Hipnotizantul Peter O’Toole: La nostalgie n’est plus ce qu’elle était…

16/12/2013

“La nostalgie n’est plus ce qu’elle était” este titlul autobiografiei marii actrite de film Simone Signoret. Mi-a revenit in memorie citind atat de frumosul articol al lui Marius Stan despre marele Peter. Mi-am amintit cum am vazut, era in toamna lui ’67, “Cum sa furi un milion”. Eram cu Haralambis Angourakis (coleg de scoala, prieten apropiat pe atunci, azi europarlamentar KKE). Apoi” Becket”, mereu pe muchie de cutit, cu acea lupta eterna intre loialitati  incompatibile, “Lawrence”, “Leul in iarna” si cate altele. Peter le voyou, Peter aventurierul,  Peter ratacitorul, Peter quijoticul, Peter boemul nesabuit, Peter melancolicul disperat…

 

“Peter O’Toole nu a fost doar un imens actor, ci și un om cu o voință fantastică. Încă din adolescență își nota în jurnal că nu va fi un om banal și că “va agita nisipurile netede ale monotoniei”. S-a dus acum dintre noi, la 81 de ani, încă un copil unic al cinematografiei și, privind retrospectiv, cred că putem rezuma totul sub titlul unei profeții împlinite. Un excentric din naștere, Sir Peter s-a dedulcit nu doar la hainele grele ale lui Henric al II-lea (în The Lion in Winter sau Becket), ci și la viață pur și simplu: un călător perpetuu, un pasionat al escapadelor bahice, un indiferent încântător, aproape un zănatic! O’Toole și-a transformat pedigriul într-un titlu de glorie atunci când declara senin că nu aparține clasei muncitoare irlandeze, ci clasei criminale (trei dintre foștii prieteni din copilărie fuseseră mai târziu spânzurați pentru crimele comise).

E aproape imposibil de nominalizat rolul său cel mai strălucitor. Probabil că ar exista o oarecare unanimitate în privința lui T.E. Lawrence, fascinantul personaj pus să străbată platouri întregi de deșert, șeici, ambuscade cu turci și memorabile dialoguri cu ofițeri ai armatei britanice. O pereche de ochi albaștri, melancolici, dar sfredelitori, puși să conducă triburi împotriva turcilor în timpul Primului Război Mondial, să-și închipuie unitatea arabă în mijlocul unor extrem de dogoritoare evenimente. Un rol ca o mănușă, am putea spune, din partea unui Peter O’Toole care, la fel ca în viață, nu ne lasă decât să intuim extrem de vag ce anume l-ar fi înclinat spre această lume exotică a dunelor de nisip. Personajul plin de mister al lui Lawrence nu-și putea găsi mai bine cuibul decât în spatele acestor doi ochi albaștri de o intensitate sfărâmătoare.

O’Toole a fost mereu înconjurat de titani ai cinematografiei: Anthony Quinn, Alec Guinness sau Omar Sharif (în Lawrence of Arabia), Eli Wallach sau Audrey Hepburn (în How to Steal a Million), Richard Burton (în Becket), Katharine Hepburn, Anthony Hopkins (în The Lion in Winter) sau chiar John Lone (în The Last Emperor). A contat și acest detaliu în tabloul final al unei genialități cinematografice? Probabil. Dar dincolo de echipele strălucite de platou, Peter O’Toole a epatat mereu ca reprezentant al unei specii rare, născută și apusă practic odată cu el. În pofida unei karme prielnice, O’Toole a continuat să sfideze conveniențe, limite fizice, canoane de tot felul. Putem spune că a reușit în pofida acestor lucruri, împotriva naturii sale nesupuse, iar toate la un loc nu fac decât să-i adauge un bemol [erată: diez] de admirație la imaginea de monstru sacru - clișeul preferat al cinematografiștilor! Nimic nu l-a putut opri pe Sir Peter până la acești 81 de ani plini, nici măcar doctorii care îl avertizaseră în nenumărate rânduri asupra efectelor nocive ale băuturii. Totul s-a jucat pe muchie de cuțit în viața lui O’Toole, totul s-ar fi putut scrie diferit, dar totul a fost scris să fie astfel. Când regizorul David Lean căuta rolul principal pentru Lawrence of Arabia, nu puțini au fost cei care s-au îndoit de oportunitatea angajării lui Peter (mai cu seamă din cauza acestei reputații de “hellraiser”). Dar niciun argument de acest fel nu a putut înlocui prestația pură a lui Peter, plierea ideală pe cofrajul lui T.E. Lawrence. Ce a urmat a fost poveste… După 2 ani de filmări, pe teritoriul a 7 țări diferite, după degete rupte, arsuri și insolații, după glezne luxate și ligamente avariate, Peter O’Toole ieșea maiestuos pe scena lumii ca marele Lawrence al Arabiei. “M-am trezit într-o dimineață ca să constat că eram faimos”, spunea el la acea dată. Când afirmăm că această carieră colosală a fost presărată nu doar cu excentricitățile lui, ci chiar cu sânge și agonie, nu exagerăm prea mult. Nu puține au fost filmele în care Sir Peter a pătimit la modul cât se poate de fizic. De pildă, turnând alături de Hepburn pentru Leul în iarnă, O’Toole își rănește grav unul din degete între două ambarcațiuni, dar își duce eroic bucata desprinsă până a mal, acolo unde o înmoaie într-un pahar de coniac, după care și-o fixează la loc. Apoi își bea licoarea. Normal! Nenumărate astfel de incidente au brăzdat cariera sa fabuloasă, una trăită la limita dintre demență și normalitate. Privind astăzi în urmă, cu mult drag și mai mult calm, putem spune că Peter O’Toole a personificat tot ce are mai spectaculos destinul: sublima imperfecțiune, celebritatea involuntară, jemenfoutismul total…

Nu știu acum ce poate surprinde mai bine esența acestui personaj. S-a jucat mereu pe sine. S-a jucat cu viața, a sfidat-o, a pus-o la încercare. Și poate că multora nu le iese și la fel de mulți s-ar pierde între valurile nesăbuinței cu o astfel de atitudine permanent sfidătoare, dar lui Peter O’Toole i-a surâs și chiar i-a devenit marcă. La final, atunci când cad toate cortinele scenelor lumii, O’Toole va putea rosti cu siguranță un ultim și reverberant cuvânt: PASIUNE!

Iar nouă, spectatorilor de rând, nu ne rămâne decât să-i preluăm în gând exercițiul favorit și să-l petrecem mental peste toate limburile posibile: The only exercise I take is walking behind the coffins of friends who took exercise!

RIP, Peter O’Toole!”

http://www.contributors.ro/cultura/peter-otoole-hoinarul-con%c8%99tient/

http://livre.fnac.com/a2891878/Simone-Signoret-La-nostalgie-n-est-plus-ce-qu-elle-etait


Vizul Lazurkinei. O amintire cu Vladimir (de Sever Voinescu)

14/11/2013

Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărții ”Diavolul în istorie. Comunism, fascism și cîteva lecții ale secolului XX” de Vladimir Tismăneanu. O voi citi și voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire. Acum mai bine de 10 ani, în bucătăria de poveste a Christinei Zarifopol Illias din Bloomington, Indiana, la capătul uneia dintre multele seri de neuitat petrecute acolo, Vladimir Tismăneanu ne-a spus mie, Christinei și lui Lukey, o poveste incredibilă. Uneori, istoria are plăcerea sadică de a se juca sarcastic cu cei mai puternici dintre muritori. Uneori, e bine să ne amintim asemenea poveşti fabuloase. În plus, eu o (re)spun aici și din motive sentimentale: pur și simplu, mi-e dor de acele seri.

În 1961, Hruşciov era în apogeul puterii sale. Era anul în care aproba construirea Zidului berlinez, anul în care anunţa lumii cu mîndire că URSS detonase o bombă cu hidrogen de 58 de megatone (nici pînă azi nimeni nu mai detonat vreodată o bombă mai puternică), iar Hruşciov glumea spunînd că URSS putea şi mai mult, dar redusese forţa bombei ca să nu spargă chiar toate geamurile din Moscova, poligonul fiind situat la Cercul Polar, era anul în care URSS sfida China şi savura propagandistic isprava cosmică a lui Gagarin.

1961 este şi anul celui de-al 22-lea Congres al PCUS. Lucrările decurgeau normal, ca la carte. Miile de delegaţi se comportau foarte bine. Hruşciov, care se urcase în fruntea partidului cu faimosul Raport Secret din 1956 în care învinsese memoria lui Stalin avea, totuşi, o problemă. Nu politică, ci simbolică. Stalin dormea somnul etern în mausoleul de lîngă Kremlin, alături de Lenin, acolo unde fusese depus cu fast antic în 1953. Printre sutele de vorbitori la Congres a fost înscrisă şi bătrîna activistă Dora Abramovna Lazurkina. Îi fusese apropiată şi devotată lui Lenin de foarte tînără, încă din 1902, pe cînd avea doar 18 ani. În timpul marii prigoane staliniste din 1937 a ajuns în lagăr. A fost eliberată abia după Congresul din 1956, cel cu Raportul Secret. Lazurkina a început vorbirea spunînd că a rezistat aproape 20 de ani în Gulag doar pentru că Lenin a fost mereu cu ea, în mintea ei, în sufletul ei. De dincolo de moarte, Lenin personal o susţinuse, o încurajase, o protejase, îi spusese mereu că adevărata bolşevică este ea, cea din lagăr, şi nu Stalin. Congresul e cuprins de fior şi aplaudă in crescendo. Lazurkina mărturisește că și acum, după ieșirea din lagăr, îl visează pe Lenin și stă de vorbă cu el. Emoţia tovarăşilor atinge culmi. Simțind bine că e momentul, Lazurkina dă lovitura: „Tovarăşi, chiar aseară, ştiind că voi vorbi în faţa Congresului, l-am întrebat pe tovarăşul Lenin ce să vă spun.” Sala încremeneşte. Adunarea de atei, devotaţi ai celui mai brutal materialism-dialectic, îşi ţine respiraţia. Lazurkina urma să le dezvăluie ce zice Lenin din lumea de dincolo, o lume care, desigur, după doctrină, nu există, dar sufletul rus, îmbibat de ortodoxie slavă și condimentat cu superstiții medievale, știe el mai bine. Orice tovarăș este, în fond, un celavec. Așa că, nu-i de mirare, Congresul trăiește cu emoție sentimentul general că, prin gura Lazurkinei, va vorbi chiar marele Lenin. O scenă demnă de analele parapsihologiei se petrece în plenul Congresului PCUS. Activista a continuat: „Lenin mi-a spus aşa: Tovarăşa Lazurkina, să ştii că pentru mine este o ofensă că în mausoleu stau alături de Stalin, care a adus atîtea deservicii partidului”. Cuprinși, parcă, de  transă, din ce în ce mai mulţi tovarăşi din sală au început să ceară mutarea imediată a lui Stalin din mausoleu. Rapid, întreaga sala ovaţionează spontan figura marelui Lenin, ca şi cum ar fi fost acolo. Vociferările devin vacarm. Imediat, Hruşciov se ridică de la prezidiu şi dă citire hotărîrii de mutare a lui Stalin din mausoleu. Evident, o avea pregătită. A doua zi, ”Pravda”  publică pe prima pagină textul hotărîrii. Are două puncte. În primul punct, se stabilește că ”mausoleul de lîngă zidul Kremlinului, din Piața Roșie, ridicat pentru a cinsti memoria lui V.I.Lenin, întemeietorul nemuritor al Partidului Comunist și al Statului Svoietic, conducătorul și învățătorul oamenilor muncii din întreaga lume, se va numi de acum încolo Mausoleul V.I.Lenin .” Al doilea punct, face ordine în mausoleu: ”Se consideră drept inoportună menținerea sicriului lui I.V.Stalin în interiorul mausoleului, întrucît Stalin a încălcat grav învățăturile lui V.I.Lenin…” Încă în toiul nopții, trupul mumifiat al lui Stalin, îmbrăcat în știuta uniformă de general împodobită cu medalii, a fost extras din mausoleu şi dus într-un cimitir alăturat unde a fost îngropat alături de alţi lideri comunişti: Jdanov, Kalinin, Djerjinski şi controversatul american roşu, John Reed. Mormîntul lui Stalin, cu nimic diferit de al celorlalţi, este plasat „strategic”, ascuns primei priviri de un copac. La căpătîiul său s-a aşezat o piatră oarecare pe care s-a scris doar „I. V. Stalin”. Spre sfîrşitul săptămînii, mausoleul a fost redeschis, ca după curățenie. Numele lui Stalin dispăruse, ca şi orice amenajare care ar fi putut sugera că, în mausoleu, mai zăcuse vreodată un alt cadavru. Onoarea lui Lenin fusese reperată de tovarășa Lazurkina.

Povestea este reală. Mă întreb, doar, cui i-o fi dat prin cap să o pună în scenă. Sigur că Hrușciov dăduse ok-ul de la bun început. Problemele de natură simbolică se rezolvă cel mai bine cu manipularea simbolurilor. Dar ce comunist de la vîrful PCUS a putut-o concepe? Îl voi întreba pe Vladimir Tismăneanu cu prima ocazie.

(Articol aparut in “Dilema Veche”)


Roata cu noroc: Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…

25/09/2013

Pentru mine, Maria Tanase (1913-1963) a fost marea legenda a acelor vremuri despre care tot incercam sa ne amintim, cu fiorul, zbuciumul, nelinistile, terorile unor clipe nauce si naucitoare. A intruchipat geniul, asemeni lui Brancusi, Enescu, Blaga sau Pallady. Avea vocatia unicitatii si unicitatea vocatiei. Adica a chemarii. Era chintesenta unei trairi, o lumanare care ardea sub zodia eternitatii. Vocea ei era vrajita si ne vrajea pe toti. Romania secolului al XX-lea a fost marcata de multe maledictiuni. Dar au existat si cateva binecuvantari. Una s-a numit Maria Tanase.

A fost lasata sa cante, dar repertoriul i-a fost draconic cenzurat. Nu putea fi domesticita, regimul comunist stia acest lucru. Nu o puteau amuti, dar o tineau sub stricta supraveghere. La un ceas cand radacinile erau negate si smulse fara mila, ea a salvat o identitate amenintata.

Tin minte Targul Mosilor, tin minte Jurnalul de actualitati de la moartea ei, in 1963, avea doar 50 de ani…

“Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…”

http://www.youtube.com/watch?v=aAFTGWsFDaA

Era foarte apropiata de Harry Brauner, legionarii i-au distrus benzile de la Radio…

O mare, mare Doamna, intr-adevar…


Veselia pesimismului: Un mesaj pentru Dan Andronic

27/08/2013

Dragă Dan,

Te rog să primeşti expresia deplinei şi caldei mele compasiuni. Poate nu vei  crede, nu ştiu dacă ţi-a spus vreodată, dar l-am cunoscut pe tatăl tău în  juneţea mea (şi a lui, deşi ne despărţeau mai bine de zece ani), am fost chiar  câteva luni apropiaţi. Era bun prieten cu Nelu Tătaru, colegi la arhitectură.  Cred că suntem prin 1964-65. Nelu era căsătorit cu Elena Moisescu, fiica unul  demnitar ilegalist (Anton Moisescu). Familia Moisescu locuia la capătul  dinspre Dorobanţi al străzii Grigore Mora, în fosta casă a principesei Ileana.  Noi, tot pe Grigore Mora, la numărul 22.

Adrian s-a împrietenit cu sora mea, Rodica (fosta colegă de clasa a  Elenei), mă lua cu el pe la meciuri. Aveam 13-14 ani. I se spunea, dacă nu mă  înşeală memoria, “Lampa”. Îmi dăruise şi câteva caricaturi. Nu ne-am revăzut  după 1965, dar i-am păstrat o foarte frumoasă amintire. Nu e nevoie să adaug cât  de mult admir desenele sale.
Înţeleg că a fost prieten cu Ticu Burcă.  Evident, tatăl tău nu venea din cosmosul rarefiat al nomenclaturii din Primăverii. Dar nu trebuie uitat că acesta nu era închis etanş, că se stabileau  prietenii dincolo de “originea socială”. Tudi Ştefănescu, nepotul lui Henri  Coandă a fost bun prieten cu Alexei Florescu, fiul lui Mihail Florescu,  ilegalist faimos, ani de zile ministru şi membru al CC.
Adrian şi Ticu au  fost colegi la Arhitectură între 1960 şi 1965. Ticu s-a născut, ca şi sora mea  Vichi, în evacuare, în toamna lui 1941, în URSS. Au fost colegi de clasa la  şcoala rusă (ulterior Petru Groza, azi Tudor Vianu). În “Lumea secretă a  nomenclaturii” e o poză din Franţa, într-un lagăr de refugiaţi politici, imediat  după plecarea Brigăzilor din Spania, cu mama mea, Galea Burcă (mama lui Ticu) şi  o prietenă comună, Sanda Sauvard. Mama şi Galea au fost foarte apropiate. Din  ce-am auzit, ca elev şi ca student, Ticu era băşcălios şi foc de inteligent.  Sora sa, tot Vichi, a fost căsătorită cu Kuki Borislavschi. Acesta a divorţat de ea,  s-a căsătorit cu Carmen Roman, sora lui Petre.
Ticu, de fapt Constantin, a fost numit  astfel în memoria unchiului său mort în Spania, luptător în Brigăzile  Internaţionale. Tatăl sau, Mihai Burcă, a avut funcţii importante, general, mai  întâi la interne, apoi la MAN. A fost în Divizia “Tudor  Vladimirescu”. Din grupul lor, din câte îmi amintesc, încercând să  străpung această pâclă a memoriei, făcea parte Cheche Doicescu, fratele lui  Patzi (Andrei), istoricul de artă plecat în Franţa. Erau fiii lui Octav  Doicescu. Prietenul meu, Zaza (Radu) Ioanid, era văr cu ei, locuiau în aceeaşi  casă, azi a lui Dinu Patriciu, chiar vizavi , pe Herăstrău, de familia Burcă.  Intrarea era pe bulevardul Kalinin, azi Mircea Eliade. Cred că făcea parte din  grup şi Bebe Ignat, tot arhitect, fiul lui Nestor Ignat, important jurnalist  comunist, şi al actriţei Ana Barcan.
N-am făcut decât să sustrag uitării  câteva secvenţe dintr-un timp care începea să fie unul al speranţelor şi care,  din păcate, cum probabil că Adrian ţi-a spus-o, a durat absurd de puţin. Îmi  scrie pentru tine sora mea Rodica: “Un om generos, altruist, extrem de  credincios prietenilor, un suflet de aur, cu veselia pesimismului…”  Într-adevăr, Dan, mulţi au talent, dar el avea şi ceva în plus: era bun, loial  şi foarte uman. Să se odihnească în pace!

Citiţi mai mult: Veselia pesimismului. Vladimir Tismăneanu, despre Adrian Andronic – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/veselia-pesimismului-un-mesaj-pentru-dan-andronic-1054496.html#ixzz2dBtF4FVf EVZ.ro


O fotografie istorica: Regele Mihai, Regina Ana si nu doar ei

21/08/2013

Motto: “Ole, ole, ole, Frontul asta ce mai e? PCR!”

Pe portalul Vetiver, Mirela Roznoveanu publica o poza istorica. Suntem la Washington in 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, N. Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela, cred ca era si Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfasura o conferinta despre democratizare organizata de National Endowment for Democracy, a vorbit, intre altii, Leszek Kolakowski. Trecura anii, Mihai Botez, nu mai este printre noi, cu Marian m-am vazut la Bucuresti in anii recenti, am reluat discutiile de-odinioara, l-am revazut des in acesti ani pe N. Manolescu. A facut parte din Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.

Nu are rost sa spun ce-am facut eu in acesti ani, se cam stie. Convins ca regulile jocului s-au schimbat in decembrie 1989, Mihai a devenit ambasador, mai intai la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viata in vara anului 1995. Cred ca era de-acum deziluzionat. Predecesorul sau, Aurel Dragos Munteanu, ramasese in Statele Unite. Mirela a ramas aceeasi intelectuala democrata, animata de un irepresibil spirit anti-totalitar. Familia regala a revenit in tara. Era inca un timp al sperantei, chiar daca in Romania FSN-ul isi cladise hegemonia prin violenta stradala, minciuni nerusinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidentilor, a studentilor anticomunisti, a partidelor istorice. Dorin edita revistele “Agora” si “Meridian”. A lucrat apoi in Moldova in sprijinul societatii civile.

Post-comunismul romanesc incepuse sangeros, spasmodic, confuz, demagogic si incert. Vechile structuri ramaneau in functiune, invizibile dar active, camuflate de o retorica democratica manipulativa si duplicitara, Iliescu si Roman isi faceau cucernici cruce, Magureanu spunea ca a desfiintat Securitatea. Corneliu Coposu si Ion Ratiu erau ponegriti in paginile presei feseniste (“Azi”, “Dimineata”), dar si in “Adevarul” lui Dumitru Tinu, precum fusesera stigmatizati Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu in perioada de dupa razboi, cand agentii Moscovei puneau mana pe putere. Sergiu Andon il insulta pe Regele Mihai. Presa independenta, in primul rand “Romania Libera” si revista “22″ , se afla sub asediu. Renasterea societatii civile era acompaniata de agresiunile organizate de ceea ce politologul Stephen Kotkin numeste societatea necivila, aparatul comunist reconstituit sub varii infatisari.

Televiziunea ce-si spunea libera, era controlata draconic de omul Frontului, Razvan Theodorescu, urmat de alta figura din aceeasi zona, Paul Everac. De fostul informator al Securitatii, Emanuel Valeriu,  nu are rost sa mai vorbesc. Barbu si Vadim improscau cu noroi tot ce insemna onoare in paginile obscenei reviste ce-si zicea “Romania Mare”. Se construiau marile averi securiste. Luptam impreuna, cei din aceasta poza si atatia altii, pentru adevar, aveam un limbaj moral comun. Aceasta fotografie apartine istoriei necontrafacute a acelor timpuri.

1991Omni Shoreham Hotel_ Regele Mihai_Regina Ana_Nicolae Manolescu_Mihai Botez_Marian Munteanu_Mirela Roznoveanu_Dorin Tudoran_Vladimir Tismaneanu

http://vetiver2.wordpress.com/2013/08/21/o-fotografie-din-1991/

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/


Et le vent se calme soudain…

13/07/2013

Mi-am amintit de toamna anului 1970, incepeam facultatea, era doar la doi ani de la mai 68, de la invazia Cehoslovaciei, Aragon denuntase “Biafra spiritului”, la Bucuresti nu incepuse  nu incepuse inca noua glaciatiune. Mergeam la Bibliotea Franceza, citeam Simone Weil, Caillois, Freud, Bachelard,  Kostas Axelos, Berdiaev, Unamuno, Aron, “Les Temps Modernes”, cartile din colectia mica Maspero, inclusiv “Critica Revolutiei Ruse” de Rosa Luxemburg, “Ma Vie” de Trotsky, memoriile lui Victor Serge si “ABC-ul comunismului” de Buharin si Preobrajenski, conferinta OLAS cu celebrul mesaj al lui Che Guevara, unul din ultimele sale texte dinaintea mortii, in toamna anului 1967, in Bolivia.  Am citit, de la Cristina Luca, matusa mea, eroina a Rezistentei franceze, “L’Aveu” de Artur London, unul dintre cei trei supravietuitori ai procesului Slansky. O primise cu dedicatie de la Gerard (numele lui London in clandestinitate). Olga, fiica ei, avea 15 ani. O chema Olga dupa Olga Bancic. Atunci, in acea toamna, am auzit prima data acest cantec minunat:

http://www.youtube.com/watch?v=25dVRJ2phjQ

http://www.youtube.com/watch?v=wAM1JAWxzrE

http://www.youtube.com/watch?v=xZohZD67mCw


Moustaki: Avec ma gueule de métèque…

25/05/2013

Mi-am trait adolescenta ascultandu-i pe Brel, Brassens, Moustaki, Barbara, Greco, Ferre, Aznavour, Montand. M-am identificat cu acel metec, “Juif errant si patre grecque”. Eram copil cand am auzit prima data “Milord”, cantecul scris de Moustaki pentru Edith Piaf. Apoi, in anii 70, Nous sommes deux… Era despre prizonierii politici din Grecia coloneilor, putea fi despre victimele dictaturilor de pretutindeni. Vorba lui Simone Signoret: La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait…

http://www.youtube.chttp://www.youtube.com/watch?v=lUNOVC1qVjc

com/watch?feature=player_detailpage&v=tEQvRXRtIlg

http://www.amazon.fr/nostalgie-nest-plus-quelle-%C3%A9tait/dp/2020049198

http://www.youtube.com/watch?v=3Pj47oCcLGw

Citesc azi in New York Times:

“His philosophy was reflected in his 1973 song “Declaration”: “I declare a permanent state of happiness and the right of everyone to every privilege. I say that suffering is a sacrilege when there are roses and white bread for everyone.”

Je déclare l’état de bonheur permanent
Et le droit de chacun à tous les privilèges.
Je dis que la souffrance est chose sacrilège
Quand il y a pour tous des roses et du pain blanc.


Dupa douazeci de ani: Despre adevar, onoare si constiinta

30/01/2013

 

Au trecut 21 de ani de cand am scris textul pe care il republic azi, un manifest pentru demnitate, onoare si memorie netrucata. A aparut atunci in revista „Cuvantul”, l-am reluat in volumul „Irepetabilul trecut” (in ambele editii). Intre timp, Romania a intrat in NATO si in UE, au avut loc alternante la putere si suspendari prezidentiale, Corneliu Coposu a trecut in lumea dreptilor, Regele Mihai a revenit in tara, regimul comunist a fost condamnat, Radu Teposu ne-a parasit ca urmare a unui teribil accident, Adrian Nastase a ajuns in inchisoare, Ion Iliescu face in continuare jocurile in PSD, polarizarile intelectuale si politice nu s-au atenuat, ba chiar dimpotriva. Nu voi spune decat ca raman fidel valorilor afirmate in acel text. Cine le-a abandonat sa stea de vorba cu propria sa constiinta. Daca o are.

Scrisoare deschisă către Radu G. Țeposu și Ioan Buduca

Dragii mei Țepi și Ioan,

Câteva cuvinte de salut pentru numărul vostru aniversar, precum și mulțumirile mele pentru fantastica surpriză de a mă vedea plasat pe lista superlativelor anului ce s-a sfârșit. Pentru mine, Cuvântul este o parte din ceea ce înseamnă onoarea regăsită a intelectualității românești. Îl văd înscris în cea mai frumoasă direcție a acțiunii și cugetării din Estul și Centrul Europei, aceea care refuză pactul cu insolența unor guvernanți ce se cred infailibili și care apără drepturile întotdeauna precare ale individului. Este o publicație liberală în adevăratul sens al acestui cuvânt. Puterile nu se vor fi separat în România cum ar trebui să se întâmple într-o veritabilă ordine pluralistă, executivul se întrepătrunde alarmant cu judiciarul, dar voi ați făcut posibilă geneza și autonomia celei de-a patra forțe, anume independența presei. Citesc Cuvântul de la un cap la altul, fără a osteni să mă întreb: de unde atâta nedomesticită energie, de unde atâta îndârjire în a nu îngenunchea? Răspunsul ar trebui să-l caut poate în acele timpuri de demult, când la un Amfiteatru, azi din nefericire dispărut (of, piața liberă și jocurile ei…), ne destăinuiam pe coridoare atent supravegheate, ne defulam prin glume ambigue, prin mărturisiri sincopate, prin calambururi demente și alte, vorba lui György Konrád, șerpuitoare strategii ale rezistenței. Probabil că atunci, în tulburii ani șaptezeci, ne vom fi spus că, dacă vreodată vor veni și în România timpuri în care a spune nu nu echivalează automat cu o sinucidere socială, deci, dacă vom fi și noi în situația ungurilor sau a polonezilor, ei bine, atunci vom fi și noi, ca Michnik, Geremek sau Haraszti.

Aici văd eu gloria întreprinderii voastre, în această sfidare a ceea ce un filosof la care țin numea odinioară logica consimțământului. Voi nu consimțiți la tăcere, la duplicitate, la trivialitatea înspăimântătoare a pornopoliticii etnocentrice, și pentru această mândrie a refuzului vă rog să acceptați frățeasca mea îmbrățișare. Sunt acestea vremuri de mare restriște și de grea încercare pentru spiritul independent. Conspirația venală a mediocrităților agresive se face tot mai simțită. Utilizată până la sațiu de „saltimbancii într-ale țării“, referința la tradiție devine cumva stingheritoare. Abia mai putem distinge între stânga și dreapta, atâtea sunt profesiunile de credință ale „patrioților sociali“. Politologi de tradiție jdanovistă (nu era „Ștefan Gheorghiu“, succesoarea Școlii Superioare de Științe Sociale „A.A. Jdanov“?) s-au instalat în fruntea rețelei de informații a unui stat care încă, scuzați-mi barbarismul, nu s-a „depolițienizat“ decât parțial. Dosarele nedispărutei Securități sunt ținute sub șapte peceți, la ele având acces tot aceia care le-au compus în ignobila epocă a „anilor lumină“ sau, mai devreme, în perioada glaciațiunii stalinismului originar. Eroziunea memoriei continuă, fără ca puternicii zilei să miște vreun deget întru recuperarea adevăratului nostru trecut.

Voi încercați să spargeți aceste lacăte ale minciunii, să invitați o populație încă angoasată și nevrozată la un festin al adevărului. O faceți în compania altor reviste independente și vreau să cred că acest arhipelag al societății civile românești, amenințat și periclitat așa cum este, va supraviețui agresiunii infamiei obscurantiste. Eseurile voastre, precum și cele ale lui Radu Călin Cristea, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Ioan T. Morar, Marius Oprea, Ioan Groșan, George Țâra, Răzvan Petrescu, Alexandru Baltag și alții pe care îi citesc cu admirație în paginile Cuvântului, sunt tot atâtea pietre așezate la temelia culturii politice a democrației românești. Ca unul care am scris alături de voi în anii juneții noastre tragice, terorizate și totuși nonșalante, vă rog să fiți siguri de neschimbatele mele sentimente de solidaritate.

Al vostru,

Vladimir Tismăneanu

Washington D.C.
6 februarie 1992

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

Cat priveste noul val de denigrari pe creasta caruia se manifesta vehement si unii ex-amici, mentionati elogios in textul de mai sus, nu pot decat sa reiau aici cuvintele lui Cristian Teodorescu aparute intr-un articol din “Romania Literara” in 2006:

Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu, şi cele care se văd, dar mai ales cele care nu se văd, au un scop din ce în ce mai străveziu. Prin decredibilizarea lui, să fie dată o lovitură comisiei pe care o conduce şi, în final, Raportului pe care urmează să-l publice această comisie, înfiinţată de Traian Băsescu. “Dezvăluirile” care apar în mass media, despre articolele scrise de Vladimir Tismăneanu înainte de plecarea sa din ţară, funcţionează ca atare doar pentru cei care n-au urmărit publicistica lui şi pentru cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu ce a declarat profesorul de la Maryland despre trecutul său din România. Elementar ar fi fost ca aceste aşa-zise dezvăluiri să fie însoţite şi de declaraţiile lui Tismăneanu despre ele. Nu i le-a cerut nimeni, iar cei care îl atacă – poate că justificat din punctul lor de vedere – sînt trataţi ca unici depozitari ai adevărului despre el.

Marile obiecţii împotriva calificării morale a lui Vladimir Tismăneanu de a prezida o comisie care să dea un verdict asupra comunismului din România sînt, cred, cel mai puţin plauzibile. Politologul care s-a exilat în 1981 nu şi-a alcătuit după aceea o biografie de disident al regimului. A mărturisit, la “Europa liberă”, că a scris articole prin care a susţinut comunismul autohton, dar s-a dezis categoric de ele. Asta s-a întîmplat în anii ’80, cînd majoritatea celor care îl atacă azi, în ţară, aveau relaţii armonioase cu regimul Ceauşescu. Vladimir Tismăneanu a început în acei ani serialul său difuzat de “Europa liberă” despre culisele comunismului din România, una dintre cele mai bine documentate şi mai obiective contribuţii în domeniu. Acelaşi Tismăneanu vorbea atunci, de la microfonul “Europei libere”, despre disidenţii comunismelor europene, din postura politologului informat, capabil să discearnă rolul acestora la erodarea regimurilor ai căror susţinători fuseseră.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-douazeci-de-ani-despre-adevar-onoare-si-constiinta/

 


Nicolae Ceausescu si Crin Antonescu sau Homo Scornicestiensis si Homo Isacciensis

28/01/2013

Precizez cat pot de serios ca un blog nu este un tratat de politologie. Unii uita acest detaliu totusi semnificativ. Pe un blog ori intr-un comentariu jurnalistic poti scrie eliberat de obligatia citarii cu maxima acribie a fiecarei surse. Un blog nu este o teza de doctorat. Pe un blog mai si glumesti. Am scris, nu fara ironie, despre Homo Isacciensis si Homo Praevaricatus, s-au gasit critici care sa sustina ca as fi atentat cumva la demnitatea lui Crin Antonescu si a lui Victor Ponta. Nu faceam decat sa ma refer la localitatea de bastina a primului si la comportamentul arhicunoscut al celui de-al doilea, plagiator dovedit si mincinos in serie. Regretatul sociolog rus Iuri Levada a creat conceptul de Homo Praevaricatus. Termenul a intrat, ca si Homo Sovieticus, in vocabularul curent. Despre Homo Sovieticus a au scris Aleksandr Zinoviev, Mihail Heller, Aleksandr Nekrich, chiar si romancierul Jerzy Kosinski, sub pseudonim, in teza sa doctorala (nu stiu daca terminata) de la Columbia University. Kosinski a vorbit despre acest subiect la o conferinta pe care am organizat-o la New York in octombrie 1987.

Pe blogul sau, Ioan T. Morar propune un binevenit memento, mai ales ca au trecut doar doua zile de la candva obligatoriul festival al iubirii de despot desfasurat pe 26 ianuarie. Cand istoricii de curte il omagiau pe Homo Scornicestiensis nu o faceau spre a-i diminua cuma rolul de geniu al Carpatilor si vultur al suveranitatii nationale. Chiar scribul de la Sectia de Propaganda, Ion Spalatelu, implicat in geneza sintagmei, era originar din Scornicesti les deux Eglises,  era el insusi un Homo Scornicestiensis. Accentuez ca nu-i compar aici pe Ceausescu (Nicolae) si Antonescu (Crin), ci ofer doar un exercitiu de destindere prin anti-nostalgie.

http://blog.itmorar.ro/pentru-nostalgici-si-pentru-rafinati-homo-scornicestiensis/

 

 


Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

18/01/2013

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatorea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Chavez a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat)  in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate  de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despise hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

You have many friends and admirers, as well as as many foes and detractors. This is my fate as well, especially after I chaired the Truth Commission (the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship) in Romania in 2006. Your struggle and amazing life story have inspired me. Allow me thank you wholeheartedly.

Congratulations to Arlette Machado for having made this extraordinary book possible.

Azi dimineata Sofia mi-a trimis un mesaj din care reiau aici doar o fraza:

 I think, and hope, more people love us than hate us…

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber
 
http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers