Mesaj către Doru Mărieş: Revoluţia civică şi etica neuitării

20/12/2014

Pe 16 noiembrie 2014, majoritatea cetăţenilor României au votat in chip responsabil impotriva iresponsabilitătii. Tinerii care au scandat “Victor Ponta pentru noi/Este Ceauşescu doi” nu erau născuţi atunci cand Ceauşescu a ordonat băile de sange de la Timişoara si de aici, din Piata Universităţii. Nu erau cei mai multi născuţi când groparul Revoluţiei Române, Ion Iliescu, a adus, in iunie 1990, minerii, indrumaţi si manipulaţi de vechii si noii securisti, pentru a strivi societatea civilă românească.

Ii scriu acest mesaj bunului meu prieten Doru Mărieş spre a-l incredinţa pe el, pe membrii Asociaţiei 21 Decembrie si pe toţi cei care cred in ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării că sunt deplin solidar cu valorile pentru care luptă. Sunt valorile lui Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Vasile Paraschiv, ale minerilor din Valea Jiului din august 1977 si ale protestarilor de la Braşov din noiembrie 1987. Sunt valorile Proclamaţiei de la Timişoara din martie 1990. Sunt valorile anticomunismului civic-liberal. Sunt valorile care ne duc spre Vest, nu spre Est.

 

Baricada Memoriei la Intercontinental, 21 decembrie 2014 (Foto: Marius Stan, RFE/RL)

Statul de drept este azi o realitate in România datorită luptei lor, a unor oameni ca Traian Băsescu, Monica Macovei, Laura Kovesi, Daniel Morar, spre a-i numi doar pe aceştia, deşi numărul lor este mult mai mare. Revolutia civică actuală este continuarea revolutiei anticomuniste din decembrie 1989. Mă inclin in fata memoriei victimelor de atunci cu pietate, cu gratitudine, dar, mai ales, cu speranta că pontocratia va fi invinsă. Depinde doar de noi ca acest lucru să se intample.

Cu fraterne sentimente,

Vladimir Tismaneanu

Washington, DC

20 decembrie 2014

http://www.asociatia21decembrie.ro/2014/12/comunicat-de-presa-41/


18 decembrie și simbolismul în politică (Un articol de Marius Stan)

18/12/2014

Pe 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere, simbolic statul român. S-a produs atunci, odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea sefului statului, drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale, mult-amânata ruptură cu trecutul totalitar. Sunt unii care spun ca n-ar fi fost decât simbolism. Părerea mea este ca se inseală minimalizand semnificatia si impactul simbolurilor. Politicul operează prin configurații simbolice. Instituțiile democratice sunt simboluri. Parlamentul este un simbol al suveranitații poporului. Presedintele este un simbol al corpului politic. Public mai jos execenta analiză a acestei teme, apărută, sub semnatura politologului Marius Stan, in revista online LaPunkt.

Tot acolo, un pătrunzator eseu al istoricului Cristian Vasile, cel care a fost secretarul stiințific al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, editor, impreună cu Dorin Dobrincu si cu mine, al editiei Humanitas, din 2007, a Raportului Final. Istoricul Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel pentru analiza Holocaustului din România și expert al CPADCR, scrie un necesar si bine documentat text despre rolul comisiilor pentru adevăr, un concept-cheie in literatura de specialitate legată de asumarea trecutului traumatic. Altfel spus, un concept-cheie despre experiențe cruciale in reconstrucția democratică.  Să adaug că pentru mine, ca fost presedinte al CPADCR, este extrem de onorant acest grupaj. Faptul că scriu cercetători din generația tanără, oameni extrem de competenți pe aceste teme, posesori ai unei adevărate expertize, este incurajator.  A sosit din plin momentul să renunțăm la pernciosul lăutarism care a facut destule ravagii in viața intelectuală românească.

Ii multumesc profesorului Ioan Stanomir pentru cuvintele scris despre valoarea stiintifica si morala a Raportului Final: “La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.”

Una din cartile care m-a si ne-a inspirat in acest demers intreprins ca unul colectiv, pentru ca, trebuie accentuat, Raportul a fost rezultatul unei munci in echipa, a fost cea a profesorului A. James McAdams, “Judging the Past in Unified Germany” (Cambridge University Press, 2001). Acesta a fost scopul principal al Comisiei, justitia morala. Cred ca acest tel a fost atins. Statul de drept a condamnat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am citit cu mare interes declaratiile de pe 16 decembrie facute de presedintele-ales, dl Klaus Iohannis, la Timișoara. Ceea ce-a spus domnia sa acolo vine in prelungirea demersului Comisiei Prezidențiale, se situează, ca optiune anti-totalitară, in direcția anticomunismului civic-liberal. (VT)

În urmă cu 25 de ani, pe 18 decembrie 1989, timișorenii ieșeau în stradă și strigau pentru prima dată “Jos Ceaușescu!”. Tot pe 18, dictatorul pleca într-o vizită de lucru în Iran, lăsând chestiunea revoltei de la Timișioara în seama Elenei Ceaușescu, a lui Manea Mănescu și Emil Bobu. În fața Catedralei din centrul orașului de pe Bega, sute de tineri scandau împotriva regimului, în vreme ce, în celelalte orașe ale țării, oamenii așteaptau înfrigurați vești, în special prin intermediul posturilor de radio occidentale…

Să spunem apoi din capul locului că în teoria politică, un răspuns așa-zis neconvențional la anumite semne care conotează autoritatea devine relevant din punct de vedere politic numai dacă beneficiază de o largă răspândire. Ceea ce a început la Timișoara la mijlocul lunii decembrie a anului 1989 se înscrie în această paradigmă. Valul revoluționar s-a bazat, din punct de vedere simbolic, pe un optimism tradus prin aspirația reintrării în drepturi. Statul lui Nicolae Ceaușescu nu mai oferea de multă vreme o protecție simbolică necesară. Valorile acestui stat erau fundamental greșite!

Tot pe data de 18 decembrie, dar în 2006, președintele Traian Băsescu condamna în Parlamentul României regimul comunist drept ilegitim și criminal. S-a spus adesea, în perioada care a urmat condamnării, că acesta a fost doar un act oficial simbolic. Dar să ne raportăm și la alte exemple de condamnare simbolică:

Primul președinte francez care a condamnat Vichy-ul ca parte din istoria statului francez a fost Jacques Chirac, în 1995, în legătură cu deportarea cetățenilor francezi evrei. Nu au făcut-o nici Charles de Gaulle, nici Georges Pompidou, nici Valéry Giscard d’Estaing, nici François Mitterrand. Obligația supremă a unui stat este așadar să apere viețile cetățenilor săi. Regimul de la Vichy nu a făcut-o, după cum nu au făcut-o nici dictatura lui Antonescu (Holocaustul din România, deportările și exterminările populației Roma) sau dictaturile comuniste semnate Dej și Ceaușescu. Deci nici statul totalitar comunist. Întregi categorii etnice și sociale au fost privite, spre a o cita pe Hannah Arendt în “Originile totalitarismului”, drept superflue. Traian Băsescu – discutăm aici actul condamnării, nu alte aspecte ale mandatelor sale – a fost așadar primul președinte care a cerut iertare victimelor dictaturii comuniste în numele statului român.

Ce rezultă de aici? Cât de dificilă este această acțiune de justiție morală? Când încercăm să ne punem respectivele întrebări și, eventual, să le și răspundem, trebuie să ne amintim și reacțiile isteric-negaționiste, cele banalizante, minimalizatoare, etc. Când Ion Iliescu a venit la putere, el a moștenit nu doar un sistem politic în criză, ci și o structură de simboluri care era adânc întipărită în sistemul politic (sens larg). Pe cale de consecință, orice schimbare adusă acelui sistem ar fi implicat, de asemenea, o schimbare simbolică radicală. Nu a făcut-o! Constituția din 1991 a neglijat cu brio aspectul simbolic al rupturii cu trecutul. După cum nu a făcut-o nici Emil Constantinescu. Ceea ce a urmat a fost de fapt o continuitate profundă la nivelul elitelor politice, economice, culturale, etc. Gestul condamnării comunismului de pe 18 decembrie reprezintă astfel prima intervenție radicală asupra setului de simboluri rămăs ca substrat al noului sistem politic, numit democratic. Dacă am privi altfel, atunci și Declarația de la Praga, inițiată printre alții de Václav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, n-ar fi altceva decât un gest de suprafață. Nu este cazul. Ceea ce mulți teoreticieni ai politicii au definit ca “shadow democracy” poate fi interpretat și în această cheie a perpetuării unui permafrost simbolic al vechiului regim. Condamnarea de pe 18 decembrie 2006 a produs o ruptură fundamentală în logica și funcționarea sistemului politic post-1989. Trebuie apoi făcută dintru început precizarea că este însăși esența simbolurilor să fie ambigue sau să furnizeze înțelesuri diferite. Nu există însă nicio umbră de ambiguitate atunci când observăm că interpretările defavorabile Raportului de condamnare au venit doar din zona celor vizați de constatarea continuităților cu Vechiul Regim.

După 1989, democrația liberală nu se mai definește doar prin separația puterilor și pluripartidism (printre altele), ci mai ales prin ceea ce nu este: totalitarism! Experiența istorică traumatică a secolului XX ne-a arătat că la baza unui stat democratic nu este suficient să plasăm simplele “reguli ale jocului”. Instituțiile informale (cum este și condamnarea Vechiului Regim) sunt cel puțin la fel de importante și relevante. O condamnare simbolică deschide inclusiv calea unui nou mod de a face politică. Deschide apoi calea unor ameliorări legislative (legile în baza cărora au putut fi aduși în fața instanțelor torționari de tipul Vișinescu), calea unor programe și politici educaționale (manualul alternativ de istorie a comunismului), calea unor discuții publice privind cele mai bune metode de memorializare a experienței trecutului. Desigur, nimic din toate acestea nu poate fi realizat fără o dorință politică reală, dar cu siguranță nimic din toate acestea nu poate fi pus serios în discuție fără o schimbare fundamentală a paradigmei simbolice a unui stat.

Dacă România este o țară care încă își caută narațiunile oficiale cu privire la evenimentele de dinainte de 1989 și din timpul Revoluției, ea nu mai este în schimb o țară incapabilă să deceleze între Bine și Rău, între axiologia totalitară și cea democratică. Iar acest merit revine în exclusivitate unei zile de 18 decembrie din anul 2006. Și pentru că tot comemorăm eroismul celor de la Timișoara, care acum 25 de ani și-au pus în joc viețile pentru puterea unui simbol, ar fi de preferat să găsim decența de a accepta că simbolismul în politică nu este o conservă lingvistică goală, ci poate cea mai puternică garanție că lumea în care trăim este percepută în sensul irepetabilității ororilor trecutului.

Fie și pentru ei, pentru cei peste o mie de cetățeni ai statului român care au murit în zilele Revoluției, de la Timișoara la București și de la Brașov la Cluj, condamnarea regimului comunist drept ilegitim și criminal ar trebui privită ca un act de reparație morală și ca premisă terapeutică esențială împotriva amneziei colective.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-si-simbolismul-in-politica/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-o-perspectiva-subiectiva/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/comisiile-pentru-adevar-unde-eram-si-ce-mai-este-de-facut/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/de-ce-condamnarea-comunismului-ramane-un-gest-refondator/


Klaus Iohannis, spiritul Timisoarei si sfidarile memoriei

15/12/2014

Este admirabil ca presedintele-ales Klaus Iohannis merge la Timisoara pentru a comemora inceputul caderii comunismului in Romania. Am mai spus-o, o spun din nou aici: Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este numele orasului-martir, al unui spirit libertar neinduplecat, al refuzului compromisurilor ignobile. La Timisoara a renascut speranta, la Timisoara mii si mii de locuitori au devenit subit, cu un curaj pe care il numes c,cu deplina responsabilitate, sublim, adevarati cetateni. La Timisoara minciuna a primit o lovitura mortala. Ar fi pacat sa renasca acum.

Tocmai de aceea nu pot sa nu-mi exprim aici uimirea (da, uimire, spre a relua itlul unui exceptional articol datorat politologului Marius Stan, aparut pe platforma “Contributors”) ca omul de legatura dintre presedintele-ales si societatea civila, cel desemnat, dupa toate probabilitatile, sa fie consiler prezidential exact pe acest subiect, este dl Andrei Muraru, fost activist penelist in varii sectiuni ale acestei formatiuni, cand fenechist, cand taricenist, cand antonescian, iar acum iohannisian. Cum demonstreaza Marius Stan, nimic nu-l califica pe dl Muraru pentru acest post. Nu a fost si nu este un prieten al societatii civile, al protestului civic.

Tot asa cum nimic nu-l califica pe Dan Mihalache, fost el insusi pesedist activ, fost redactor la ziarul “Azi” de trista memorie, pentru un post similar sau chiar mai important, ca sef al Administratiei Prezidentiale. Numirea acestor doi cetateni ar fi ceea ce se cheama un faux pas. Numindu-i consilieri prezidentiali pe  domnii Muraru si Mihalache, dl Iohannis calca, neindoios, cu stangul. In ziarul “Azi” s-au scris abominatiuni despre Proclamatia de la Timisoara. Dl Muraru a fost numit la IICCMER de Ponta, nu a criticat sub nicio forma lovitura de stat din iulie 2012, a fost un zelos beneficiar al regimului uselist.

Sper sincer ca dl Iohannis va evalua atent numirile si nu va actiona intr-o directie ce n-ar putea decat sa puna sub semnul intrebarii angajamentul sau pentru indeplinirea dezideratelor care fac din Proclamatia de la Timisoara adevara Carta a Revolutiei Romane. Precizez cat pot de clar ca acest articol este strict unul de opinie. Nimeni nu-i poate impune domnului Iohannis cu cine sa conlucreze. In egala masura, nimeni nu ne poate impune celor care de atatia ani ducem o lupta adeseori apriga pentru valorile autentic liberale sa pactizam cu impostura simbolizata de personajele Mihalache si Muraru.


Umbra lui Andrei Marga, prezenta lui Andrei Muraru si anticomunismul civic-liberal al lui Klaus Iohannis

13/12/2014

Inteleg ca presedintele ales, dl Klaus Iohannis se va afla saptamana viitoare la Timisoara. Luminita Marcu a scris despre decizia halucinanta a conducerii ICR de a aniversa revolutia din decembrie 1989 prin invitarea lui Ion Iliescu. Mi-am amintit ca ICR este infratit cu IICCMER printr-un acord semnat pe vremea cand in fruntea celor doua institutii se aflau, ca urmare a deciziilor lui Victor Ponta si Crin Antonescu, doi militanti penelisti: Andrei Marga si Andrei Muraru. Primul a disparut dupa ce a reusit sa distruga o institutie care functiona admirabil, punand in practica un program de un primitivism anti-cultural revoltator, direct inspirat de protocronismul ceausist. Cel de-al doilea este azi consilier personal al d-lui Klaus Iohannis. Numele sau este adeseori mentionat ca posibil consilier prezidential pentru relatiile cu societatea civila. Reiau un articol publicat pe blogul meu in ianuarie 2013. Cred ca este relevant si revelator in ceea ce priveste traiectoria si optiunile d-lui Muraru. Despre alt posibil consilier, Dan Mihalache, sa spun doar ca in 2007 recomanda autorilor Raportului Final sa ia pilda de la modul cum trateaza Dumitru Popescu-Dumnezeu chestiunea comunismului. Credibilitatea anticomunismului civic-liberal al d-lui Iohannis nu este intarita de asocierea aceste doua personaje. In campania sa, Monica Macovei a facut clar angajamentul sau pentru valorile si revendicarile Proclamatiei de la Timisoara din martie 1990. Este de sperat ca dfl Iohannis va gasi resursele sa confirme in acelasi fel optiunea sa anti-totalitara.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-%c8%99i-spiritul-timi%c8%99oarei/

“Nu, nu ne aflam in piesa lui Aurel Baranga, “Travesti”, ci in Romania lui Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu si, cu voia Dumneavostra, ultimul pe lista, a lui Ion Iliescu. S-a semnat Pactul IICCMER-ICR. Se poate scanda “IICCMER-ICR/Sunt pe veci prietene”. Duumvirii Ponta si Antonescu, desi invitati, au lipsit. Istoricul Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, a deplans bilantul trist al Institutului unde lucreaza de sapte ani (daca nu ma insel). A criticat “excursiile exotice” (care vor fi fost acelea?), faptul ca nu exista un Muzeu si un Monument al victimelor comunismului. Eu cred ca exista, se numeste Muzeul Memorial Sighet. Evident, ar trebui sa existe un asemenea Muzeu si la Bucuresti (si nu doar acolo). Spune ca nu s-au oferit burse de cercetare de catre Presedintia Romaniei. S-a incercat, nu exista posibilitati legale (cred ca dl Muraru stie acest lucru, dar nu-si poate refuza un mic exercitiu propagandistic).

Gratie ajutorului dat de Presedintie si cu sprijinul IICCMER (perioada Vladimir Tismaneanu-Ioan Stanomir-Mihail Neamtu-Cristian Vasile-Bogdan C. Iacob) au aparut cele doua volume masive de documente editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu, primul la Humanitas, al doilea la Polirom (dl Muraru a participat recent la lansarea acestuia din urma). Dl Muraru a ignorat pana acum cu superbie criticile venite din partea a sapte respectati colaboratori ai domniei sale in cadrul IICCMER. Textul protestului celor sapte a aparut in revista “22” si pe platforma “Contributors”. Doi cercetatori au fost amenintati cu moartea, in sediul IICCMER si in prezenta istoricului Andrei Muraru, seful institutiei, de catre un sef de departament cauia ii place sa i se spuna “vanatorul de securisti” (i-a tot vanat pana a ajuns sa publice la trustul lor de presa). Dl Muraru peroreaza despre imprescriptibilitatea crimelor contra umanitatii. Adevarat, fara indoiala, dar proiectul de lege pe acest subiect a fost redactat si initat de mult hulitii Monica Macovei si Ioan Stanomir, pe vremea conducerii pe care azi acelasi domn Muraru o ponegreste.

Nu stiu ca dl Muraru sa fi raspuns, cum ar fi fost firesc, scrisorii deschise ce i-a fost adresata. Dar ne anunta, inflacarat, ca Pactul semnat azi va rezulta in proiecte majore. Ca el personal “nu va capitula”. De ce acest ton belicos? De nevoia de a exhiba un eroism ciudat? In fata cui sa capituleze? A lui Felix? A senatorului Ciripoi? A lui Ion Iliescu, cum stim cu totii un sustinator entuziast al decomunizarii Romaniei?

Profesorul Marga, imparatul ICR-urilor din “provinciile istorice”, fosta sursa “Horia” a Securitatii, a citat copios din filosoful german Jurgen Habermas. Mai lipsea Papa Benedict. A mai incurcat cate un nume, dar ce importanta are acest lucru, domnia sa, fost informator al Securitatii, este azi un vajnic exponent al anticomunismului uselist. Dl Octavian Bjoza, presedintele AFDPR, l-a criticat pe dl Toader Paleologu care nu l-a raspuns prompt pe vremea cand era Ministru al Culturii. E regretabil, desigur. Este de sperat ca va gasi mai multa deschidere la dl Daniel Barbu, autor al unui capitol din volumul anti-anticomunist “Iluzia anticomunismului”. Multe atacuri impotriva lui Traian Basescu. Erau prezenti fostul presedinte Emil Constantinescu, omul providential, liderul regional “invins de structuri” si fosta sa super-consiliera, profesoara Zoe Petre. Acum se simt bine in compania lui Marga, informatorul “structurilor”. La sfarsit, s-au servit gustari si sucuri. Anticomunism de opereta, cum comenta cineva? Un film de Kusturica.”

Un citat din dl Mihalache, posibil sef al Administratiei Prezidentiale sub mandatul Iohannis:

“Vreau sa fiu bine inteles: nu l-am cunoscut pe Dumitru Popescu – Dumnezeu, nu am dat nici macar o data mana cu el si ca atare, nu pot fi suspectat de partizanat… ii admir insa scriitura exceptionala si analiza profunda pe care o face comunismului romanesc. “Raportul Tismaneanu” ar avea ce invata de la Dumitru Popescu.”

https://dmihalache.wordpress.com/2007/09/15/lecturi-de-vacanta-i-istoria-comunismului-romanesc/

http://www.youtube.com/watch?v=_O0R7-lByb4

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/01/16/un-film-de-kusturica-iiccmer-icr-la-ceasul-travestiului-anticomunist/

https://www.facebook.com/tismaneanu


Revoluţia civică si moştenirile lui Traian Băsescu (un articol de Petre M. Iancu)

12/12/2014

“În rândul celor care n-au cotizat la operaţiunea demonizării sale marca Antena 3 a prevalat mult timp tentaţia unui discurs apologetic la adresa celui care, totuşi, a schimbat traiectoria României postdecembriste.

Dar pe măsura apropierii fazei finale a ultimului său mandat, care a culminat cu revoluţia civică declanşată la capătul unei campanii electorale polarizante riscând să scindeze naţiunea ca în epoca mineriadelor, apologeţii, deziluzionaţi, sau contaminaţi inconştient de energiile negative ale detractorilor profesionişti, au dispărut rând pe rând. În mare parte, susţinătorii săi intelectuali s-au dezis categoric de opţiunile sale, unii edulcorându-şi, întrucâtva, severitatea, abia după scrutinul de la 16 noiembrie .

Anterior, tuşele critice groase dominaseră copios schiţele portretului său din editorialele cu privire la poziţiile politice ale preşedintelui şi îndeosebi la susţinerea necondiţionată a Elenei Udrea şi a partidului ei.

În mod vădit, această abordare partizană finală e cu totul insuficientă spre a contribui substanţial la definirea epocii băsiste, căci e sigur, oricum ar fi privit, că Traian Băsescu a făcut epocă în România. Ea nedreptăţeşte şi omul şi rolul pe care l-a jucat în România.

Sigur, o biografie rar e lineară şi univocă. Dincolo de acuzele nedovedite privind cariera sa de căpitan şi de ascensiunea sa postdecembristă, Traian Băsescu a avut şi el o traiectorie sinuoasă şi o evoluţie politică nu lipsită de contradicţii. Rămâne istoricilor şi biografilor sarcina de a-i depista cotloanele şi voltele diverse, luminându-i şi eventualele unghere întunecoase ale destinului şi bilanţului său.

De la politicianul abil la omul de stat

Mi se pare însă de netăgăduit că după accesul său la şefia statului a apărut în scenă un individ pe cale de a se modifica psihologic din temelii. Ca şi cum ar fi traversat o revelaţie, Traian Băsescu s-a transformat rapid şi radical dintr-un politician abil şi carismatic, cu toate însuşirile unor personaje îndrăgostite de putere, într-un veritabil om de stat. Nu e de altfel singurul lider care a trecut, în istorie, printr-o astfel de genuină „schimbare la faţă”, după accesul la conducerea ţării sale.

Meritele pe care le-a acumulat în această calitate sunt indeniabile. În fruntea unui popor condus de tirani cu propensiuni fasciste şi naţional-comuniste, de-o nomenclatură mai mult sau mai puţin crapuloasă şi, recrutaţi din rândurile ei, de postcomunişti promotori ai democraţiei orginale şi de politicieni corupţi s-a instalat, în fine, un altfel de lider.

Unul care şi-a asumat efectiv sarcina de a iniţia, de a impune şi patrona reforme reale. Care a avut curajul enorm de a condamna comunismul şi de a muta arhivele securităţii sub control civil. Care a avut înţelepciunea de ancora solid ţara în alianţe occidentale, îndepărtând-o decisiv de orbita periculoasă, de cercul infernal al dependenţei de foştii, de agresivii şi expansioniştii stăpâni de la răsărit. Unul care a avut temeritatea de a se atinge realmente de interesele unei clase politice îmbătrânite în rele şi rigoarea de a le promova consecvent pe ale naţiunii, în special prin scoaterea durabilă a justiţiei de sub control politic, astfel încât să i se dea o şansă autentică edificării statului de drept.

Între critici îndreptăţite şi propaganda prin demonizare sistematică

Pe scurt, a apărut în scenă un Traian Băsescu patriot. Nu putea fi, totodată, şi un om de stat „perfect”, în măsura în care, de la accesul său la putere şi mai cu seamă din faza care a premers aderării la NATO şi Uniunea Europeană, România a devenit o democraţie emergentă, iar nu o teocraţie.

A comis Băsescu erori? Desigur. Şi nu puţine. Faţă de rege, de pildă. Apoi l-a vătămat grav la un moment dat propria superbie, aroganţa cu care, pierzând pentru o clipă contactul cu un popor supus unui crunt program de austeritate, a reacţionat la gemetele naţiunii. În fine, şi-a abandonat cu lejeritate prietenii autentici, răsplătind în schimb, în chip aparent monoman, loialitatea necondiţionată a puţinilor adepţi care i-au rămas în final.

Dar, în mod curios, n-a săvârşit greşelile, imaginare, care i s-au imputat cel mai insistent şi mai vârtos. Iubirea sa de neam şi ţară s-a concentrat într-o decizie manifestată sistematic, formatoare de politici, de a le scăpa pe ambele de crunta moştenire postcomunistă şi de a le croi drum spre lumea liberă, către familia naţiunilor prospere, dotate cu democraţii autentice, de felul celor occidentale.

Că, departe de a bate pasul pe loc, preşedintele s-a dovedit eficient a reieşit nu doar din rezultatele vizibile ale deciziilor adoptate la Cotroceni, ci şi din opoziţia formidabilă generată de reformele sale. Într-o simetrie remarcabilă, aşa cum Băsescu s-a concentrat asupra reformelor şi demersurilor considerate obiect al muncii sale de preşedinte “jucător”, aşa segmentele celor vizaţi şi afectaţi direct sau indirect de aceste reforme s-au repezit cu fioros elan să-i critice, să-i denigreze, şi să-i condamne nu atât politicile, cât persoana.

De la un moment dat, osândirea sa, în special prin intermediul moguliziunilor, a siteurilor securisto-legionare şi a celor afiliate, precum şi a unei clase politice clientelare şi corupte, simţindu-se periclitată de reforme în substanţa ei, avea să devină sistematică şi să atingă cota demonizării. Religia negativă, ca surogat de ideologie postcomunistă, al cărei obiect a devenit „regimul Băsescu” şi-a articulat principalul ritual în tentative de demitere.

Cu două dintre ele au culminat eforturile de demonizare a unui preşedinte care s-a dovedit, până la urmă, net mai puternic şi mai greu casabil decât îl estimaseră şi adversarii şi prietenii săi. Pe măsura ce , sub impactul picăturii chinezeişti, lista celor din urmă a prins să se scurteze dramatic, s-a lungit interminabil prima, duşmănia antiprezidenţială devenind la un moment dat un obicei de bonton.

Există şi o impoliteţe benefică?

Nu miră ca atare amploarea judecăţii şi prejudecăţii privind stilul lui Traian Băsescu şi atributul de “scandalagiu” şi de “polarizator” al preşedintelui. Ca şi cum într-o ţară sudică, latină, a revoluţiei confiscate, ca România, reformele s-ar fi putut impune în condiţii de calm, fără transparenţa aparent brutală a băsismului, în liniştea de cimitir cu care Ion Iliescu îi momise pe oameni să-l aleagă şi să-l susţină în primii ani postceauşişti.

Ceea ce li s-a părut multora a fi “mitocănia” sau aspectul “mârlănesc” al personalităţii prezidenţiale a jucat de bună seamă un rol deloc neglijabil în succesul reformelor, evidenţiate plenar de repetatele condamnări de dregători politici corupţi şi ticăloşi.

O domnişoară de pension ar fi eşuat jalnic nu doar sub impactul poverii politice şi psihologice a tensiunilor imense generate de restructurări de amploare, ci mai ales în postura de „grefă respinsă”, în faţa unor segmente largi ale electoratului, care ar fi refuzat-o net, ca pe un corp străin. Ceea ce nu înseamnă că poporul n-ar agrea ideea unei “altfel de politici”, după cum s-a văzut în votul parţial miraculos din noiembrie, de care a beneficiat un om politic declarând că preferă “să piardă, decât să fie mârlan”.

Se mai impune o observaţie finală. Sunt convins că preşedintele ales, Klaus Iohannis, ştie bine că triumful revoluţiei civice de la 16 noiembrie s-a datorat unui mănunchi de factori diverşi, din care face parte nu doar el însuşi, ci, cu siguranţă, şi partea cea mai bună, cea substanţială a „regimului Băsescu”.”

http://www.dw.de/schimbarea-la-faţă-a-unui-preşedinte-pentru-neliniştea-noastră/a-18123238


Intelectualii, anti-politica și tradiția lui 1989

25/11/2014

Trebuie să avem în vedere că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții (vocile) unei societăți civile emergente în anii 1970 și 1980, nu au dorit să preia puterea. În fapt, erau dezgustați de conceptul atotcuprinzător și practica puterii coercitive. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței lor asupra subiecților conducerii comuniste, a fost devotamentul pentru restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție. Susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă la adresa Marii Minciuni a Partidului. Reabilitarea unor noțiuni ca libertate, demnitate, cetățenie, suveranitate populară și pluralism, a reprezentat o provocare politică simbolică și practică radicală la adresa lumii totalitare. Mai mult, pentru prima dată în istoria comunismului din regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt au încercat “să umple spațiul anomic dintre individ și stat” (Tony Judt, “Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945″, Iași: Polirom, 2008). Cu alte cuvinte, putea fi întrezărit un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism odată ce intelectualii și segmente ale populației abandonau tăcerea. Aș merge până acolo încât aș spune că importanța societății civile rezidă nu neapărat în greutatea ei politică, ci în faptul că aproape devenise o profeție autoindusă, autoîmplinită.

Cred că aserțiunea lui Stephen Kotkin potrivit căreia “1989 nu s-a întâmplat datorită unui larg impuls spre libertate sau unui impuls al establishmentului spre auto-îmbunătățire” reprezintă o rectificare crucială a înțelegerii noastre generale a transformărilor acelui an. Cu toate acestea, ceea ce istoricul pare să nu ia în seamă este efectul epuizant și coroziv al argumentelor disidenților în favoarea autenticității (“a trăi în adevăr”) și reîntoarcerii la normalitate asupra unui sistem care își pierduse elanul escatologic. Simple dar atotpătrunzătoare, ideile au săpat continuu la temelia monolitului partidului-stat. Se prea poate să nu fi fost un larg impuls spre libertate marșul triumfal al societății civile prezentat în literatura timpurie. O religie seculară, adusă la putere și păstrată de idei, comunismul a pierit ca urmare a ideilor.

Societatea civilă a fost o metaforă puternică a revoltei și renașterii gândirii independente care a câștigat proeminență pe măsură ce partidele-stat au devenit din ce în ce mai uzate și elitele lor deziluzionate. Societatea civilă a fost simbolul posibilității unei alternative la regimurile putrefacte atinse de bolile clientelismului, corupției și cinismului. Boala, în orice caz, poate fi un proces extrem de lung. Un hermeneut perspicace al politicii central-europene a folosit chiar metafora predictivă a “otomanizării” (Timothy Garton Ash, “The Empire in Decay,” New York Review of Books, 29 September 1988, 56: http://www.nybooks.com/articles/archives/1988/sep/29/the-empire-in-decay/). Fără un sfârșit evident la orizont, ceea ce a rămas a fost că, până în anii 1980, Europa de Est a inventat un mit politic care a furnizat critică și opoziție la adresa comunismului, precum și o viziune strategică pentru perioada care ar fi urmat acestor regimuri.

Disidenții și intelectualii critici au creat cu succes un orizont de așteptare care nu mai existase în Europa de Est de la Primăvara pragheză. Nu este deloc surprinzător că Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol crucial în articularea acestei noi gramatici a opoziției la comunism prin definirea solidarității umane și libertății ca valori non-negociabile. În mod semnificativ (și impresionant), una din cele mai influente enciclice ale papei s-a intitulat “Splendoarea adevărului”. Kotkin furnizează un citat elocvent pentru această stare de lucruri: mesajul papei a fost “dreptul inviolabil, în ordinea lucrurilor lui Dumnezeu și a omului, al ființelor umane de a trăi în libertate și demnitate”. Societatea civilă a fost teritoriul autonomiei umane redobândite care a scăpat strânsorii și contracarat partocrația comunistă. Discursul despre adevăr și drepturi a avut într-adevăr putere revoluționară. A lovit în inima sistemului politic însuși pentru că a căutat demnitatea în niște societăți devastate de minciuni ideologice fetișizate. Activiștii acestei societăți civile au aruncat în aer miturile de durată ale fatalității, futilității, neputinței, resemnării, abandonului și conformismului.

Mitul politic al societății civile nu trebuie judecat în termenii veridicității sale, ci în cei ai potențialului său de a deveni adevărat: discuția despre societatea civilă a dus la emergența societății civile. Nu a fost nimic surprinzător atunci când conducerea Partidului Comunist Chinez a interzis însuși conceptul de “societate civilă” în toate publicațiile oficiale. De asemenea, toate relatările oneste despre “revoluția iasomiei” din Tunisia și în special mișcarea Pieței Tahrir din Egipt, au insistat pe rolul central al auto-împuternicirii civice (Shibley Telhami, “Egypt, Tunisia . . . Iran,” The National Interest, 15 February 2011: http://nationalinterest.org/commentary/egypt-tunisia-iran-4868).

Transformările din Orientul Mijlociu au fost izbucniri ale unei îndelung reprimate nevoi de libertate civică și pluralism politic. În mod similar, în Europa de Est a anului 1989, oamenii au ieșit pe străzi în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta și Timișoara, convinși că a sosit ora cetățeanului. Aceasta a fost forța propulsivă a mișcărilor disidente încă din anii 1970.

În 1989, demonstrațiile publice nu au condus în mod direct la prăbușirea elitelor comuniste aflate la putere. Poate că societatea civilă nu a fost cauza imediată a dispariției politice a unor Honecker, Jaruzelski, Jivkov sau Husák. Dar dinamica, ideile și, cel mai important, perioada imediat următoare evenimentelor care au însoțit distrugerea domniei partidelor comuniste în toată regiunea, nu pot fi înțelese fără accentuarea semnificației societății civile ca o constelație de idei fundamentale, ca mit politic și ca mișcare reală, istorică, ce a acompaniat implozia partidelor-stat din Europa Răsăriteană. Da, au existat multe măști, travestiuri, șarade și mituri implicate în evenimentele care s-au petrecut la București, Praga sau Sofia. Cu toate acestea, opunându-se cămășii de forță ideologice, sfidând controlul omniprezent al nomenclaturii și pretenția stupid de stridentă a acesteia de a hotărî asupra destinelor umane, aceste revoluții au fost, așa cum a arătat sociologul S. N. Eisenstadt, anti-utopice, anti-teleologice și non-mesianice. Valoarea centrală pe care au redat-o, prețuit-o și promovat-o a fost bunul-simț istoric, politic, moral. Aceasta este cea mai importantă lecție a lui 1989.

Articol transmis la Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26708370.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26708369.html


Peisaj dupa batalie: Impotriva revenirii la status quo ante!

18/11/2014

Ar fi o mare erorare daca politicienii din PNL si PDL ar ignora faptul ca s-a schimbat ceva fundamental in Romania, ca nu se poate reveni la status quo ante. “Kaputt” scrie Tia Serbanescu si nu greseste. Ochiul ei critic observa cu perspicacitate ca avem de-a face cu doua componente ale momentului de legitima euforie pe care il traim: victoria  lui Klaus Iohannis si infrangerea lui Victor Ponta. Cele doua sunt inseparabile.

In aceste saptamani, mitomanul plagiator s-a impuscat frecvent in picior. A dovedit la nivel national si international ca nu se poate pune niciun pret pe juramintele sale democratice. Victoria sa ar fi insemnat izolarea Romaniei, un inghet in relatiile cu partenerii euro-atlantici si antagonizarea fara precedent a diasporei romanesti. Revolutia civica a impiedicat realizarea proiectului autoritar-cleptocratic al PSD-ului.

Dar aceasta revolutie civica, legala si morala, anticipata in campania si programul Monicai Macovei, isi urmeaza drumul, dincolo de calcule politicianiste si de tranzactii mai mult sau mai putin indoielnice. Pasul urmator este plecarea plagiatorului Ponta din fruntea guvernului.

http://www.curentul.info/bref-tia-serbanescu/7821-kaputt

1. Fostul presedinte Emil Constantinescu este un om ocupat. Nu are nici timp, nici chef sa-l felicite pe Klaus Iohannis. Ce mai conteaza minima politete cand in joc este imaginea “liderului regional”, ba chiar planetar! Dl Constantinescu, anticomunist de serviciu uns de Conventia Democratica candidat unic la presedintia Romaniei, la indemnul lui Corneliu Coposu, si-a batut joc de mostenirea lui Corneliu Coposu si a victimelor dictaturii comuniste cand a decis sa-l sustina pe Victor Ponta in recentele alegeri. Emil Constantinescu este prea indragostit de sine pentru a mai sti pe ce lume traieste. Nu este singurul. Emil Constantinescu este o epava politica, un caz trist de degradare morala si intelectuala. Este, asemeni lui Ion Iliescu, un dinozaur, o relicva din vremuri apuse. Pot paria ca imensa majoritate a tinerilor care au protestat in ultimele saptamani impotriva faradelegii n-au idee cine este Emil Constantinescu. Blestemul sau se numeste totala irelevanta. Ca si al altora.

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/VIDEO+Emil+Constantinescu+refuza+sa+ii+adreseze+un+mesaj+lui+Kla

Update–Intre timp, dl Constantinescu s-a trezit la realitate. Mai bine mai tarziu decat niciodata…

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18601648-emil-constantinescu-catre-klaus-iohannis-felicit-pentru-succes-aveti-sarcina-propune-proiect-anvergura-pentru-tara.htm

2. Teodor Melescanu s-a comportat ca valetul plagiatorului. Dupa ce i-a multumit ieri pentru prestatia de pe “ultima suta de metri”, plagiatorul l-a azvarlit azi ca pe o masea stricata. Nomenclatura nu cunoaste sentimentul gratutidinii, are memorie scurta. Melescanu, asemeni lui Titus Corlatean, a indeplinit poruncile lui Ponta. Nu a facut nimic de capul lui. Piromanul Ponta trebuie sa-si dea demisia!

3. Excelent editorialul lui Dan Turturica din “Romania Libera”, reluat in “22″: “Schimbarea, cuplată cu continuarea operațiunii de epurare a clasei politice, operată de DNA, și cu o mult așteptată preluare a conducerii PSD de către un nucleu de oameni autentic pro-occidentali, ar putea constitui începutul unei a doua revoluții. O nouă revoluție, pașnică, fără violențe, care ar putea să ne impună, pentru a o duce până la capăt, să ieșim în stradă nu doar pentru a sărbători, ci și pentru a-i împiedica pe politicienii corupți sau dezinteresați de binele public și de interesul național să ne-o fure a doua oară. Un președinte, oricât de bine intenționat, nu poate face nimic de unul singur. Are nevoie de noi. Noi avem nevoie de tot ce e mai bun în noi!”

http://www.revista22.ro/vom-duce-pna-la-capat-noua-revolu539ie–50467.html

4. O replica usturatoare pentru echidistantii de serviciu din partea lui Dragos Paul Aligica pe FB. Normalitatea democratica nu inseamna complicitate cu talharii, cu escrocii, cu plagiatorii, cu cei care, in iulie 2012, au vrut sa puna statul de drept pe butuci. Normalitatea democratica se intemeiaza pe adevar, demnitate si onoare. Votul din 16 noiembrie a fost unul esential si categoric anti-Ponta. Adica anti-cleptocratie autoritarista. Nu e vorba aici de niciun fel de radicalism, ci de de datele reale ale situtatiei Romaniei de azi. S-a creat un prag de asteptare pe care dl Iohannis pare sa-l inteleaga. Revolutia civica, o revolutie pasnica, prefigurata in campania Monicai Macovei, nu poate fi pusa dupa zabrele. Cine nu vede acest lucru este fie orb, fie de rea-credinta. Ori ambele.

“Zic si eu o vorba ultima legata de alegerile astea si daca credeti ca gresesc, va rog sa ma corectati. Nu e in regula sa votezi sau sustii un Ponta. E o bataie de joc la adresa tarii, a compatriotilor, a vietii publice, a propriei tale persoane daca te respecti. Ce om esti tu ca sa accepti de lider pe acest neispravit dezaxat?! Pentru ceea ce au facut sunt de dispretuit. Public.

Nu va lasati intimidati de ei si de echidistantii de serviciu (niste canalii sinistre, i-am vazut la lucru pana cam pe la ora 3 pm duminica, apoi au amutit – asa e echidistanta, tace cateodata): Tot ceea ce s-a intamplat in acesti ani culminand cu duminica trecuta ni se datoreaza noua. E victoria unei minoritati, astia care mai bine sau mai rau, mai eficient sau mai ineficient am rezistat in picioare asaltului barbarilor, canaliilor si iresponsabilor. Punct. Asta e. Cui nu-i place sa-si caute alta realitate, eventual aia paralela si inversa la care construiau PSDul si Ponta de zor pana mai ieri.

Nu uitati ca suntem o minoritate si ca am invins un partid-stat si o majoritate populara alcatuita din iresponsabili prezenti sau absenti, in mod egal de periculosi social. Meritam sa fim mandri de noi. SI am castigat dreptul sa spunem lucrurilor pe nume. Sa nu ne mai furam singuri caciula.

NU suntem toti o apa si-n pamant, nu e victoria “poporului”, nu pupam piata endependentei toti in hora mare a fraternitatii in care canalia si omul corect, cei care au stat drept si au rezistat si oportunistii si iresponsabilii fara coloana vertebrala isi dau mana intr-o iertare si uitare generale, revenind cu totii la forma si starea intitiala, la cel mai mic numitor. Adica la ei, la standardele lor de pigmei si deformati moral si politic.

Asta e ceea ce ar vrea ei: sa ne santajeze la senitment, ca sa vezi ca sa nu crezi, democratie, solidaritate, impacare nationala. Sa faca apel ca de obicei la regulile elegantei sociale, sa pozeze pe vicimele etc etc. Ca sa spun: discriminam romanii daca spunem ca anumite grupuri, categorii sau entitati au probleme grave de disceramant, caracter si responsabilitate sociala. NU.

Am fixat impreuna niste standarde, prieteni. SI asta era adevarat indiferent de rezultatul alegerilor. Indiferent de numarul cu care ar fi castigat ei. Asa cum suntem noi, imperfecti, cu erorile si scaparile noaste. Dar uite asa cum suntem, am dat si mentinut un stadard public. Fiecare in felul sau, acasa, pe strada, pe facebook, la munca. Prin asta am castigat dreptul sa spunem canaliei canalie, imbecilului imbecil, iresponsabillului iresponsabil si pesedistului pesedist. Spuneti-le-o in fata. E dreptul vostru prieteni.

Tara asta si poporul asta au nevoie de asta. Avem in sfarsit ocazia sa tragem o linie. Ce au facut, ce reprezinta, ce sunt nu e in regula. Nu e bine pentru ei, ca oameni, ca cetateni sa se complaca la acest nivel. Nu e bine pentru noi toti caci suferim din cauza lor colectiv. Nu e in regula sa votezi sau sustii un Ponta. Pentru ceea ce au facut sunt de dispretuit. Public.

Sa fim mandri ca nu suntem ca ei si sa avem grija ca ei sa vada si sa simta asta. E un act necesar de medicina curativa si pedagogie nationala. Asa introducem un standard public, nu pupand piata endependentei de fiecare data dupa ce astia mai fac una lata. Acum erau sa ne omoare pe toti ca tara civilizata. Ce vreti: sa-i iertam si sa le mai dam o sansa?!”

http://www.curentul.info/bref-tia-serbanescu/7821-kaputt


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers