Străzile au amintiri: Şcoala Medie Mixtă nr. 28, “Doctor Petru Groza”

14/09/2014

Motto: “Memoria este o oglinda opaca, sparta in cioburi sau, mai bine zis, alcatuita din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plaja de uitari”.–Hector Abad Faciolince, “Suntem deja uitarea ce vom fi” (traducere de Mariana Sipoş, Curtea Veche Publishing, 2014)

Era pe 15 septembrie 1958. Exact în acea lună a început şi ancheta tatălui meu la Comisia Controlului de Partid. Atmosfera din casă era greu respirabilă, plutea un aer ameninţător, ştiam cu toţii că se năruie ceva ce părea statornic şi previzibil. Nervii erau mereu pe cale de a exploda. Cine a văzut filmul lui Nikita Mihalkov, “Soare inşelător” (“Burnt by the Sun”) ştie despre ce vorbesc. M-a însoţit la şcoală, pentru prima zi a noii experienţe, sora mea mai mare, Vichi, intrată atunci în clasa a XI-a, deci ultima de liceu, în acele vremuri. Cealaltă soră a mea, mai mare cu şapte ani, Rodica, era şi ea acolo, am întîlnit-o în curtea şcolii. Şcoala fusese pînă atunci “Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă”. În iunie 1958 plecaseră trupele “frăţeşti”, fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernul-marionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. La fel şi învăţătoarele (nu-mi amintesc de niciun bărbat).

Sigur, româna o preda o respectată doamnă de veche formaţie, Ileana Perţache, dar asta se petrecea abia în clasele mai mari. La fel, geografia o preda un profesor cu numele Ghica, se pare descendent al uneia din ramurile ilustrei familii. Matematica o preda un basarabean, Alexandru Gavrilovici, poreclit “Ceacanica” (habar n-am de ce), iar biologia, o doamnă numita Liubov Fetova. Era înaltă, corpolentă, cu părul strîns pe spate cu multe agrafe, blondă – şi avea cel puţin trei guşi. I se spunea “amoeba”. Mai era şi altă profesoară de geografie, relicvă a Şcoliii Ruse, cu numele Galina Ciorbă. Să nu o uit pe profesoara de limba şi literatura rusă, Tamara Mihailovna Rosenzweig, originară din URSS. Dupa divorţul de primul soţ, Tamara Mihailovna s-a măritat cu celebrul ilegalist şi corifeu al realismului socialist în cea mai tristă perioadă a stalinismului, Nicolae Moraru.

Surorile mele intraseră la Şcoala Rusă imediat după ce familia a revenit din URSS, în 1948. Eu, fiind născut în 1951, ştiam ceva rusă din casă (kitchen Russian) şi unele cîntece învăţate la căminul (gradiniţa) CC-ului de pe Aleea Vulpache. Rusa nu mai era obligatorie în primele patru clase, apoi a încetat să mai fie obligatorie în genere (după 1962). Am ajuns deci în curtea şcolii, Vichi mi-a spus “la revedere”, ne-am înrolat pe clase în careu, am ascultat cuvintele de bun venit ale directorului. Peste un an, era instalat un nou director, profesor de geografie, Burcescu, cu figura simiesca, poreclit (Gibi), de la gibon. Ne-a preluat învăţatoarea clasei în care fusesem “repartizat”, întîia A. Învăţatoarea era o basarabeancă militaroasă, vorbea cu un pronunţat, de neconfundat, accent rusesc. O chema, ne-a spus imediat, Olga Alexandrovna Dominte. Aspră, distantă, încruntată, posomorîtă, plină de riduri, mi-a creat o stare de teribilă nelinişte. În clasa a doua am şi evadat vreo două săptămîni de la şcoala, voi povesti aventura cu alt prilej.

Norocul meu e că am nimerit în bancă (eram cîte doi într-o banca, putem conversa în şoaptă) cu Andrei Manoliu. Tatăl său, doctor ilegalist, era directorul spitalului “Elias”. Mama era pediatră, tot în sistemul sanitar de partid. Locuiau aproape de noi, pe strada Ermil Pangratti, colt cu Zambaccian. Noi locuiam pe Grigore Mora. Făceam cel mult zece minute de la mine de-acasă pînă la Andrei. Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi pînă azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghită Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filosofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă, întîia B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa). Cu unii dintre aceştia aveam să fiu coleg după 1963 la Liceul 24, azi “Jean Monnet”. Olga Alexandrova ne supraveghea atent, aveam sentimentul că intrasem într-un fel de mică temniţă. Nu-mi doream decît să scap cît mai repede de-acolo, să ajung acasă, să citesc, să ies pe stradă şi să joc handbal. Am ştiut din prima zi de şcoală că nu voi fi un tocilar, că, deşi am fost înzestrat cu o memorie excelentă, nu o voi irosi pentru toate tâmpeniile care ni se băgau pe gât. Ştiam, de asemenea, că nu voi fi un elev obedient.

Azi, şcoala se numeşte Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”. Numele s-a schimbat de multe ori, adresa a rămas mereu aceeaşi: Strada Arhitect Ion Mincu nr.10. Spre a relua titlul unui film cu ilegalişti din juneţea mea: “Străzile au amintiri”. Scenariul era de emigrantul comunist grec Dimos Rendis şi de jurnalistul Ioan Grigorescu. Muzica, de Tiberiu Olah. Regia de Manole Marcus. Fiul lui Manole Marcus, Martin, a fost elev la Liceul “Dr. Petru Groza”, coleg de clasă cu verişoara mea, regretata Olga Boico-Trébitsch. Olga a murit, a murit şi Martin. Raman strazile si amintirile…

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/18/amintirea-olgai-boico-trebitsch/

http://acum.tv/articol/8432/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-nicolae-moraru-iestetician-impostor-stalp-al-ideologiei-comuniste/

Articolul de mai sus a aparut in grupajul “Punktul saptamanii”, realizat de Cristian Pătrăşconiu, care scrie si “Argumentul”, in revista online LaPunkt, alaturi de contributii semnate de Ioan T. Morar, Robert Şerban si Florin Şari.

http://www.lapunkt.ro/

PS: Copiii Licai Gheorghiu cu Marcel Popescu (primul ei sot), ulterior infiati de Gheorghiu-Dej, mergeau la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobanti. Acolo au mers si copii lui Alexandru Barladeanu, Grigore Preoteasa, Miron Constantinescu, Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil. Acolo a mers Sorin Oprescu. Cred ca si Daniel Daianu. Dar, evident, majoritatea copiilor din Primaverii si din zonele apropiate mergeau la “Petru Groza”. Erau trei clase intaia, daca nu ma inseala memoria. N-am nici cea mai vaga idee cum am fost “distibuiti”, pe baza caror criterii. Oricum, Nicu Ceausescu si Vasile (Vasea) Borila erau cei mai sus plasati (aveau tatii membri plini ai Biroului Politic), Lena Rautu un pic mai jos (membru supleant al BP, dar extrem de influent ca sef al Directiei Propaganda si Cultura). Mircea Alexa era fiul lui Augustin Alexa, pe atunci procuror general al RPR, membru in CC.

As vrea sa precizez ca nu erau doar copii de stabi acolo. Imi amintesc de pilda de Radu Logotetti, de Serban Conovaru, de Cristian Langa, de Daniel Schaeffer, de Rodica Purcel si altii care locuiau pe strazile din preajma liceului (Porumbaru, Popa Savu, Barbu Delavrancea). In clasa B era si Sandra Petrescu despre care aveam sa aflu mai tarziu ca era fiica generalului de justitie militara, colaborationistul de trista amintire Alexandru Petrescu. Nu stiu exact in ce an a intrat la “Petru Groza”, dar acolo a facut liceul, nascut fiind in acelasi an cu mine, antropologul si psihologul Vintila Mihailescu. La fel, pana la plecarea din tara in clasa a XI-a, fratele sau, actualul profesor universitar de matematica din Germania Preda Mihailescu (a fost coleg de clasa si bun prieten cu verisoara mea).

Sora mai mare a lui Vasea Borila, Iordana, avea sa se casatoreasca, la inceputul anilor 70, cu fratele cel mare ale lui Nicu Ceausescu, Valentin. Iordana si Valentin au mers si la “Petru Groza” (ea era mai mare cu un an, deci a terminat cu un an inaintea lui). Bucur si Ursula Schopu au avut patru fiice, au studiat la acest liceu (Ana, Pia, Ionuta si colega mea Svetlana). Alti elevi din clasele mai mari: Ani Chivu (fiica lui Chivu Stoica sia Ecaterinei Micu), Viorel, Ioana (a murit devreme) si Gheorghe Bodnaras, Ticu si Vichi Burca, Ana si Tinu Salajan, Anca Rautu, Iuri Chisinevschi (si fratii sai Andrei si Gheorghe) etc Nu poate fi omis, evicent, ca absolvent al Scolii Ruse cel care avea sa devina traducatorul personal al lui Ceausescu, apoi, dupa prabusirea dictaturii, ministru de externe, Sergiu Celac. Sora mea Rodica a fost colega de clasa cu Aurica Draghici, fiica lui Alexandru ai a Martei Draghici. In lcasa cu Tudor Jebeleanu era Norica, sora ei mai mica. A studiat acolo fetele Gavriliuc (Nusa si Gabi), fiicele generalului Mihai Gavriliuc, primul sef al DIE (exclus din PMR in 1960). La fel, copiii lui Anton si ai Lenutei Moisescu si cei ai generaului MAI Aurel Stancu. Alexei Florescu a absolvit Liceul “Petru Groza, ca si sora sa Claude. Toti copiii Gaston Marin (Minu, Jackie si Ileana) au studiat acolo. Gelu Apostol, Vladimir Socor, Ileana Bogdan, Nica si Andrei Bellu, Mircea si Ana Zaharescu (copiii lui Barbu si ai lui Betty), Iulian si Zoia Bughici, fratii Bogdan si Emilian Popescu (fiii generalului de securitate, ulterior ambasador in Birmania Gogu Popescu) etc etc Sunt sigur ca profesorul Peter Manu poate oferi date suplimentare. Sa nu uit, Petre Roman a terminat Liceul “Petru Groza”. Mi se spune ca Victor Ponta a studiat la “Colegiul National “Tudor Vianu”…


Nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup (un dialog cu Daniel Cristea-Enache)

24/08/2014

Daniel Cristea-Enache: Raportarea dvs. la lecturile vechi şi ingenue ale copilăriei, din cărţi-fanion ale realismului socialist, e, după cum se vede, mai degrabă nostalgică decît (auto)critică. Şi e firesc să fie aşa, întrucît relevantă rămîne vîrsta la care se face lectura, iar nu judecata din perspectiva ulterioară. Cînd anume s-a produs, prin revelaţii şi achiziţii intelectuale, maturizarea dvs. ca lector? Care a fost “declicul”? Cartea cărui autor v-a desprins de Pantheonul eroilor sovietici?
Pe de altă parte, e interesant de văzut ce rol au jucat profesorii în această traiectorie: unul important, apropiat de cel al familiei, ori unul nesemnificativ? Aţi fost un elev turbulent, tipul adolescentului răzvrătit, sau unul “model”?
Vladimir Tismăneanu: Probabil că pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuţiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică “Novîi Mir” unde au apărut romanul lui Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezgheţului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtuşenko, Voznesenski şi ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism. Părinţii mei, dar şi sora mamei şi soţul ei, aveau prieteni în Franţa, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele ţări. După excluderea sa din PMR, sub acuzaţia de fracţionism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani cînd mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simţea un paria şi nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea sa din partid într-o şedinţă de pomină de la Editura Politică.Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel şi mătuşa mea Cristina Luca. Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nici o responsabilitate importantă în ceea ce se numea “frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism ştiinţific de la Universitatea din Bucureşti pe care o condusese pînă la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tuşă, ca şef de redacţie la Editura Meridiane, de unde s-a şi pensionat în anii ’70. Aş zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale “Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti şi de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Ţepeneag care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întîlnesc pe Dumitru Ţepeneag. Era, cred, în 1973 cînd revenise pentru puţin timp din Franţa. Domnul Ţepeneag mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămînerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece şi ea, mi-a dăruit cîteva cărţi esenţiale, între care ediţia franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar şi scrierile unor autori anarhişti. Cred că tot din acea bibliotecă am avut şi cărţile unor Claude Lefort şi Edgar Morin, poate şi pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu ştiinţa tatălui său, veteran din Maquis, ministru al chimiei, cărţi de filosofie şi sociologie, dar şi volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism şi fascism ca experimente înrudite.

În 1963 m-am mutat de la Liceul “Petru Groza” la nou înfiinţatul Liceu 24, azi Liceul “Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariţia revistei “Secolul XX“, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslaşu, apoi de Dan Hăulică şi Ştefan Aug. Doinaş. Apăreau acolo traduceri din autori pînă atunci ignoraţi, negaţi, interzişi. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai tîrziu decît alte ţări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citeşti pe marii autori ai modernismului. Încă sub Dej, în “Biblioteca pentru toţi“, apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În “Contemporanul“, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant şi oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulţi dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Aş zice deci că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare.

În anii următori, graţie prieteniei mele cu Lena Răutu (colegă de clasă, fiica fostului dictator cultural), cu Florica Jebeleanu, cu Alexei Florescu, aveam să capăt acces la cărţi din anii interbelici, dar mai ales la cele apărute în colecţii precum “Livre de Poche“. Pe unele din acestea le puteai cumpăra, dacă aveai pile şi noroc, chiar la librării precum “Kretzulescu” şi “Sadoveanu”. Puteai cumpăra de la magazinele de “difuzarea presei” revista “Les lettres françaises“, condusă de Aragon şi de Pierre Daix. Acesta din urmă era critic de artă şi jurnalist comunist, fusese un fanatic stalinist în anii ’50. Era căsătorit cu fiica lui Arthur şi a lui Lise London. Comunist ceh, London luptase în Spania, apoi în Maquis. În anii ’50, a fost unul dintre acuzaţii din oribila înscenare care a fost procesul Slansky. Era bun amic, din anii de luptă comună în FTP-MOI, cu mătuşa mea. Daix se trezise între timp, mergea pe calea apostaziei, scria eseuri despre cubismul lui Picasso, a prefaţat ediţia franceză din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Conversam despre aceste subiecte cu bunul meu prieten, Radu Stern, critic de artă şi expert în avangardă, care trăieşte la Lausanne. Cred că Radu a fost cel care mi-a dat să citesc Zero şi infinitul de Koestler. Cred că a fost în 1967, aveam 16 ani. Cam de prin 1966 am început să ascult emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, apoi, cu aceeaşi regularitate, editorialele lui Noël Bernard la “Europa Liberă”. Am scris recent şi reiau aici această mărturisire: mă consider copilul spiritual al “Europei Libere”.

Nu a fost o singură carte care m-a “emancipat” în raport cu autorii sovietici, a fost mai degrabă o atmosferă în care pluralismul intelectual, chiar embrionic, devenise posibil. Dar, dacă e să numesc o carte anume, aş spune că a fost De veghe în lanul de secară, tradusă de Catinca Ralea. După ani, aveam să devin bun prieten cu Catinca. Graţie lui Salinger am îmbrăţişat un nonconformism pe care altfel, poate, l-aş fi reprimat. O altă carte care m-a marcat a fost Ciuma lui Camus. Dar şi nuvelele lui Thomas Mann, în primul rînd Moarte la Veneţia şi Mario şi vrăjitorul. A fost şi teatrul lui Camil Petrescu pe care l-am citit şi recitit. Aşa am ajuns să-l consider pe Danton unul din personajele mele favorite.

Nu eram cîtuşi de puţin un tocilar, luam note maxime doar la materiile care mă atrăgeau. Nu suportam autoritarismul, sfidam profesorii conformişti, deci am fost de cîteva ori admonestat de directorul şcolii. Profesorii de la şcoală au contat, îndeosebi profesoara de română, doamna Felicia Hagiac, elegantă, subtilă, rafinată, şi cea de engleză, doamna Liana Voinescu, exemplară printr-un sarcasm gentil şi o pasiune formidabilă pentru poezia de limbă engleză. Datorită ei ştiu şi acum pe dinafară fragmente din sonetele lui Shakespeare. Înaltă de pe peste un metru optzeci, subţire la propriu şi la figurat, superb îmbrăcată, semăna cu Verushka din Blow Up a lui Antonioni. Avea ceva aristocratic în mişcări, în stil.

Am avut şi excelenţi profesori particulari de limbi străine. Datorez acest lucru părinţilor mei care, dincolo de orice constrîngeri financiare (şi acestea n-au lipsit, mai ales între 1960 şi 1964), n-au ezitat să mă susţină în pasiunea pentru limbile străine, plătind aceste ore particulare. Să-l amintesc aici pe Carol Popper, vorbitor perfect de engleză, germană şi franceză, un domn în vîrstă, delicat, mare iubitor de Wagner şi Wilde. De la el am auzit prima oară despre “Tetralogia” wagneriană. Dar ţin să o amintesc şi pe doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama marelui traducător care a fost Alain Paruit. Cel care mi-a fost profesor de germană, Basilius Abager, era un personaj despre care mi-ar plăcea să mai vorbim. El mi-a dat să citesc exemplare din revista “Text+Kritik“, numere speciale despre Trakl, Benn, Rilke, Musil, Broch, Kafka. Era un mare meloman, avea o aplecare specială pentru muzica modernă, inclusiv compozitorii polonezi (Lutoslawski, Penderecki). Am reluat engleza mai tîrziu, de dragul conversaţiei, cu Gavril Gabor, ilegalist care trăise în Palestina (în timpul mandatului britanic) şi la Londra, profesor la Arte Plastice. El mi-a dat să citesc Roth, Doctorow, Vonnegut, Updike, Mailer. Am preţuit întotdeauna alteritatea, diferenţa, nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup. Cred, aşadar, că aveam în mine, încă din adolescenţă, o nelinişte care, sper, nu s-a stins şi nici nu se va stinge cît timp mai gîndesc şi mai scriu. În absenţa unei asemenea nelinişti, scrisul devine corvoadă, lectura – obligaţie de serviciu, iar gîndirea se leneveşte iremediabil.

(va urma)
Textul de mai sus aparut in revista online Liternet:

Radio Europa Liberă, Securitatea şi jandarmii culturali

14/07/2014

Intelectual vorbind, sunt copilul Europei Libere. Chiar cu zgomotele de fond, inevitabile, emisiunile REL in romaneste nu mai erau bruiate dupa 1964. Stiam precis acest lucru de la tatal unui coleg de liceu cu care eram bun amic, inginerul ilegalist Iosif Scherman, un personaj fabulos care lucrase in serviciul de bruiaj (mergea des acolo, era situat undeva in Muntii Carpati). Poate sa fi fost unele momente de bruiaj, dar, in genere regimul a tolerat transmisiunie radiourilor occidentale, mai ales in perioada cand era laudata politica externa. Ceea ce nu inseamna ca nu exista o veritabila obsesie legata de REL. Jandarmul cultural Eugen Barbu, scriitor odinioara iconoclast convertit in megafon al partidului, a declansat atacurile inca din anii de relativa liberalizare (1966-1968), in paginile saptamanalului pe care il conducea (“Luceafarul”).

Ulterior, aceste campanii au fost exacerbate in paginile revistei “Flacara” condusa de Adrian Paunescu (v. mizeriile scrise de Dinu Sararu impotriva Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca) si in “Saptamana”, sub semnaturile liui Barbu, Vadim Tudor, Artur Silvestri si in “Luceafarul” condus de Nicolae Dragos, apoi de Nicolae Dan Fruntelata si Mihai Ungheanu. Temele saptamaniste au revenit in discursul vadimist de dupa 1989, dar nu numai acolo. Pot fi regasite in publicatiile FSN in 1990 (“Azi”, “Dimineata”) precum si in “Adevarul” condus de Darie Novaceanu. Despre fituici deschis securiste precum cea antifrastic numita “Europa” nici nu are sens sa mai vorbesc.

Revista “Agora”, condusa de scriitorul disident Dorin Tudoran, publicata in Statele Unite si difuzata clandestin in tara, s-a opus categoric si deschis isteriei patriotarde a grupului condus de Barbu si Paunescu. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca faceau parte din comitetul editorial, au scris acolo articole esentiale. Paul Goma era unul dintre redactori. La fel, politologul american originar din Romania Michael Radu si subsemnatul. Radio Europa Libera a jucat un rol fundamental in informarea publicului din Romania privitor la actiunile disidente, la greva anticomunista din Valea Jiului (august 1977), la revolta muncitoreasca de la Brasov (noiembrie 1987). Amintesc aici alte nume importante: Preda Bunescu, George Cioranescu, Mircea Carp, Neculai Constantin Munteanu, Emil Georgescu, Emil Hurezeanu, Victor Eskenasy, Serban Orescu, Ioana Magura-Bernard, Raluca Petrulian, Max Banush, Liviu Floda (Andrei Brandus), Iustin Liuba, Constantin Alexandroaie, Silvia Cinca, Iacob Popper (controversat, stiu, dar a lucrat acolo si la un moment dat a fost o voce importanta). Ar merita sa vorbesc separat despre Ghita Ionescu si George Minden.

In cadrul serviciului de cercetare s-au scris texte esentiale pentru intelegerea situatiei din Romania. Ele au circulat in Vest, erau scrise in engleza. Intre cei care au lucrat in acel serviciu, ii amintesc pe Michael Shafir (ani de zile seful acestui departament), Vladimir Socor, Mihail Sturdza, Anneli Gabanyi, Dan Ionescu, Rene des Flers. Sa nu-i uit pe colaboratorii Monicai Lovinescu, intre care Alain Paruit pe care il cunosteam inca din tara (era fiul profesoarei mele private de franceza, doamna Christianne Herscovits) si Serban Cristovici, traducatorul cartii “Cetatea totala” de Constantin Dumitrescu, aparuta la Paris cu o postfata de Paul Goma. Trebuie mentionati, evident, Matei Cazacu, Alexandru Niculescu, Mihnea Berindei.

Alain, Serban, Claude Levinson (fiica Martei, buna prietena a parintilor mei, nascuta in Franta, facuse studii de indianistica la Moscova, maritata cu un jurnalist de la “Le Monde”) au fost traducatori devotati si de mare talent, merita recunostinta noastra. La emisiunea lui Nestor Ratesh de la Washington au colaborat de-a lungul anilor Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Michael Radu, Dorin Tudoran si subsemnatul.

Despre directorii Europei Libere am scris in articolul aparut chiar pe site-ul radio-ului.

http://www.europalibera.org/content/article/25449926.html

Ca Securitatea a incercat sa penetreze departamentul romanesc, nu incape nicio indoiala. Un exemplu este cazul Ivan Denes, descris de Ioana Magura-Bernard in amintirile ei si despre care am scris pe “Contributors”. Intre colaboratorii externi, tin sa-l amintesc pe Cornel Dumitrescu, avocat originar din Brasov, fiinta deschisa si inimoasa, super-informat la capitolul istoria comunismului romanesc, ulterior fondator, impreuna cu Dan Costescu, al saptamanalului “Lumea Libera Romaneasca”, publicat la New York.

Era in ianuarie 1983, daca nu ma inseala memoria, cand l-am cunoscut la sediul de pe Broadway al REL (sediul central era la Munchen, fireste). Mersesem acolo, invitat de Liviu Floda, sa-l intalnesc pe Vlad Georgescu, aflat intr-o scurta vizita la New York.

Am conversat cu Vlad vreme de doua ceasuri. Era delicat, prietenos, erudit, cu un remarcabil respect pentru idei. Avea un fin simt al ironiei si detesta orice fel de stridenta. Nu era omul semnelor de exclamare, al pamfletelor ad hominem. Primul sfat in legatura cu scrisul in engleza a fost: “Tine minte ca in lumea anglo-saxona nimic nu convinge mai mult ca dubiul”. Editorialele sale depun marturie, asemeni celor ale lui Noel Bernard, pentru pozitia sa ferma, dar intotdeauna argumentata cu calm, fara patos propagandistic in favoarea unei Romanii eliberata de dictatura comunista. Asa a inceput colaborarea mea saptamanala cu Europa Libera, o colaborare care, iata, dureaza si astazi…

Articol difuzat la postul de radio Europa Libera si aparut initial pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/article/25456922.html?nocache=1


Nostalgii: Hugues Aufray, “Celine”

27/06/2014


Hipnotizantul Peter O’Toole: La nostalgie n’est plus ce qu’elle était…

16/12/2013

“La nostalgie n’est plus ce qu’elle était” este titlul autobiografiei marii actrite de film Simone Signoret. Mi-a revenit in memorie citind atat de frumosul articol al lui Marius Stan despre marele Peter. Mi-am amintit cum am vazut, era in toamna lui ’67, “Cum sa furi un milion”. Eram cu Haralambis Angourakis (coleg de scoala, prieten apropiat pe atunci, azi europarlamentar KKE). Apoi” Becket”, mereu pe muchie de cutit, cu acea lupta eterna intre loialitati  incompatibile, “Lawrence”, “Leul in iarna” si cate altele. Peter le voyou, Peter aventurierul,  Peter ratacitorul, Peter quijoticul, Peter boemul nesabuit, Peter melancolicul disperat…

 

“Peter O’Toole nu a fost doar un imens actor, ci și un om cu o voință fantastică. Încă din adolescență își nota în jurnal că nu va fi un om banal și că “va agita nisipurile netede ale monotoniei”. S-a dus acum dintre noi, la 81 de ani, încă un copil unic al cinematografiei și, privind retrospectiv, cred că putem rezuma totul sub titlul unei profeții împlinite. Un excentric din naștere, Sir Peter s-a dedulcit nu doar la hainele grele ale lui Henric al II-lea (în The Lion in Winter sau Becket), ci și la viață pur și simplu: un călător perpetuu, un pasionat al escapadelor bahice, un indiferent încântător, aproape un zănatic! O’Toole și-a transformat pedigriul într-un titlu de glorie atunci când declara senin că nu aparține clasei muncitoare irlandeze, ci clasei criminale (trei dintre foștii prieteni din copilărie fuseseră mai târziu spânzurați pentru crimele comise).

E aproape imposibil de nominalizat rolul său cel mai strălucitor. Probabil că ar exista o oarecare unanimitate în privința lui T.E. Lawrence, fascinantul personaj pus să străbată platouri întregi de deșert, șeici, ambuscade cu turci și memorabile dialoguri cu ofițeri ai armatei britanice. O pereche de ochi albaștri, melancolici, dar sfredelitori, puși să conducă triburi împotriva turcilor în timpul Primului Război Mondial, să-și închipuie unitatea arabă în mijlocul unor extrem de dogoritoare evenimente. Un rol ca o mănușă, am putea spune, din partea unui Peter O’Toole care, la fel ca în viață, nu ne lasă decât să intuim extrem de vag ce anume l-ar fi înclinat spre această lume exotică a dunelor de nisip. Personajul plin de mister al lui Lawrence nu-și putea găsi mai bine cuibul decât în spatele acestor doi ochi albaștri de o intensitate sfărâmătoare.

O’Toole a fost mereu înconjurat de titani ai cinematografiei: Anthony Quinn, Alec Guinness sau Omar Sharif (în Lawrence of Arabia), Eli Wallach sau Audrey Hepburn (în How to Steal a Million), Richard Burton (în Becket), Katharine Hepburn, Anthony Hopkins (în The Lion in Winter) sau chiar John Lone (în The Last Emperor). A contat și acest detaliu în tabloul final al unei genialități cinematografice? Probabil. Dar dincolo de echipele strălucite de platou, Peter O’Toole a epatat mereu ca reprezentant al unei specii rare, născută și apusă practic odată cu el. În pofida unei karme prielnice, O’Toole a continuat să sfideze conveniențe, limite fizice, canoane de tot felul. Putem spune că a reușit în pofida acestor lucruri, împotriva naturii sale nesupuse, iar toate la un loc nu fac decât să-i adauge un bemol [erată: diez] de admirație la imaginea de monstru sacru - clișeul preferat al cinematografiștilor! Nimic nu l-a putut opri pe Sir Peter până la acești 81 de ani plini, nici măcar doctorii care îl avertizaseră în nenumărate rânduri asupra efectelor nocive ale băuturii. Totul s-a jucat pe muchie de cuțit în viața lui O’Toole, totul s-ar fi putut scrie diferit, dar totul a fost scris să fie astfel. Când regizorul David Lean căuta rolul principal pentru Lawrence of Arabia, nu puțini au fost cei care s-au îndoit de oportunitatea angajării lui Peter (mai cu seamă din cauza acestei reputații de “hellraiser”). Dar niciun argument de acest fel nu a putut înlocui prestația pură a lui Peter, plierea ideală pe cofrajul lui T.E. Lawrence. Ce a urmat a fost poveste… După 2 ani de filmări, pe teritoriul a 7 țări diferite, după degete rupte, arsuri și insolații, după glezne luxate și ligamente avariate, Peter O’Toole ieșea maiestuos pe scena lumii ca marele Lawrence al Arabiei. “M-am trezit într-o dimineață ca să constat că eram faimos”, spunea el la acea dată. Când afirmăm că această carieră colosală a fost presărată nu doar cu excentricitățile lui, ci chiar cu sânge și agonie, nu exagerăm prea mult. Nu puține au fost filmele în care Sir Peter a pătimit la modul cât se poate de fizic. De pildă, turnând alături de Hepburn pentru Leul în iarnă, O’Toole își rănește grav unul din degete între două ambarcațiuni, dar își duce eroic bucata desprinsă până a mal, acolo unde o înmoaie într-un pahar de coniac, după care și-o fixează la loc. Apoi își bea licoarea. Normal! Nenumărate astfel de incidente au brăzdat cariera sa fabuloasă, una trăită la limita dintre demență și normalitate. Privind astăzi în urmă, cu mult drag și mai mult calm, putem spune că Peter O’Toole a personificat tot ce are mai spectaculos destinul: sublima imperfecțiune, celebritatea involuntară, jemenfoutismul total…

Nu știu acum ce poate surprinde mai bine esența acestui personaj. S-a jucat mereu pe sine. S-a jucat cu viața, a sfidat-o, a pus-o la încercare. Și poate că multora nu le iese și la fel de mulți s-ar pierde între valurile nesăbuinței cu o astfel de atitudine permanent sfidătoare, dar lui Peter O’Toole i-a surâs și chiar i-a devenit marcă. La final, atunci când cad toate cortinele scenelor lumii, O’Toole va putea rosti cu siguranță un ultim și reverberant cuvânt: PASIUNE!

Iar nouă, spectatorilor de rând, nu ne rămâne decât să-i preluăm în gând exercițiul favorit și să-l petrecem mental peste toate limburile posibile: The only exercise I take is walking behind the coffins of friends who took exercise!

RIP, Peter O’Toole!”

http://www.contributors.ro/cultura/peter-otoole-hoinarul-con%c8%99tient/

http://livre.fnac.com/a2891878/Simone-Signoret-La-nostalgie-n-est-plus-ce-qu-elle-etait


Vizul Lazurkinei. O amintire cu Vladimir (de Sever Voinescu)

14/11/2013

Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărții ”Diavolul în istorie. Comunism, fascism și cîteva lecții ale secolului XX” de Vladimir Tismăneanu. O voi citi și voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire. Acum mai bine de 10 ani, în bucătăria de poveste a Christinei Zarifopol Illias din Bloomington, Indiana, la capătul uneia dintre multele seri de neuitat petrecute acolo, Vladimir Tismăneanu ne-a spus mie, Christinei și lui Lukey, o poveste incredibilă. Uneori, istoria are plăcerea sadică de a se juca sarcastic cu cei mai puternici dintre muritori. Uneori, e bine să ne amintim asemenea poveşti fabuloase. În plus, eu o (re)spun aici și din motive sentimentale: pur și simplu, mi-e dor de acele seri.

În 1961, Hruşciov era în apogeul puterii sale. Era anul în care aproba construirea Zidului berlinez, anul în care anunţa lumii cu mîndire că URSS detonase o bombă cu hidrogen de 58 de megatone (nici pînă azi nimeni nu mai detonat vreodată o bombă mai puternică), iar Hruşciov glumea spunînd că URSS putea şi mai mult, dar redusese forţa bombei ca să nu spargă chiar toate geamurile din Moscova, poligonul fiind situat la Cercul Polar, era anul în care URSS sfida China şi savura propagandistic isprava cosmică a lui Gagarin.

1961 este şi anul celui de-al 22-lea Congres al PCUS. Lucrările decurgeau normal, ca la carte. Miile de delegaţi se comportau foarte bine. Hruşciov, care se urcase în fruntea partidului cu faimosul Raport Secret din 1956 în care învinsese memoria lui Stalin avea, totuşi, o problemă. Nu politică, ci simbolică. Stalin dormea somnul etern în mausoleul de lîngă Kremlin, alături de Lenin, acolo unde fusese depus cu fast antic în 1953. Printre sutele de vorbitori la Congres a fost înscrisă şi bătrîna activistă Dora Abramovna Lazurkina. Îi fusese apropiată şi devotată lui Lenin de foarte tînără, încă din 1902, pe cînd avea doar 18 ani. În timpul marii prigoane staliniste din 1937 a ajuns în lagăr. A fost eliberată abia după Congresul din 1956, cel cu Raportul Secret. Lazurkina a început vorbirea spunînd că a rezistat aproape 20 de ani în Gulag doar pentru că Lenin a fost mereu cu ea, în mintea ei, în sufletul ei. De dincolo de moarte, Lenin personal o susţinuse, o încurajase, o protejase, îi spusese mereu că adevărata bolşevică este ea, cea din lagăr, şi nu Stalin. Congresul e cuprins de fior şi aplaudă in crescendo. Lazurkina mărturisește că și acum, după ieșirea din lagăr, îl visează pe Lenin și stă de vorbă cu el. Emoţia tovarăşilor atinge culmi. Simțind bine că e momentul, Lazurkina dă lovitura: „Tovarăşi, chiar aseară, ştiind că voi vorbi în faţa Congresului, l-am întrebat pe tovarăşul Lenin ce să vă spun.” Sala încremeneşte. Adunarea de atei, devotaţi ai celui mai brutal materialism-dialectic, îşi ţine respiraţia. Lazurkina urma să le dezvăluie ce zice Lenin din lumea de dincolo, o lume care, desigur, după doctrină, nu există, dar sufletul rus, îmbibat de ortodoxie slavă și condimentat cu superstiții medievale, știe el mai bine. Orice tovarăș este, în fond, un celavec. Așa că, nu-i de mirare, Congresul trăiește cu emoție sentimentul general că, prin gura Lazurkinei, va vorbi chiar marele Lenin. O scenă demnă de analele parapsihologiei se petrece în plenul Congresului PCUS. Activista a continuat: „Lenin mi-a spus aşa: Tovarăşa Lazurkina, să ştii că pentru mine este o ofensă că în mausoleu stau alături de Stalin, care a adus atîtea deservicii partidului”. Cuprinși, parcă, de  transă, din ce în ce mai mulţi tovarăşi din sală au început să ceară mutarea imediată a lui Stalin din mausoleu. Rapid, întreaga sala ovaţionează spontan figura marelui Lenin, ca şi cum ar fi fost acolo. Vociferările devin vacarm. Imediat, Hruşciov se ridică de la prezidiu şi dă citire hotărîrii de mutare a lui Stalin din mausoleu. Evident, o avea pregătită. A doua zi, ”Pravda”  publică pe prima pagină textul hotărîrii. Are două puncte. În primul punct, se stabilește că ”mausoleul de lîngă zidul Kremlinului, din Piața Roșie, ridicat pentru a cinsti memoria lui V.I.Lenin, întemeietorul nemuritor al Partidului Comunist și al Statului Svoietic, conducătorul și învățătorul oamenilor muncii din întreaga lume, se va numi de acum încolo Mausoleul V.I.Lenin .” Al doilea punct, face ordine în mausoleu: ”Se consideră drept inoportună menținerea sicriului lui I.V.Stalin în interiorul mausoleului, întrucît Stalin a încălcat grav învățăturile lui V.I.Lenin…” Încă în toiul nopții, trupul mumifiat al lui Stalin, îmbrăcat în știuta uniformă de general împodobită cu medalii, a fost extras din mausoleu şi dus într-un cimitir alăturat unde a fost îngropat alături de alţi lideri comunişti: Jdanov, Kalinin, Djerjinski şi controversatul american roşu, John Reed. Mormîntul lui Stalin, cu nimic diferit de al celorlalţi, este plasat „strategic”, ascuns primei priviri de un copac. La căpătîiul său s-a aşezat o piatră oarecare pe care s-a scris doar „I. V. Stalin”. Spre sfîrşitul săptămînii, mausoleul a fost redeschis, ca după curățenie. Numele lui Stalin dispăruse, ca şi orice amenajare care ar fi putut sugera că, în mausoleu, mai zăcuse vreodată un alt cadavru. Onoarea lui Lenin fusese reperată de tovarășa Lazurkina.

Povestea este reală. Mă întreb, doar, cui i-o fi dat prin cap să o pună în scenă. Sigur că Hrușciov dăduse ok-ul de la bun început. Problemele de natură simbolică se rezolvă cel mai bine cu manipularea simbolurilor. Dar ce comunist de la vîrful PCUS a putut-o concepe? Îl voi întreba pe Vladimir Tismăneanu cu prima ocazie.

(Articol aparut in “Dilema Veche”)


Roata cu noroc: Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…

25/09/2013

Pentru mine, Maria Tanase (1913-1963) a fost marea legenda a acelor vremuri despre care tot incercam sa ne amintim, cu fiorul, zbuciumul, nelinistile, terorile unor clipe nauce si naucitoare. A intruchipat geniul, asemeni lui Brancusi, Enescu, Blaga sau Pallady. Avea vocatia unicitatii si unicitatea vocatiei. Adica a chemarii. Era chintesenta unei trairi, o lumanare care ardea sub zodia eternitatii. Vocea ei era vrajita si ne vrajea pe toti. Romania secolului al XX-lea a fost marcata de multe maledictiuni. Dar au existat si cateva binecuvantari. Una s-a numit Maria Tanase.

A fost lasata sa cante, dar repertoriul i-a fost draconic cenzurat. Nu putea fi domesticita, regimul comunist stia acest lucru. Nu o puteau amuti, dar o tineau sub stricta supraveghere. La un ceas cand radacinile erau negate si smulse fara mila, ea a salvat o identitate amenintata.

Tin minte Targul Mosilor, tin minte Jurnalul de actualitati de la moartea ei, in 1963, avea doar 50 de ani…

“Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…”

http://www.youtube.com/watch?v=aAFTGWsFDaA

Era foarte apropiata de Harry Brauner, legionarii i-au distrus benzile de la Radio…

O mare, mare Doamna, intr-adevar…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers