Mircea Crișan, Marina Voica si comunismul

01/12/2013

Bancurile si slagarele ne-au ajutat sa respiram sub gheața comunista. Erau antidoturi la greața, spaima, dezgust, plictis. In anii 60, regimul devenise ceva mai flexibil, se permiteau anumite glume cu dublu inteles, se incuraja muzica usoara romaneasca, diferita de cantecele venite din marea Uniune. Securitatea era mereu in alerta, dar nu actiona cu aceeasi ferocitate ca in trecut. Pe acest fond, au facut cariere spectaculoase actorul Mircea Crisan (recent trecut in lumea dreptilor in Germania) si cantareata Marina Voica. Se scriau comedii, vechii stalinisti gen Aurel Baranga, Alexandru Mirodan si Sergiu Farcasan spargeau tabuuri, macar la nivelul aluziilor. Un interviu al Marinei Voica aparut in “Adevarul” include detalii fascinante despre acele timpuri.

Intre altele, cantareata spune ca l-a admirat pe Karl Marx si isi propune sa-l reciteasca acum, la varsta senectutii. Ma rog, mai bine sa-l citesti pe Marx decat sa-l invoci dupa ureche. Desi sunt convins ca o lectura a “Arhipelagului Gulag” de Soljenitin ar fi infinit mai instructiva. Marx a fost unul din acei magistri ideologici–maîtres-penseurs– datorita carora s-a ajuns la experimentele totalitare ale veacului XX. Oricum, un banc din anii 70 suna cam asa: Marx ajunge la Moscova si cere permisiunea Politburo-ului sa spuna cateva cuvinte la televiziune. Dupa indelungi deliberari i se permite. Nu a spus decat atat: “Proletari din totate tarile, iertati-ma!”

Cat priveste comunismul romanesc, un banc al lui Mircea Crisan merita reluat, chiar daca vor fi unii care il vor considera cam prea explicit: “Gata tovarasi, acum avem dreptul de a vorbi, nu e ca pe vremea burghezo-mosierimii cand toti se cacau in capul nostru. Acum avem gura”. Spus la “Europa Libera”, bancul a circulat viral a doua zi in Romania.

http://adevarul.ro/entertainment/muzica/interviu-marina-voica-vreau-sa-l-recitesc-marx-mare-filosof-1_52989b95c7b855ff56539694/index.html

http://www.potrivite.eu/bancuri/bancuri-noi/arhiva-comica-a-securitatii

Despre Marina Voica, o amintire personala. O admiram inca din adolescenta, ca si pe Margareta Paslaru. Canta in romaneste, in rusa si spaniola. Stiam ca crescuse impreuna cu copiii spanioli ajunsi in URSS dupa infrangerea Republicii. Suntem in 1984, la Philadelphia, in casa unor buni prieteni. Sosesc Gheorghe Sencovici si sotia sa Margareta Paslaru, proaspat ajunsa in Statele Unite in urma cererii de reintregire a familiei. Ascultam o caseta cu ultimele inregistrari ale Margaretei. O intreb: “Ce mai face Marina Voica?” Artista imi spune: “Pe Marina am vazut-o acum cateva saptamani la cabina de machiaj. Stateam alaturi, n-am scos niciuna nicio vorba, ne-am privit adanc, am oftat, iar Marina a spus: ‘Niste lepre, Margareta’.” Mi-a fost dat sa spun si eu de atatea ori, inainte dar si dupa naruirea regimului comunist aceste cuvinte: niste lepre

Pe Mircea Crisan, regimul Dej a vrut sa-l transforme intr-un bufon de serviciu. I se dadeau sarcini precise, actorul cauta modalitati subtile de a evita transformarea in propagandist. Sigur, a facut concesii, dar se stia ca fiecare gluma a lui Mircea Crisan ascunde o mare tristete. Imi amintesc de inceputul anilor 60, eram copil, am mers impreuna cu parintii mei la spectacolul de la Sala Palatului unde Mircea Crisan a aparut impreuna cu marele comic sovietic Arkadi Raikin. Era in plina destalinizare hrusciovista, o directie politica boicotata si sabotata de satrapii de la Bucuresti. Si azi ma intreb cum de au permis Dej, Rautu, Niculescu-Mizil, Alexandru Draghici, acel spectacol dinamitard. Raikin fusese el insusi o victima a stalinismului, marginalizat in ultimii ani de viata ai generalissimului. Paradoxal, la Bucuresti unde nu s-a permis publicarea lui “Ivan Denisovici” si nici a poemului “Urmasii lui Stalin” de Evgheni Evtusenko, s-a ingaduit acea explozie de umor veritabil. Ma intreb daca Marina Voica isi aminteste de acele clipe cand multi am sperat ca dictatura se va imblanzi si ca vom putea in fine renunta la botnitele impuse de sistem. In interviu, Marina Voica povesteste despre divinizarea lui Stalin in URSS. Pentru unii, Stalin a fost Dumnezeu. Pentru altii, a fost Diavolul in carne si oase. Cum diavoli au fost discipolii sai din “democratiile populare”.

Mircea Crisan a plecat din tara in anii 60, Marina Voica si ea, mai tarziu, dar a revenit apoi din motive personale. Gyuri Sencovici a murit in Statele Unite, pe Margareta am reintalnit-o la un targ de carte din Bucuresti. Ajuns cel mai vestit comic al acelor ani, Mircea Crisan a jucat intr-un spectacol la Teatrul “Tandarica” in 1964, la ceasul dezghetului dejist. Piesa era descrisa drept o drama politista, se chema “Mana cu cinci degete”. Era bezna completa in sala, pe cortina se proiecta, amenintatoare, imaginea unei maini umane. Care, in genere, are cinci degete. Cu o voce ragusita, cavernoasa, Crisan rostea aceste cuvinte, menite sa terifieze, sa dea frisoane. Firescul devenea absurd si infricoasator. Dar in dictaturi normalitatea apare ca seditioasa, iar anormalitatea este impusa ca norma de viata. Istoria culturii sub comunism include, asadar, nu doar decretele Sectiei de Propaganda, ci si aceste secvente subiective, fragmente dintr-un puzzle pe care nu vom osteni sa incercam a-l dezlega.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/mircea-cri%c8%99an-marina-voica-si-comunismul/


Roata cu noroc: Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…

25/09/2013

Pentru mine, Maria Tanase (1913-1963) a fost marea legenda a acelor vremuri despre care tot incercam sa ne amintim, cu fiorul, zbuciumul, nelinistile, terorile unor clipe nauce si naucitoare. A intruchipat geniul, asemeni lui Brancusi, Enescu, Blaga sau Pallady. Avea vocatia unicitatii si unicitatea vocatiei. Adica a chemarii. Era chintesenta unei trairi, o lumanare care ardea sub zodia eternitatii. Vocea ei era vrajita si ne vrajea pe toti. Romania secolului al XX-lea a fost marcata de multe maledictiuni. Dar au existat si cateva binecuvantari. Una s-a numit Maria Tanase.

A fost lasata sa cante, dar repertoriul i-a fost draconic cenzurat. Nu putea fi domesticita, regimul comunist stia acest lucru. Nu o puteau amuti, dar o tineau sub stricta supraveghere. La un ceas cand radacinile erau negate si smulse fara mila, ea a salvat o identitate amenintata.

Tin minte Targul Mosilor, tin minte Jurnalul de actualitati de la moartea ei, in 1963, avea doar 50 de ani…

“Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…”

http://www.youtube.com/watch?v=aAFTGWsFDaA

Era foarte apropiata de Harry Brauner, legionarii i-au distrus benzile de la Radio…

O mare, mare Doamna, intr-adevar…


Et le vent se calme soudain…

13/07/2013

Mi-am amintit de toamna anului 1970, incepeam facultatea, era doar la doi ani de la mai 68, de la invazia Cehoslovaciei, Aragon denuntase “Biafra spiritului”, la Bucuresti nu incepuse  nu incepuse inca noua glaciatiune. Mergeam la Bibliotea Franceza, citeam Simone Weil, Caillois, Freud, Bachelard,  Kostas Axelos, Berdiaev, Unamuno, Aron, “Les Temps Modernes”, cartile din colectia mica Maspero, inclusiv “Critica Revolutiei Ruse” de Rosa Luxemburg, “Ma Vie” de Trotsky, memoriile lui Victor Serge si “ABC-ul comunismului” de Buharin si Preobrajenski, conferinta OLAS cu celebrul mesaj al lui Che Guevara, unul din ultimele sale texte dinaintea mortii, in toamna anului 1967, in Bolivia.  Am citit, de la Cristina Luca, matusa mea, eroina a Rezistentei franceze, “L’Aveu” de Artur London, unul dintre cei trei supravietuitori ai procesului Slansky. O primise cu dedicatie de la Gerard (numele lui London in clandestinitate). Olga, fiica ei, avea 15 ani. O chema Olga dupa Olga Bancic. Atunci, in acea toamna, am auzit prima data acest cantec minunat:

http://www.youtube.com/watch?v=25dVRJ2phjQ

http://www.youtube.com/watch?v=wAM1JAWxzrE

http://www.youtube.com/watch?v=xZohZD67mCw


Moustaki: Avec ma gueule de métèque…

25/05/2013

Mi-am trait adolescenta ascultandu-i pe Brel, Brassens, Moustaki, Barbara, Greco, Ferre, Aznavour, Montand. M-am identificat cu acel metec, “Juif errant si patre grecque”. Eram copil cand am auzit prima data “Milord”, cantecul scris de Moustaki pentru Edith Piaf. Apoi, in anii 70, Nous sommes deux… Era despre prizonierii politici din Grecia coloneilor, putea fi despre victimele dictaturilor de pretutindeni. Vorba lui Simone Signoret: La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait…

http://www.youtube.chttp://www.youtube.com/watch?v=lUNOVC1qVjc

com/watch?feature=player_detailpage&v=tEQvRXRtIlg

http://www.amazon.fr/nostalgie-nest-plus-quelle-%C3%A9tait/dp/2020049198

http://www.youtube.com/watch?v=3Pj47oCcLGw

Citesc azi in New York Times:

“His philosophy was reflected in his 1973 song “Declaration”: “I declare a permanent state of happiness and the right of everyone to every privilege. I say that suffering is a sacrilege when there are roses and white bread for everyone.”

Je déclare l’état de bonheur permanent
Et le droit de chacun à tous les privilèges.
Je dis que la souffrance est chose sacrilège
Quand il y a pour tous des roses et du pain blanc.


In Memoriam Marin Constantin

02/01/2011

A incetat din viata un mare artist, un om care si-a dedicat viata valorilor inaltatoare ale spiritului.  Am avut sansa sa fiu la Bucuresti in iunie 2010 si sa particip la festivitatea de la Sala Mica a Palatului organizata in cinstea maestrului Marin Constantin. Am stat de vorba atunci cu domnia sa, am discutat lucruri legate de necesitatea asumarii trecutului.  Am fost in acea seara de neuitat martorul unei veritabile avalanse a iubirii si gratitudinii pentru cel care a intemeiat o scoala si a reconstruit, impreuna cu discipolii sai, un univers al transcendentei prin muzica religioasa, atata timp interzisa sub regimul comunist.  In anii in care unii ridicau statuie imposturii de partid si de stat, maestrul Marin Constantin si corul Madrigal ne-au ajutat sa traim demn si sa nu ne pierdem speranta.  Transmit si pe aceasta cale cele mai sincere condoleante lui Noemi, lui Ion si familiilor lor.

Maestrul Marin Constantin, fondatorul şi dirijorul celebrului cor Madrigal, a murit, aseară, la vârsta de 85 de ani, informează Agerpres.

Compozitor şi dirijor, Marin Constantin a pus bazele corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian şi baroc precum şi muzica tradiţională românească.

Născut în Uretea, judeţul Prahova, la 27 februarie 1925, a absolvit Conservatorul din Bucureşti (1949) şi a urmat în paralel Facultatea de Filosofie (pedagogie-psihologie). A fost doctor în muzicologie şi filosofie a muzicii (1985). S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studenţeşti şi de amatori (1949-1953). Din 1954, a fost şeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creaţiei Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului Tineretului din România (1951-1974), secretar al Consiliului muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi conferenţiar la catedra de dirijor de cor la Conservator (din 1960). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

 

A fost fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la concertul de adio din 1999, a fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului Bucureşti, un ansamblu de excepţie, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee în toată lumea, întreprinse de-a lungul anilor. Maestrul a susţinut peste 3.500 de concerte în ţară şi în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franţa), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franţa), Toamna Varşoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneţia, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto şi Belef (Belgrad), Olanda etc.

A înregistrat zece discuri sub genericul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (comandă Columbia, SUA), CD-uri şi DVD-uri cu Madrigal, filme documentare.

Contribuţia în domeniul muzicii corale, ca dirijor şi compozitor, i-a fost recunoscută prin premii şi distincţii: premii la Concursul internaţional al Festivalului Mondial al Tineretului (Bucureşti -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Il Sagitario d’Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare şi Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepţional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO’” (1992), titlul „Omul Internaţional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2000), Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice”, oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006). Pentru întreaga activitate este menţionat în şapte ediţii „Who’s Who” din Anglia şi America şi în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.


Nigel Kennedy – Bach – BWV 1041 – I – Allegro moderato

24/05/2010

Seninatatea sperantei: Fur Elise, Ivo Pogorelitch (piano)

24/12/2009

O recomandare: “Zhivago’s Children” şi Calendarul lunii iunie (2009)

17/06/2009

Citesc în aceste zile noua carte a lui Vladislav Zubok intitulată Zhivago’s Children (2008) – o cronică panoramică a destinului intelighenţiei ruse de la moartea lui Stalin şi până la năruirea Uniunii Sovietice. O istorie în care tragedia se îngemănează cu sublimul, naivitatea cu altruismul, utopia cu vulnerabilitatea. Între personajele acestui thriller istoric: Boris Pasternak insusi, Anna Ahmatova, Nadejda Mandelstam, Bulat Okudjava, Iosif Brodski, Andrei Siniavski, Yuli Daniel, Evgheni Evtuşenko, Andrei Voznesenski, Robert Rojdestvenski, Bella Ahmadulina, intempestivul Nikita Hruşciov şi ginerele său, redactorul-şef al ziarului Izvestia, Alexei Adjubei, Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski,  Konstantin Paustovski, Ilya Ehrenburg, Aleksander Soljeniţîn, Lidia Ciukovskaia, Mihail Gorbaciov, intelectualii “saizecisti” din jurul revistei Problemele pacii si socialismului de la Praga (intre care Anatoli Cerniaev, ulterior consilierul lui Gorbaciov pe probleme externe), Andrei Saharov, fizicianul Lev Landau, actorii Aleksei Batalov şi Inokentii Smoktunovski, poetul Arseni Tarkovski şi fiul său, genialul cineast Andrei Tarkovski, regizorii Mihail Romm şi Grigori Ciuhrai, disidentii Alik Ginsburg, Lev Kopelev, Raisa Orlova, Lev Timofeiev, Liudmila Alekseieva, precum şi celebrii polimaţi ortodocşi Serghei Averinţev şi Dmitri Lihaciov. Lista este, evident, incompletă. Despre cei mai multi am aflat, de-a lungul anilor, din emisiunile Monicai Lovinescu, de la Europa Libera.  Cartea lumineaza meandrele si culisele luptei dintre intelighentia liberala si stalinistii de diverse orientari, uniti sub semnul fanatismului rusocentric, al antisemitismului, anti-occidentalismului si anti-modernismului.  Deci eterna marota a luptei impotriva “cosmopolitilor fara radacini”. O carte despre dialectica deziluziei si fenomenologia revoltei.

Voi reveni asupra acestei fascinante cărţi pe care o consider o comoară intelectuală. În următoarele trei săptămâni voi fi în România, având acces relativ ocazional la Internet. Să spun doar că voi încerca să pun pe blog calendarul prezenţelor mele publice. Pentru  moment, anunţ că voi vorbi la New Europe College, vineri 19 iunie, la ora 18.00, alaturi de Emil Hurezeanu si de ambasadorul Poloniei,  în cadrul prezentării volumului lui Adam Michnik; sâmbătă 20 iunie la ora 11.00, la standul Humanitas de la Bookfest, lansez noi titluri din colecţia Zeitgeist; la ora 13.00, la standul Polirom, voi fi împreună cu Adam Michnik, Silviu Lupescu si Jaroslaw Godun; la ora 15.00, la standul Curtea Veche voi vorbi despre cartea lui Devis Grebu şi Teodor Baconsky; la ora 17.00, la Galaxia Gutenberg, împreună cu Cristian Preda şi Cătălin Avramescu voi vorbi despre noua carte a Terezei-Brânduşa Palade, consacrată problemei atât de stringente a relativismului moral; duminică 21 iunie, la ora 12.00, alături de Valeriu Stoica, Cristian Preda şi Gabriel Liiceanu, voi vorbi despre volumul Reconstrucţia dreptei (co-autori: V. Stoica şi Dragoş Paul Aligică).

Voi posta din vreme informaţii privind prezentările pe care le voi face sub egida Institutului de Studii Populare şi a Muzeului Naţional al Literaturii Române.


Ewa Demarczyk, Tuwim şi însângeratul veac XX – Tomaszów

04/06/2009

Pentru cei din generaţia mea, festivalul CERBUL DE AUR de la Braşov ne-a oferit, în anii 1970, şansa unică a contactului direct cu multe voci intrate de acum în legendă. Între ele, Ewa Demarczyk – supranumită “îngerul negru al cântecului polonez”. Puteţi asculta aici, cât se poate de potrivit pentru ziua de 4 iunie, la aniversarea rezultatului Mesei Rotunde din Polonia (victoria istorica a Solidaritatii la primele alegeri libere dintr-un stat al Blocului Sovietic pe cale de dezagregare), dar si la comemorarea masacrului din Piata Tienanmen, melodia pe versurile marelui poet Julian Tuwim (“Masa rotunda” / “Przy okrągłym stole”).

Despre Julian Tuwim, Aleksander Wat, Antoni Slonimski si destinul cercului  intelectual Skamander a scris o spendida carte Marci ShoreCaviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968 (Yale University Press, 2006).  Sa mai spun ca dupa iesirea sa din inchisoare, la inceputul anilor 70, Adam Michnik a fost secretarul personal al lui Antoni Slonimski.  Cand l-am intrebat cum se numeste fiul sau, mi-a raspuns prompt: “Antoni, bien-sur”.

Iata un fragment dintr-un poem de Tuwim ales drept motto al concluziei cartii lui Marci Shore“All the demons took them all/demons took them all/demons took them all/Until from laughter monkey fell/From astral carousel.”

English translation:

 

Would you consider, my darling
To go to Tomaszow for a day?
Maybe that very same September silence,
Still can be found there, in the golden dusk…
In that white house, in that room,
Which strangers filled up with their furniture,
We have to finish our conversation,
That from the past, sadly uncompleted.
It’s there where at the round table, still
We are sitting very still, like bewitched!
Who will rescue us from that spell?
Who will shake us awake out of cruel oblivion?
The salty little drop is still flowing
To my lips from my fair eyes,
And you answering me nothing
And you are eating white grapes.
And yet, my eyes are signing to you:
“Du holde Kunst, and my heart is cracking!”
And I have to go, so you are saying goodbye,
But your hand doesn’t tremble in mine’s
And I went, I left
That conversation broke like a dream,
And I blessed and cursed you:
Du holde Kunst! So  without a word?
That white house, that dead room
Even today is surprised, doesn’t believe.
The strangers had put their furniture there,
And they were leaving it in thoughtful sadness.
But – everything has been left there!
Even that very same September silence
So, would you consider, my dearest,
To go to Tomaszow for a day again?

 

Read the rest of this entry »


Marie Laforet – Ivan, Boris & Moi

23/05/2009

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers