Mega-securistul Plesita şi justiţia romaneasca

Puteti citi mai jos un text scris pe acest blog pe 14 martie 2009. N-am asteptat asadar moartea tortionarului in confortul sanatoriului SRI pentru a spune ceea ce trebuie spus.  La Canal si la Aiud, la Gherla si la Sighet, victimele lui Plesita nu au avut parte de o asemenea sansa.

Plesita a fost inmormantat la Curtea de Arges, aflu din EvZ, fara onoruri militare, fara salve si fara pompa. Nu a fost prezent nici unul dintre complicii sai mai usor de recunoscut (Iulian Vlad, Gh. Enoiu). Au stat pititi in scorburile turpitudinii lor morale.  Macar atat. Ne-au ajuns funeraliile militare ale lui Ion Dinca si alte omagii solemne aduse nomenklaturistilor, generalilor politici, securistilor, ideologilor impietriti in convingerile lor anti-democratice si in nostalgia pentru asfixianta uniformitate totalitara.

14/03/2009 — tismaneanu | Editează

Iata o stire (Ziua, 13 martie 2009) care te poate lasa cu gura cascata. O stire absurda, aiuritoare, de-a dreptul suprarealista. Asadar, mega-securistul Plesita nu va fi judecat. Omul care a ordonat urmarirea,  schilodirea si chiar asasinarea unor figuri de seama ale exilului (Monica Lovinescu, Paul Goma), tortionarul intotdeauna gata sa-si umileasca victimele, instrumentul docil al ordinelor criminale ale lui Dej si Draghici, apoi ale lui Ceausescu, poate fi linistit. Nu va fi atins nici cu o floare. La fel ca si monstrul Enoiu. Deci calaii securisti vor beneficia si pe mai departe de pensii uriase si vor putea sa se uite piezis, fara teama, la cei pe care i-au terorizat.  In timpul acesta, Constantin Rauta, un om care a decis sa ramina in Statele Unite, rupind cu institutiile regimului (inclusiv cu Securitatea) si luptind impotriva lor, este in continuare condamnat la moarte in Romania.  Deci Plesita cu pensie de erou, Rauta cu sentinta de tradator…

“Parchetul General al Romaniei a decis recent neinceperea urmaririi penale in cazul fostului general de Securitate si sef al Directiei de Informatii Externe Nicolae Plesita. Informatia a fost dezvaluita vineri de site-ul revistei Q Magazine. Potrivit sursei, dezvaluirea a fost confirmata de procurorul Dan Voinea, care a fost pana de curand procuror-sef-adjunct la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Fostul general de Securitate Nicolae Plesita era acuzat in celebrul dosar “Europa Libera”, de omor deosebit de grav, tentativa de omor deosebit de grav, vatamare corporala, lipsire de libertate in mod ilegal, rapire de persoane, fals in inscrisuri oficiale, uz de fals si alte acuzatii. Nicolae Plesita era acuzat ca a ordonat, in 1981, atentatul cu bomba comis asupra sediului postului de radio “Europa Libera”.”

Comunismul ca arhetip al resentimentului: Viorel Padina şi curajul rezistenţei morale

In 1980, poetul Viorel Padina, membru marcant al Cenaclului de luni, a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de “Apelul catre Europa“, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”.  Este un text exemplar al disidentei romanesti, asediata, marginalizata, calomniata si agresata.  Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana.  Autorul a suferit consecintele gestului sau de revolta: a disparut din peisajul public, a fost abandonat de amici, a fost uitat.  Este si aceasta o expresie a resentimentului: ceea ce o fosta disidenta ceha a numit solidaritatea culpabililor.  Mediocritatea nu poate scuza stralucirea, lasitatea nu se poate reconcilia cu onoarea.  Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului :

“Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elita, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”

Ilustraţie: Devis Grebu

Porcul, mocirla si metempsihoza (un text de B. Fundoianu, 1921)

Nota VT:  Citesc cu  admirativa uimire textele lui Fundoianu publicate acum pe blogul Fondane.  Multumiri Luizei Palanciuc si lui Mihai Sora pentru aceasta  arheologie a unui univers intelectual scufundat intr-o stranie uitare.   Cum am mai spus, textele romanesti ale tanarului  Fundoianu (viitorul eseist, filosof si poet Benjamin Fondane) sunt mai actuale decat atatea efemeride pe cat de banale, pe atat de stridente ce ocupa paginile ziarelor fara a lumina in vreun fel lumea in care traim.  Ba chiar dimpotriva.  Retineti ca acest articol a fost scris cu peste doua decenii inainte de “Ferma animalelor” de Orwell. Mocirla, cartoful, excrementul si fericirea: reteta perfecta pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

Scuze lui Nietzsche: Un articol al tanarului B. Fondane

Benjamin Fondane (B. Fundoianu) a scris despre la consicence melheureuse. A fost el insusi intruchiparea acestei constiinte care arde sub semnul luciditatii, ori sa-i spunem al nenorocului de nu fi orb.  Salut si recomand blogul consacrat de Mihai Sora si Luiza Palanciuc operei marelui poet si ganditor de origine evreu-roman, pierit la Auschwitz. prietenul si discipolul lui Lev Sestov, omul despre care E. M. Cioran a scris pagini de neuitat. Fondane nu a flirtat vreodata cu extremismul, nu a pactizat cu diversii magi. profeti si samani ai unor vremuri tulburi.  A diagnosticat demonismul, nu l-a practicat.  Unele din articolele de tinerete sunt de o fierbinte, incontestabila actualitate. De pilda rascolitoarea meditatie despre Nietzsche pe care o puteti citi pe acest blog de o superba altitudine estetica si etica: Asemeni lui Mihai Sora si Luizei Palanciuc, si eu cred ca a  sosit din plin momentul ca lumea sa inteleaga acest lucru simplu:  Fondane nu era de dreapta ori de stinga, nu era – cu alte cuvinte – inregimentat, crispat intr-o formula ideologica. ostatec al unor dogme mumificate. Era pur si simplu treaz moral.  Nu s-a inrolat niciodata in diversele ostiri ideologice. A stiut ca ideologia ucide omenia. Iata cuvintele cu care se incheie acest extraordinar omagiu adus solitarului de la Sils Maria: “…ei, bine, nu cunosc în afară de Dostoievski (şi trecând câteodată peste dânsul) artă mai verticală ca aceea a lui Nietzsche. Când cruciaţii au plecat să cucerească Ierusalimul metafizic, au trecut prin Ger­mania, dar au trecut şi prin opera lui Nietzsche: iată origin[e]a acestei inexpugnabile fortăreţe. Nietzsche a clă­dit-o singur, Nietzsche a năruit-o; e singurul om care a putut asista la propriul lui autodafeu.”

Pagini regasite: Mihai Neamtu despre Emil Constantinescu

Constantinescu 2008: nul şi neavenit

Mihail NEAMŢU

Era poate, cândva, un timid secretar cu propaganda PCR, dar profesor harnic, apreciat de colegii din străinătate şi iubit acasă de studenţii de la Geologie.

Rector solidar cu spiritul Pieţei Universităţii, atent la imperativul reformei, propulsat de Alianţa Civică în prim-planul opoziţiei anticomuniste şi uns ca prezidenţiabil prin decizia incontestabilă a seniorului Corneliu Coposu, dl Emil Constantinescu s-a bucurat de tot creditul intelighenţiei româneşti în perioada 1992-1996.

Devenit şef al statului, omul politic Constantinescu a reuşit să dezamăgească. Mafia corupţiei i-a tras preşul. La capătul a patru ani de mandat, orice speranţă era spulberată. Nu înainte de a-l graţia pe generalul ceauşist Ion Coman (coordonatorul represiunii din Timişoara 1989), fostul lider CDR s-a recunoscut înfrânt.

Cartea săptămânii: Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008).

Înainte de-a pleca într-o scurtă vacanţă propun drept cartea săptămânii remarcabila sinteză, succintă şi zguduitoare, semnată de istoricul Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008). Cartea (care a primit Premiul Hannah Arendt pentru gandire politica pe anul 2008) este dedicată memoriei lui Paul Piccone (1940-2004), fondatorul şi spiritus rector al grupării intelectuale Telos. Din cuprins remarc următoarele capitole: “Class Murder or Class Cleansing”, “The Katyn Massacre: the Search for Those Responsible”, “Gorbachev’s Silence” şi “The Katyn Case: An Object Lesson for Historiography and Politics”.

Volumul începe cu următoarele cuvinte, care nu mai au nevoie de niciun comentariu:

In April and May 1940, more than 25,000 Polish citizens – mainly officers, but also intellectuals, university faculty, teachers, entrepreneurs, executives, land owners, police officers, border agents, and priests – where shot by the agents of the Soviet NKVD. (…) The crime became known as the Katyn Massacre, owing to the location near Smolensk of a concentration camp for Polish prisoners, where the graves containing the bodies were discovered.

În contextul discuţiei privind confruntare cu trecutul totalitar, menţionez importantul articol al lui Florin Ţurcanu din Revista 22.

Mircea Mihaies despre Gabriel Gafita: “Vara turnatorului”

Iata ca au trecut peste zece luni de cand Mircea Mihaies tragea un semnal de alarma in legatura cu mentinerea lui Gabriel Gafita in postul de ambasador la Lisabona. Departe ca subiectul sa se fi evaporat, el revine in plina, fierbinte actualitate.

SENATUL EVZ: Vara turnătorului

Mircea Mihăieş
Luni, 14 Iulie 2008

MIRCEA MIHĂIEŞ: „Cât de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Gabriel Gafiţa“.
În aprilie 2006, Mihai-Răzvan Ungureanu, pe atunci ministru de externe, a cerut CNSAS-ului verificarea „tuturor informaţiilor posibile“ ce-i priveau pe şefii misiunilor diplomatice şi pe angajaţii din MAE cu funcţii de răspundere.

Era prima oară când ciudata clădire din Aleea Alexandru era confruntată cu o astfel de situaţie. Acuzat – pe drept sau pe nedrept – c-ar fi nu doar o instituţie cu desăvârşire opacă şi că mult prea mulţi oameni ai vechiului regim şi-ai „structurilor“ se aciuaseră pe-acolo, Ministerul Afacerilor Externe oferă şi azi – sau mai ales azi – suficient loc pentru reformă. Azi, când au reintrat în uz „infogramele secrete“!

Rezultatul acelui demers n-a fost prea spectaculos. Au existat, e drept, mai multe „pensionări strategice“, „renunţări unilaterale“, „retrageri neaşteptate“, dar până în clipa de faţă aşteptata primenire nu s-a petrecut. În 1997, personajul care ocupă astăzi pagina întâi a ziarelor, Excelenţa Sa Gabriel Gafiţa, dat sigur ca ambasador în Germania, n-a mai ajuns niciodată în republica federală. Oare de ce?! Poate aflăm de la scriitorii germani din România, despre care texte recente afirmă c-ar fi fost turnaţi cu mult aplomb de către ex-redactorul editurii „Kriterion“.

Gabriel Gafiţa a ajuns, curând după aceea, ambasador în Canada. Ţin minte articolul unui gazetar care, în epocă, merita să fie citit cu atenţie, măcar pentru că fusese el însuşi un intim al serviciilor secrete şi avea un miros bun în domeniu. Iată cum era descris în 1998 diplomatul suspectat actualmente de turnătorie: „La Ottawa am întâlnit un ambasador mincinos. Arogant. Nepoliticos. Isteric. Încruntat. Îngălat. Constipat. Un prost avocat pentru România. Un maestru al gafelor“. Din cele aflate despre sejurul său diplomatic la Lisabona, comportamentul nu i s-a schimbat nici cu un milimetru. Aceeaşi brutalitate, aceeaşi intoleranţă şi aceeaşi poftă de a zdrobi cu mânie proletară orice „stări de spirit necorespunzătoare“.

Ioan Petru Culianu: Mai actual decât oricând

Constatand in ultima vreme o resurectie a “stilului” impertinent, virulent si resentimentar propriu mediocritatii axiofobe (si inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt intr-adevar devotati culturii democratice romanesti, demascat cu ani in urma de Ioan Petru Culianu, am decis sa recitesc cartea sa Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice, editia a II-a adaugita, Polirom, 2005. Sunt strinse astfel intr-o constructie coerenta, gratie Terezei Petrescu Culianu, articole si interviuri pe teme politico-istorice. Sa amintesc ca volumul se incheie cu textul meu “Cei pe care zeii ii iubesc mor tineri”, publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, in revista 22 din 31 mai 1991. Ultima fraza din carte suna asadar: “Nu vreau sa anticipez concluziile investigatiei in curs, dar stiu un lucru, ca la intrebarea Cui prodest raspunsul nu poate fi decat unul: celor care urasc toleranta si umanitatea”. Este o carte pe care neo-fundamentalistii nu pot decit sa o deteste, tot asa cum urasc ratiunea, spiritul critic, autonomia individului, valorile liberale, moderatia, constitutionalismul. Toate aceste sunt pentru ei patologii ale modernitatii. Patria lor este de fapt ceea ce nazistii numeau Volksgemeinschaft, comunitatea tribala in care noii şamani să-şi poată exercita atributele magico-delirante. Sper ca dl Mircea Platon isi mai aminteste ce scria pe aceste teme Peter Viereck, un ginditor pe care il pretuia cindva, in cartea sa Metapolitics, prefatata de Thomas Mann.

Din articolul Patriot? reiau aici acest pasaj: “Il aud din nou pe prieten: Bine, domnule, dar de ce cobori la nivelul derbedeilor? Crezi ca-i nevoie sa-ti argumentezi cazul? Sa le scoti pe nas titlurile dumitale? Exista in Romania nenumarati oameni de bine, cu titluri de la cele mai importante institutii din lume, inteligenti, creativi, independenti. Oare ignori lucrul asta? Nu. Catusi de putin. Acesti oameni sunt prietenii mei, ii stimez, iar pentru ei as arata adevarat patriotism, spirit de sacrificiu, umilinta. Dar nu ei au inventat rationamentele absurde de mai sus, ci derbedeii. Acestora trebuie sa le raspunzi pe limba lor. M-am prefacut destul ca nu-i aud. E timpul sa ma auda si ei pe mine. Si, cu voie ori fara voie o vor face, tot mai mult si tot mai tare”. (Lumea libera, New York, 11 august 1990).

In eseul intitulat Ku-Klux-Klan Ortodox, cred ca ultimul articol romanesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca esafodaj ideologic al salvarii prin inlaturarea elementului “strain” din religie; inlaturarea elementului “strain” din tara si fondarea “Omului Nou”: “Ortodoxistii produc la vremea respectiva o enorma maculatura, care azi apare cu totul descreierata. Garda de Fier pleaca de la aceasta ideologie, in care introduce elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sanul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, azi pare mai puternic ca oricand”. (Meridian, mai-iunie 1991).

Ioan Petru Culianu a fost colaboratorul permanent al revistei lunare Meridian (editor: Dorin Tudoran, editor asociat: Vladimir Tismaneanu) publicata la inceputul anilor 1990. Mai scriau acolo: Ken Jowitt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Michael S. Radu, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jean-Francois Revel, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Daniel Chirot, Zoe Petre, Vasile Gogea, Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Andrei Brezianu, Leonard Oprea, Matei Calinescu, Daniel Pipes, Juliana Geran Pilon, Stelian Tanase, Dan Petre, Ioan Bogdan Lefter, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, George Banu.

Limbajul adevarului impotriva minciunii

Am regasit un interviu cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, luat in toamna anului 1990, deci putin timp dupa mineriada din iunie, de catre Radu Calin Cristea pentru revista Amfiteatru. A fost republicat in ziarul Adevarul acum un an. Mi se pare ca interviul ofera acea busola de care avem atita nevoie in timpuri de dezamagiri, temeri si incertitudini. Multe s-au schimbat intre timp, ramine insa la fel de presanta, la fel de necesara, precum apa si aerul, datoria intelectualilor de a rosti adevarul impotriva minciunii. Interviul este si o pledoarie pentru implicarea intelectualilor critici in viata politica, in destinele Cetatii.

“Intelectualii sunt câinii de pază ai cetăţii”

Adevarul, 26 apr 2008

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în dialog cu Radu Călin Cristea, în 1990, în casa lor de la Paris

Amfiteatru: Voi începe dialogul nostru printr-o întrebare imensă pornind ea însăşi de la un gând al lui Paul Nizan care-i socotea pe intelectuali ca pe nişte “chiens de garde” ai cetăţii: sunt aşadar intelectualii români de astăzi nişte câini de pază ai cetăţii?

Monica Lovinescu: Intelectualul este un termen relativ recent, el datează de la afacerea Dreyfus. Ce este deci un intelectual? Este un artist, un scriitor, un gazetar care profesează, deci intră în cetate. Intelectualul poate intra în cetate pentru a sluji o ideologie totalitară, ceea ce în Occident devenea o poveste de religie transfigurată, şi atunci deserviciile sale sunt grave, ireparabile.

Însă în clipa în care intelectualul îşi asumă funcţia lui adevărată care este una de critică a puterii, atunci da, el nu-şi trădează condiţia. După revoluţie cred că în marea lor majoritate intelectualii români au fost o surpriză admirabilă, cu surprizele pe care le ştim cu toţii.

Intelectualii s-au transformat peste noapte în comentatori politici, oferindu-ne surprize excepţionale care vin nu numai de la scriitori, dar şi de la sociologi, de la oameni de ştiinţă etc. şi cred că aceasta este unul din miracolele României de după Ceauşescu.

Acea funcţie critică de care aminteam puţin mai devreme înseamnă a înlocui monologul prin dialog, prin acel dialog ce, singurul, ne îndreaptă spre democraţia moştenită de la greci, spre sensul ei dintâi – acela de a cerceta adevărul şi de a colecta excesele puterii. Cred că din acest punct de vedere intelectualii români ne-au oferit un spectacol pe care l-aş califica drept neaşteptat.

Virgil Ierunca: Neaşteptat de luminos pentru că cei mai mulţi dintre ei fără o pregătire politologică precisă şi spre deosebire de tipul de angajament al intelectualului occidental (care poate fi dublu – unul spre politic, altul spre politică), cumulează mai multe vocaţii.

Avem intelectuali care situează cu multă subtilitate fenomenul politicului într-un context sociopolitic, dar şi original, în sensul nefast al originalităţii, care este cazul României. Sunt intelectuali care coboară din turnul de fildeş şi intră în politica imediată, gest care pentru societatea civilă românească, cu crizele ei succesive, nu poate fi decât binevenit.

Monica Lovinescu despre intelectuali, valori nationale, Basarabia si procesul comunismului

Am descoperit un interviu acordat de Monica Lovinescu in 2002 revistei Contrafort de la Chisinau. L-am parcurs pe nerasuflate, impresionat de acuitatea judecatilor, de imbinarea exemplara a intransigentei cu nuantele. La un an de la despartirea de Monica Lovinescu (constat cu mihnire ca publicatii ce-si aseaza cuvintul “cultura(l)” in semn de blazon au ales sa ignore momentul!), a citi si reciti scrierile Monicai Lovinescu, inclusiv acest remarcabil interviu, este un exercitiu de integritate intelectuala, dar si o sursa de curaj moral. In ce ma priveste, nu am nici o indoiala de ce parte s-ar fi situat Monica Lovinescu si Virgil Ierunca in aceste clipe. Cititi articolul lui Ioan Stanomir din Revista 22 si veti vedea care sunt coordonatele valorice ale grupului lovinescian din cultura romaneasca de astazi. Descrierea momentul rapirii Basarabiei in 1940 si a lacrimilor lui E. Lovinescu tine de istoria onoarei in cultura romaneasca.

Contrafort : 6 (92), iunie : Interviuri pariziene: Monica Lovinescu

‘Într-o ţară ocupată de străini naţionalismul nu mai are o conotaţie peiorativă’

Lucreţia Bârlădeanu: – Stimată doamnă Monica Lovinescu, viaţa şi moartea părinţilor dumneavoastră au determinat cumva osmoza dintre literatură şi politică, domeniu în care v-aţi angajat în exilul parizian cu atîta vocaţie şi dăruire?
Monica Lovinescu: – Foarte complicat de spus, pentru că nu ştiu ce au determinat sau nu au determinat părinţii mei, dar amândurora, dacă am făcut ceva bun în viaţă, le-o datorez integral. Tatei – prin faptul că a luat în serios vocaţia mea, care atunci nu făcea decît să imite literatura pe care o auzea în cenaclu, mamei – pentru că m-a născut de două ori: a doua oară refuzînd şi lăsîndu‑se să moară în închisoare numai pentru ca să nu-mi ceară ce-i reclamau ei: o scrisoare pentru a mă ruga să fiu amabilă cu trimişii Securităţii, deci, să devin agent. Cred că v-am spus în felul acesta totul.