezari drepte la „masa tacerii si a concilierii”.

Concluzie:  Dictatura proletariatului, asa cum o definise Lenin, insemna exercitarea violentei politice dincolo de si fara urma de consideratie pentru orice principii legale. De la inceput, sistemul comunist a tratat legea strict instrumental. Justitia era una “de clasa”. Tocmai am recitit cartea lui Pavel Campeanu, ilegalist si sociolog neo-marxist, “Ceausescu. Anii numaratorii inverse”. Descrie memorabil asasinarea lui Foris. Nici urma de lege. Ori, daca vreti, este legea junglei. In statul de drept interbelic, cu ale sale imperfectiuni, mama mea si sora ei, eleve la Botosani, intrasera in UTC-ul clandestin. Nu au fost arestate, n-au facut inchisoare. Chiar la Bucuresti, unde, studente fiind, activau amandoua in UTC, au fost arestate doar scurte perioade (cateva zile). Arestarile aveau loc in raport cu actiuni organizate de subminare a statului. Procesele erau procese, cu aparatori reali, nu cu marionete ale politiei secrete. Om de stanga, fost aparator al comunistilor, cumnat cu Lucretiu Patrascanu, Petre Pandrea a incercat, ca avocat, sa invoce legea pentru a apara nevinovatii. A ajuns el insusi in puscarie. Sa-i recitim pe Hannah Arendt, pe Leonard Shapiro (el insusi de profesie avocat), pe Raymond Aron, pe Richard Pipes: in sistemele totalitare, legea este scrisa spre a justifica abuzul, nu spre a-l preveni, nu spre a-l impiedica. Aici vad eu distinctia esentiala intre democratie si totalitarism.

Isaak Steinberg, eser (socialist revolutionar) de stanga, de profesie avocat, deci jurist, a demisionat in momentul Terorii Rosii din functia de comisar al poporului pentru justitie. I-a scris lui Lenin ca a crezut ca se afla in fruntea unui minister al justitiei, nu al exterminarii. Lenin i-a raspuns cinic, spunand ca despre exterminare este vorba, dar ca nu se poate spune public acest lucru. In cazul grupului social din care a facut parte Oana Orlea, a fost vorba de exterminism social. “Fostii” trebuiau sa dispara, sa fie definitiv amutiti, umiliti, in fond nimiciti social.

http://mariahulber.wordpress.com/2011/07/23/oana-orlea-ia-ti-boarfele-si-misca/

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2321

http://www.curteaveche.ro/copii-dusmani-ai-poporului.html


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers