Nostalgii: Hugues Aufray, “Celine”

27/06/2014


Mircea Crișan, Marina Voica si comunismul

01/12/2013

Bancurile si slagarele ne-au ajutat sa respiram sub gheața comunista. Erau antidoturi la greața, spaima, dezgust, plictis. In anii 60, regimul devenise ceva mai flexibil, se permiteau anumite glume cu dublu inteles, se incuraja muzica usoara romaneasca, diferita de cantecele venite din marea Uniune. Securitatea era mereu in alerta, dar nu actiona cu aceeasi ferocitate ca in trecut. Pe acest fond, au facut cariere spectaculoase actorul Mircea Crisan (recent trecut in lumea dreptilor in Germania) si cantareata Marina Voica. Se scriau comedii, vechii stalinisti gen Aurel Baranga, Alexandru Mirodan si Sergiu Farcasan spargeau tabuuri, macar la nivelul aluziilor. Un interviu al Marinei Voica aparut in “Adevarul” include detalii fascinante despre acele timpuri.

Intre altele, cantareata spune ca l-a admirat pe Karl Marx si isi propune sa-l reciteasca acum, la varsta senectutii. Ma rog, mai bine sa-l citesti pe Marx decat sa-l invoci dupa ureche. Desi sunt convins ca o lectura a “Arhipelagului Gulag” de Soljenitin ar fi infinit mai instructiva. Marx a fost unul din acei magistri ideologici–maîtres-penseurs– datorita carora s-a ajuns la experimentele totalitare ale veacului XX. Oricum, un banc din anii 70 suna cam asa: Marx ajunge la Moscova si cere permisiunea Politburo-ului sa spuna cateva cuvinte la televiziune. Dupa indelungi deliberari i se permite. Nu a spus decat atat: “Proletari din totate tarile, iertati-ma!”

Cat priveste comunismul romanesc, un banc al lui Mircea Crisan merita reluat, chiar daca vor fi unii care il vor considera cam prea explicit: “Gata tovarasi, acum avem dreptul de a vorbi, nu e ca pe vremea burghezo-mosierimii cand toti se cacau in capul nostru. Acum avem gura”. Spus la “Europa Libera”, bancul a circulat viral a doua zi in Romania.

http://adevarul.ro/entertainment/muzica/interviu-marina-voica-vreau-sa-l-recitesc-marx-mare-filosof-1_52989b95c7b855ff56539694/index.html

http://www.potrivite.eu/bancuri/bancuri-noi/arhiva-comica-a-securitatii

Despre Marina Voica, o amintire personala. O admiram inca din adolescenta, ca si pe Margareta Paslaru. Canta in romaneste, in rusa si spaniola. Stiam ca crescuse impreuna cu copiii spanioli ajunsi in URSS dupa infrangerea Republicii. Suntem in 1984, la Philadelphia, in casa unor buni prieteni. Sosesc Gheorghe Sencovici si sotia sa Margareta Paslaru, proaspat ajunsa in Statele Unite in urma cererii de reintregire a familiei. Ascultam o caseta cu ultimele inregistrari ale Margaretei. O intreb: “Ce mai face Marina Voica?” Artista imi spune: “Pe Marina am vazut-o acum cateva saptamani la cabina de machiaj. Stateam alaturi, n-am scos niciuna nicio vorba, ne-am privit adanc, am oftat, iar Marina a spus: ‘Niste lepre, Margareta’.” Mi-a fost dat sa spun si eu de atatea ori, inainte dar si dupa naruirea regimului comunist aceste cuvinte: niste lepre

Pe Mircea Crisan, regimul Dej a vrut sa-l transforme intr-un bufon de serviciu. I se dadeau sarcini precise, actorul cauta modalitati subtile de a evita transformarea in propagandist. Sigur, a facut concesii, dar se stia ca fiecare gluma a lui Mircea Crisan ascunde o mare tristete. Imi amintesc de inceputul anilor 60, eram copil, am mers impreuna cu parintii mei la spectacolul de la Sala Palatului unde Mircea Crisan a aparut impreuna cu marele comic sovietic Arkadi Raikin. Era in plina destalinizare hrusciovista, o directie politica boicotata si sabotata de satrapii de la Bucuresti. Si azi ma intreb cum de au permis Dej, Rautu, Niculescu-Mizil, Alexandru Draghici, acel spectacol dinamitard. Raikin fusese el insusi o victima a stalinismului, marginalizat in ultimii ani de viata ai generalissimului. Paradoxal, la Bucuresti unde nu s-a permis publicarea lui “Ivan Denisovici” si nici a poemului “Urmasii lui Stalin” de Evgheni Evtusenko, s-a ingaduit acea explozie de umor veritabil. Ma intreb daca Marina Voica isi aminteste de acele clipe cand multi am sperat ca dictatura se va imblanzi si ca vom putea in fine renunta la botnitele impuse de sistem. In interviu, Marina Voica povesteste despre divinizarea lui Stalin in URSS. Pentru unii, Stalin a fost Dumnezeu. Pentru altii, a fost Diavolul in carne si oase. Cum diavoli au fost discipolii sai din “democratiile populare”.

Mircea Crisan a plecat din tara in anii 60, Marina Voica si ea, mai tarziu, dar a revenit apoi din motive personale. Gyuri Sencovici a murit in Statele Unite, pe Margareta am reintalnit-o la un targ de carte din Bucuresti. Ajuns cel mai vestit comic al acelor ani, Mircea Crisan a jucat intr-un spectacol la Teatrul “Tandarica” in 1964, la ceasul dezghetului dejist. Piesa era descrisa drept o drama politista, se chema “Mana cu cinci degete”. Era bezna completa in sala, pe cortina se proiecta, amenintatoare, imaginea unei maini umane. Care, in genere, are cinci degete. Cu o voce ragusita, cavernoasa, Crisan rostea aceste cuvinte, menite sa terifieze, sa dea frisoane. Firescul devenea absurd si infricoasator. Dar in dictaturi normalitatea apare ca seditioasa, iar anormalitatea este impusa ca norma de viata. Istoria culturii sub comunism include, asadar, nu doar decretele Sectiei de Propaganda, ci si aceste secvente subiective, fragmente dintr-un puzzle pe care nu vom osteni sa incercam a-l dezlega.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/mircea-cri%c8%99an-marina-voica-si-comunismul/


Roata cu noroc: Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…

25/09/2013

Pentru mine, Maria Tanase (1913-1963) a fost marea legenda a acelor vremuri despre care tot incercam sa ne amintim, cu fiorul, zbuciumul, nelinistile, terorile unor clipe nauce si naucitoare. A intruchipat geniul, asemeni lui Brancusi, Enescu, Blaga sau Pallady. Avea vocatia unicitatii si unicitatea vocatiei. Adica a chemarii. Era chintesenta unei trairi, o lumanare care ardea sub zodia eternitatii. Vocea ei era vrajita si ne vrajea pe toti. Romania secolului al XX-lea a fost marcata de multe maledictiuni. Dar au existat si cateva binecuvantari. Una s-a numit Maria Tanase.

A fost lasata sa cante, dar repertoriul i-a fost draconic cenzurat. Nu putea fi domesticita, regimul comunist stia acest lucru. Nu o puteau amuti, dar o tineau sub stricta supraveghere. La un ceas cand radacinile erau negate si smulse fara mila, ea a salvat o identitate amenintata.

Tin minte Targul Mosilor, tin minte Jurnalul de actualitati de la moartea ei, in 1963, avea doar 50 de ani…

“Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…”

http://www.youtube.com/watch?v=aAFTGWsFDaA

Era foarte apropiata de Harry Brauner, legionarii i-au distrus benzile de la Radio…

O mare, mare Doamna, intr-adevar…


Et le vent se calme soudain…

13/07/2013

Mi-am amintit de toamna anului 1970, incepeam facultatea, era doar la doi ani de la mai 68, de la invazia Cehoslovaciei, Aragon denuntase “Biafra spiritului”, la Bucuresti nu incepuse  nu incepuse inca noua glaciatiune. Mergeam la Bibliotea Franceza, citeam Simone Weil, Caillois, Freud, Bachelard,  Kostas Axelos, Berdiaev, Unamuno, Aron, “Les Temps Modernes”, cartile din colectia mica Maspero, inclusiv “Critica Revolutiei Ruse” de Rosa Luxemburg, “Ma Vie” de Trotsky, memoriile lui Victor Serge si “ABC-ul comunismului” de Buharin si Preobrajenski, conferinta OLAS cu celebrul mesaj al lui Che Guevara, unul din ultimele sale texte dinaintea mortii, in toamna anului 1967, in Bolivia.  Am citit, de la Cristina Luca, matusa mea, eroina a Rezistentei franceze, “L’Aveu” de Artur London, unul dintre cei trei supravietuitori ai procesului Slansky. O primise cu dedicatie de la Gerard (numele lui London in clandestinitate). Olga, fiica ei, avea 15 ani. O chema Olga dupa Olga Bancic. Atunci, in acea toamna, am auzit prima data acest cantec minunat:

http://www.youtube.com/watch?v=25dVRJ2phjQ

http://www.youtube.com/watch?v=wAM1JAWxzrE

http://www.youtube.com/watch?v=xZohZD67mCw


Moustaki: Avec ma gueule de métèque…

25/05/2013

Mi-am trait adolescenta ascultandu-i pe Brel, Brassens, Moustaki, Barbara, Greco, Ferre, Aznavour, Montand. M-am identificat cu acel metec, “Juif errant si patre grecque”. Eram copil cand am auzit prima data “Milord”, cantecul scris de Moustaki pentru Edith Piaf. Apoi, in anii 70, Nous sommes deux… Era despre prizonierii politici din Grecia coloneilor, putea fi despre victimele dictaturilor de pretutindeni. Vorba lui Simone Signoret: La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait…

http://www.youtube.chttp://www.youtube.com/watch?v=lUNOVC1qVjc

com/watch?feature=player_detailpage&v=tEQvRXRtIlg

http://www.amazon.fr/nostalgie-nest-plus-quelle-%C3%A9tait/dp/2020049198

http://www.youtube.com/watch?v=3Pj47oCcLGw

Citesc azi in New York Times:

“His philosophy was reflected in his 1973 song “Declaration”: “I declare a permanent state of happiness and the right of everyone to every privilege. I say that suffering is a sacrilege when there are roses and white bread for everyone.”

Je déclare l’état de bonheur permanent
Et le droit de chacun à tous les privilèges.
Je dis que la souffrance est chose sacrilège
Quand il y a pour tous des roses et du pain blanc.


In Memoriam Marin Constantin

02/01/2011

A incetat din viata un mare artist, un om care si-a dedicat viata valorilor inaltatoare ale spiritului.  Am avut sansa sa fiu la Bucuresti in iunie 2010 si sa particip la festivitatea de la Sala Mica a Palatului organizata in cinstea maestrului Marin Constantin. Am stat de vorba atunci cu domnia sa, am discutat lucruri legate de necesitatea asumarii trecutului.  Am fost in acea seara de neuitat martorul unei veritabile avalanse a iubirii si gratitudinii pentru cel care a intemeiat o scoala si a reconstruit, impreuna cu discipolii sai, un univers al transcendentei prin muzica religioasa, atata timp interzisa sub regimul comunist.  In anii in care unii ridicau statuie imposturii de partid si de stat, maestrul Marin Constantin si corul Madrigal ne-au ajutat sa traim demn si sa nu ne pierdem speranta.  Transmit si pe aceasta cale cele mai sincere condoleante lui Noemi, lui Ion si familiilor lor.

Maestrul Marin Constantin, fondatorul şi dirijorul celebrului cor Madrigal, a murit, aseară, la vârsta de 85 de ani, informează Agerpres.

Compozitor şi dirijor, Marin Constantin a pus bazele corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian şi baroc precum şi muzica tradiţională românească.

Născut în Uretea, judeţul Prahova, la 27 februarie 1925, a absolvit Conservatorul din Bucureşti (1949) şi a urmat în paralel Facultatea de Filosofie (pedagogie-psihologie). A fost doctor în muzicologie şi filosofie a muzicii (1985). S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studenţeşti şi de amatori (1949-1953). Din 1954, a fost şeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creaţiei Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului Tineretului din România (1951-1974), secretar al Consiliului muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi conferenţiar la catedra de dirijor de cor la Conservator (din 1960). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

 

A fost fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la concertul de adio din 1999, a fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului Bucureşti, un ansamblu de excepţie, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee în toată lumea, întreprinse de-a lungul anilor. Maestrul a susţinut peste 3.500 de concerte în ţară şi în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franţa), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franţa), Toamna Varşoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneţia, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto şi Belef (Belgrad), Olanda etc.

A înregistrat zece discuri sub genericul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (comandă Columbia, SUA), CD-uri şi DVD-uri cu Madrigal, filme documentare.

Contribuţia în domeniul muzicii corale, ca dirijor şi compozitor, i-a fost recunoscută prin premii şi distincţii: premii la Concursul internaţional al Festivalului Mondial al Tineretului (Bucureşti -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Il Sagitario d’Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare şi Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepţional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO’” (1992), titlul „Omul Internaţional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2000), Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice”, oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006). Pentru întreaga activitate este menţionat în şapte ediţii „Who’s Who” din Anglia şi America şi în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.


Nigel Kennedy – Bach – BWV 1041 – I – Allegro moderato

24/05/2010

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers