Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Miasme toxice sau cum este poluata sfera publica

 

Calitatea undei democratii tine, in mare masura, de nivelul discursului public. Am mai avut ocazia sa scriu despre miasmele din ceea ce-ar trebui sa fie conversatia democratica din Romania. Cand intelectuali de inalta tinuta sunt calomniati in chip obscen, cand diversi poltroni, impostori si ratati isi ingaduie sa ii persifleze pe cei care au construit opere menite sa dainuie, semnalele de alarma sint mai mult decat necesare. Insanitatile debitate in anii 90 de Vadim au ajuns sa fie proferate azi de oameni care se pretind intelectuali umanisti, se bat cu pumnul in piept ca democrati, se jura ca sunt post-moderni si pretind ca apara valorile liberale.

Accentuez, nu ma refer aici, la unele bloguri de subterana care s-au specializat in a colectiona tot ce inseamna gunoi, jeg si infamie, tomberoane galagioase fara impact politic semnificativ.  Mult mai grava este inregimentarea unor intelectuali in corul calomniilor. La fel de grava, cum observa recent Dragos Paul Aligica, este tacerea acestor sustinatori ai lui Crin Antonescu in momentul de fata, cand esecul promisiunilor useliste a devenit eclatant.

Unde sunt vocile tonitruante din ianuarie 2012? Unde sunt promotorii halucinatiei propagandistice numita “revolutia bunului simt”? Unii s-au simtit ofensati cand am vorbit despre noua rinocerizare. Nu cred ca m-am inselat. Oameni care frematatu de sacra indignare in raport cu “sinecuristii lui Basescu” sunt astzi complicii activi,  ai adevaratilor sinecuristi. Ceau care se dadeau de ceasul mortii cand venea forba de ICR si IICCMER, socotite “feude ale oamenilor lui Basescu”, se simt minunat astazi in compania oamenilor lui Antonescu. As putea da numeroase exemple, dar cred ca nu e neovoie de el: cititorii stiu la cine si la ce me refer. Jurnalistul Petre M.  Iancu nu greseste cand isi intituleaza editorialul  transmis la Deutsche Welle, “Pululatii purulente”. Suna dur, dar este o descriere exacta, un diagnostic pertinent a ceea ce intampla in Romania.

“Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos.

Sistematicele minciuni, insinuări, calomnii şi semi-adevăruri infamante la adresa unui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici, ori a rudelor, ascendenţilor şi descendenţilor celor care şi-au asumat activ rolul apărării democraţiei româneşti şi a principiilor statului de drept, au avut şi au acelaşi scop: de a intimida, discredita şi demonta odată cu personalităţile vizate şi ultimele obstacole în calea preluării puterii absolute de către oligarhica elită de la Bucureşti.

E clar, în context, că raportul Comisiei Europene înfierând hărţuielile din presă a pus degetul pe o rană purulentă. Rămâne ca românii să găsească antidotul toxinelor emanate de noua versiune de democraţie originală inventată pe malurile Dâmboviţei, refuzând categoric să mai consume texte şi emisiuni infame.”

http://www.dw.de/pulula%C5%A3ii-purulente/a-16584500

Defaimarea ca specialitate, dar si unele vesti bune

Inteleg ca intr-o emisiune de pe “Antena 3″ (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi “grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Cei doi par sa se fi specializat in ponegriri si defaimari. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: “Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14718086-curtea-constitutionala-dezlegarea-inaltei-curti-privind-insulta-calomnia-este-neconstitutionala-cristi-danilet-insulta-calomnia-inapoi-codul-penal.htm

Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie. Pentru moment, ar fi interesant de aflat care sunt cartile sustinute de IICCMER pentru publicare. Care sunt contactele internationale ale IICCMER in comunitatea academica globala? Care sunt participarile d-lui Muraru si/sau ale membrilor echipei sale la conferinte semnificative? De ce nu s-a format inca un Consiliu Stiintific si se perpetueaza, pe site-ul IICCMER, minciuna privind existenta unui CS format din personalitati care si-au anuntat public, in repetate randuri, demisia?

Dl Muraru se afla in fruntea acelui institut de aproape un an (nu singur, ci impreuna cu dl Dinu Zamfirescu, presedintele unui inexistent Consiliu Stiintific). Majoritatea titlurilor aparute, sustinute de IICCMER, sunt cele selectate de conducerea demisa de Victor Ponta in mai 2013. Calomniile si focurile de artificii retorice nu se pot substitui activitatii stiintifice reale, verificabila empiric.

Pe langa atatea vesti dezagreabile, exista si vesti care trebuie salutate. Intre acestea, pe langa decizia Curtii Constitutionale privind regimul insultei si calomniei, faptul ca, pe data de 9 mai, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la  Sighet va deschide, cu prilejul aniversarii a doua decenii de existenta, un spatiu expozitional permanent la Bucuresti,  str J-L Calderon nr 66.

De asemenea, re-editarea la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si de mine, a volumului “Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si publicarea, in aceeasi colectie, a cartii despre urmarirea de catre Securitate a ambasadorului olandez Coen Storck:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fenomenul-pite%C5%9Fti-3

http://www.humanitas.ro/humanitas/dosarul-de-securitate-al-unui-ambasador-coen-stork

Discursul urii zamisleste monstri

 

Discursul urii atinge cote paroxistice pe “Antena 3″ si pe forumurile ex-cotidianului — cititi cascada de antisemitism purulent ca reactie de sustinere la interviul presedintelui executiv al IICCMER, militantul PNL Andrei Muraru, in care sunt acuzat de toate pacatele lumiii (cupiditate, venalitate, nepotism, coruptie etc). Mentalitatea exclusivista proprie totalitarismului, instigarea la “starpirea dusmanului”, intoleranta convertita in suprema virute, reducerea celuilalt la conditia de vermina, dezumanizarea categoriilor desemnate/denuntate drept eliminabile, toate aceste patologii rabufnesc toxic in declaratii precum aceea a lui Mircea Badea: “E, atat de rau ii urasc pe astia. Si nu stiu cum e viata asta, ca, vezi tu, e complicata rau, pana la varsta respectabila pe care am atins-o mi-am dat seama ca e impredictibila viata. Prietene, daca o sa am vreodata ocazia in aceasta viata sa le fac rau astora, o sa le fac. Deci n-am nici cea mai mica opreliste. Romanisme d-alea de genul “Sa-i lasam in plata Domnului”, d-alea, stii? Nu cred in plata Domnului. Deci daca vreodata in aceasta viata voi avea ocazia sa le fac rau, o sa le fac rau. Meticulos, incet si determinat.”

Merita accentuat faptul ca sintagma “suflete de sclavi”, utilizata pentru stigmatizarea unor intelectuali precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Andrei Cornea sau subsemnatul, a fost introdusa in discursul public de catre fostul presedinte Emil Constantinescu. Lansata in chip vindicativ de cel care s-a pretins candva un intelectual democrat, ea a devenit moneda curenta in asaltul “Antenelor” impotriva unor jurnalisti precum Dan Tapalaga, Robert Turcescu, Andreea Pora, Mircea Marian, Ion Cristoiu, Dan Turturica, Cristian Campeanu etc Din nefericire, atacurile intelofobe au fost sustinute chiar in zone in care asemenea actiuni ar fi trebuit sa fie demistificate drept neo-barbare.

Cine crede ca asemenea instigari la ura nu au efecte se inseala. Retorica totalitara zamisleste monstri. Nu ma refer doar la experientele cumplite ale anilor 30. Mult mai aproape de vremurile noastre, lectiile fostei Iugoslavii sunt extrem de instructive la acest capitol.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14533741-antena-3-ataca-slugile-lui-basescu-prin-imagini-andreea-pora-mancand-contractul-1-milion-euro-colonelului-turcescu-cristoiu-brat-udrea-mircea-badea-daca-voi-avea-ocazia-fac-rau-fac-rau.htm

http://www.revista22.ro/retorica-urii-zamisleste-monstri-24052.html

Centrul si periferia: Despre un articol de Mircea Mihaies

Pentru mine, prieteniile de idei sunt esentiale. Nu-mi pot imagina cum as putea trai fara ele. Am citit cu imens interes si cu gratitudine articolul „Al treilea val” de Mircea Mihaies aparut saptamana aceasta in „Romania Literara”. Nu vreau sa insist aici asupra ripostei devastatoare, de o claritate exemplara si de o rigoare nu mai putin remarcabila, pe care o da unui fost intelectual democratic transfigurat intr-un jalnic epigon al lui Vadim Tudor, precum Radu Calin Cristea. Important pe lunga durata este diagnosticul pus momentului ideologic pe care il traim: disolutia unor principii fundamentale menite sa desparta  graul spiritului de neghina calibanilor, capturarea centrului de catre periferia resentimentelor, ranchiunelor, complexelor de tot felul. 

Mai mult, textul lui Mircea Mihaies insista asupra faptului ca ratiunea profunda, as spune chiar abisala, a linsajului la care am fost supus in paginile unui saptamanal bucurestean pe care il socot reincarnarea  „Saptamanii” barbiste, tine de o reactie agresiva la adresa valorilor pe care le apar, in Vest si in Est, in Statele Unite, America Latina si Europa, de peste trei decenii.  

“Când a revenit în țară, în primele zile ale lui 1990, Vladimir Tismăneanu a fost primit ca o vedetă de cinema: interviuri, întâlniri la nivel înalt, discuții televizate cu vechi prieteni și colegi care ajunseseră în poziții de frunte în stat sau în partidele emergente. Influența sa în crearea incipientei școli de gândire politică din România a fost decisivă. De la Stelian Tănase și Dan Pavel, la ultimele voci apărute în spațiul comentariului politic, toată lumea îi datorează enorm. Există un stil Tismăneanu pe care nu-l pot ignora cei care-și propun să devină intelectuali publici. Mulți îl imită, dar niciunul nu are cultura, inteligența ori farmecul lui Vladimir Tismăneanu. Și nici onestitatea lui.

Douăzeci de ani mai târziu, el s-a metamorfozat, cel puțin în spațiul presei scrise și al televiziunilor pentru care minciuna bolșevică mai constituie un reper, într-un dușman ce trebuie răpus cu orice preț. Cum a ajuns inamic public omul care a pus cărți în mâna celor mai importanți actori din spațiul public românesc actual? Cum a ajuns un exemplu de fariseism și impostură cel care, prin prestigiul său, a așezat România pe harta discuțiilor academice internaționale, a procurat burse de studii ori invitații la mari conferințe internaționale unei legiuni de intelectuali români? Cum s-a transformat „prietenul Volo” în „fiul călăului ideologic Tisminețki”? Am scris de mai multe ori despre acest fenomen dezgustător care reprezintă, într-o manieră didactică, formula decăderii incredibile a societății românești: luarea cu asalt a centrului de către periferia culturală și politică.

Deși astăzi „tribunul Vadim” nu se simte bine — e invitat la televiziuni doar în postura de claun pus să se războiască mai ales cu pegra mondenității dâmbovițene —, ideile sale au ajuns la putere. Discursul de tip „România Mare” s-a generalizat și-l auzi în cele mai impredictibile locuri, de la televiziuni mainstream, la politicieni, sindicaliști, universitari, pensionari cu grade și „lideri de opinie”. Șovinismul, rasismul, antisemitismul, anti-europenismul, anti-americanismul, axiofobia sunt la ordinea zilei. Parcă o întreagă țară cu aspirații nobile s-a metamorfozat într-un balamuc dominat de frustrările, obsesiile și aspirațiile indivizilor care în orice altă arie geografică nu s-ar ridica deasupra statutului de paria.

Sunt prea apropiat de Vladimir Tismăneanu ca om și-l admir prea mult ca intelectual încât să-mi fac iluzii că rândurile mele vor fi percepute altfel decât ca un nou lustru pe care l-aș da statuii sale. Din fericire, biografia științifică a lui Vladimir Tismăneanu e prea strălucitoare pentru a fi împroșcată cu noroi de adversarii săi, al căror număr sporește geometric cu fiecare săptămână. Va rămâne în analele infamiei ignobilul serial al lui Radu Călin Cristea, debutând sub auspiciile antisemitismului („homo brucanus”) și încheindu-se, fâsâit, ca o lumânare chioară, înecată puturos în propriul său spermanțet. Autor al unei singure cărți monografice (și aceea apărută acum vreo treizeci de ani), Radu Călin Cristea e doar unul din invidioșii ulcerați cărora li s-a năzărit că pentru emascularea lor culturală de vină e prea productivul Tismăneanu.

E adevărat: Vladimir Tismăneanu scrie mult. Dar scrie extraordinar de bine. Chiar numai cât a publicat în ultimele luni ar fi suficient pentru o carieră universitară în Occident, la cel mai înalt nivel. Câți dintre detractorii săi vor avea măcar o dată în viață o recenzie în „Times Literary Supplement”, „Foreign Affairs”, „Wall Street Journal”, etc., etc., așa cum a avut The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, 2012)? Pot să spun când: atunci când va scrie despre ei Vladimir Tismăneanu! Deși ofense imunde contra lui au existat încă din 1990, ele au devenit nemiloase, organizate militărește, începând cu 18 decembrie 2006. Prezentarea în Parlament a concluziilor Raportului Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a însemnat, într-un mod cât se poate de direct, sfârșitul iluziei că autorii crimelor comuniste și moștenitorii lor direcți sau indirecți pot dormi liniștiți, fiindcă uitarea se va fi fost așternut peste trecutul de crime și abuzuri.         Vladimir Tismăneanu a devenit ținta atacurilor furibunde deoarece nu se știa câte din măsurile propuse de Raportul final  aveau să fie transpuse în practică. Adică la ce intensitate va demara în România veritabilul proces al comunismului. Astăzi știm: la intensitatea zero. Blatul întregii clase politice a făcut ca propunerile Comisiei Tismăneanu să rămână literă moartă. Până și unele din legile care deja funcționau (de exemplu, legea CNSAS) au fost redimensionate, până la aneantizare. Dar ponegrirea isterică a lui Vladimir Tismăneanu a continuat. El trebuia decredibilizat, prezentat drept un monstru, un profitor, un  infractor. El trebuia, la rigoare, nimicit, ca nu cumva să-i mai treacă vreodată prin minte să contribuie la asanarea morală a societății românești.

Acestei uri preventive i se adaugă îl clipa de față o formă mai subtilă a dorinței de a-l ucide în efigie — așa cum fac destui din abjecții săi denigratori. E al treilea val de invective, calomnii grosolane și amenințări. El nu e fără legătură cu ideile — cu adevărat revoluționare — susținute de Vladimir Tismăneanu în cartea menționată mai sus, The Devil in History. Prestigiul multora dintre intelectualii așa-zis „de stânga” se revendică de la pozițiile pe care le-ar fi avut, ei sau magiștrii lor, ca „anti-fasciști”. Or, Vladimir Tismăneanu se află în avangarda unor cercetători occidentali (observ că i se alătură, zi după zi, tot mai mulți emuli, așa cum veți constata citind recenziile din lumea anglo-saxonă a cărții sale) care subliniază perfecta identitate politică și practică a celor două mari crime ideologice ale secolului al douăzecilea, comunismul și fascismul. Studiile și analizele lui Vladimir Tismăneanu demonstrează implacabil că e vorba de unul și același fenomen, de o aceeași „îndrăcire” ideologică și resentimentară care lovea prin două guri de tun gemene.

Mitul „anti-fascism” vs. „pro-comunism” funcționează încă în societatea românească. Încă se mai fac lucrative cariere academice, publicistice ori politice pe baza enormei diversiuni — în fapt, o escrocherie ideologică de proporții planetare —, conform căreia cele două formule politice de exprimare ale colectivismului populist și autoritar, înrădăcinate în credința mistică în forța liderului providențial, ar fi antitetice. Nici vorbă. Chiar și de la distanță ele par complementare, iar dacă ai suficient sânge rece să cobori în analiza practicii politice, vei constata că seamănă ca două picături de apă. Stalinismul românesc, ai căror reprezentanți continuă să joace — direct, sau prin cohortele de protejați și ex-doctoranzi — roluri importante în societatea actuală, s-a manifestat prin exact aceleași metode ca și fascismul. Și invers. Ura între etichetele atârnate în piepturile militanților provenea din inevitabila concurență pe resurse, particularități de grup sau profesii. În rest erau identice.

 Ca adversar al tuturor extremismelor, brune, verzi ori roșii, am citit cu încântare cartea lui Vladimir Tismăneanu. Ea — o spun comentatori avizați, oameni cu impresionante poziții academice în mari universități occidentale, jurnaliști de clasă — a dat o lovitură puternică unuia din miturile perverse ale ultimelor trei sferturi de veac. E încă o întâietate pentru care Vladimir Tismăneanu plătește din greu. Ea se leagă în mod direct de oroarea tot mai pronunțată în mediile intelectuale stângiste din România față de un Occident care, încet, șovăitor, timid, dar ireversibil, renunță la o mare minciună ideologică. Rolul lui Vladimir Tismăneanu în acest proces al transformării bulgărelui de zăpadă în avalanșă se întrevede a fi, de pe acum, proeminent.”    

Articolul de mai sus, intitulat “Al treilea val”, de Mircea Mihaies, a aparut in revista “Romania Literara”, nr. 10 / 2013. Il public aici cu acordul autorului.

Cui prodest? De la “Porunca Vremii”, prin Romania Mare”, la “Observator Cultural”

Nu voi raspunde mizeriilor proferate in “Observator Cultural” (OC), explozii sordide cu scopuri atat de evidente incat ar trebui sa fii complet orb sa nu le observi. Ma intereseaza (si cred ca nu doar pe mine) motivatiile acestui torent de imunditii. De ce acum? De ce eu? Trei numere la rand (doua aparute, al treilea anuntat), numeroase articole, forumuri impregnate de o ura viscerala, editorialul lui Simonca etc, de ce aceasta risipa de energie, de ce atata patima demolatoare? Detin eu vreo functie in Romania care sa explice (nu sa justifice, ma grabesc sa adaug) o campanie de acest gen? Apar eu la televiziuni? Se fac cu mine interviuri la vreun post de radio? Nimic din toate acestea. Eu cred ca este ceea ce se numeste un caz paradigmatic de character assassination, motivat strict politic.

Tema merita examinata cu atentie. Nimic, dar absolut niminc din ceea ce ofera RCC drept evidente incriminatoare nu e nou. Citatele decontextualizate au aparut in repetate randuri, in chip obsesiv, in “Romania Mare”, “Tricolorul”, “Jurnalul National”, “Atac la persoana”, in texte de Adrian Majuru in “cotidianul” nistorescian, pe blogurile unor Victor Roncea, Ilarion Tiu, in interventiile unor Ion Coja, Mihai Pelin, Petru Romosan etc

Inca in 1984, Securitatea i-a trimis directorului Departamentului Romanesc al “Europei Libere”, istoricul Vlad Georgescu, (evident ca un “dar” anonim), fotocopii cu exact acele citate. Plicurile veneau din Romania. Cine avea xerox? Cine avea interes sa ma delegitimeze? Asemenea “informari anonime” soseau anual ori chiar mai frecvent. Daca Radu Calin Cristea, fost jurnalist la RFE in anii 90, doreste sa vada acele infamii, o poate face cercetand arhiva postului de radio. Ar constientiza, poate, daca mai are o urma de cinste in el, ca nu face decat sa repete, adusa la zi, o partitura compusa de Securitatea lui Ceausescu.

Unele din aceste citate sunt oferite in chip jubilatoriu de filosoful marxist Ion Ianosi, fost instructor la Sectia Stiinta si Cultura a CC al PMR (1955-1965), in volumul “Internationala mea” (Polirom, 2012), ca “argument” similar cu acela al lui RC Cristea. Textul acestuia a fost anuntat cu tam-tam drept “Homo Brucanus, Vladimir Tismaneanu”. Cand mai multi cititori au atras atentia ca unicul lucru comun intre raposatul ideolog comunist, fost redactor-sef adjunct al “Scanteii” pe vremea cand se cerea moartea lui Iuliu Maniu, si mine este evreitatea, a fost schimbat titlul in “Homo Sovieticus”.

Ovidiu Simonca pretinde ca OC a pornit aceasta campanie, de fapt un linsaj abominabil, urmarind adevarul total despre fiecare personalitate intelectuala. Oare? Eu mi-am asumtat trecutul meu si al familiei mele. S-a ocupat OC de anii 50 si activitatea unuia dintre stimatii intelectuali venerati in acel cerc, la CC al UTM? Nu a facut-o si nu va face (deocamdata), din ratiuni prea simple si limpezi pentru a cere vreo analiza speciala. Dar sa nu ne facem iluzii. Daca Andrei Cornea ii va deranja prea tare pe Carmen Musat si pe Simonca, dar mai ales pe patronii lor, va urma un atac de tip Fanus Neagu. Subit, se vor descoperi fise biografice din anii 50 despre profesorul Paul Cornea. Buzduganul simoncian este intotdeauna punitiv, selectiv si fara urma de scrupule, precum acela al derbedeului de presa Ilie Radulescu-Laptarie in anii 30.

Si totusi, de ce aceasta isterie, de ce aceasta inversunare? Ipoteza mea este ca OC, Carmen Musat, Simonca si megafonul RCC vor sa dovedeasca puterii useliste cat sunt de devotati. Crin Antonescu si Victor Ponta nu au ascuns cat de mult ii deranjeaza articolele mele, inclusiv cele aparute aici, in “Evenimentul Zilei”, ziar care ii exaspereaza. Aici este miezul chestiunii.

Zelosul propagandist RCC a fost de-acum rasplatit. Dar nu reduc totul la carierism. Carmen Musat uraste. La fel si Ovidiu Simonca. Din nefericire pentru oamenii onesti care mai scriu acolo, revista pe care o conduce tandemul Musat-Simonca a devenit varful de lance al campaniilor urii. Este noua “Romanie Mare”, cu aversiuni, razbunari, insinuari, atacuri distructive, pamflete imunde.

Text aparut in ziarul “Evenimentul Zilei”, editia online:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cui-prodest-de-la-porunca-vremii-prin-romania-mare-la-observator-cultural-1022549.html#ixzz2K8jn5dHO

PS: Pamfletul lui RCC din “Observator Cultural” (partea a II-a) incepe cu aceasta capodopera de gongorism incontinent, o betie retorica ajunsa la paroxism. Intreb cat pot de sincer: Se poate polemiza cu delirul? Vadim are fixatia circumciziei, RCC pare sa fie preocupat de placente si de viata intrauterina.

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat.

Nu cred ca exista, in intreaga istorie a postului de radio “Europa Libera”, un caz similar in care un fost redactor sa se dedea unei asemenea infamii la adresa unui colaborator permanent vreme de decenii. Radu Calin Cristea nu a scuipat numai asupra mea, ci asupra unei institutii si a unor valori.

Din nou despre voluptatea ticalosiei: Cornel Nistorescu, Radu Calin Cristea si lumea lor

Reiau mai jos un articol aparut acum cativa ani pe acest blog. Tema, atunci ca si acum, este ceea ce numesc voluptatea ticalosiei. Este suficient sa inlocuim numele lui Cornel Nistorescu cu acela al lui Radu Calin Cristea, precum si titlul publicatiei, in loc de .cotidianul.ro” sa punem “Observator Cultural” si articolul devine de o amuzanta si revelatoare actualitate. Personal, nu ma mir. Redactorul-sef adjunct de la “Observator”, Ovidiu Simonca, a fost un scurt timp adjunctul lui Nistorescu la foaia electronica specializata in calomnii si denunturi antifrastic si uzurpator numita “cotidianul”.  RCC a migrat, spre stupoarea multora din fostii sai prieteni, dinspre statutul de respectat jurnalist si critic literar  spre acela de activ propagandist USL.

http://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-serviciu-vladimir-tismaneanu-pus-zid-1_510bb3754b62ed5875c4df66/index.html#

Fiindca veni vorba de un “Dictionar social-politic pentru tineret”, ma intreb ce gandeste dl Cristea despre articolele altor autori, sa spunem profesorul de etica Vasile Morar ori politologul Mihai Milca, actul director general la ICR-ul condus de Andrei Marga? Fiecare articol din acel “Dictionar” este semnat cu initale. I-as mai spune ca nu l-am intalnit in viata mea pe fostul sef al Sectiei Presa a CC al PCR, Eugen Florescu, dar stiu ca era un personaj abominabil, incuiat, agresiv si xenofob. In niciun caz nu m-ar fi “simpatizat” din ratiuni pe care RCC le stie foarte bine.  Eu pe el si mai putin.

Nu am colaborat la revista “Tanarul Leninist” cu exceptia, din cate tin minte, unei mese rotunde (ancheta printre studenti) condusa (organizata) de, pe atunci, cercetatorul Liviu Turcu, colaborator al publicatiei. Redactor-sef era, daca ma ajuta memoria, Nicolae Lotreanu, ulterior seful serviciului de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, dupa 1990, redactor-sef al unei reviste numita “Alternative” publicata de Institutul de Teorie Politica al carui director era, cu binecuvantarea noii puteri, fostul profesor de socialism stiintific, apropiat de Ion Iliescu si Dan Martian, Radu Florian.

Dl Cristea a fost redactor al revistelor studentesti din subordinea UASCR (“Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”). Eu nu. Dl Cristea a colaborat la Radio Europa Libera, a fost chiar redactor, in anii 90, dupa caderea regimului comunist. Eu am colaborat incepand din februarie 1983. Un minim simt al colegialitatii si amintirea luptei purtata ani de zile de aceeasi parte a baricadei al fi trebuit sa-i pondereze apetitul inchizitorial. Dar domnia sa anuntat ca se dedica unui “razboi total”. Probabil ca articolul din “Observator Cultural”, plin de adjective stigmatizante si inexactitati flagrante, de usor demonstrabila inspiratie “Tricolorul” si “Romania Mare”, este parte din acest razboi. Dl Cristea ma numeste, proband ca habar nu are despre ce vorbeste, un Homo Sovieticus. In prima faza ma numise “Homo Brucanus” (termen cu conotatii cel putin indoielnice). N-a explicat de ce a renuntat la aceasta sintagma. Eu il consider pe actualul Radu Calin Cristea un Artur Silvestri al timpurilor noastre. Pentru cei care n-au apucat acele vremuri, Artur Silvestri era unul dintre cei mai virulenti membri ai echipei de hingheri pseudo-culturali condusa de Eugen Barbu. (1 februarie 2013)

Sunt de-a dreptul socat ca Marius Tuca nu explodeaza: va sa zica ei au muncit din greu la JN ca sa publice pe prima pagina, la o zi sau doua dupa discursul lui Traian Basescu din Parlamentul Romaniei, pe 20 decembrie 2006 (cred ca nu gresesc data) un ditamai denuntul/rechizitoriu cu titlul, parca, “Tismaneanu primul comunist al tarii” semnat (iar cred ca nu ma insel, de Gabriela Antoniu). Iata ca acum C.N. (tot e un progres, a invatat sa puna initalele auctoriale la sfirsit), nemaigasind nimic de spus contra mea, preia (fara sa o recunoasca) munca distructiva a altora. Ma acuza ca am fost activist comunist, desi n-am lucrat in viata mea nici in aparatul PCR, nici in cel al UTC/UASCR. Sa mai adaug ca Marius Tuca nu si-a facut o profesie din a (ma) calomnia. Nu e genul.

Tot in JN, tot in 2006, a aparut articolul lui Mircea Cartarescu cu titlul “Volodea asa cum il cunosc eu“. Un text de o rara generozitate si superba cinste pentru care nu voi sti niciodata cum sa-i multumesc indeajuns.

De fapt, chiar si articolul “demascator” din JN are unele probleme, pentru ca protocronismul delatiunii apartine de fapt Tricolorului, ziarul-anexa al “Romaniei Mari“. Sa dam totusi Jurnalului creditul ca a fost prima publicatie cu tiraj real care a publicat acea compilatie de citate menite sa me de-legitimeze si, prin implicatie, sa delegitimeze demersul condamnarii dictaturii comuniste din Romania.

Am explicat pana la supra-satiu in ce conditii am scris acele texte. Dictonarul in cauza nu a ajuns sa circule pe piata, fiind topit dupa plecarea mea din tara. Fiecare articol este semnat (cu initiale, cum face acum C.N.), iar textele mele erau printe cele mai putin “angajate”: cantitate, calitate, axiologie etc Evident, la unele articole (“democratie socialista”) editura a adaugat citate din documentele oficiale. Chiar nu stie C.N. cum se proceda? Daca tot a decis sa citeze din articolele mele din Viata Studenteasca, deci din anii 70, poate ca isi aminteste si de altele, dintre care unele i-au creat destule probleme redactorului-sef Stelian Motiu. Care, daca ar trai, stim amandoi ce i-ar spune lui C.N. Un singur cuvant: “Rusine!” Rusine pentru ca nu pricepi nimic din ceea ce se numeste epifanie, din faptul ca un om s-a despartit de un trecut in care a avut si unele abdicari. Dar nu am fost activist al presei de tineret, precum Nistorescu. Nu am fost angajat la Flacara lui Paunescu.

Am explicat mereu ca vin dintr-o famile a stangii radicale, chiar staliniste. Cititi interviurile mele cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, N. Manolescu (Ghilotina de scrum). Am analizat pe larg aceste chestiuni intr-un serial de interviuri luate de Max Banus la Europa Libera (1988). Textele pe care le exhiba acum Nistorescu ii erau trimise (copii xerox) lui Vlad Georgescu din tara. Stia prea bine directorul Europei Libere cine face asemenea fotocopii si cine le trimite. Aceleasi forte care trimiteau scrisorile de amenintare cu moartea semnate “Comandamentul Dumnezeu si Patrie” ori “Fiii lui Avram Iancu”. Care ne acuzau, pe cei de la revista Agora, ca facem propaganda pro-maghiara (tema reluata acum prin JN). Este meritul meu, in fond, ca am rupt cu valorile apocrife in care au crezut parintii mei. Am vorbit despre biografia mea si a parintilor in interviul luat de Andrei Badin publicat in 2006 in Adevarul. In fine, lista bio-bibliografica e lunga si nu mai am timp sa o rescriu. Cititi intrarea despre mine in Wikipedia, editia americana, si veti gasi destule informatii. Articolul din editia romaneasca este din pacate mereu vandalizat si are unele accente xenofobe.

Textul lui Nistorescu-Romosan nu se distinge prin nimic de dejectiile proferate de mai bine de trei ani diversii vechi si noi securisti. De fapt, inca din 1991, cand “Romania Mare” publica un articol cu titlul “Sobolanul Volodea” care se incheia cu scabrosul “avertisment”: “Echipa de deratizare e pe urmele tale!”

Nu le voi mai da numele diversilor maniaci, unii nu mai sunt in viata. Sa spun doar ca pana si Mihai Ungheanu si-a facut mai cinstit meseria: atunci cand m-a atacat in Senatul Romaniei in 2006, el chiar s-a ocupat de cartile mele. Le-a negat valoarea, dar le-a recunoscut existenta. A trebuit sa revina printre noi subculturalul Nistorescu pentru a ajunge la concluzia ca Ungheanu avea totusi o urma de onestitate…

In rest, total de acord cu Ioan T. Morar:

“Ar trebui să avem puterea să punem şi puţină milă în dispreţ!”

PS: Intrebare: cui ii vine maine randul sa fie linsat in Cotidianul lui Nistorescu, acest cartier general al urii? Eu unul as putea pune pariu ca este vorba de…

Mancurtii, propaganda si angoasele unui un ex-senator

“Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, scria marele filosof polonez Leszek Kolakowski. Joseph Goebbels, ministrul national-socialist al propagandei, stia ca repetarea maniacala a unei minciuni duce la credibilizarea ei. Este ceea ce se petrece zilnic, cu o insistenta naucitoare, in universul intors pe dos al “Antenelor”. Mai ales acum, cand patronul traieste momente de angoasa si panica. Dl Felix stie ca de data aceasta nu este de gluma. Altfel spus, gluma s-a ingrosat pana la punctul in care poate deveni sentinta. Cazurile Nastase, Vantu si Copos sunt instructive.

Propaganda zamisleste o supra-realitate care sufoca evidentele, le transforma in opusul lor. Propaganda nu opereaza cu adevaruri factuale ci cu stereotipuri, himere, mituri si fabricatii. Un sociolog rus emigrat in Franta dupa luarea puterii de catre bolsevici, Serge (Serghei) Tchakotine, a scris o carte cu un titlu care capteaza conditionarea individului prin aceste mecanisme: “Violul multimilor prin propaganda politica”. A aparut in anii 30, o perioada desemnata de un admirabil ganditor, Elie Halevy, drept era tiraniilor.

Propaganda videaza cuvintele de semnificatiile lor originare, le atribuie sensuri opuse celor reale. O stim de la Orwell, din romanul “1984″, pacea inseamna razboi, adevarul inseamna minciuna, iubirea inseamna ura. Un profesor de la Universitatea Columbia tinea in anii 70 un curs in care deconstruia limbajul totalitar de tip sovietic. De cate ori un editorial de “Pravda” incepea cu cuvintele “Dupa cum se stie”, insemna ca urmeaza o cotitura radicala in linia partidului. Limba de lemn, studiata de Francoise Thom, este instrumentul acestei programari mentale, al anihilarii gandirii autonome. Prin propaganda se construiesc inamicii si se obtine falsa fericire a sclavilor.

La fel, dl Felix ne asigura acum ca a demisionat din Senat pentru ca nu doreste protectie. Este, evident, o poveste de adormit copiii. Pozeaza in fiinta fara prihana, in martir, victima a manevrelor perfide ale “oamenilor lui Basescu”. Ma mir ca n-a cerut inca sustinerea societatii civile. Poate ca o va face si as putea chiar indica numele unor organizatii ce-si zic civice si pro-democratice gata sa-l sprijine. Acelasi om care anunta acum cateva luni ca declanseaza cruciada pentru cucerirea justitiei, adica pentru emascularea ei, jura acum ca este un zelot al independentei acesteia.

Intr-un editorial remarcabil aparut pe “Hotnews”, Dan Tapalaga identifica sindomul marii mistificari, al seducatorului celor care, de prea multe ori, vor sa fie sedusi, amagiti, imbatati cu otravitul elixir al propagandei:

Utilizez dinadins cuvantul mancurt deoarece defineste mai bine specia: inrobitul si indobitocitul benevol, cel care a uitat ororile dictaturii, supusul absolut si abject. Ei, mancurtii, formeaza specia preferata de Marele Mistificator, el insusi produsul perfect al unor lumi tenebroase bazate pe minciuna continua: Comunismul si Securitatea. In aceste lumi totul este bulversat, cu susul in jos, rastalmacit. Minciuna e mod de viata, nimic nu este ceea ce parea a fi. Fara o armata de mancurti in solda sa, mereu dispusi sa execute noi acte de mistificare si manipulare, marea sa opera de mancurtizare in masa n-ar fi fost posibila, nici sub Ceausescu, nici sub Voiculescu.

 Intr-adevar, mancurtizarea, cauterizarea facultatilor critice, preupune nu doar agresiunea propagandistica de tip Gadea, ci si dorinta celor care privesc aceste emisiuni de a crede ceea ce li serveste. Adica, auto-mancurtizarea.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-14109003-marele-mistificator.htm

Amintirea unor doamne: Tita Chiper si Lena Boiangiu

Am primit saptamana trecuta un mesaj de la Ana-Maria Onisei care ma invita sa scriu in “Adevarul” un scurt articol legat de aniversarea a doua decenii de aparitie a excelentei reviste “Dilema”. Primul gand care mi-a venit a fost legat de doua prietene apropiate, doua adevarate doamne ale lieterelor romanesti, cu care am avut marele noroc sa fiu prieten: Tita Chiper-Ivasiuc si Magdalena (Lena) Boiangiu. Sunt fericit ca am putut spune cat de mult le datorez acestor intelectuale veritabile, fiinte de mare delicatete si admirabila integritate. De la Tita si Lena am inteles ca la prietenie te raportezi ca la o stea polara existentiala. Iata textul si linkul la “Adevarul”:

Pentru mine, Dilema  inseamna, in mare masura, amintirea celor care au fost Tita Chiper si Lena Boiangiu. Doua doamne in sensul cel mai pur si nobil al cuvantului: self-effacing, delicate, dar ferme in opinii, intotdeauna deschise spre dialog, refuzand sa dea verdicte irevocabile si sa judece inchizitorial, chiar si atunci cand multe lucruri li se pareau ciudate ori chiar mai rau. Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, in 1973, gratie Marianei Ioan cu care eram coleg la sociologie si bun prieten. Era acolo impreuna cu Roxana Pana, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipa. M-a invitat acasa, m-a prezentat sotului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Din acel moment am inceput sa practic un ritual care avea sa dureze pana la plecarea mea din tara, in 1981. In fiecare sambata seara mergeam la Tita si Alec, apoi, dupa cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politica, muzica, literatura. Imprumutam carti de la ei, ascultam infrigurat povestirile ei despre Scoala de Literatura si despre Bicaz, despre Petre Iosif si Leonte Rautu, despre Labis si altii din generatia lor, ca si pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie in anii 50, despre inchisori si cate altele. De cateva ori m-au invitat sa merg cu ei la doamna Candrea, adica la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.

Dupa plecarea mea, Tita a continuat sa le viziteze pe mama mea si pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara tarziu, neanuntata, nu telefona inainte pentru a nu-i alerta pe securisti. Am revazut-o dupa caderea regimului, in februarie 1990, s-a imprietenit cu sotia mea Mary. Ne vedeam de fiecare data cand ajungeam in tara, ascultam cu nesat istoriile ei, am pus intodeauna mare pret pe judecatile ei despre oameni. Avea un simt al realitatii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibila de a traversa momente cumplite din viata cu un optimism ce mi se parea de-a dreptul supraomenesc. Am facut un interviu, a aparut in volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politetea ei ca reporter, faptul ca nu avea nici cea mai mica inclinatie de a-si tintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toti cei care au fost invitatii ei, Tita a dovedit gentilete si onestitate. Interviurile ei vor ramane modele ale genului si ar trebui studiate in facultatile de jurnalism.

Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar imi vorbisera despre ea mai multi prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegalistilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politica a stangii, fascinatia pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. In apartamentul despre Stada Episcopiei am purtat nenumarate discutii cu Lena, cu sotul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de cateva ori cu Radu Cosasu. Lena nu admonesta, daca era in dezacord cu cineva o facea subtil, fara imprecatii ori insinuari. Lua oamenii asa cum sunt ei, nu le cerea sa fie perfecti. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale Dilemei pe care le-a coordonat si care vor ramane, nu ma indoiesc, in istoria revistei si a presei democratice romanesti. Intre aceste, unul despre mai ‚68 si altul desapre binomul stanga-dreapta.

Critic de teatru de mare rafinament, Lena era in egala masura jurnalist politic si intelectual public. Imi amintesc cum am intors impreuna, pe toate partile, pana azi atat de incalcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost inscenare, a fost aventura, ce a fost de fapt? Cand pregateam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, in 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Iti dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea imi dadeam seama. Lena avea intuitii exceptionale. Mi-a sugerat o intrebare care apare in volum: de ce a condamnat Iliescu actiunea militara NATO in Serbia si a aprobat invazia din Irak? Gandeste un om politic diferit cand este in opozitie? In rest, avertismentul ei era cat se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem ca Iliescu invatase cu timpul, mai ales dupa alternanta din 1996, nu doar limbajul democratic, dar si anumite reguli ale democratiei liberale. Am constatat ulterior ca ma inselasem.

Am invatat de la Tita si Lena sa nu ma avant in judecati pripite, sa evit orice fel de monism dogmatic, sa incerc sa descifrez psihologia celor cu care stau de vorba, sa respect chiar si opiniile care nu-mi convin, cata vreme sunt formulate decent si cu buna credinta. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul Dilemei.

 Washington, DC

27 ianuarie 2013

http://adevarul.ro/cultura/arte/vladimir-tismaneanu-scrie-despre-regretatele-tita-chiper-magdalena-boiangiu-amintirea-doamne-1_5106f2a68ca5f750558fb21c/index.html

Demisionez din Consiliul Editorial al revistei “Sfera Politicii”

Domnului Stelian Tanase

Director

Revista “Sfera Politicii”

Domnule Tanase,

Prin acest mesaj va aduc la cunostinta ca am decis sa demisionez din Consiliul Editorial al revistei “Sfera Politicii” din care am facut parte de la infiintarea acestei publicatii. Motivele sunt multiple, dar ma limitez aici sa mentionez doar doua: lipsa completa de comunicare dintre conducerea revistei si membrii Consiliului Editorial (ori, cel putin, cu mine) si pozitiile Dvs publice care au avut ca efect grave prejudicii asupra imaginii mele in Romania si nu doar acolo. Cum stiti probabil, am decis sa ma adresez justitiei pe acest subiect.

In atare conditii, este de neconceput pentru mine sa raman membru al unui Consiliu Editorial al carui rol nu pare a fi altul decat a de a oferi, strict pasiv, respectabilitate academica, nationala si internationala, revistei pe care o conduceti. Va rog sa informati membrii Consiliului Editorial, ai redactiei, precum si ai Comitetului de recenzii privind decizia mea. O voi face si eu prin publicarea acestui mesaj.

Urez revistei ani multi de existenta, cu succese profesionale remarcabile.

Vladimir Tismaneanu

Profesor de stiinte politice

University of Maryland (College Park)

27 ianuarie 2013