Leninistul Ion Ianosi, “Antologia rusinii” si est-etica

 

In haosul care domneste in biblioteca mea, mi-a fost greu sa regasesc volumul “Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca” editat de Nicolae Merisanu si Dan Talos (Humanitas, 2009). Pana la urma am izbutit sa-l recuperez. Tinand cont ca dl Ianosi si admiratorii sai de ultim ceas se ocupa de ce-am scris eu in junete si ma someaza sa me delimitez transant de unele texte, desi am tot facut-o de vreo trei decenii si mai bine incoace, poate merita sa oferim cititorilor un pasaj savuros din umanistul leninist (sic) Ion Ianosi: “Partidul Comunist Roman acorda o atentie constanta si sustinuta dezvoltarii literaturii si, in cadrul ei, dezvoltarii criticii literare. Congresul al XI-lea al partidului, Programul de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism, adoptat la acest congres, documentele Congresului educatiei politice si al culturii socialiste, ale recentei Conferinte Nationale a PCR, cuvantarile secretarului general al partidului au evidentiat locul si rolul activitatilor culturale in propasirea natiunii noastre socialiste, in dezvoltarea democratiei socialiste, in activitatea si munca educativa a poporului, in promovarea principiilor omului nou, constructor constient si devotat al socialismului si comunismului”.

Textul profesorului Ianosi a aparut in revista “Viata Romaneasca” din ianuarie-februarie 1978, deci in numarul omagial pentru secretarul general al PCR cu prilejul implinirii varstei de 60 de ani. Este citat in “Antologia rusinii”, editia mentionata, la paginile 219-220. Daca aceasta nu este limba de lemn pusa in serviciul propagandei comuniste, atunci chiar nu stiu ce este. La vremea respectiva, ma grabesc sa adaug, nimic nu-l constrangea pe prof. univ. dr. Ion Ianosi sa produca acele texte. Nu era un tanar marginalizat care incerca sa intre intr-o catedra de stiinte sociale, nu era un scriitor care platea cu acest panegiric pretul publicarii manuscriselor sale intr-o prestigioasa revista. Nu scuz acele concesii, unii nu le-au facut si merita deplinul nostru respect, disting insa intre gradele de implicare si responsabilitate.

De fapt, Ion Ianosi prelungea in acele randuri comportamentul sau ultra-conformist, acel model de adaptare care i-a asigurat cariera constanta in timpul regimului comunist. La vremea respectiva, un text precum cel semnat de Ion Ianosi ar fi fost de negandit sub semnatura, sa spunem, unor Mihai Sora, Titus Mocanu, Henri Wald ori N. Tertulian. De Ion Negoitescu, Petru Cretia sau Ion Vianu nici nu mai vorbesc. Faptul ca seful catedrei de estetica a Universitatii din Bucuresti, biograful lui Dostoievski si al lui Thomas Mann, semna acel text penibil este o circumstanta agravanta. Cultul personalitatii n-ar fi fost posibil daca intelectuali cu pozitii decisive in viata academica si literara, profesori universitari, membri si membri corespondenti ai Academiei RSR, membri si membri corespondenti ai variilor academii “de ramura”, intre care Academia de Stiinte Sociale si Politice, figuri marcante ale uniunilor de creatie, directori de institute stiintifice, de ziare, reviste si edituri, nu ar fi participat la acele orgii ale dezonoarei.

Credo: Despre adevarurile factuale si dreptul la apostazie

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite. Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana). Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Sunt lucruri care trebuie reafirmate, mai ales atunci cand sunt resuscitate mizeriile propagandistice proprii fesenismului, el insusi nascut din combinatia toxica comunisto-securista. Cand constati convertirea unor jurnalisti candva onorabili la ideologia ziarelor “Azi” si “Dimineata” de la inceputul anilor 90. Unii am citit Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor. A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect. Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale noastre au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea sa. Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial. Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu exista nicio maledictiune care sa te mentina ostatec al unor iluzii si erori de tinerete. Itinerariul spiritual al unui Leszek Kolakowski este cat se poate de revelator. Dreptul la trezire, la apostazie, este unul inalienabil. Este marea lectie a autorilor volumului “Zeul care a dat gres”, aparut la Humanitas in colectia “Zeitgeist”:

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

Recomand aici recentul volum al regretatului filosof, tradus de fiica sa, Agnieszka Kolakowska si aparut la Basic Books. Prima parte a cartii include eseuri faimoase despre marxism, bolsevism, socialism. Titlul este al unei prelegeri tinuta de Kolakowski la o conferinta organizata de Institutul NEXUS, condus de Rob Riemen, autorul cartii despre “Nobletea spiritului” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/dec/20/is-god-happy/?pagination=false

http://www.curteaveche.ro/autori/rob-riemen/nobletea-spiritului-un-ideal-uitat.html

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

PS Discut pe larg aceste teme in cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii” (Humanitas, 2012). Le multumesc aici lui Marius Stan si lui Mircea Stanescu pentru generoasele recenzii scrise despre aceasta carte:

http://lapunkt.ro/2013/02/02/despre-lumea-secreta-a-nomenclaturii/

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2013/01/vladimir-tismaneanu-lumea-secreta.html

 

 

Caidul Bondrea si imperiul imposturii (Pagini regasite)

Caid, caizi m. 1. (In nordul Africii) functionar administrativ cu atributii de judecator, administrator, sef al politiei etc.; 2 (fam) sef al unei bande de gangsteri sau de traficanti. 3. (fam) personaj foarte important, boss (din fr. caide).Sursa: Noul Dictionar Universal al Limbii Romane (Ed. Litera International, 2007), p. 186.  In “Epoca de Aur”, prea putin onorabilul Aurelian Bondrea a fost seful directiei de cadre si presedintele Comisiei Superioare de Diplome si Doctorate din Ministerul Invatamantului. Functii in care detinea puteri realmente discretionare.  Lucra direct cu Sectia Cadre a CC al PCR, deci cu Elena Ceausescu. S-a visat chiar estetician, ocupand functia de profesor de, vai, sociologia culturii la Conservator.  Dupa 1990, a renascut, cu sprijinul direct al noii puteri feseniste si a construit un imperiu de tip Caritas in domeniul educatiei universitare. In 2003, Universitatea lui A. Bondrea i-a conferit lui Ion Iliescu titlul de Doctor Honoris Causa. Intre profesori: consilierul lui Iliescu, Ioan Scurtu, sicofantul suprem al erei Ceausescu, “bardul” Adrian Paunescu, culturnicul Ion Dodu Balan, istoricul oficial al stalinismului national, Stefan Stefanescu. fostul consilier al presedintelui Academiei de Stiinte Sociale si Politice, Stefan Costea (despre notele sale informative aflate in dosarul meu de securitate voi scrie separat, intrucat dau masura unei abjectii cu totul speciale).   Articolul lui Mircea Mihaies din Evenimentul Zilei demonteaza noile minciuni proferate de A. Bondrea si probeaza imensa inselatorie  pe care s-a inaltat acest imperiu al imposturii. Trebuie spus ca scandalul “Spiru Haret” (trec peste aproprierea unui nume sacru de catre un racket neo-nomenklaturist) este doar  varful unui aisberg: Universitatea din Oradea cu diplomele sale dubioase, clanurile formate in universitatile de stat si private, proliferarea unor fabrici de diplome fara nici un fundament academic autentic, sterilitatea atator cadre universitare incapabile sa produca articole si carti validate international, perpetuarea unor retele de autoritate care asfixiaza creativitatea tinerilor cercetatori si profesori, mediocritatea pompos-agresiva, lipsa de responsabilitate publica a universitatilor, sabotarea refomei curriculare recomandata de Comisia Miclea:  iata viciile cu care se confrunta in chip tragic invatamantul romanesc.  Iar cand vorbim despre mostenirile comunismului, chipul stafidit, imbatrinit in rele, al politrucului tupeist de la “Spiru Haret” este o mostra cat se poate de simptomatica si deprimanta.  Ereditatea post-comunismului romanesc are de-a face cu teribila, obstinata, nefasta gena numita Bondrea… SENATUL EVZ: Bondrea, Supremul

Luni, 27 Iulie 2009

Mircea Mihăieş: „Nu pe noi vrea să ne prostească, ci pe studenţi. După ce le-a luat banii, acum le vinde gogoaşa că El, Supremul, le-a pus în mână nişte diplome mai tari ca-n America”.

 

Nu-mi vine să cred: a doua săptămână la rând, sunt cât pe ce să-i iau apărarea Ecaterinei Andronescu! Cunoscând obiceiurile pământului, eram sigur că după urecheala violentă de la partid, după ieşirea isterică a lui Geoană, frauda de la „Spiru Haret” va fi îngropată definitiv.

Ei bine, lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa: Andronescu a continuat să vorbească despre „neregulile” de la stabilimentul lui Bondrea, a promis că va trimite inspectori, că se va analiza situaţia la firul ierbii. E drept că tonul a scăzut din intensitate, ba chiar că, la rândul ei, doamna ministru a comis o potlogărie: nu avea dreptul să anunţe că deocamdată diplomele rămân valabile, din simplul motiv că ele nu sunt deloc valabile!

Situaţia e de-o claritate aritmetică: cursurile, seminariile, examenele şi diplomele rezultate din ele au fost lovite de nulitate chiar din clipa când Bondrea a dat ordin să se facă înscrieri la facultăţi neacreditate. Numai într-o ţară ca a noastră o situaţie atât de limpede poate isca nesfârşite discuţii. Ştim bine de ce: pentru că la mijloc sunt sume enorme de bani, manipulate de indivizi bine plasaţi în ierarhia politică şi socială. Aberaţiile cu cataloagele cuprinzând mii de studenţi, opacitatea de peşteră a felului în care se desfăşoară învăţământul zis „la distanţă”, competenţa sau incompetenţa profesorilor, existenţa sau inexistenţa spaţiilor pentru ditamai planctonul de studenţi sunt doar cazuri particulare ale fraudei originare numite inexistenţa acreditării. Te şi întrebi, în aceste condiţii, cum de-şi mai pierde lumea vremea discutând un astfel de subiect.

Probabil că lucrurile s-ar fi rezolvat prin metoda relativ onestă propusă de Ministerul Educaţiei: retrimiterea studenţilor pe filiera prevăzută de lege. S-a scris şi s-a vorbit enorm despre tratamentul tandru aplicat de universităţile cu acreditare celor în suferinţă. Lucrurile se aranjează de la sine, cu câte o comisie măsluită, cu câte o suprataxă, cu câte un „chef la mănăstire” unde, de-a valma, profesori şi studente fac libaţii cinstind memoria unui învăţământ cândva onorabil.

 

Dinspre partea „licenţei”, studenţii nu aveau, aşadar, de ce să se teamă: totul s-ar fi redus la o hârjoană didactico-academică. Oricât de subţiri, de proaste, de plagiate ar fi lucrările, destui profesori de la „acreditate” au atins virtuozitatea în arta închiderii ochilor în faţa incompetenţei.

Problema e alta: că aceste examene, chiar aşa măsluite şi jalnice, costă bani. Or, studenţii au plătit o dată pentru licenţă la casieria lui Bondrea. Prin urmare, cel care-ar urma să scoată paralele din buzunar este însuşi tartorul universitar. După calculele apărute în presă, ar fi vorba de-un fleac de zece milioane de euto.

 

Se înţelege, în aceste condiţii, impertinenţa lui Bondrea de a-şi compara s.r.l.-ul cu ditamai Harvardul. Manevra e limpede: nu pe noi vrea să ne prostească, ci pe studenţi. După ce le-a luat banii, acum le vinde gogoaşa că El, Supremul, le-a pus în mână nişte diplome mai tari ca-n America. El i-a proiectat în zenitul vieţii academice. El face şi desface cariere. El „acreditează” şi tot el „discreditează” pe cine are chef. Marea greşeală a lui Aurelian Bondrea a fost să iasă, public, la bătaie.

Câtă vreme a stat în umbră, rezumându-se înţelept să numere fişicurile cu bani, nu prea ştiai cu cine ai de-a face. Văzându-l şi auzindu-l, te lămureşti într-un minut: individul e un extract de comunism-ceauşeştian sută la sută. Gândeşte şi vorbeşte exact ca Pingelică. Dar dacă Ceauşescu făcea apel, în momentele critice, la Marea Adunare Naţională, Bondrea se crede însuşi Dumnezeu, cu fruntea lovindu-i-se doar de bolta cerului.

Rectorul de la „Spiru Haret” se va zvârcoli până în ultima clipă a vieţii sale îndestulate şi nu va înţelege cum de proştii nu sucombă în faţa argumentelor deprinse de la bolşevici. Adică nu e evident că „Spiru Haret” e un Harvard dâmboviţean?! Nu se face şi la el cercetare ştiinţifică la vârf?! Nu iau profesorii săi Nobel după Nobel?! Nu cade străinătatea secerată de admiraţie când vede însemnele universităţii? Şi atunci, ce vor ignoranţii răuvoitori? Noi nu vrem nimic. Vrem doar ca nişte studenţi (nu tocmai inocenţi, nici ei) să nu mai fie traşi pe sfoară cu cinism. Şi nu vrem ca „modelul Bondrea” să devină atotputernic – pentru că atotprezent este – în pestriţul sistem academic public/privat din România.

„Ctitorul” Bondrea a construit un perfect castel de nisip. Deşi are iluzia măreţiei, el ştie prea bine că edificiul se va prăbuşi deodată cu propria dispariţie fizică. Universitatea „Spiru Haret” are viaţă atâta timp cât sistemul de relaţii subterane din vremea comunismului supravieţuieşte.

Sistemul gâfâie puternic, şi Bondrea, cât o fi el de întrupare a lui Ceauşescu, nu are forţa de a-l menţine la nesfârşit în viaţă. Nici nu cred că asta e intenţia rectorului cu discurs à la Scorniceşti. El se mulţumeşte să se îmbogăţească vânzând diplome la metru cub. Singura lui obsesie pare a fi ca banii să-i ajungă mai mult decât valabilitatea diplomelor.

(Postare pe acest blog, 26 iulie 2009)

Despre lustratie: Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si glumiţele de cafenea

Se discuta mult, nu intotdeauna cu informatii exacte, dar cu patimi exacerbate, despre semnificatia Legii Lustratiei. Anti-anticomunistii profesionisti, de la Ion Iliescu la mai junii sai discipoli, o aseaza sub semnul “nebuniei”. Altii, sub acela al intarzierii si zadarniciei. Proclamatia de la Timisoara din martie 1990 a fost un detonator al dezbaterii nationale pe subiectul decomunizarii. Discutia a fost subit amutita in urma mineriadei din iunie 1990, cand societatea civila romanesca si partidele democratice au primit o lovitura extrem de dura din partea puterii feseniste. Este bine sa ne reamintim ce se cerea atunci pentru a sti unde ne aflam acum. Era vorba de lustrarea (termenul nu apare explicit, dar este subinteles) activistilor, deci a functionarilor angajati si platiti din aparatul de partid, precum si a ofiterilor de securitate.

Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.

http://proclamatia.wordpress.com/

Pe tema adevarului despre Legea Lustratiei, recomand acest interviu cat se poate de limpede al Germinei Nagâţ, directoarea departamentului de investigatii din CNSAS, un necesar antidot impotriva a ceea ce poate fi numit lautarismul nevrotic:

Din pacate, constatam din nou ca Legea Lustratiei, ca si altele care vorbesc despre principii, se transforma in Romania intr-un prilej pentru glumite ieftine de cafenea, vorbe de duh si “concursuri de proverbe”. Daca e intr-adevar prea tarziu si nu a mai ramas nimeni de lustrat, atunci cine si de ce protesteaza? Dincolo de valoarea istorica si simbolica, e clar ca exista si o valoare practica: legea ar scoate din scena, pentru o perioada de timp (dupa parerea mea, prea scurta) o serie de personaje concrete, in carne si oase.

http://www.ziare.com/politica/legea-lustratiei/adevarul-despre-legea-lustratiei-interviu-ziare-com-1154310

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-lustratie-punctul-8-al-proclamatiei-de-la-timisoara-si-glumitele-de-cafenea/

“Dialectical Insomnias” (o povestire despre Walter Roman si Imre Nagy)

Scriind despre Nicu Ceausescu, despre anii de liceu, despre biografiile din Cartierul de Nord, despre Petre Roman si altii, am cautat unele pagini mai vechi, direct legate de aceste teme. Am regasit astfel textul meu intitulat “Dialectical Insomnias”, o combinatie de istorie politica si literatura. Deci, o nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o povestire sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In textul de mai jos, doar gandurile celui numit Walter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba.

Revolutionary Betrayals

It’s three in the morning in Budapest in October 1956. The sound and the fury of last night’s demonstrations and marches have calmed down, but few people realize that an epoch did come to an end. At the Soviet Embassy work continues at high speed: ambassador Yuri Andropov and his advisor, Viktor Kryuchkov, have a meeting with a Romanian official, hastily dispatched to Budapest by Gheorghiu-Dej on special assignment. His name is Walter Roman. Tall, red-haired, emaciated, with a military composure, speaking perfect Russian, Romanian, German, French, Spanish and Hungarian. The last is actually his mother tongue. He looks as the opposite of the grey apparatchiks of the victorious parties. Walter is himself a survivor of the times of terror. And he knows personally all the important actors of the drama to follow. He belongs to a mystical fraternity, a sect or selfless revolutionary zealots. Individuals may err, the Party, however, is always right. For decades, he has loved the Party the way a deeply religious Jew worships the name of God or a Christian believes in the Gospels. Intensely, ardently, unconditionally, totally. For him, Marxism is the holy writ, pure, honorable, a redemptive way to ultimate bliss. It was in Ufa where he and Ana went to console Dolores for the lossof her son Ruben  whi died at Stalingrad. Dolores, eyes of agony, eyes of sorrow. She never recovered after that loss, remained forever a statue of mourning. He remembers vividly the dinner at Dimitrov’s datcha in early 1943, when he and Rakosi clashed over the fate of Transylvania after the liberation by the Red Army. He found Rakosi’s attitude not only arrogant, but totally devoid of Marxist internationalism. If Walter despises and hates something this is chauvinism. The selfish, strident, despicable pettiness of nationalism. He remembers the kids on the street in Oradea shouting silly, heinous slogans against the “Yids”. It was only in the Party that he forgot about his fears, his terrible, insufferable anxieties. Ana did not come, she preferred to let him respond to the angry diatribes of the Hungarian. This had always been Ana’s tactics, to be aloof, to pretend that she was not directly involved. In prison, at Mislea, when the comrades exposed her husband Luximin, Tania’s and Vlad’s  father,  as a traitor, Ana was silent, but then she voted for his expulsion from the Party. At that moment Luximin was already dead, shot like a mad dog…

Born in 1913 in a Hassidic family in the outskirts of Oradea (Nagyvarad), the young Ernest Neulander joined the communist party in Bucharest, as a student at the Polytechnical School. He was a most active participant in the dialectical debates at the Schuler Dormitory where Jewish students resided. Mihail Iacobi, later known as Florescu, was the president of the Association of Jewish Students. A friend of Lucien Goldmann, the young Neulander did not share with the future French sociologist of literature the doubts about the Moscow show trials. On the contrary, his voice was thunderous at the meeting when Goldmann was expelled from the clandestine party cell. Then, he became a truly trustworthy comrade, writing lead articles for the party underground journals. He went to Czechoslovakia and enrolled in the Polytechnical School in Brno (then called also Brun), a center of international communist networking. In Bucharest he had been engaged to Paula Bessler, a girl born in the Moldavian city of Botosani. With a limping leg, vocal and unswervingly attached to the Party line, Paula was always trying to be right, she wouldn’t  listen to anybody once the Party had uttered the truth. Later, she married Herbert Grunstein, a German communist and former member of the “Thalmann” International Brigade. In the 1970s, Grunstein became deputy minister of internal affairs in the police state called the GDR. In 1968, both Paula and Herbert were flaming supporters of the Soviet invasion of Czechoslovakia, an action that he, Walter, deplored. This was the end of their friendship. Walter was close to Josef Pavel, a former International Brigades fighter, victim of the Stalinist purges in the 1950s, appointed by Dubcek minister of internal affairs during the Prague Spring. He fancied himself as a major figure of the international anti-Stalinist Left, a legend he managed to convince his son Pedro to believe in and to defend in spite of all evicence to the contrary. Koestler and Orwell, Sperber and Souvarine, Ruth Fischer and Ignazio Silone, Edmund Wilson and Richard Wright, Victor Serge and Margarete Buber-Neumann, these were the popele who could legitimately be called the voices of the anti-Stalinist international Left. Walter remained friends until the end of his life with Santiago Carrillo, the hypocritical ex-Stalinist who started his political rise as one of the organizers of a political massacre in Madrid, in 1936. 

From Brno, he went to Paris where he met Tito, the Croatian communist in charge of organizing the International Brigades. Fascinated with Tito’s imposing composure, he borrowed from the Yugoslav the nom de guerre Walter. From that moment on he became Walter Roman, a strange name combination that made him an embodiment of the Comintern’s supranational army of commissars. There was at least another Walter in Spain, the Polish one, who was later killed, in 1946, by the anticommunist partisans. In the 1950, in Warsaw, Jacek Kuron established a group of young revolutionaries called the “Walterites”, committed to a “true” vision of socialism. As teenagers, Adam Michnik and Irena Grudzinska were Walterites.

In Barcelona, Roman met Erno Gero, and many others who were active in the secret police operations organized by the NKVD general Orlov, who later defected to the West and exposed Stalin’s plot to hijack the Spanish revolution. He also befriended Aleksandar Rankovic, who after 1944 became Yugoslavia’s most feared policeman and Tito’s hatchet man in the attempt to weed out the Stalinists (Cominformists). Another good friend was Veljko Vlahovic who lost a leg in one of the main batttles. During the war, Vlahovic worked for the Yugoslav branch of Radio Moscow. He went back to Yugoslavia where he became the head of the Belgrade party organization. Laszlo, Veljko, Aleksandar, Walter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst–they were all soldiers of the Revolution, they were proud “voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternite, brotherhood, indeed. The anguishing memory of  Ay, Carmela! Years later, Walter liked to quote Miguel de Unamuno: Me duele Espana…

While in Spain, Walter was certainly aware of,  if not directly involved in the liquidation of the foco libertario in Catalonia and the assassination of Andres Nin by Gero, Vittori Vidali and their murderous thugs. By all means, he was situated at the opposite of the values cherished by Orwell, the anti-authoritarian socialist. A Central European intellectual who wanted desperately to forget both his ethnic origin and his initial values, Walter steeled himself and became a masterful practitioner of the art of doublethink: always ready to endorse the party line, to explain it, even when his best friends were denounced as despicable renegades, vicious wreckers, and traitors to the cause. The Cause transcended for him any immediate loyalties. Then, he married a Spanish girl, a pact he signed with the nation he had come to identify with in that continuous flight from his roots. They had two children, both born in Russia, after the end of the Civil War and Walter’s adoption of Soviet citizenship. In Moscow he first worked among Hungarian communists, in the late thirties and early forties.

When Ana Pauker arrived following the exchange of prisoners between Stalin and the Romanian government in the summer of 1940, he joined the newly formed exiled nucleus of the Romanian Communist Party. Most of the leaders had been killed during the purges: Eugen Rozvany, his former mentor in Oradea, the lawyer who had worked together with Jeno Varga, the famous academician and Stalin’s economic tutor, author of a manuscript on Fascism that was a piece in his file concocted by the NKVD in 1937, but also David Fabian, the translator of Lenin’s works into Romanian and Sasha Dobrogeanu-Gherea, the son of the patriarch of Romanian Social Democracy. All had perished in the mist of the Gulag and now, when the war between the Axis and the USSR was imminent, Stalin needed a new leadership for Romania’s bleeding revolutionary vanguard. Walter was available, ready to serve the interests of the Communist Mecca. He received a flat at the Hotel Lux, where he met Hortensia, a Spanish communist married to an important activist close to Dolores Ibarruri, La Pasionaria. That was one of the romantic stories of the otherwise macabre Lux lifestyle: Walter and Hortensia left their spouses. Walter adopted Hortensia’s children (Mirela and Raul) and started a new family. Together, in post-war Romania, they had two other children: Pedro and Carmen. After the December 1989 revolution and Ceausescu’s execution on Christmas day, Pedro became the country’s prime minister. But we are still in Budapest, during the ominous night of October 24, 1956.

Walter returned to Romania in 1944 with a Soviet-organized division of Romanian war prisoners. During the war, he had been the head of the Comintern’s Romanian-language radio station, “Free Romania.” He was perhaps the closest collaborator of Ana Pauker, la grande dame of Romanian communism whom he worshipped and cultivated with unsurpassed humility. Ana’s husband, Marcel (called Luximin, theorist of the hunger strike, a romantic revolutionary with close links to Genrikh Yagoda, the secret police chief executed after Bukharin’s trial in March 1938) had been arrested in 1937. It seems that Ana never inquired about her late husband’s fate: close as she was to Molotov and Stalin, she was cautious enough not to antagonize them with unwarranted disquisitions. Like other Comintern survivors, Ana and Walter were powerful because they were silent. Once in Romania, Walter became one of the most active political officers and eventually was appointed chief of the General Staff of the Romanian Army. He established friendly relations with the party leader Gheorghiu-Dej, a consummate Machiavellian with little culture but fabulous power instincts, and was appointed Minister of Communications. But his career came to a dangerous end in 1949, when his former friend Laszlo Rajk, also born in Transylvania, was hanged in Budapest as a Trotskyite and Titoist spy.

Walter and Rajk had known each other since Spain and Rajk had mentioned his Romanian friend’s name in the confessions extorted by Gabor Peter’s torturers. Walter and Hortensia were placed under house arrest and a search for proofs to incriminate him was initiated apparently on orders from Ana Pauker. Walter tried to talk to her, to assure the steeped Stalinist militant that he had never shared Rajk’s heinous plans. He was isolated and despondent. He might have even contemplated suicide. As a pariah he did not represent anything. The sense of his life was to belong to the chapel and now the party was treating him like scum. He wrote letter after letter, implored Dej and Ana to give him a chance to show that whatever his faults he was a dedicated soldier of the party. He tried to approach his Soviet connection, but the wave of anti-Semitism in Stalin’s last years made somebody like Walter unwanted and even embarrassing for the Soviet advisors. A trial was prepared for him.

The godsend came however in June 1952 when Ana lost her seat on the Politburo and was charged with the most hallucinating crimes against the party. Walter knew that his ordeal was over: he could provide Dej and his clique with arguments against the deposed goddess. He, the true communist, had been the victim of Ana’s vicious intrigues: her hatred against him was indeed the proof of her plan to slander all revolutionaries who had been aware of her Zionist propensities. Walter was reinstated into the party and became a zealous propagandist of Dej’s cult. He had to pay his master for having saved him. And he did pay by using all his Soviet connections to convince the Russians that Dej was totally and unconditionally on their side. In June 1953, as the Hungarians engaged in the New Course and Imre Nagy became prime minister, Walter was useful to both Russians and Romanians: he knew Imre bacsi from Moscow, they had had long conversations and they had both been persecuted by Stalinists like Rakosi and Pauker. Walter saw Nagy and became a kind of emissary between the Romanian leaders and the reformist Hungarian premier. No wonder then that he was the man whom both Khrushchev and Dej sent to Budapest to assess the situation during that tragic night of October 24, 1956. He told Nagy bluntly that he was playing with fire. The coutrer-revolution needed to be smashed, ruthlessly, immediately, unsparingly. No illusions were permitted in this respect.

As a former collaborator of the secret police, Walter could talk to the Russians directly and influence their decisions. He knew also Janos Kadar whom he met the next morning and arranged for a regeneration of the communist party, under a new name and with new leaders. Gero was ousted and Walter’s other friends were now in power. Ten days later, he would be again in Budapest, this time to arrange their transportation from the Yugoslav embassy to Romania, where they had been “granted” political asylum. In hact, they were abducted. Friendship for Walter meant what the party decided. I was at a conference in Missisippi, in September 1989, when Miklos Vasarhelyi, the last survivor of the Nagy government, told me: “Yes, I remember Walter, or better said Ernest. He interrogated us in Romania, when we were at the party special residences in Snagov.” Walter did it, together with Iosif Ardeleanu and Nicolae Goldberger – both Hungarian-speaking activists with impeccable credentials in the repressive apparatus. Not that Walter participated in any torture: no, he was different, and the times were different: new methods were used to accomplish the same result, the show trial and the assassination of the heretics on trumped-up charges.

This time, however, the defendants refused to cooperate. Walter had known very well Geza Lozonczy, the soul of the reformist movement, yet he refused to acept his arguments, rejected them as a renegade’s sophistries. When Dome Adler (Iosif Ardeleanu, the head of the Romanian censorship), his old comrade and rival, told him that Geza had committed suicide in the Securitate captivity, Walter  remained impassible. Neither was he he shaken when he learned that Jozsef Dudas, the Transylanvian ex-communist, jailed in Romania in the rarly 1950s.  resurrected as the head of the Budapest Workers’ Council, was captured, tried, and executed.  Years later, he read a book by French ex-communist journalist Dominique Desanti, titled “Les Staliniens”. He was shattered reading the moving pages about Geza but did not see anything to reproach himself.  He had done his duty and, after all, hadn’t  his friend Imre Mezo, a former Spanish Civil War fighter, the head of the Budapest party organization, been hanged by the enraged rebels? Subjectively, Walter thought, Geza was innocent (he would not admit the same thing about Dudas whom he considered an adventurer). Objectively, however, Losonczy, and Vasarhely, and Nagy, and even the great Marxist thinker Gyorgy Lukacs, were all responsible for the counter-revolutionary debauchery. Maddeningly tormenting thoughts, incurable, dialectical insomnias haunted by the ghosts of the murdered comrades–this was Walter’s predicament.

In June 1958, Imre Nagy, Miklos Gimes, Jozsef Szilagyi and Pal Maleter were executed following a judicial farce. Walter’s role in preparing the trial against his former friends had been essential. And then, years passed, Dej died in March 1965, Ceausescu came to power, but Walter remained on the Central Committee, always faithful to the leader, always ready to serve whatever had endured from the shattered cause. He died in 1983, apparently as a result of a hemorrhage provoked by unwarranted surgery. French doctors who knew about his cancer had opposed such treatment, but Romanians physicians decided differently. Or at least that was what Petre wrote to Ceausescu in an angry letter claiming that his father had been consciously killed. I discovered that letter in September 1994 while working in the part archives to prepare my history of Romanian communism. Ceausescu ordered a special investigation and the conclusions were that Walter had indeed been the victim of medical malpractice. Ceausescu gave orders to have the surgeon punished and forbid any mention about the case to members of Walter’s family.

I don’t know how to see this end: A tombstone for the Comintern’s Central European relics or a strange epilogue to Danilo Kis’s stories of doomed revolutionaries and messianic ecstasies? Or perhaps a cryptic warning that the history of communism is not so much the working of the historian or the political scientist, but rather the arduous, soul-searching, painfully melancholy introspections of individuals who happened to have been caught in the maelstrom of revolutionary orgies, bloodshed, vendettas, and despair.

Intre steagul partidului si Salvatore Adamo. Amintiri despre anii 1963-1965

Voi continua in urmatoarele zile serialul despre ascensiunea si caderea lui Nicu Ceausescu. Nascut in urma cu 60 de ani la Bucuresti, pe 1 septembrie, cel care a fost candva urmasul quasi-desemnat la putere al lui Nicolae Ceausescu, al treilea om ca influenta politica in Romania pana la Revolutia din decembrie 1989, a incetat din viata, intr-un spital din Viena, acum 15 ani, pe 26 septembrie 1996. Ajuns la un moment dat la apogeul gloriei si puterii, inconjurat de fiinte de plastilina, Nicu a cunoscut apoi nenumarate umilinte, arestarea, condamnarea pentru genocid, inchisoarea, gratierea pe motive de boala, tradarea  si abandonarea de catre fostii lachei, singuratatea si chinul unei boli care in final l-a terminat. Nu este vorba  aici de un capriciu istoriografic personal, ci de un efort de comprehensiune si explicatie a mecanismelor succesiunii in regimurile autocratice ale timpurilor noastre. Dictatorii invata unii de la altii. “Modelul Nicu Ceausescu” nu este reductibil la Romania. In Libia, Seif Gaddafi, cu doctorat in stiinte politice la London School of Economics, era pregatit spre a-i succede tatalui sau. Hafiz al-Assad in Siria l-a lasat la putere pe actualul dictator, fiul sau, doctorul oftalmolog Bashar al-Assad, cel care a ordonat si a organizat masacrele recente, deci tema acestui serial transcende experienta romaneasca. Saddam Hussein era obsedat de experienta Romaniei sub Ceausescu, inclusiv de finalul tiranului de la Bucuresti. Vorbesc aici despre un tip de succesiune, in speta cea dinastica, in regimuri dictatoriale.  In plus, cum scria Emerson,”history is above all biography”.

Pentru Nicolae Ceausescu, instalarea ca succesor a fiului sau era legata si de teama ca intregul esafodaj al cultului personalitatii, construit cu diabolica fervoare, se va narui odata cu disparitia sa fizica. Traise seismul Congresului al XX-lea, stia cum l-a tratat Nikita Hrusciov pe cel pe care il premarise ca nimeni altcineva (citesc acum memoriile lui Dmitri Sepilov, fostul ministru de externe sovietic in anii 50, epurat in iunie 1957 odata cu “grupul fractionist, antipartinic si fara de principii” si intrat in istorie drept “Sepilov care li s-a alaturat”,  si reiese clar ca Hrusciov ii intrecea intru slugarnicie fata de Stalin chiar si pe de-alde Molotov, Malenkov, Mikoian, Vorosilov si Kaganovici). Ceausescu insusi ii cantase osanale lui Gheorghiu-Dej, ceea ce nu l-a impiedicat sa organizeze demolarea mitului acestuia dupa 1965. Inscaunarea lui Nicu ii asigura lui Ceausescu perpetuarea cultului, imortalizarea imaginii de “erou intre eroii neamului”, asemeni lui Kim Il-sung in Coreea de Nord. Stalin sfidase biologia prin interzicerea geneticii ca “stiinta burgheza si reactionara”. Ceausescu o sfida prin propulsarea lui Nicu in varful piramidei puterii comuniste.

Public mai jos un text care, pornind de la o carte excelenta aparuta in urma cu cativa ani, schiteaza relatia mea personala, ca adolescent, cu istoria politica si umana a comunismului romanesc. Este articolul care a facut-o pe Lidia Bodea, directoarea Editurii Humanitas, sa insiste sa ma pun pe treaba si sa scriu o carte in care amintirile sa se intersecteze cu meditatiile despre revolutii, tiranii, ideologii, utopii, himere, amagiri, deziluzii, sperante si disperari. O carte despre labirinticele coridoare ale memoriei si despre intortocheatele serpentine ale istoriei. (VT)

Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea “O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici”, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.

Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, “Cantarea Romaniei”, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar”, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea” post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceausescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist si grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusa de H.-R. Patapievici: “Pentru mine asta este esenta comunismului – nesiguranta fata de reguli, nesiguranta fata de momentul urmator, starea de mobilizare permanenta, deposedarea de ceea iti este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care sa nu iti poata fi confiscat pentru a spune nu, punerea vietii tale la dispozitia unei clici, irationalitatea deciziilor. Comunismul este irationalitatea insasi”. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabila, neuitabila radiografie a acestei irationalitati universale pe care a perpetuat-o “poemul pedagogic” in versiunea Ceausescu.

Liceul 24

Cum i-am scris recent lui Ioan Stanomir, merita comparata experienta generatiei lor (a “ciclului final”, spre a relua formula sa) cu aceea a generatiei mele. In prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, as relua aici unele amintiri despre atmosfera anului 1965, asa cum am simtit-o eu. In martie 1965 eram elev in clasa a saptea la Liceul 24 (unde, aflu acum, peste ani avea sa mearga pentru un timp si Ion Manolescu). Liceul se infiintase in toamna anului 1963. Era situat in imediata vecinatate a vechii Televiziuni de pe strada Molière, deci pe strada Gradina Bordei. Initial, desi menit sa serveasca cartierul nomenklaturii (dar nu numai, veneau acolo si copiii din zona Floreasca), nu exista sala de sport sau laborator de stiinte naturale. Eu veneam de la Liceul “Petru Groza”. Tot de la acel liceu (fosta Scoala Rusa, devenita Scoala Medie Mixta Nr. 28 in 1958) veneau Nicu Ceausescu, Vlad Brucan, Lena Rautu, Veronica Dranceanu, Andrei Manoliu. De la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobantilor veneau, intre altii, copiii Licai Gheorghiu: Sanda, Gheorghe si Mindra. Pana in 1963 s-au numit Popescu, dupa numele tatalui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comertului Exterior, cazut in dizgratie dupa divortul de Lica (impus de altfel de vanitoasa aspiranta la titlul de mare artista de film). Se spunea ca fusesera infiati de Dej – oricum, devenisera “copiii Gheorghiu”. Lica se remaritase, dupa tragicul episod Placinteanu, cu Gheorghe Radoi, fostul director de la Steagul Rosu din Brasov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Constructiilor de Masini, iar in martie 1965, cu putina vreme inaintea mortii lui Dej, devenea vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Cu Ghita aveam sa fiu coleg de clasa. Imi amintesc ca in prima zi de scoala se afisasera listele cu repartizarea in diverse clase, cea mai mare fiind a saptea (atunci l-am vazut pe fiul lui Danalache, satrapul politic al Bucurestiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detasamentului de pionieri). Eram cu Nicu Ceausescu si am vazut ca vom fi in aceeasi clasa, a sasea A. Lista era ciudata – numele nu erau puse in ordine alfabetica. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceausescu Nicolae, Rautu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad si cred ca urmam eu. L-am intrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a raspuns: “Ne-au pus in ordinea functiilor”. Cum tatal meu era pe atunci exclus din PMR si cum nu fusese niciodata printre demnitarii de varf, i-am raspuns: “Poate pe voi”. Am scris despre acest episod in Almanahul Catavencu – 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Dragan, nici Andrei Scherman, nici Anca Musetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocratiei (partid, guvern, ministere, Securitate). In genere, nici unul dintre acesti copii de stabi nu facea caz de pozitia parintilor (Nicu era cumva exceptia). Ceea ce nu insemna ca nu beneficiau de avantaje pe care cei mai multi dintre noi abia ni le puteam imagina. Ma refer la vilele de la Snagov si Predeal, aprovizionarea speciala (de unde, mai tarziu, vor veni tigarile Rothmans si cate altele), bicicletele Condor si Peugeot, mai incolo motoretele Vespa, albumele Skira (in cazul celor cu pasiuni ori veleitati culturale), uniformele de comanda.

In iunie anul acesta (2005-VT) am participat la o reuniune aniversara la liceu, care poarta acum numele lui Jean Monnet. Am pastrat un moment de reculegere in memoria colegilor din promotia 1970 care nu mai sunt printre noi. Intre ei, Ghita Gheorghiu, Radu Ioanid (Zaza), Nicu Ceausescu, Florin Cleper. Despre Zaza (ori Zazone), cu care fusesem coleg si la “Petru Groza”, as putea vorbi la nesfarsit. Era un baiat cu un irezistibil umor, de o mare inteligenta si formidabil de talentat artistic. Var cu Andrei si Cheche Doicescu, fiul pictorilor Costin si Ada Ioanid, Zaza avea sa devina ulterior un cunoscut operator la televiziune. L-am revazut in 1990, cand m-a vizitat impreuna cu tatal sau la Hotel Bucuresti, imediat dupa mineriada din iunie. Ultima data l-am vazut in februarie 1997, cand ieseam de la televiziune impreuna cu Mircea Mihaies, Biju Morar si Silviu Lupescu, dupa ce participasem la o serata muzicala a lui Iosif Sava. Vorbisem acolo despre junetea mea, despre diversii potentati comunisti si despre odraslele lor. Zaza era afara, impreuna cu Ghita Gheorghiu. Amandoi pareau extrem de imbatraniti. Am apucat sa schimbam doar cateva vorbe, restul s-a consumat in gandurile, framantarile si amintirile noastre. Cu Ghita apucasem sa stau mult de vorba inca din anii ’70, insa regret si acum ca nu am reluat discutiile noastre dupa 1990. Florin Cleper a emigrat in Israel, a facut arhitectura si a murit intr-o campanie militara in Liban in anii ’70. Am scris despre el in Ghilotina de scrum.

Avantajele mini-liberalizarii

Cum era liceul pe atunci? Eram infricosati, obligati sa recitam poezii stupide si sa cantam imnuri hagiografice? Ce pot spune este ca, dupa 1963-’64, generatia mea a trait avantajele mini-liberalizarii. Titoismul à la roumaine a durat putin, insa nu a fost doar o himera. Cantecele “doftaniste” (“Privesc din Doftana prin gratii de fier/departe in zare e-un petec de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri, tovarasa mea”) fusesera eliminate din canonul inevitabil. Ba chiar devenise de-acum o forma de fronda sa le canti. Cu un an in urma noastra la scoala era Pavel Rudenco, fiul lui Teodor Rudenco, ilegalist din echipa Dej, autorul faimoaselor versuri. Mama lui Pavel era Ivanca Rudenco, sora lui Petre Gheorghe, celebrat drept martir al ilegalitatii. Rudenco-tatal, ca si Pantiusa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie) si alti rusi si ucraineni din anturajul lui Dej, isi traise momentul de glorie in anii ’50, cand a fost ambasador in China. Acum vegeta la pensie, acompaniat, precum Pantiusa, de nelipsitul clondir de vodca. Incepuse moda muzicii franceze, Lena Rautu avea discuri cu Françoise Hardy si Richard Anthony. In toamna lui ‘64 juca la Patria filmul lui Lelouch “Umbrelele din Cherbourg”.

In vara lui 1964, familiile Ceausescu si Rautu isi petreceau impreuna concediul in Franta. Natalia Rautu si Elena Ceausescu erau bune prietene. Le zaream uneori pe Bulevardul Primaverii, cand se plimbau impreuna cu fosta sotie a lui Chivu Stoica, Tina Micu-Chivu, cu Sanda Ranghet, vaduva lui Iosif Ranghet, fostul sef al Comisiei Controlului de Partid, si cu Stela Moghioros, sotia lui Alexandru Moghioros, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR. In vara lui ’64, la Teatrul de Comedie s-a pus in scena Rinocerii lui Ionesco, cu Beligan in rolul lui Béranger. In toamna se deschidea expozitia de pictura americana. Adunarile de pionieri erau ca si inexistente. Manualele scolare se schimbau in directia deschiderii spre valori multa vreme negate si denigrate. De prin 1962 se canta Hora Unirii. Imnul de stat era cel vechi, insa nu se mai canta strofa cu “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator/Leninismul ni-e far si tarie si-avant/Noi urmam cu credinta partidul ne-nfrant”. Acum cativa ani, fiica unui inalt potentat economic al epocii Dej ma soma, mai mult sau mai putin in gluma: “Sa nu cumva sa zici ca nu ai fost fericit in acea perioada”. Nu voi zice acest lucru, insa stiam mai bine decat multi colegi cat de mult se temea lumea de Dej, de partid si de Securitate. Cel putin ai mei erau literalmente inspaimantati. Se vorbea doar prin aluzii, iar mie mi se cerea sa fiu cat se poate de atent ce vorbesc cu colegii. Evident, savuram fiecare clipa a deschiderii. Ramasesem prieten apropiat cu Florica Jebeleanu, care nu se mutase de la Groza la 24. Pana in iunie1965 am fost vecini de strada pe Grigore Mora. Mama Floricai si a lui Tudor, pictorita Florica Cordescu, inceta din viata la Sinaia la sfarsitul lui aprilie 1965. Cativa ani mai tarziu, Jebeleanu publica superbul volum “ Elegie pentru floarea secerata”. Festivalul filmului sovietic, ritual obligatoriu al perioadei anterioare, nu mai era evenimentul cultural numarul unu. Rulau superproductiile vestice: Mongolii, Cleopatra si celelalte. Tin minte totusi ca am mers cu clasa la festivalul sovietic sa vedem, intr-o duminica dimineata, Tragedia optimista. Juca la Patria, am mers cu Nicu, Lena, Liliana Dragan (acum cred ca e prin Germania), dupa care ne-am dus la Polar sa mancam pateuri si alte noutati culinare. Langa Patria era un magazin unde se putea cumpara coniac francez si whisky. Cativa ani mai tarziu se construia noua Televiziune, cu faimosul barulet din colt, desfiintat din ordinul Elenei Ceausescu (intrase odata acolo si o deranjase faptul ca se trandavea la taclale, cu bautura si tigari). In ’65 insa nu se astepta nimeni ca ne vom intoarce la stilul spartan al stalinismului dezlantuit.

La spectacolele oficiale se mai canta “Steagul partidului” (cred ca Beniuc scrisese textul, paradigmatic pentru poezia religiei politice, excelent analizata de Eugen Negrici: “Lumina-i steagu-nostru-n zare/De vremuri grele amintind/De grele lupte proletare/Ce-n cant de slava se aprind”), dar noi ascultam cantecele lui Adamo: “Tombe la neige/Tu ne viendras pas ce soir…”. Pe mine cel putin, steagul partidului ma lasa complet rece. Promisiunea anului ’65 era una a deschiderii. Romania avea sa fie cativa ani cea mai liberala tara din Est (cu exceptia Iugoslaviei) in privinta traducerilor din limbi vestice. In acelasi timp, deci in 1965-’66, incepea sa prinda fiinta cultul lui Nicolae Ceausescu. Dar despre asta intr-un alt articol.

http://www.youtube.com/watch?v=OQKSU6j1-8U

(Text publicat in revista “22″ din 10 august 2005)

A trai in adevar: Despre disidenti in vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina)

Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze.

Revista “Obiectiv Cultural” care apare la Braila si despre care am mai avut prilejul sa scriu aici propune o restituire a adevarului ce merita salutata. Viorel Padina, membru marcant al candva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecintele actiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, haituit, hartuit, turnat de oameni in care a avut incredere. Poet exceptional (nu sunt critic, imi spun doar parerea de cititor), excelent eseist si ganditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertatoare abuzurile, abdicarile, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) in anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilitatii s-a nascut actiunea disidenta a lui Viorel Padina, o actiune, dar si o pasiune, care nu a contenit pana azi. 

Viorel Padina, pseudonimul literar al lui Viorel Abălaru, cunoscut în mediile virtuale sub nickname-ul AVP, s-a născut pe 29 octombrie 1950, în localitatea Gura Padinii, judeţul Olt.
Unul dintre dizidenţii marcanţi ai culturii române şi singurul scriitor român din Epoca de Aur care a avut curajul de a da în judecată o editură românească, poetul Viorel Padina şi-a câştigat renumele nu doar prin radicala opoziţie făcută regimului comunist, dar şi prin crearea uneia dintre cele mai autentice şi inovatoare viziuni poetice produse în ultimele trei decenii de literatură română.
Este autorul celebrului volum “Poemul de Oţel”, o veritabilă bombă cu ceas a poeziei româneşti, şi redactorul materialului dizident “Apel către Europa” şi al samizdatului “NU!”, ultimul fiind un manifest anticomunist aflat în arhivele Securităţii.
În anul 1980, Viorel Padina redactează materialul “Apel către Europa”, pe care intenţiona să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă materialul a fost interceptat de Securitate şi nu a mai ieşit din ţară.
Volumul “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Românească”, dar nu a apărut din cauza dosarului “pătat” al autorului. De aceea, Viorel Padina va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosarul nr.611-1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, cartea având să vadă lumina tiparului, la aceeaşi editură, abia în 1991.
De asemenea, Viorel Padina este şi autorul “Planetei-Ou” (http://planetaou.wordpress.com/).
OPERA:
“Urmărit de Securitate”, Editura Romanati, 1990 – broşură autobiografică, proză.
“Poemul de oţel”, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie.
Tulburătoarele sale texte pot fi citite pe http://viorelpadina.wordpress.com

Iata un fragment din interviul cu Viorel Padina :

Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walesa or Michnik, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viaţă iepocală (măsurat din momentul în care am părăsit studenţia mult trasă de păr şi vieţişoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita şi din grădiniţa literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertăţii pe care existenţa într-o aglomeraţie spontană de pretini hyperinteligenţi şi supertalentaţi şi-o poate procura oriunde, fie şi-n ghetoul cel mai trist sau în puşcăria cea mai securizată, şi până ce voi fi păşit, după absolvirea facultăţii, în viaţa reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul “iepocal” nu-şi avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloşia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieţi aflaţi momentan la amoralu’ caşcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 98-99% din populaţia Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau or ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloşie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuşi diferite, de la activiştii şi securiştii torţionari, la zmecheroşii cinici care doar te dispreţuiau pentru că nu erai şi tu adaptabil ca un purice de blană şi te-njurau de mamă, dar îţi aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, şi pâna la nemernicii cu faţă cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înţeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înţeles, n-a făcut nimica – din laşitate sau din comoditate – spre a denunţa sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar şi fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detaşamentul de frunte al tovilor şi băieţilor de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformaţi din porcii sau câinii detaşamentului iepocal în bobor curat “revoluţionar”, halal…

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52057-viorel-padina-s-au-transformat-din-teroristii-de-ieri-in-revoluionarii-de-azi.html

Pentru versiunea largita a textului mei si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

Ratio vivendi si ratio moriendi: Din nou despre mitul politic anti-american

Observ ca oricat incerci sa clarifici conceptual unele lucruri, te izbesti de regretabile neintelegeri. Nu voi face aici o hermeneutica a lecturilor partizane, unele stupefiante prin refuzul de a tine cont de nuantele pe care ma straduiesc sa le respect. N-am spus niciodata ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului. Apoi, ce intelegem prin critica a Statelor Unite? Criticarea sistemului politic? A culturii de masa? A culturii de elita (high culture)? A Hollywood-ului?  A consumerismului? A lui Barack Obama? A lui George W. Bush? A conservatorismului? A miscarii numita “Tea Party”? A liberalismului american de orientare social-democrata? A rolului Americii ca “hiper-putere” mondiala, spre a relua termenul lui Hubert Vedrine?

Ceea ce am spus este ca la ora actuala anti-americanismul este mitul politic care uneste forte si miscari altminteri extrem de diferite in numele unei ostilitati comune in raport cu un set de idei si idealuri simbolizate de experienta americana. Ca avem de-a face cu un conglomerat eclectic de idei, pasiuni, emotii, sentimente si resentimente.  Ca este vorba de o repudiere a modernitatii burgheze, a valorilor inscrise in Constitutia SUA, a principiilor si normelor imbratisate de Parintii Fondatori, a traditiei umaniste a rationalismului occidental. Ca exista o intreaga istorie a anti-americanismului care combina viziuni excentrice cu imaginea demonizata a “inamicului” ( pe langa cartea lui Jean-François Revel, amintita in articolul anterior, despre obsesia anti-americana, a se vedea lucrarea lui Philippe Roger “The American Enemy: The History of French Anti-Americanism” aparuta la University of Chicago Press in 2005, dar si volumul editat de Aurelian Craiutu si Jeffrey C. Isaac despre perceptiile franceze si engleze asupra Statelor Unite in ultimele doua secole, publicata la Penn State University Press in 2009). Exista asadar o literatura a problemei pe care s-ar cuveni sa o luam in condideratie cand discutam aceste chestiuni.   Am insistat asupra distinctiei dintre mit si ideologie, am precizat ca mitul politic nu este o fictiune, o “plasmuire” aleatorie, ci o naratiune (ori un amalgam de discursuri) cu ambitii explicative, redemptive si, de multe ori, oraculare.  Resurectia si manipularea miturilor politice vindicative a fost una din cauzele naruirii Iugoslaviei. 

A nu ceda presiunilor gragare si ispitelor capitularde nu este un lucru usor. A vasli impotriva curentului, a spune lucrurilor pe nume chiar daca nu castigi aplauzele galeriei, a fi convins ca nu avem dreptul sa abjuram ceea ce Arthur Koestler numea in 1946 primatul absoluturilor morale, a respinge prin urmare comodul si in fond auto-distructivul relativism etic, a ramane fidel optiunilor democratice si pluraliste, a recunoaste ca NATO este, cum spunea Vaclav Havel, nu doar o alianta militara, ci mai ales una civilizationala, a nu cadea victima unui program ideologic care blameaza intotdeauna victima inaintea victimizatorului, iata sfidari dificile, dar pe care unii dintre noi intelegem a ni le asuma.  Citez aici dintr-un excelent editorial semnat de Cristian Campeanu in “Romania Libera”:

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva”.

Am regasit un text aparut tot in 2001, o adancire a temelor explorate in articolul din revista 22 reprodus intr-o postare anterioara. Textul mi-a fost solicitat atunci de Dr. Michael Shafir, editorul excelentei reviste East European Perspectives publicata de Radio Free Europe/Radio Liberty, caruia ii multumesc pentru binevenitele sugestii.

East European Perspectives

November 28, 2001

Volume  3, Number  21

Radio Free Europe/Radio Liberty

 

On Anti-Americanism: The Resources And Persistence Of A Political Myth

By Vladimir Tismaneanu

The period of relative calm that was characteristic of the 1990s — in spite of the conflicts in the Balkans and the Gulf War — has come to an end. Far from having ended, as Francis Fukuyama (1992) predicted in a moment of euphoric Hegelian elan, history continues to be haunted by neuroses, fantasies, and political myths. Ideological tensions have not exhausted themselves, and the new political and economic spasms have deep origins in not so new collective anxieties and anguishes. Ethnocentric tribalism, racism, rationalized by intellectuals with pretensions of national saviors, clerical and militaristic populism are rampant at this beginning of a new century and millennium. The age of extremes, which British historian Eric Hobsbawm regarded as the hallmark of the 20th century (1996), an era inaugurated by World War I and concluded with the collapse of the European Leninist regimes during the revolutions of 1989-91, sends its alarming prolongations into the new century.

The liberal revolution and the rise of a planetary open space have generated both immense hopes and excruciating fears. Not everybody is happy in this emerging globalized space (Shafir, 2001, pp. 410-411): from the French farmers to the Polish peasants, from the neo-anarchist movements to the Latin American neo-Bolivarian nationalists, we are witnessing the resurrection of romantic anticapitalist sentiment. Old nostalgia related to the agrarian-pastoral visions of the organic community have made a comeback — this time under the banner of the struggle against the new inequalities provoked by “market fundamentalism.” Ironically, this term entered the political and economic debates thanks to American financier and social thinker George Soros, himself one of the main promoters of the new civic globalism (Soros, 1998). As I anticipated in some of my earlier analyses, the post-Marxist age, the aftermath of the redemptive political-secular messianism, including their ultimate expression, communism, is dominated by a feverish search for a new set of values, or, better said, for a new axis mundi. Political myths respond precisely to these collective uncertainties, and intellectuals are more often than not those who articulate these utopian expectations and impulses (Tismaneanu, 1998). Some of these myths, including those referring to global civil society and democratization as inexorable engines of modernity, serve the affirmation of a world based on rationality and intercultural dialogue. They help us come to terms with a political and symbolic universe that favors diversity and pluralism and opposes self-absorbed forms of monistic determinisms (Bauman, 1995). Other myths, however, are imbued with vindictive passions and energies. They stem from the failure to find explanations for and solutions to the growing marginality experienced by the denizens of the peripheral areas of the new globalism. To mention but one example among many: Indian novelist Arundhati Roy has become one of the most vocal critics of the U.S. in its attributed posture of driving force of Western neo-imperialism (see Dugger, 2001).

A new world system has been emerging for the last two decades, dominated not only by the globalization of information and markets, but also by the universalization of the classical principles of liberal democracy, especially the sovereignty of the individual. The United States — as the symbol of this new globalism — makes it the target of enduring anti-imperialist resentment. For reasons that need thorough analyses, America and its closest allies among the Western advanced democracies have become the target of political, psychological, and terrorist attacks with catastrophically tragic consequences. In spite of countless soothing declarations, dictatorial regimes from countries like Iran, Iraq, Syria, Cuba, etc., perceive America’s hegemonic position within the post-Cold War international political, military, and economic system as a threat to their very survival. One thing needs to be clear: it is not the defense of local cultural and religious identities that harbors this anti-American resentment, but the fear that in a world emancipated from absolutist constraints the old forms of domination — justified via religious or ideological mythologies — will fall apart. To the extent that globalization means the universal expansion of American mass culture, there are sufficient reasons to defend and assert the local identities. On the other hand, one needs to remember, there is no strategic plan meant to impose this expansion. It is a spontaneous phenomenon, driven both by market forces, consumerism, and mimetism, and it is linked to the general decline of high culture in mass societies. But American values mean much more than fast food chains and Hollywood. In a famous book, political philosopher Hannah Arendt demonstrated that the main distinction between the French and the American revolutions lie in their paramount guiding principle: equality for the former, liberty for the latter (Arendt, 1985). More recently, a similar position — inspired by Arendt’s seminal volume — has been taken by the former Polish dissident Adam Michnik, one of the most profound thinkers on post-Communist evolutions (see “Intellectuals and Social Change,” 1992, pp. 621-627). Once again, I hasten to add, we deal with political myth, not with fiction or chimera. By myths I understand the symbolic narratives that motivate, organize, and mobilize actions of political communities. Their force, as authors like Ernst Cassirer (1946, pp. 47-48) and Isaiah Berlin (1982, pp. 318-319) showed, depends on their credibility, not on their truthfulness. From this perspective, nationalism — especially in its primordialist-fundamentalist versions — is a political myth opposed to the cosmopolitan dimension of liberal democracy. Nationalism stakes on sentiments of dignity, wounded pride, psychological vulnerability, and social alienation. It is equally related, as Yugoslav writer Danilo Kis memorably wrote in a tragically illuminating essay (1995), to the paranoid attempts to explain historical defeats and setbacks. Conspiracy theories abound in this type of fantasy-ridden compensatory discourses. As of the writing of this essay, important figures in the Muslim world’s mass media unabashedly maintain that behind the terrorist attack on 11 September were not the Islamic mystical revolutionary extremists, but the Israeli secret service. The disgraceful and long-since debunked slanders that form the perfidiously anti-Semitic pamphlet “The Protocols of the Elders of Zion” have resurfaced in forms only slightly refurbished. More than ever, the liberalism that the civilized world can oppose to these explosions of resentment is one of lucidity and skepticism: one rooted in the awareness of the threats that we have confronted and will continue to confront, including the proliferation of movements inspired by hatred, fanaticism, and unswerving rejection of pluralist modernity (see Hollander, 2001).

Communism and Fascism, in their traditional incarnations, have failed. The same cannot be said about the psycho-ideational structures that made their rise possible. There is a primordial form of radicalism that cannot be effectively opposed with quotations for the philosophers of the Enlightenment. The struggle of the foreseeable future will oppose those who defend, at any price, the vision and practices of an open society, and their opponents, recruited from the most diverse countries and social zones. Contrary to Samuel Huntington’s initial (1991) approach, the “clash of civilizations” is a divide within each political culture, East and West. Whether we like it or not, we are living in an age of acute ideological warfare. To resume a statement attributed to Leon Trotsky, it is irrelevant whether we are interested in war. What matters is that the war is interested in our lives and us. Indulging in sophistries about culpability, denying the basic contradiction between civilization and barbarism, looking for the culprits among the victims and not among the authors of terrorist atrocities, means simply to close our eyes to the mortal threats to the very destiny of the democratic world, as U.S. political scientist Benjamin Barber recently argued in an interview with the French weekly “L’Express” (20-26 September 2001).

Thus, the 11 September catastrophe has revived a very important discussion on the presence of the anti-American political myth in the ideological structures (intellectual “dispositiffs,” to use Michel Foucault’s terminology), inspiring fundamentalist terrorist movements. Without understanding the motivations of these fanatic sects there will be no way for a comprehensive and systematic response to their terrible challenge (it is symptomatic that for weeks, the title of “The New York Times” special section dealing with the war on terrorism and its consequences has been “A Nation Challenged” — a formulation quite different from the almost universal media reference to “America Strikes Back.”). In his discourse to the U.S. Congress delivered in the aftermath of the terrorist attack, President George W. Bush correctly pointed out the connection between the extremist ideologies inspiring these movements of “true believers” and the 20th century’s totalitarian disasters. Indeed, we deal with the same type of one-dimensional thought, obsessed with conspiracies and impregnated with eschatological ardor. In both of these incarnations, religious and secular, fundamentalism erases the separating line between the City of Man and the City of God. It promises immediate redemption through the destruction of all the presumably corruptive and perverting factors.*

Years ago, Venezuelan political thinker Carlos Rangel published a book (1976) that needs to be carefully reread. He traced the road “from the virtuous savage to the good revolutionary.” Later, the same author dwelt at length on the radical hostility to liberal values among both Western and Third World elites (Rangel, 1982). The main idea in the earlier volume was that the behind the frantic revolutionism of Latin America’s radical left one could detect a painful inferiority complex generated by the political and economic success of the United States. Even now, the partisans of Colonel Hugo Chavez, the populist president of a country rebaptized the “Bolivarian Republic of Venezuela,” do not hesitate to question the terrorist nature of the activities undertaken in the 1970s and 80s by Ilich Ramirez, the notorious Carlos “the Jackal.” Nobody denies the fact that we live in a world of glaring economic contrasts. Rangel’s argument, however, was that the causes of both success and failure are to be found within one’s own country, not outside its borders. It is not North America’s fault for the Argentine debacle in the 20th century, but rather the Peronista populist demagoguery, and the failure of the home elites to seriously address the challenges of modernity and to accept the spirit of capitalism, including its less convenient consequences. It is much easier to promise the pie in the sky to the “descamisados” of this world, the celebrated wretched of the earth, than to organize economic and political life in accordance to the principles of a free and open society. Never ever did populist radicalism offer more than what Max Weber once called “sterile excitation” (Weber, 1957, p. 115). The attacks on “mondialism” coming from the anti-American Left and the Right attached to the values of “Blut und Boden” (blood and soil) have one common denominator: the angst, the fear provoked by the dislocations of modernity, the rise of the middle class (bourgeoisie), and the dissolution of traditional forms of state and religious control over citizens. Hence the fascination exerted by leftist — in fact neo-Leninist — theories of dependency on the ideologues of the radical Right (in Russia, Hungary, Romania).

The anti-American mythology consists of constellations of emotions, attitudes, sentiments and vaguely structured ideas that reject pluralism, the state of law, modern secular humanism, and freedom as a self-constitutive value. Communism and Fascism have opposed these principles on behalf of holistic visions, which claimed to propose revolutionary alternatives to liberal modernity. They were themselves forms of modernity, but structurally different from the experiment that made its historical debut with the Renaissance and has culminated in the vision of a world emancipated from any form of absolutism. Without any doubt, the anti-American myth is most powerful in non-democratic societies. There are of course anti-American outbursts in Europe and Asia, but the virulence and vehemence of the myth are particularly notable in closed societies-secular despots (Cuba, Syria, Iraq) or theocracies (Saudi Arabia, Iran, Afghanistan). Anti-Americanism, as a political myth, conjures up the image of a “soulless” country (the U.S.) enslaved by the God of money. In this demonology, America means thirst for profit, mercantilism, cupidity, plutocracy, militarism, imperialism, and all the rest. And, of course, as in the Nazi (or Stalinist) scenarios, the power of the money (banks) means the power of the international Jewry and its accomplices. The myth ignores the fact that for decades America has been the main source of humanitarian aid for the underprivileged nations. It does not matter, in this hallucinatory amalgam, that the U. S. military had no other reasons to intervene in Somalia but to stop the local warlords from completely exterminating their unfortunate population. And, again, it is irrelevant, within the mythological framework, that America intervened in Kosova in 1999 to prevent the regime of Yugoslav President Slobodan Milosevic from completing the macabre, anti-Muslim, Albanian ethnic-cleansing operations.

The outraged reactions among exponents of some traditions that feel threatened by the invasion of modernity express panic created by an undesired contact with values that subvert presumably sacred hierarchies and order. In the 1960s, a famous Iranian writer, Jalal Al-e Ahamad, deplored the cultural disease that had allegedly infected the urban intellectual milieus. To describe this malady he proposed the term “Westoxication.” Two decades later, Iran’s Ayatollah Khomeini started his own war against this “pathology,” imposing a theocracy that claimed to be immune to the siren songs of liberal democracy. In the fall of 2001, the most wanted terrorist of all time, Osama bin Laden, proclaims as the ultimate reason for his actions the presence of the American (“infidel”) troops in Saudi Arabia. Bin Laden announces that we have entered a new era of religious warfare against the “crusaders” (read Christians) and the Jews. Obviously, the Arab world’s hostility to Israel is linked not only to historical-territorial issues. The ultimate cause for this adversity is that Israel is a democratic and prosperous society, despite the absence of natural resources comparable to those held by its Arab neighbors. In its radical versions, at the extreme left and right of the political spectrum, anti-Americanism is synonymous with anti-Semitism and anti-Zionism. Explicitly or implicitly, it repudiates the foundations of Judeo-Christian morality in the name of completely opposed norms. The result is the shaping (indeed the invention) of a tradition of victimhood, sacrifice, martyrdom, and sacred duty to kill in the name of the ultimate sacred goals. The end, once again, sanctifies the means.

The anti-American myth is present not only among the intellectual elites in the Arab countries, or, more generally, in the Third World. It can be encountered, under various populist disguises, even in highly sophisticated Western circles, including the U.S. Immediately after the 11 September attacks, famous historian Paul Kennedy maintained, during a debate at Yale University, that it is the military, diplomatic, cultural, and economic power of the United States that provokes adversarial and resentful reactions. Things are, of course, much more complex than these disembodied ideological schemes (see Hartocollis, 2001, as well as Sciolino, 2001, for a generally thoughtful and informative discussion of the anti-American reactions linked to envy, anguish, and resentment). Anti-modern nihilism includes, but is not limited to, anti-Americanism: its origins are related to the zealot mentality of the true believer and the regimented fanaticism of charismatic-salvationist movements. For the members of such groups death is the ultimate sacrifice on behalf of an alleged heroic cause. The fanatic cannot accept the modern world with its real perplexities and risks. He does not find in its satisfactions a sufficient reason for life. The ultimate cause, the destructive exorcism bound to defeat what appears to him as a crooked universe provides the true believer with an exhilarating “ratio moriendi.”

In spite of its inner logical contradiction and shocking historical simplifications, anti-Americanism is credible precisely because it appeals to the infrarational zones of the collective psyche, especially in disconcerted societies, among marginal and frustrated social strata — including the Islamicizing, disenchanted post-Marxist intelligentsia of the Arab world (see Keppel, 1991). What the members of Bin Laden’s terrorist cells have in common with the Italian Red Brigades, or the Baader-Meinhoff “Red Army Faction,” or the Russian nihilists of the 19th century (Sergei Nechayev, Andrei Zhelyabov, Sofia Perovskaya), or the mystical revolutionaries of Romania’s Iron Guard, or the Nazi and Bolshevik ideological maniacs, is the horror toward a world of risk and free competition of values. For them, there is only one truth, revealed in the dogma they cherish.

The liberal West and those who share its values reject precisely this exclusive, intolerant monism, proposing a political order based on tolerance, moderation, and recognition of individual rights. At this moment, whatever reservation one may have toward the historical experiment called the United States, anti-Americanism has become synonymous with anti-humanism. It is hard to make any prediction regarding the denouement of the ongoing struggle. The only thing we can safely say is that the struggle oppose those who favor a world based on tolerance and diversity to the exponents of a destructive radicalism whose hatred for the West is just a rationalization of tormenting inferiority complexes. Anti-systemic fundamentalism, not patriotism, is the source of this aggressive revolt against the internationalization of the world. This fundamentalism is not a negation from within or an attempt to creatively transcend the many forms of existing injustice. It is rather an effort to abolish all the principles of the imperfect liberal modernity in the name of a terrifyingly perfect, fully controlled world. Anti-Americanism is the main ideological ingredient of the ongoing revolution against bourgeois, liberal modernity.

*The author wishes to acknowledge the illuminating comments by the distinguished Israeli sociologist Samuel N. Eisenstadt on the essence of modern fundamentalism, religious and secular alike.

Vladimir Tismaneanu is professor of government and politics, University of Maryland at College Park.

SOURCES

Arendt, H., 1985, On Revolution (Harmondsworth and New York: Penguin Books).

Bauman, Z., 1995, Life in Fragments: Essays in Postmodern Morality (Oxford: Basil Blackwell).

Berlin, I., 1982, Against the Current: Essays in the History of Ideas (New York: Penguin Books).

Cassirer, E., 1946, The Myth of the State (New Haven: Yale University Press).

Dugger, C.W., 2001 ,”An Indian Novelist Turns Her Wrath on the U.S.,” in ” The New York Times,” 21 November.

“L’Express” (Paris), 2001.

Fukuyama, F., 1992, The End of History and the Last Man (London: H. Hamilton).

Hartocollis, A., 2001, “Campus Culture Wars Flare Anew Over Tenor of Debate After the Attacks,” in “The New York Times,” 30 September.

Hobsbawm, E., 1996, The Age of Extremes, 1914-1991 (New York: Vintage Books).

Hollander, P., 2001, “It’s a Crime That Some Don’t See This as Hate,” in “The Washington Post,” 28 October.

Huntington, S.P., 1991, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century (Norman and London: University of Oklahoma Press).

“Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe,” 1992, in “Partisan Review,” (Fall, Special Issue), pp. 621-627.

Keppel, G., La revanche de Dieu: Chretiens, juifs et musulmans a la reconquete du monde (Paris: Editions du Seuil).

Kis, D., 1995, “The Gingerbread Heart, or Nationalism,” in Kis, D., Homo Poeticus: Essays and Interviews (New York: Farar, Straus, and Giroux), pp. 15-34.

Rangel, C., 1976, Du bon sauvage au bon revolutionnaire (Paris: Robert Laffont).

Rangel, C., 1982, L’Occident et le Tiers-Monde: de la fausse culpabilite aux vraies responsabilites (Paris: Robert Laffont).

Sciolino, E., 2001, “Who Hates the U.S. Who Loves It?” in “The New York Times,” 23 September.

Shafir, M., 2001, “Red, Pinks, Blacks and Blues: Radical Politics in Post-Communist East Central Europe,” in “Studia politica” (Bucharest), pp. 397-446.

Soros, G., 1998, The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered (New York: Public affairs).

Tismaneanu, V., 1998, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe (Princeton: Princeton University Press).

Weber, M., 1957, From Max Weber: Essays in Sociology (Translated, Edited and with an Introduction by H.H. Gerth and C. Wright Mills) (London: Routlege and Kegan Paul).

http://www.rferl.org/content/article/1342541.html

Amintirea Olgai Boico-Trébitsch: Il n’y a plus d’après…

Ar fi implinit azi 56 de ani. Ma refer la vara mea primara, fiica sorei mamei mele, Cristina Luca-Boico, doctorita Olga Boico-Trébitsch.  A fost un om extraordinar, ne-am format impreuna, am citit carti care ne-au marcat tineretea, am ras de atatea ori  impreuna, am fost adeseori tristi impreuna, a fost ca o sora pentru mine, o prietena de mare incredere. O chema Olga, probabil, in memoria Olgai Bancic, luptatoarea din maquis, executata (decapitata) de nazisti ca membra a grupului condus de Missak Manouchian.  Ori poate dupa personajul Olguta din “La Medeleni”, o carte favorita a mamei sale  In timpul ocupatiei germane, Cristina fusese sefa serviciului de informatii al organizatiei “Franc-Tireurs et Partisans-Main d’Ouevre Imigrée” (FTP-MOI).  In anii 90, istoricul Stéphane Courtois, editorul de mai tarziu al “Cartii negre a comunismului”,  a scris un volum despre acel grup, cu titlul “Le sang des étrangers”.  Acum cateva luni am vazut aici, la Washington, filmul lui Robert Guédiguian “L’Armée du crime”.  La Olga am ascultat pentru prima data discul lui Leo Ferré cu cantecul “L’Affiche Rouge” pe versurile lui Aragon.  Cristina se lamurise de mult despre mizeria morala a comunismului, nu mai nutrea niciun fel de iluzii.  Ea mi-a daruit “Le Livre noir”, “Les Aveux des archives” a lui Karel Bartosek si “Le passé d’une illusion” de Furet.  Am o scrisoare a ei in care reia, cu infinita tristete, cuvintele atat de adevarate: “Si la jeunesse savait, si la vieillese pouvait”.  A citit “Arheologia terorii” si mi-a spus: “Tot ce scrii acolo este adevarat. A fost insa si mai cumplit”. Voi publica poate corespondenta mea cu cea care a fost Cristina Luca. Imi amintesc lungile noastre discutii, la care Olga participa cu pasiune, despre memoriile lui Pierre Daix, despre Artur London, despre cartea lui Dominique Desanti, “Les Staliniens”. Imi amintesc un pranz la Cristina si Olga cu Ghita si Tania Bratescu cand am vorbit à batons rompus despre Ana si Luximin, despre Dej si Ceausescu, despre Aurore Thorez si Eugen Fried, despre Margarete Buber-Neumann si Kravcenko, despre Gulag si Holocaust (am aflat zilele trecute ca Tania Pauker-Bratescu a incetat din viata).

Am facut franceza amandoi, Olga si cu mine,, in particular, cu mama lui Alain Paruit.  Engleza, la fel, cu profesorul Gavril Gabor.  Am petrecut vacante impreuna, inclusiv ultima, la Bran, inaintea plecarii definitive din 1981. La Paris ne-am plimbat prin parcuri, pe marile bulevarde, am mers la filme cu ea si cu Michel.  Chatelet, Chez Zimmer, Le Petit Zinc, Le Deux Magots, Gibert Jeune, excursiile la Chartres, la Versailles, pe malul Loirei.  Intr-adevar, il n’y a plus d’après…

La putin timp dupa ce s-a stins din viata Olga, in 2001, a urmat moartea mamei ei in 2002, apoi, in 2003, a sotului ei, istoricul Michel Trébitsch (a mai apucat sa scrie, in “Le Monde”, necrologul mamei Olgai cu titlul “Cristina Luca: Une grande résistante”).  Biograful lui Henri Lefebvre, cercetator la Institut d’Histoire du Temps Présent, Michel a fost autorul unor lucrari esentiale pe tema istoriei comparative a intelectualilor in secolul al XX-lea.  Olga si Michel m-au vizitat la Philadelphia in 1987, am mers apoi impreuna la New York, am petrecut o dupa-amiaza de neuitat cu Agnes Heller si cu Ferenc Feher (recent ajunsi acolo, ca profesori la New School for Social Research, dupa anii traiti in Australia unde gasisera sprijin academic dupa eliminarea lor din viata stiintifica de catre regimul Kadar).  Michel era interesat de destinul new-yorkez al lui Norbert Guterman, un marxolog faimos, bun prieten cu Lefebvre. In plus, Agnes lucra atunci la cartea ei despre cotidianitate, deci era extrem de interesata de tema Lefebvre.

I-am vizitat la Paris, mai intai singur, apoi, dupa 1999, impreuna cu Mary, an de an. In 1989, acel annus mirabilis, am stat la ei o luna, am participat la colocviul organizat de Michel la Sorbona despre revolta si societate, legat de bicentenarul Revolutiei Franceze.  Textul meu, tradus de Michel, era embrionul cartii pe care incepusem sa o gandesc, “Reinventing Politics”. Tot Michel a tradus un capitol din cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” aparuta la editura Routledge din Londra in 1988.  Era un text polemic in care contrastam, pornind de la ideile lui Havel (“The Anatomy of a Reticence”), sensul pacifismului independent, al anti-militarismului, in Est si in Vest.  A aparut in revista “L’Homme et la société” cu un raspuns din partea politologului neo-marxist Michael Lowy, specialist in tanarul Lukacs, in Ernst Bloch si in “Che” Guevara.

Am langa mine fotografii din 1986, cina la ei acasa, pe Rue de Saintonge, in Marais, impreuna cu Gaspar Miklos Tamas si Anna Eorsi.  Locuiau la doi pasi de Mihnea Berindei. In decembrie 1989, Olga a fost printre primii medici francezi care au plecat la Bucuresti cu ajutoare pentru raniti. In 2000, Olga si Michel au mers la Bucuresti la o conferinta organizata de IRIR in colaborare cu IHTP. S-au imprietenit cu Anca Oroveanu si cu Andrei Pippidi.  Dupa moartea Olgai, am fost la Paris impreuna cu Mary si Adam. Am mers la un fel de petrecere de adio la Michel, impreuna cu vechea noastra prietena Mariana Ioan.  Erau acolo colegii de la IHTP, inclusiv Henri Rousso.  Era si fratele Olgai, Andrei, impreuna cu sotia sa Annick.  Michel stia ca sfarsitul era iminent.  Privea in jur cu o seninatate totala.  Se pregatea de revederea cu Olga.  Copiii, Maxime si Emma, au ramas in grija sorei lui Michel, Claire. I-am revazut in 2008 la Paris. Olga, Cristina si Michel isi dorm somnul de veci la cimitirul Père Lachaise.  Public mai jos textul pe care l-am scris in ianuarie 2002 in memoria Olgai.

My Cousin, Olga Boico-Trébitsch

It is truly very painful to use the past tense when I write about my cousin and dear friend Olga.  Others will write about her as a doctor, classmate, wonderful mother, wife, daughter, sister. I prefer to simply write down some recollections about Olga, the passionate intellectual.  We both left Romania in 1981.  During the last years of our Romanian experience, Olga and I were very close: we used to go together to visit the art historian Radu Bogdan where we met some of the brightest people among Romania’s cultural elite: Alexandru Paleologu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu.  In the winter of 1980, we both attended a dinner at Radu Bogdan’s place in honor of Victor Ieronim Stoichita, who was visiting Romania (at that time Victor was teaching, I think, in Switzerland).  Olga was a most lively partner in our uninhibited conversations.  This point needs to be emphasized: those were stifling times in Romania, but we continued to think and speak normally. What was striking about Olga was the scope of her cultural and political interests.  She was a voracious reader and had an extraordinary capacity for discussing ideas.  During those years, we used to get together every Saturday night at her and her mother’s place, on Strada Muzeul Zambaccian 14, watching some Western (American or British TV series), commenting on the latest aberration decreed by Ceausescu, talking about the most recent events in the country’s cultural life.  Who else was there? Sometimes, Florica and Tudor Jebeleanu, sometimes Tita Chiper Ivasiuc and Mariana Ioan, very often Olga’s friend, Irina Dona.

Later, in Paris, in 1986 and 1987, Olga accompanied me on various visits to well-known intellectual figures: the celebrated literary critics Monica Lovinescu and Virgil Ierunca, the dissident writer Paul Goma, and the Romanian-born French political philosopher Pierre Hassner.  In 1987, Olga and Michel visited me in the United States. I still remember her brilliant remarks during a visit we made in New York to Agnes Heller and Ferenc Feher, the exiled Hungarian philosophers (Ferenc died several years ago, Agnes teaches at the New School University in New York and at the University of Budapest in Hungary).  I also remember the dinner that Olga and Michel organized in Paris for the Hungarian dissident philosopher G. M. Tamas. In recent years, I saw her less frequently, but we continued to talk and comment on the various tribulations of post-communist European politics.  This is the way I will always remember Olga: open-minded, courageously profound in her analyses, always interested in the human dimension of the struggle for freedom. Honesty and frankness were among her most cherished values.  She practised them with ultimate dignity and generosity.  For this reason, I dedicated to her memory the foreword I wrote for the Romanian translation of Raymond Aron’s book Les marxismes imaginaires.  Now, that I have completed my book on Romanian communism, I cannot imagine that she will not be there to give me her comments and ask me, with her unforgettable voice: “Are they going to translate it into Romanian?”  Or, maybe I am wrong, and she is with us, and this is what she wants to ask me.

Washington, DC

January 4, 2002

Simtul realitatii: In 1988, despre revolutiile din 1989

Sunt unii care ma acuza ca mi-as fi schimbat opiniile in functie de varii conjuncturi. A nu ramane blocat in formule mentale impietrite, decretate ca valabile sub specie aeternitatis,  nu mi se pare un viciu.  Important este atasamentul fata de un numar de principii si in primul rand fata de adevarurile factuale, ceea ce Hannah Arendt numea little verities of fact.  Nu am ascuns niciodata ca pretuiesc deschiderea spre real, ca simtul realitatii, spre a relua formularea lui Isaiah Berlin, mi se pare decisiv in explorarile politice si intelectuale. Ruptura mea cu marxismul s-a consumat prin lecturi, dialoguri si informatii, prin interiorizarea lectiilor unui veac insangerat in care utopiile radicale au facut milioane de victime. Nu neaparat direct, ci prin institutionalizarea si absolutizarea lor, prin etatizarea unui concept constrangator al fericirii dictate “de sus”.  In 1988 am avut ocazia sa scriu, pentru Heritage Foundation, un studiu privitor la marile schimbari din Estul Europei. Am fost invitat sa scriu acea analiza de catre Leon Aron, un sovietolog marcant, doctor in sociologie al Universitatii Columbia, ulterior biograful lui Boris Eltin.  Am regasit recent acel text care, ma asigura unii prieteni, ar merita citit si acum.  Macar pentru concluziile sale.  Se va observa ca ma refer la pozitiile critice la adresa kadarismului agonic ale lui G. M. Tamas. Un spirit rebel, un militant al acelor forte care aveau sa infranga un sistem ce parea etern si invincibil. Secolul lui Lenin se apropia de sfarsit, iar disidentii erau acel seismograf care anunta apropierea colapsului, a marelui cutremur istoric, politic, economic, social si moral. 

Nu dezvalui niciun secret daca spun ca administratia americana din acea perioada dadea o atentie speciala analizelor ce veneau de la Heritage Foundation. Dupa cum nu spun ceva nou afirmand ca ipoteza societatii civile ca forta distructiva a sistemului comunist venea deopotriva dinspre iluminismul scotian, dinspre Constant, Tocqueville si chiar Gramsci, un eclectism care nu facea decat sa reflecte oroarea de ideologii asfixiante.  Solidaritatea a fost o miscare transideologica. La fel si Charta 77.  Unul dintre primii ganditori care a scris pe acest subiect a fost Andrew Arato in paginile revistei Telos.  Trebuie amintite, in acelasi sens, contributiile unor Timothy Garton Ash, Jacques Rupnik si John Keane.  Iar din Europa de Est, scrierile unor Michnik, Geremek, Kuron, Havel, Benda, Kusy, Palous, Konrad, Kis, Tamas, Haraszti. Au contat enorm analizele lui Kolakowski, ca si actiunile Papei Iona Paul al II-lea (recomand aici cartea lui George Weigel, The Final Revolution).  Nu mai vorbesc despre ceea ce profesorul Archie Brown a numit the Gorbachev factor si despre vointa politica a lui Ronald Reagan.  Revolutiile nu sunt fenomene monocauzale.

Interpretarea mea, diferita de a multor colegi de profesie, era inspirata de paradigma societatii civile. Sigur, ca orice ipoteza, avea o doza de exagerare.  Este ceea ce afirma azi Stephen Kotkin, profesor de studii ruse si relatii internationale la Princeton intr-o carte ce va apare in traducere romaneasca in noiembrie in colectia Constelatii pe care o coordonez la editura Curtea Veche.  Ma interesau mai putin luptele intestine din aparatele de partid (ceea ce Kotkin numeste the uncivil society).  Puneam accentul pe miscarile sociale independente, pe mobilizarea civica (fenomenul Solidaritatii ca noua miscare sociala si reverberatiile sale in regiune), pe influenta intelectualilor critici (multi dintre ei ex-marxisti, dar nu numai), pe eroziunea legitimitatii apocrife a regimurilor tarziu-totalitare.  Pentru ca, daca tot vorbim despre Spatkapitalismus, poate ca ar fi bine sa elaboram si notiunea de Spat-totalitarismus (ori Spatkommunismus), care ne-ar servi, cred eu, pentru intelegerea situatiei actuale din Iran ori Cuba.

http://www.policyarchive.org/handle/10207/bitstreams/9383.pdf