Mai lasa-ma, domne, cu Europa: Din nou despre actualitatea clasicilor

28/11/2013

Scrisoarea lui Ion Luca Caragiale despre vizita lui Barbu Delavrancea. Berlin, 1905.

Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905

Dragã Alecu,

Am pãțit mai zilele trecute o mare rușine. Sã tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și pãcat! Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mã mãgulesc a crede, și sper cã nu mã-nșel — ca sã nu ți-o mãrturisesc, așteptând cu încredere de la tine un rãspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurãmânt, numa-ntre noi sã rãmâie. O sã-ți parã, desigur, prea lungã trista mea scrisoare, dar iartã-mã, scumpul meu amic, trebuie sã-ți spun totul. Ai, te conjur, rãbdare și acordã-mi câteva minute de atențiune.

Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor,compromispe mine, compromise familia mea, în fine!

Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane-eu l-am ăndemnat să treacă pe aici!

I-am ieșit joi 23 iunie , întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldã“! De când a intrat(azi-dimineață)pe teritoriul german, nu s-a învrednicit sã gãseascã un pahar de „ber’rece!“ (o înjurãturã la adresa nemtilor ca entitate națională. Dar ce sã facem? rece, caldã, alta nu e; asta este; datoria ne calcã s-o bem ș-așa;și tragem și tutun.Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goanna rapidului!Departe de patrie de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masã: o țigaretã nestãpânitã — o gaurã neagrã cât o bãncuțã… Degrabă înãbuș scandalul — acopăr aceastã ocarã, de frica chelnerului.

Am ajuns laBerlin. De acuma, țin-te!

Administrație, armatã, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prãvãlii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapã, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.

Începem de vineri dimineața.

Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figurã fac eu, mã rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, rãcnește cã-l jupoaie! Uite-l cum aleargã de colo pânã colo, cu bogata lui capelurã vâlvoi, sãpunit, cu servetelul la gît, vãitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea sã se lase „torturat“ „…lui de neamț stupid!“

Meisterul, scrupulos, vrea sã-l apuce sã-l puie jos; Herr Professor țipã și nu se lasã, Doamne ferește! Furie mare…

— Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!

Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevãrat stupid.

Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașeazã oftând greu și se mai lasã sãpunit încã o datã, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trãsãturã, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiențã de execuție prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sã lucrãm cu foarfeca. Țac! odatã neamțul. Aș! pacientul se ridicã-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mâna calãului și-ncepe sã-și potriveascã singur țãcãlia. Iese nițel mai micã la stînga, o mai ciupeste la dreapta, iese mai micã la dreapta, etc. În fine, „Hai sictir!“ trântește foarfeca — cât pe-aci sã facã praf borcãnelele negustorului, se uitã placid în oglindã, dã din cap, și pe urmã din buze:

— Mort!

Apoi, cãtre mine:

— Cât sã-i dau nenorocitului ãstuia?

— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcã l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poti sã-l mângâi cu 30.

Îi dã lui maiher cât îi dau eu pentru o lunã de abonament, douã mãrci, taxa înzecitã, și plecãm. De atunci, mereu mã-ntreabã dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plãcut mult: „Sehr or’ginal“.

Acuma, vezi-ne, mã rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trãsura și ne dãm jos, ca sã fiu eu supus la un sever examen de silviculturã, si cum dl. profesor, triumfãtor asupra ignoranței mele, îmi aratã cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

— Ãsta e brad, boule! ãsta mesteacãn, ãsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plutã, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigãrit, lemn-câinesc, lemn pãduchios, râia-pãdurii — und so weiter.

Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori strãini, veniți sã luãm în tãiere pãdurea împãrãteascã a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figurã facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mã rog, iar dl. profesor mã muștruluiește la esteticã: fãcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi aratã („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mã, cã sunt imbecili?! n-au talent, mã!

Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasã, sã se strângã împrejurul nostru și sã ne admire.

Englezul cel bãtrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultã cu luare-aminte. Asta încordeazã verva profesorului, care continuã, ridicând și mai solemn tonul:

— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)

„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidã încruntãturã mãcar.

— Dar, îndrãznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am vãzut în Baedeker…

— Baedeker e stupid!

Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcã ar înțelege ceva.

— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artã — Desfontaines.

Dl. profesor, impacientat de atâta stãruințã, foarte sever:

— Nu fi bou!… Uite, mã! uite, mã! uite, mã!

Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.

— Haide, Barbule…

Și pornesc; dar el m-apucã de braț, mã-nvârtește-n loc și iar… pettre!

Am isprãvit conferența asupra Reichstag-ului. Dãm sã intrãm pe Unter den Linden. Englejii dupã noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, cã nu ne pricep frumoasa limbã maternã:

A beautiful language indeed!… very beautiful!

Poarta de Brandenburg… Mãiculițã! ce iritațiune! ce nobilã indignare și ce înjurãturi!

— Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!

Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigãriți decât popești, și pe urmã arini, paltini“ etc. și ne rãzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.

Acasã:

— Ai un moment rãbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…

— Nu stau! Mi-e foame!

Și fãrã sã mai scoatem pardesiul, atacãm fioros o ridiche mare deBavaria, foarte necãcioasã (specialitate), tãvãlind-o prin solnițã.

— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucãtãrie… Mi-e fricã, Doamne ferește, de vreo apendicitã! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mãmãliguțã și brânzã de burduf și dupã ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsã de un frumos succes.

Ochiurile — „prea rãscoapte“. Mãmãliguța — „prea pripitã“. Brânza — „iutițã“ (figura autoarei). Peștele rasol — musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcã s-ar cam strâmba.

Madame Caragiale (très piquée): E proaspãt Barbule, vai de mine! l-am cumpãrat eu azi-dimineațã: era viu; uite așa se bãtea și l-am fiert eu în persoanã…

Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspãt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi sã-l fierbi! e crud…

Îmbucã, clefãie și scuipã în taler:

— Nu mîncați, copii! e mai tot crud, când vã spun eu… pãcat!

Și, spre pedeapsã, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege pãrțile oarecum mai admisibile.

Ciulamaua — „lãbãrțatã, nu destul de închegatã și de prãjitã, rumenitã!“

— Sã te-nvãț eu sã faci ciulama, neicã! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.

Friptura de porc (altã specialitate localã, sã juri cã e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casã“… Berea(iarãși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) — „n-are a face cuberea francezã St.-Jean“. Piersicile — „mãlãiețe“. În fine, șvartul — „apã chioarã“.

Îmi pare rãu; dar la urmã, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale — care rãmâne foarte tristã de nenorocitu-i debut.

Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi bãut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

Dupã amiază.

Intrãm pe un mare bulevard — Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutãți artistice — autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lãțime și cam tot atâta-nãlțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de esteticã cu bastonul… Mișcare indicativã foarte pronunțatã: o semnãturã francezã (3); un cer cu „clocotealã“ de nori, pe o mare „îndârjitã“ — perspectivã „sincerã“!

— Uite, mã, boule!

Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!… Dumnezeule! din ce am scãpatãrã! Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:

— Ia ascultã-mã, nene, ce mã tot porți pe la prãvãlii? Muzeuri serioase n-au mãgarii ãștia?

— Ba da.

Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.

— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã vãz de ce sunt dumnealor capabili.

— Atunci, hai la Național-Galerie — moderni.

— Du-mã acolo! Ce mã tot porți de colo pânã colo?

Acolo…

— Aratã-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mã rog de gardian sã mã-ndrepteze.

— Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasã:

— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de stupid!

Scuipãm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? — Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste tot.

Înapoi, acasã.

Le souper à la hauteur du déjeuner…

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.

Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!

Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“ etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.

Pãrãsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpânã la Wansee — vastã colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale — o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra: un mãreț apus de soare pe o apã largã, înconjuratã de dealuri cu pãduri, parcuri și castele.

— Uitați-vã la apã zic eu, parcã e argint…

— Mprt!… aur, nu argint!

— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e fosfor…

— Mprt!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip sã nimerim nuanța exactã.

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele cãruia se deschide asupra apei o panoramã mirificã. Cãutãm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi dupã el, o masã, de unde sã avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudã“, aici „prea searbãdã“, acolea „ternã“, dincolo, „prea lãptie“… În fine, am gãsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezãm la masã.

Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din captivitate, foarte sever:

— Știi cã niciodatã nu mi-au plãcut trivialitatea și… porcãriile!

A scãpat gazul…

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, înBerlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!

Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!

S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc,  ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.

— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

Copãcel — pe scarã. Sunãm… Familia și servitoarea rãmân îngrozite vãzându-ne: cred cã am scãpat din ghearele Inchiziției.

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“

— E-mprt!

Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoalã, sã ne dregem. În lipsã deSt.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter — parcã începe a fi potabil.

Pe la 4, iatã cã ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânãr savant (6). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fatã mare — nu nemțoaicã. Îndatã ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentã lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce — anume despre Schopenhauer.

— Apoi, sã-mi dați voie! sã mã iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!

Iar dl. dr. Zarifopol (7) aflã cã noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! cãci, trebuie sã stiți, ne preparãm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!

Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinarã… mprt!

Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și mergem la grãdinã.

Duminicã searã. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masã compactã. Dar avem noi vreme de pierdut? Dãm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasã (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia gãsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantã. Chelnerul nostru, un adevãrat secretar de ambasadã de cel mai sever stil… Bãtãi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

— Pleacã trenul, domnule!

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânãt suprem:

— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar, fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât cum se sculase.

… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.

— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncã și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacãm eroic cu furculița… Malheur!

Saumon-ul ãsta e vechi, mã! pute!… Sã nu mã-nvãțați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!

— ?!

— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !

Și-ncepe sã risipeascã, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afarã din talerul de argint. Apoi o mutrã acritã ca de un oribil dezgust:

— Mâncați-l voi, daca vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncãm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivitã vreme. Am sfîrșit… O pauzã… Gazuri…

— Are ãsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?

Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.

— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…

— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groazã la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“

Iatã trenul… Einsteigen bitte!

Ne pupãm cu muci și ne despãrțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Pãcat!… Dd. d-ri și eu ne uitãm lung unul la altul multã vreme, pânã sã ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteoricã a acestui phénomène vivant, prin capitala germanã… Vertiginos… Grandieux!

Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrãțișazã,

al tãu,

Iancu

P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A rãmas încântat!

(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se aflã bine. (Nota aut.)

(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut în Larousse. (Nota aut.)

(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)

(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)

(5) Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încãlțându-se cu aripi, amândouã capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strãmutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat douã copii, reproducții stricte, fãcute pe tipar. (Nota aut.)

(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are sã facã în curând o conferințã despre o chestie controversatã etc. (Nota aut.)

(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)

http://1001arte.ro/2012/11/scrisoarea-lui-ion-luca-caragiale-despre-vizita-lui-barbu-delavrancea-berlin-1905/


Ce-mi visez…

22/09/2013

Visez partide politice care sa se ridice deasupra propriei lor umbre si sa spuna cu demnitate, dar si cu smerenie, protestatarilor: V-am auzit!

Visez oameni politici care sa se ridice deasupra propriilor vanitati, ambitii si narcisisme, sa treaca dincolo de meschine calcule electorale, de vesnice reglari de conturi si de vendete fara sens, avand curajul sa le spuna protestatarilor: V-am auzit!

Visez procurori si judecatori capabili de independenta, refuzand presiunile politicului si ale economicului, vaslind, daca este nevoie, si chiar este, impotriva curentului, oameni care sa-i poata privi fara jena in ochi pe protestatari si sa le spuna: V-am auzit!

Visez ziaristi care sa nu se lase subjugati, inhamati, manipulati, care sa nu participe la concertele urii, care sa spuna in chip nepartinitor chiar ceea ce vad, nu ceea ce vor patronii vor sa fie vazut, oameni care, prezenti in Piata Universitatii, sa le poata spune demonstrantilor pasnici (pentru ca despre ei vorbesc aici): V-am auzit!

Visez o societate civila vibranta si curajoasa, doritoare sa iasa din hibernare si izolare, ai carei reprezentanti sa fie prezenti in toate momentele cheie, sa-si faca auzit  glasul, sa vorbeasa pentru cei fara de voce, sa intre in dialog cu protestatarii si sa le spuna: V-am auzit!

Visez intelectuali care nu doresc raul altor intelectuali, nu traiesc din invidie, gelozie si ranchiuna, gata sa treaca de aceste umane, prea umane patimi si sa ia masura acestor proteste in chip lucid, nu partizan, avand astfel dreptul sa le spuna cat se poate de onest protestatarilor pasnici: V-am auzit!

Visez cetateni care, oricat de furiosi si nemultumiti ar fi, si oricate motive ar avea sa fie furiosi si nemultumiti, stiu ca statul de drept si piata libera nu sunt fictiuni, nu sunt himere, nu sunt capricii, ci insasi sansa lor de a scapa de nefastele mosteniri ale unui regim ilegitim si criminal si de a trai in adevar.

Text aparut pe platforma “Contributors” la data de 20 ianuarie 2012. Nu vred ca este mai putin actual azi decat atunci…

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ce-mi-visez-un-epilog-utopic-la-o-saptamana-furtunoasa/


Ipocritul soc al “Marelui soc”: Despre Ion Iliescu

08/06/2013

Am avut relatii politicoase cu Ion Iliescu in toti acesti ani de dupa 1996. Mai cordiale, evident, in 2003-2004, dar intotdeuana distante. Nu am intrat niciodata in casa sa, nici macar la Neptun, cand faceam cartea de dialoguri. Ne intalneam la vila de alaturi, unde locuisera candva parintii cuplului Ceausescu. In total, am petrecut trei nopti atunci la Neptun si, cred, alte doua sau trei, intr-o vila, langa lacul Herastrau. Relatiile cele mai stresate au fost intre 1990 si 1996 cand eram unul dintre cei mai activi critici ai regimului fesenist. In vara anului 2004 am protestat impotriva utilizarii de catre Ion Iliescu a lansarilor cartii noastre, in lipsa mea, pentru a promova candidatura prezidentiala a lui Adrian Nastase. In toti acei ani am criticat fenomenul de mexicanizare a politicii romanesti, concept care il enerva teribil pe Adrian Nastase.

Iliescu a tinut cont de protestul meu si s-a oprit. Lucrurile s-au deteriorat si mai tare in decembrie 2004, odata cu gratierea lui Miron Cozma si decorarea lui Vadim Tudor. Ma pronuntasem public in favoarea lui Traian Basescu, scriind ca „nu face parte, [precum Nastase, dintre utecistii lui Iliescu”]. Nu m-am inselat. Am scris atunci impotriva acestor gesturi finale scandaloase ale lui Iliescu in cadrul rubricii mele din „Jurnalul National”. Am identificat un sindrom al regresiunii in forma mentala bolsevica. In 2005, intr-un interviu aparut in „22”, liderul pesedist Mircea Geoana propunea ca o eventuala comisie de analiza a comunismului sa fie condusa de mine. Ion Iliescu nu a reactionat deschis, dar este limpede ca insasi ideea unei asemenea comisii il oripila, ii crea cosmaruri. Au urmat convulsiile anului 2006, „Raportul Final”, mentionarea sa, perfect fireasca, drept unul dintre membrii de varf ai nomenklaturii, sabotarea condamnarii dictaturii totalitar-comuniste de catre PSD la cererea lui Ion Iliescu, cu concursul lui Mircea Geoana si al baronilor partidului.

Cristian Patrasconiu: Cum s-a nascut ideea de a face – tu si Ion Iliescu – o carte de dialoguri. Cine a venit cu propunerea? Cit au durat discutiile preliminare/negocierile in legatura cu arhitectura cartii?

VT: M-am vazut cu Ion Iliescu in iunie 2001 pentru o discutie pe tema situatiei politice de dupa alegerile din 2000. Am discutat aproape o ora, mai ales pe chestiuni legate de istoria comunismului mondial, posibilitatile de reinventare a unei stangi anti-totalitare etc. Mi-a povestit despre cum a suferit tatal sau din cauza lui Gheorghiu-Dej si alte lucruri ce mi se pareau extrem de interesante pentru intelegerea personajului. Seara am fost la masa, la Casa Scriitorilor, cu dl N. Manolescu si cu alti prieteni. Am povestit despre dialogul purtat cu Iliescu si, in cadrul discutiei, s-a nascut ideea unei posibile carti. In acea perioada, in Statele Unite, Mihai Bujor Sion imi vorbise la randul sau de un asemenea proiect. Ideea era ca, fiind un critic deschis al optiunilor lui Iliescu de dupa 1989 si un politolog cu o reputatie consolidata, puteam demara un dialog normal cu sanse de a lumina pagini mult timp ocultate din istoria romaneasca a ultimelor decenii. M-am vazut cu Ion Iliescu in octombrie 2001, era dupa 11 septembrie, venise la Natiunile Unite, la New York. Prietenul meu, Sorin Ducaru, era inca ambasador la ONU, a aranjat o scurta intalnire cu dl Iliescu. I-am dat o lista tematica (mai am si acum copia), scrisa de mana, cu marile chestiuni pe care doream sa le abordam. A luat-o, mi-a promis ca o va citi cu atentie si ca vom vedea. Nu era nici entuziast, nici sceptic. In 2002 am fost in tara, m-am vazut cu Ion Iliescu, am discutat pe tema proiectului, nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu nu aveam nici el, nici eu, timp pentru aceasta carte. In iunie 2003 trebuia sa vin la Bucuresti, urma sa primesc titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA. Din cauza unei tendonite acute, am schimbat biletul si am amanat calatoria. Cand am ajuns, ceremonia a avut loc intr-un cadru mai restrans, dar imi amintesc ca era prezent fostul presedinte Emil Constantinescu. M-am vazut cu Ion Iliescu, a fost prezenta doamna Simona Miculescu. Am spus ca am putea incepe dialogul diminetile, intre 7 si 9, si ca, daca nu va iesi o carte, va fi macar un/o lung/a interviu/discutie. Atunci dl Iliescu mi-a facut propunerea de a veni din nou in tara, sa mergem impreuna la Scrovistea si sa ducem lucrul la bun sfarsit. I-am spus ca trebuie sa vorbesc cu sotia mea, de-abia plecasem, insemna inca o calatorie peste ocean, extrem de epuizanta. Mary a fost de acord, am stat doua saptamani la Washington, am revenit in Romania, am plecat la Neptun (in loc de Scrovistea) si asta a fost tot. Nu a existat vreun subiect tabu. Sigur, orice as fi spus eu, Ion Iliescu facea ce facea si tot relua versiunea sa despre mineriada din 13-15 iunie, subiect care, in mod cert, il nelinisteste si il obsedeaza.

CP: A existat vreo tema care a fost exclusa din capul locului? A spus Iliescu, de pilda, despre asta – X – nu accept sa discut?

VT: Nu s-a opus vreunui subiect, insa are o tehnica unica a eschivei si a escamotarii, a alunecatului spre tangente, a invaluirii oricarui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare si pustiite limbi de lem (ori de plumb).

CP: De fapt, ce conditii a pus – daca a pus – Ion Iliescu pentru a accepta sa mearga pina la capat in acest proiect?

Nu a pus conditii, in afara de invitatia pentru mine de a reveni in tara intr-un interval foarte scurt. Daca as fi spus ca nu pot, cartea n-ar mai fi aparut, sunt convins. In momentul acela, cred ca Ion Iliescu isi dorea o contributie politologica, nu ceea ce-au sustinut unii, o spalare de imagine prin manipularea mea.

CP: Cit au durat dialogurile care au umplut acest volum? In ore, in zile? Cind ati vorbit cel mai intins si mai asezat – dimineata, dupa amiaza, seara?

VT: Convorbirile aveau loc intre 9 si 12 dimineata, urma apoi pauza de masa, reincepeam inregistrarile la 4 p.m. Eu beam multa cafea, fumam (eram pe o terasa), Ion Iliescu bea ceai. In timp ce eu aveam nevoie sa merg la toaleta destul de des (repet, beam foarte multa cafea), Iliescu statea nemiscat pe fotoliu pret de trei ore. Era limpede ca avea un antrenament formidabil din anii de interminabile sedinte. Desi era acolo, nu am intalnit-o niciodata pe sotia sa, Nina. Cand am vrut sa-l invit pe Dan Pavel (era la Casa Scriitorilor impreuna cu familia sa), ofiterul SPP mi-a spus ca este OK. Dupa putin timp, intrerupand dialogul, Ion Iliescu mi-a spus ca ar fi preferabil sa ma vad cu prietenii (n-a dat nume, dar era clar ca se referea la Dan) la un restaurant in apropiere. Seara eu plecam la Casa Scriitorilor unde ma vedeam cu Dan, cu Gina (sotia sa), cu copiii lor, cu alti prieteni. Nu am facut nici cel mai mic secret de ce ma aflu la Neptun si unde locuiesc. In 2003 lumea parea mai putin polarizata ori poate ca ma inselam eu. Frustrarile legate de absenta justitiei politice si morale erau imense, amintirea crimelor din decembrie ’89 si iunie ’90 era vie, chiar daca nu se scria atat de mult despre aceste teme. La New York, in acelasi an, m-am vazut cu doamna Zoe Petre. I-am povestit despre acel proiect, nu parea catusi de putin scandalizata. A aparut cartea si m-am trezit cu un comentariu hiper-sarcastic al vechii mele prietene in „Ziua” lui SRS.

CP: Sint inregistrate doar audio aceste dialoguri sau exista si o versiune video? Cine a facut transcrierile? Difera mult versiunea bruta a acestor transcrieri de versiunea tiparita in carte in cele din urma?

VT: Exista banuiesc casetele in arhiva de la Cotroceni. Inregistrarile le-a facut Laurentiu Stangaciu (cred ca nu gresesc numele). Imi amintesc ca la unele intrebari mai abrupte, Laurentiu radea molcom in spate. Ion Iliescu l-a numit pe consilierul sau de presa, fostul jurnalist de la „Scinteia Tineretului”, Al. I Zainescu, sa se ocupe direct de volum. Zainescu era apropiat de cercuri care ma detestau, de revistele in care scriau Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Aurelian Bondrea, Eugen Florescu etc. Cu mine s-a purtat impecabil, nu a modificat nimic in partea mea din text, iar in partea lui Iliescu a facut doar minime sugestii. Suferea de-acum de cancer, a murit la putin timp dupa aparitia cartii. Ion Iliescu a decis ca volumul sa apara la Editura Enciclopedica, era amic cu directorul Marcel Popa, i se parea ca este locul cel mai potrivit pentru un volum pe care el il considera esential din perspectiva propriei evolutii intelectuale. Eu vorbisem cu Silviu Lupescu, care, nu cu mare placere, dar cu amabilitate, a fost de acord sa scoata cartea la Polirom, eventual in colectia „Duplex”, unde aparuse si volumul de dialoguri Andrei Plesu-Petre Roman (convorbiri moderate de Elena Stefoi). Poate ca mare parte din campania ce-a urmat impotriva mea ar fi fost mai putin agresiva daca lucrarea aparea la Polirom.

CP: E o carte despre care poti spune ca e mai bine sa regreti ca ai facut-o decit sa regreti ca nu ai facut-o?

VT: Nu am regrete legate de carti. Odata publicate, isi urmeaza propriul drum. Habent sua fata libelli. Stiu precis, privind retrospectiv, ca n-am urmarit niciun scop personal, ca nu mi s-a cerut de nimeni ce sa spun ori ce sa nu spun, ca nu a fost telul meu sa „spal un cadavru politic” (cum, din pacate, a scris atunci Liviu Antonesei). In primul rand, Iliescu nu a fost si nu este un cadavru politic. Apoi, cand am facut eu cartea de dialoguri existau destule texte ale mele ca lumea sa stie pe ce pozitii ma situez. Nu era un secret ca sunt un ganditor liberal anticomunist. Primisem de-acum Premiul „Bratianu” al PNL. In 2003 a aparut, in engleza, cartea mea „Stalinism for All Seasons”, unde Ion Iliescu nu este catusi de putin flatat, chiar dimpotriva. In 2005 a aparut in romaneste in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Existau cartile mele de dialoguri cu Mircea Mihaies pe care le cunosti foarte bine. N-am povestit-o pana acum, dar o voi face aici. In martie 2004 am fost la o masa la un prieten. Eram in tara cu Mary si cu Adam pentru lansarea „Marelui soc” si a volumului „Scopul si mijloacele”, aparut la Curtea Veche. In acea seara, la Snagov, doamna Mona Musca mi-a propus sa devin consilier politic al candidatului PNL la presedintie, Theodor Stolojan. Ma vei intreba daca dl Stolojan era la curent? Iti voi raspunde ca era prezent la acea cina, cum prezent era si dl Valeriu Stoica. Am cerut un ragaz de gandire. Am intrebat-o pe sotia mea Mary ce ma sfatuieste. Mi-a spus ca, desigur, este decizia mea, dar ca nu crede ca voi face fata la atatea presiuni psihologice, fara a ma muta pe termen relativ lung, deci macar pana la alegeri, in Romania. In plus, mi-a spus, „tu esti politolog, nu vrei sa devii consilier al unui om politic ori al unui partid”. L-am sunat pe Tudorel Urian care pregatea un anunt de presa, chiar o conferinta de presa, si i-am comunicat decizia mea. Cred ca dl Stolojan a fost mahnit, cum mahnita a fost si Mona Musca. Dar nu regret. Nu sunt facut pentru character assassination ca practica a vietii cotidiene. Atacurile infame ma ranesc. Mizeriile proferate despre familia mea ma jignesc adanc, lasa cicatrici greu de vindecat. [Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, "Cartea presedintilor", Humanitas, 2013: http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]

PS:Multumesc pe aceasta cale domnului Radu Calin Cristea, care, la vremea respectiva, a publicat o cronica favorabila a volumului “Marele Soc” in ziarul “Ziua”, condus la acea data de actualul senator PNL, Sorin Rosca-Stanescu. Intrucat din motive de spatiu articolul domnului Cristea nu a putut aparea complet, el a tinut sa-mi scrie care fragmente lipseau. Reproduc din mesajul sau, marturie a opiniilor sale din epoca despre mine si lucrarile mele: “Imi dau seama perfect ca volumul tau cu Iliescu nu avea cum sa fie absorbit de oameni din intelighentia romaneasca la care tu tii pentru simplul motiv ca multe capete s-au dogmatizat si nu pot sa gandeasca decat partizan. Sint liberali mai mult pe hartie. E insa treaba lor, nu a ta… Ar trebui sa te raportezi cumva la Zoe Petre? Cred ca te justifici, oarecum cu aerul ca te scuzi, pentru o carte definita clar si indiscutabil necesara. Ce vina ai tu ca unele lecturi sunt atat de dezechilibrate? Regret ca in articolul despre tine a trebuit sa renunt din motive de spatiu la o observatie legata de faptul ca tu nu iei propriu-zis un interviu, ci stai de vorba, provoci, intervii, te intrebi, comentezi. De aceea, nu aveai de ce sa fii muscator si sa-l pui la zid pe Iliescu, nu acesta era rostul cartii… Rezulta din carte ca l-ai elogiat pe Iliescu? I-ai studiat doar anatomia, tesutul politic, intr-o carte care sper sa fie tradusa intr-o limba de circulatie pentru ca este un foarte bun obiect de studiu pentru orice discutie asupra post-comunismului, asupra evolutiei fostelor elite comuniste. Fii linistit, draga Volo, reputatia ta nu e in joc, tu ai alte treburi, alte mize si alta perspectiva.” Nimic de adaugat, textul domnului Cristea vorbeste de la sine! Sa mentionez si faptul ca la acea cina de la Snagov despre care vorbesc in carte era prezent, intre altii, si Cornel Nistorescu, pe atunci cel mai infocat critic al PDSR. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si cu constiinta sa…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ipocritul-soc-al-marelui-soc-despre-ion-iliescu/


Leninistul Ion Ianosi, “Antologia rusinii” si est-etica

08/04/2013

 

In haosul care domneste in biblioteca mea, mi-a fost greu sa regasesc volumul “Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca” editat de Nicolae Merisanu si Dan Talos (Humanitas, 2009). Pana la urma am izbutit sa-l recuperez. Tinand cont ca dl Ianosi si admiratorii sai de ultim ceas se ocupa de ce-am scris eu in junete si ma someaza sa me delimitez transant de unele texte, desi am tot facut-o de vreo trei decenii si mai bine incoace, poate merita sa oferim cititorilor un pasaj savuros din umanistul leninist (sic) Ion Ianosi: “Partidul Comunist Roman acorda o atentie constanta si sustinuta dezvoltarii literaturii si, in cadrul ei, dezvoltarii criticii literare. Congresul al XI-lea al partidului, Programul de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism, adoptat la acest congres, documentele Congresului educatiei politice si al culturii socialiste, ale recentei Conferinte Nationale a PCR, cuvantarile secretarului general al partidului au evidentiat locul si rolul activitatilor culturale in propasirea natiunii noastre socialiste, in dezvoltarea democratiei socialiste, in activitatea si munca educativa a poporului, in promovarea principiilor omului nou, constructor constient si devotat al socialismului si comunismului”.

Textul profesorului Ianosi a aparut in revista “Viata Romaneasca” din ianuarie-februarie 1978, deci in numarul omagial pentru secretarul general al PCR cu prilejul implinirii varstei de 60 de ani. Este citat in “Antologia rusinii”, editia mentionata, la paginile 219-220. Daca aceasta nu este limba de lemn pusa in serviciul propagandei comuniste, atunci chiar nu stiu ce este. La vremea respectiva, ma grabesc sa adaug, nimic nu-l constrangea pe prof. univ. dr. Ion Ianosi sa produca acele texte. Nu era un tanar marginalizat care incerca sa intre intr-o catedra de stiinte sociale, nu era un scriitor care platea cu acest panegiric pretul publicarii manuscriselor sale intr-o prestigioasa revista. Nu scuz acele concesii, unii nu le-au facut si merita deplinul nostru respect, disting insa intre gradele de implicare si responsabilitate.

De fapt, Ion Ianosi prelungea in acele randuri comportamentul sau ultra-conformist, acel model de adaptare care i-a asigurat cariera constanta in timpul regimului comunist. La vremea respectiva, un text precum cel semnat de Ion Ianosi ar fi fost de negandit sub semnatura, sa spunem, unor Mihai Sora, Titus Mocanu, Henri Wald ori N. Tertulian. De Ion Negoitescu, Petru Cretia sau Ion Vianu nici nu mai vorbesc. Faptul ca seful catedrei de estetica a Universitatii din Bucuresti, biograful lui Dostoievski si al lui Thomas Mann, semna acel text penibil este o circumstanta agravanta. Cultul personalitatii n-ar fi fost posibil daca intelectuali cu pozitii decisive in viata academica si literara, profesori universitari, membri si membri corespondenti ai Academiei RSR, membri si membri corespondenti ai variilor academii “de ramura”, intre care Academia de Stiinte Sociale si Politice, figuri marcante ale uniunilor de creatie, directori de institute stiintifice, de ziare, reviste si edituri, nu ar fi participat la acele orgii ale dezonoarei.


Credo: Despre adevarurile factuale si dreptul la apostazie

02/02/2013

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite. Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana). Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Sunt lucruri care trebuie reafirmate, mai ales atunci cand sunt resuscitate mizeriile propagandistice proprii fesenismului, el insusi nascut din combinatia toxica comunisto-securista. Cand constati convertirea unor jurnalisti candva onorabili la ideologia ziarelor “Azi” si “Dimineata” de la inceputul anilor 90. Unii am citit Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor. A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect. Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale noastre au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea sa. Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial. Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu exista nicio maledictiune care sa te mentina ostatec al unor iluzii si erori de tinerete. Itinerariul spiritual al unui Leszek Kolakowski este cat se poate de revelator. Dreptul la trezire, la apostazie, este unul inalienabil. Este marea lectie a autorilor volumului “Zeul care a dat gres”, aparut la Humanitas in colectia “Zeitgeist”:

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

Recomand aici recentul volum al regretatului filosof, tradus de fiica sa, Agnieszka Kolakowska si aparut la Basic Books. Prima parte a cartii include eseuri faimoase despre marxism, bolsevism, socialism. Titlul este al unei prelegeri tinuta de Kolakowski la o conferinta organizata de Institutul NEXUS, condus de Rob Riemen, autorul cartii despre “Nobletea spiritului” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/dec/20/is-god-happy/?pagination=false

http://www.curteaveche.ro/autori/rob-riemen/nobletea-spiritului-un-ideal-uitat.html

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

PS Discut pe larg aceste teme in cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii” (Humanitas, 2012). Le multumesc aici lui Marius Stan si lui Mircea Stanescu pentru generoasele recenzii scrise despre aceasta carte:

http://lapunkt.ro/2013/02/02/despre-lumea-secreta-a-nomenclaturii/

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2013/01/vladimir-tismaneanu-lumea-secreta.html

 

 


Caidul Bondrea si imperiul imposturii (Pagini regasite)

08/03/2012
 

Caid, caizi m. 1. (In nordul Africii) functionar administrativ cu atributii de judecator, administrator, sef al politiei etc.; 2 (fam) sef al unei bande de gangsteri sau de traficanti. 3. (fam) personaj foarte important, boss (din fr. caide).Sursa: Noul Dictionar Universal al Limbii Romane (Ed. Litera International, 2007), p. 186.  In “Epoca de Aur”, prea putin onorabilul Aurelian Bondrea a fost seful directiei de cadre si presedintele Comisiei Superioare de Diplome si Doctorate din Ministerul Invatamantului. Functii in care detinea puteri realmente discretionare.  Lucra direct cu Sectia Cadre a CC al PCR, deci cu Elena Ceausescu. S-a visat chiar estetician, ocupand functia de profesor de, vai, sociologia culturii la Conservator.  Dupa 1990, a renascut, cu sprijinul direct al noii puteri feseniste si a construit un imperiu de tip Caritas in domeniul educatiei universitare. In 2003, Universitatea lui A. Bondrea i-a conferit lui Ion Iliescu titlul de Doctor Honoris Causa. Intre profesori: consilierul lui Iliescu, Ioan Scurtu, sicofantul suprem al erei Ceausescu, “bardul” Adrian Paunescu, culturnicul Ion Dodu Balan, istoricul oficial al stalinismului national, Stefan Stefanescu. fostul consilier al presedintelui Academiei de Stiinte Sociale si Politice, Stefan Costea (despre notele sale informative aflate in dosarul meu de securitate voi scrie separat, intrucat dau masura unei abjectii cu totul speciale).   Articolul lui Mircea Mihaies din Evenimentul Zilei demonteaza noile minciuni proferate de A. Bondrea si probeaza imensa inselatorie  pe care s-a inaltat acest imperiu al imposturii. Trebuie spus ca scandalul “Spiru Haret” (trec peste aproprierea unui nume sacru de catre un racket neo-nomenklaturist) este doar  varful unui aisberg: Universitatea din Oradea cu diplomele sale dubioase, clanurile formate in universitatile de stat si private, proliferarea unor fabrici de diplome fara nici un fundament academic autentic, sterilitatea atator cadre universitare incapabile sa produca articole si carti validate international, perpetuarea unor retele de autoritate care asfixiaza creativitatea tinerilor cercetatori si profesori, mediocritatea pompos-agresiva, lipsa de responsabilitate publica a universitatilor, sabotarea refomei curriculare recomandata de Comisia Miclea:  iata viciile cu care se confrunta in chip tragic invatamantul romanesc.  Iar cand vorbim despre mostenirile comunismului, chipul stafidit, imbatrinit in rele, al politrucului tupeist de la “Spiru Haret” este o mostra cat se poate de simptomatica si deprimanta.  Ereditatea post-comunismului romanesc are de-a face cu teribila, obstinata, nefasta gena numita Bondrea…

SENATUL EVZ: Bondrea, Supremul

 
 
 
  Luni, 27 Iulie 2009
Mircea Mihăieş: „Nu pe noi vrea să ne prostească, ci pe studenţi. După ce le-a luat banii, acum le vinde gogoaşa că El, Supremul, le-a pus în mână nişte diplome mai tari ca-n America”.
 
Nu-mi vine să cred: a doua săptămână la rând, sunt cât pe ce să-i iau apărarea Ecaterinei Andronescu! Cunoscând obiceiurile pământului, eram sigur că după urecheala violentă de la partid, după ieşirea isterică a lui Geoană, frauda de la „Spiru Haret” va fi îngropată definitiv.
Ei bine, lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa: Andronescu a continuat să vorbească despre „neregulile” de la stabilimentul lui Bondrea, a promis că va trimite inspectori, că se va analiza situaţia la firul ierbii. E drept că tonul a scăzut din intensitate, ba chiar că, la rândul ei, doamna ministru a comis o potlogărie: nu avea dreptul să anunţe că deocamdată diplomele rămân valabile, din simplul motiv că ele nu sunt deloc valabile!
Situaţia e de-o claritate aritmetică: cursurile, seminariile, examenele şi diplomele rezultate din ele au fost lovite de nulitate chiar din clipa când Bondrea a dat ordin să se facă înscrieri la facultăţi neacreditate. Numai într-o ţară ca a noastră o situaţie atât de limpede poate isca nesfârşite discuţii. Ştim bine de ce: pentru că la mijloc sunt sume enorme de bani, manipulate de indivizi bine plasaţi în ierarhia politică şi socială. Aberaţiile cu cataloagele cuprinzând mii de studenţi, opacitatea de peşteră a felului în care se desfăşoară învăţământul zis „la distanţă”, competenţa sau incompetenţa profesorilor, existenţa sau inexistenţa spaţiilor pentru ditamai planctonul de studenţi sunt doar cazuri particulare ale fraudei originare numite inexistenţa acreditării. Te şi întrebi, în aceste condiţii, cum de-şi mai pierde lumea vremea discutând un astfel de subiect.
Probabil că lucrurile s-ar fi rezolvat prin metoda relativ onestă propusă de Ministerul Educaţiei: retrimiterea studenţilor pe filiera prevăzută de lege. S-a scris şi s-a vorbit enorm despre tratamentul tandru aplicat de universităţile cu acreditare celor în suferinţă. Lucrurile se aranjează de la sine, cu câte o comisie măsluită, cu câte o suprataxă, cu câte un „chef la mănăstire” unde, de-a valma, profesori şi studente fac libaţii cinstind memoria unui învăţământ cândva onorabil.
 
Dinspre partea „licenţei”, studenţii nu aveau, aşadar, de ce să se teamă: totul s-ar fi redus la o hârjoană didactico-academică. Oricât de subţiri, de proaste, de plagiate ar fi lucrările, destui profesori de la „acreditate” au atins virtuozitatea în arta închiderii ochilor în faţa incompetenţei.
Problema e alta: că aceste examene, chiar aşa măsluite şi jalnice, costă bani. Or, studenţii au plătit o dată pentru licenţă la casieria lui Bondrea. Prin urmare, cel care-ar urma să scoată paralele din buzunar este însuşi tartorul universitar. După calculele apărute în presă, ar fi vorba de-un fleac de zece milioane de euto.
 
Se înţelege, în aceste condiţii, impertinenţa lui Bondrea de a-şi compara s.r.l.-ul cu ditamai Harvardul. Manevra e limpede: nu pe noi vrea să ne prostească, ci pe studenţi. După ce le-a luat banii, acum le vinde gogoaşa că El, Supremul, le-a pus în mână nişte diplome mai tari ca-n America. El i-a proiectat în zenitul vieţii academice. El face şi desface cariere. El „acreditează” şi tot el „discreditează” pe cine are chef. Marea greşeală a lui Aurelian Bondrea a fost să iasă, public, la bătaie.

Câtă vreme a stat în umbră, rezumându-se înţelept să numere fişicurile cu bani, nu prea ştiai cu cine ai de-a face. Văzându-l şi auzindu-l, te lămureşti într-un minut: individul e un extract de comunism-ceauşeştian sută la sută. Gândeşte şi vorbeşte exact ca Pingelică. Dar dacă Ceauşescu făcea apel, în momentele critice, la Marea Adunare Naţională, Bondrea se crede însuşi Dumnezeu, cu fruntea lovindu-i-se doar de bolta cerului.

Rectorul de la „Spiru Haret” se va zvârcoli până în ultima clipă a vieţii sale îndestulate şi nu va înţelege cum de proştii nu sucombă în faţa argumentelor deprinse de la bolşevici. Adică nu e evident că „Spiru Haret” e un Harvard dâmboviţean?! Nu se face şi la el cercetare ştiinţifică la vârf?! Nu iau profesorii săi Nobel după Nobel?! Nu cade străinătatea secerată de admiraţie când vede însemnele universităţii? Şi atunci, ce vor ignoranţii răuvoitori? Noi nu vrem nimic. Vrem doar ca nişte studenţi (nu tocmai inocenţi, nici ei) să nu mai fie traşi pe sfoară cu cinism. Şi nu vrem ca „modelul Bondrea” să devină atotputernic – pentru că atotprezent este – în pestriţul sistem academic public/privat din România.

„Ctitorul” Bondrea a construit un perfect castel de nisip. Deşi are iluzia măreţiei, el ştie prea bine că edificiul se va prăbuşi deodată cu propria dispariţie fizică. Universitatea „Spiru Haret” are viaţă atâta timp cât sistemul de relaţii subterane din vremea comunismului supravieţuieşte.

Sistemul gâfâie puternic, şi Bondrea, cât o fi el de întrupare a lui Ceauşescu, nu are forţa de a-l menţine la nesfârşit în viaţă. Nici nu cred că asta e intenţia rectorului cu discurs à la Scorniceşti. El se mulţumeşte să se îmbogăţească vânzând diplome la metru cub. Singura lui obsesie pare a fi ca banii să-i ajungă mai mult decât valabilitatea diplomelor.

(Postare pe acest blog, 26 iulie 2009)

Despre lustratie: Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si glumiţele de cafenea

06/03/2012

Se discuta mult, nu intotdeauna cu informatii exacte, dar cu patimi exacerbate, despre semnificatia Legii Lustratiei. Anti-anticomunistii profesionisti, de la Ion Iliescu la mai junii sai discipoli, o aseaza sub semnul “nebuniei”. Altii, sub acela al intarzierii si zadarniciei. Proclamatia de la Timisoara din martie 1990 a fost un detonator al dezbaterii nationale pe subiectul decomunizarii. Discutia a fost subit amutita in urma mineriadei din iunie 1990, cand societatea civila romanesca si partidele democratice au primit o lovitura extrem de dura din partea puterii feseniste. Este bine sa ne reamintim ce se cerea atunci pentru a sti unde ne aflam acum. Era vorba de lustrarea (termenul nu apare explicit, dar este subinteles) activistilor, deci a functionarilor angajati si platiti din aparatul de partid, precum si a ofiterilor de securitate.

Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.

http://proclamatia.wordpress.com/

Pe tema adevarului despre Legea Lustratiei, recomand acest interviu cat se poate de limpede al Germinei Nagâţ, directoarea departamentului de investigatii din CNSAS, un necesar antidot impotriva a ceea ce poate fi numit lautarismul nevrotic:

Din pacate, constatam din nou ca Legea Lustratiei, ca si altele care vorbesc despre principii, se transforma in Romania intr-un prilej pentru glumite ieftine de cafenea, vorbe de duh si “concursuri de proverbe”. Daca e intr-adevar prea tarziu si nu a mai ramas nimeni de lustrat, atunci cine si de ce protesteaza? Dincolo de valoarea istorica si simbolica, e clar ca exista si o valoare practica: legea ar scoate din scena, pentru o perioada de timp (dupa parerea mea, prea scurta) o serie de personaje concrete, in carne si oase.

http://www.ziare.com/politica/legea-lustratiei/adevarul-despre-legea-lustratiei-interviu-ziare-com-1154310

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-lustratie-punctul-8-al-proclamatiei-de-la-timisoara-si-glumitele-de-cafenea/


“Dialectical Insomnias” (o povestire despre Walter Roman si Imre Nagy)

04/09/2011

Scriind despre Nicu Ceausescu, despre anii de liceu, despre biografiile din Cartierul de Nord, despre Petre Roman si altii, am cautat unele pagini mai vechi, direct legate de aceste teme. Am regasit astfel textul meu intitulat “Dialectical Insomnias”, o combinatie de istorie politica si literatura. Deci, o nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o povestire sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In textul de mai jos, doar gandurile celui numit Walter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba.

Revolutionary Betrayals

It’s three in the morning in Budapest in October 1956. The sound and the fury of last night’s demonstrations and marches have calmed down, but few people realize that an epoch did come to an end. At the Soviet Embassy work continues at high speed: ambassador Yuri Andropov and his advisor, Viktor Kryuchkov, have a meeting with a Romanian official, hastily dispatched to Budapest by Gheorghiu-Dej on special assignment. His name is Walter Roman. Tall, red-haired, emaciated, with a military composure, speaking perfect Russian, Romanian, German, French, Spanish and Hungarian. The last is actually his mother tongue. He looks as the opposite of the grey apparatchiks of the victorious parties. Walter is himself a survivor of the times of terror. And he knows personally all the important actors of the drama to follow. He belongs to a mystical fraternity, a sect or selfless revolutionary zealots. Individuals may err, the Party, however, is always right. For decades, he has loved the Party the way a deeply religious Jew worships the name of God or a Christian believes in the Gospels. Intensely, ardently, unconditionally, totally. For him, Marxism is the holy writ, pure, honorable, a redemptive way to ultimate bliss. It was in Ufa where he and Ana went to console Dolores for the lossof her son Ruben  whi died at Stalingrad. Dolores, eyes of agony, eyes of sorrow. She never recovered after that loss, remained forever a statue of mourning. He remembers vividly the dinner at Dimitrov’s datcha in early 1943, when he and Rakosi clashed over the fate of Transylvania after the liberation by the Red Army. He found Rakosi’s attitude not only arrogant, but totally devoid of Marxist internationalism. If Walter despises and hates something this is chauvinism. The selfish, strident, despicable pettiness of nationalism. He remembers the kids on the street in Oradea shouting silly, heinous slogans against the “Yids”. It was only in the Party that he forgot about his fears, his terrible, insufferable anxieties. Ana did not come, she preferred to let him respond to the angry diatribes of the Hungarian. This had always been Ana’s tactics, to be aloof, to pretend that she was not directly involved. In prison, at Mislea, when the comrades exposed her husband Luximin, Tania’s and Vlad’s  father,  as a traitor, Ana was silent, but then she voted for his expulsion from the Party. At that moment Luximin was already dead, shot like a mad dog…

Born in 1913 in a Hassidic family in the outskirts of Oradea (Nagyvarad), the young Ernest Neulander joined the communist party in Bucharest, as a student at the Polytechnical School. He was a most active participant in the dialectical debates at the Schuler Dormitory where Jewish students resided. Mihail Iacobi, later known as Florescu, was the president of the Association of Jewish Students. A friend of Lucien Goldmann, the young Neulander did not share with the future French sociologist of literature the doubts about the Moscow show trials. On the contrary, his voice was thunderous at the meeting when Goldmann was expelled from the clandestine party cell. Then, he became a truly trustworthy comrade, writing lead articles for the party underground journals. He went to Czechoslovakia and enrolled in the Polytechnical School in Brno (then called also Brun), a center of international communist networking. In Bucharest he had been engaged to Paula Bessler, a girl born in the Moldavian city of Botosani. With a limping leg, vocal and unswervingly attached to the Party line, Paula was always trying to be right, she wouldn’t  listen to anybody once the Party had uttered the truth. Later, she married Herbert Grunstein, a German communist and former member of the “Thalmann” International Brigade. In the 1970s, Grunstein became deputy minister of internal affairs in the police state called the GDR. In 1968, both Paula and Herbert were flaming supporters of the Soviet invasion of Czechoslovakia, an action that he, Walter, deplored. This was the end of their friendship. Walter was close to Josef Pavel, a former International Brigades fighter, victim of the Stalinist purges in the 1950s, appointed by Dubcek minister of internal affairs during the Prague Spring. He fancied himself as a major figure of the international anti-Stalinist Left, a legend he managed to convince his son Pedro to believe in and to defend in spite of all evicence to the contrary. Koestler and Orwell, Sperber and Souvarine, Ruth Fischer and Ignazio Silone, Edmund Wilson and Richard Wright, Victor Serge and Margarete Buber-Neumann, these were the popele who could legitimately be called the voices of the anti-Stalinist international Left. Walter remained friends until the end of his life with Santiago Carrillo, the hypocritical ex-Stalinist who started his political rise as one of the organizers of a political massacre in Madrid, in 1936. 

From Brno, he went to Paris where he met Tito, the Croatian communist in charge of organizing the International Brigades. Fascinated with Tito’s imposing composure, he borrowed from the Yugoslav the nom de guerre Walter. From that moment on he became Walter Roman, a strange name combination that made him an embodiment of the Comintern’s supranational army of commissars. There was at least another Walter in Spain, the Polish one, who was later killed, in 1946, by the anticommunist partisans. In the 1950, in Warsaw, Jacek Kuron established a group of young revolutionaries called the “Walterites”, committed to a “true” vision of socialism. As teenagers, Adam Michnik and Irena Grudzinska were Walterites.

In Barcelona, Roman met Erno Gero, and many others who were active in the secret police operations organized by the NKVD general Orlov, who later defected to the West and exposed Stalin’s plot to hijack the Spanish revolution. He also befriended Aleksandar Rankovic, who after 1944 became Yugoslavia’s most feared policeman and Tito’s hatchet man in the attempt to weed out the Stalinists (Cominformists). Another good friend was Veljko Vlahovic who lost a leg in one of the main batttles. During the war, Vlahovic worked for the Yugoslav branch of Radio Moscow. He went back to Yugoslavia where he became the head of the Belgrade party organization. Laszlo, Veljko, Aleksandar, Walter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst–they were all soldiers of the Revolution, they were proud “voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternite, brotherhood, indeed. The anguishing memory of  Ay, Carmela! Years later, Walter liked to quote Miguel de Unamuno: Me duele Espana

While in Spain, Walter was certainly aware of,  if not directly involved in the liquidation of the foco libertario in Catalonia and the assassination of Andres Nin by Gero, Vittori Vidali and their murderous thugs. By all means, he was situated at the opposite of the values cherished by Orwell, the anti-authoritarian socialist. A Central European intellectual who wanted desperately to forget both his ethnic origin and his initial values, Walter steeled himself and became a masterful practitioner of the art of doublethink: always ready to endorse the party line, to explain it, even when his best friends were denounced as despicable renegades, vicious wreckers, and traitors to the cause. The Cause transcended for him any immediate loyalties. Then, he married a Spanish girl, a pact he signed with the nation he had come to identify with in that continuous flight from his roots. They had two children, both born in Russia, after the end of the Civil War and Walter’s adoption of Soviet citizenship. In Moscow he first worked among Hungarian communists, in the late thirties and early forties.

When Ana Pauker arrived following the exchange of prisoners between Stalin and the Romanian government in the summer of 1940, he joined the newly formed exiled nucleus of the Romanian Communist Party. Most of the leaders had been killed during the purges: Eugen Rozvany, his former mentor in Oradea, the lawyer who had worked together with Jeno Varga, the famous academician and Stalin’s economic tutor, author of a manuscript on Fascism that was a piece in his file concocted by the NKVD in 1937, but also David Fabian, the translator of Lenin’s works into Romanian and Sasha Dobrogeanu-Gherea, the son of the patriarch of Romanian Social Democracy. All had perished in the mist of the Gulag and now, when the war between the Axis and the USSR was imminent, Stalin needed a new leadership for Romania’s bleeding revolutionary vanguard. Walter was available, ready to serve the interests of the Communist Mecca. He received a flat at the Hotel Lux, where he met Hortensia, a Spanish communist married to an important activist close to Dolores Ibarruri, La Pasionaria. That was one of the romantic stories of the otherwise macabre Lux lifestyle: Walter and Hortensia left their spouses. Walter adopted Hortensia’s children (Mirela and Raul) and started a new family. Together, in post-war Romania, they had two other children: Pedro and Carmen. After the December 1989 revolution and Ceausescu’s execution on Christmas day, Pedro became the country’s prime minister. But we are still in Budapest, during the ominous night of October 24, 1956.

Walter returned to Romania in 1944 with a Soviet-organized division of Romanian war prisoners. During the war, he had been the head of the Comintern’s Romanian-language radio station, “Free Romania.” He was perhaps the closest collaborator of Ana Pauker, la grande dame of Romanian communism whom he worshipped and cultivated with unsurpassed humility. Ana’s husband, Marcel (called Luximin, theorist of the hunger strike, a romantic revolutionary with close links to Genrikh Yagoda, the secret police chief executed after Bukharin’s trial in March 1938) had been arrested in 1937. It seems that Ana never inquired about her late husband’s fate: close as she was to Molotov and Stalin, she was cautious enough not to antagonize them with unwarranted disquisitions. Like other Comintern survivors, Ana and Walter were powerful because they were silent. Once in Romania, Walter became one of the most active political officers and eventually was appointed chief of the General Staff of the Romanian Army. He established friendly relations with the party leader Gheorghiu-Dej, a consummate Machiavellian with little culture but fabulous power instincts, and was appointed Minister of Communications. But his career came to a dangerous end in 1949, when his former friend Laszlo Rajk, also born in Transylvania, was hanged in Budapest as a Trotskyite and Titoist spy.

Walter and Rajk had known each other since Spain and Rajk had mentioned his Romanian friend’s name in the confessions extorted by Gabor Peter’s torturers. Walter and Hortensia were placed under house arrest and a search for proofs to incriminate him was initiated apparently on orders from Ana Pauker. Walter tried to talk to her, to assure the steeped Stalinist militant that he had never shared Rajk’s heinous plans. He was isolated and despondent. He might have even contemplated suicide. As a pariah he did not represent anything. The sense of his life was to belong to the chapel and now the party was treating him like scum. He wrote letter after letter, implored Dej and Ana to give him a chance to show that whatever his faults he was a dedicated soldier of the party. He tried to approach his Soviet connection, but the wave of anti-Semitism in Stalin’s last years made somebody like Walter unwanted and even embarrassing for the Soviet advisors. A trial was prepared for him.

The godsend came however in June 1952 when Ana lost her seat on the Politburo and was charged with the most hallucinating crimes against the party. Walter knew that his ordeal was over: he could provide Dej and his clique with arguments against the deposed goddess. He, the true communist, had been the victim of Ana’s vicious intrigues: her hatred against him was indeed the proof of her plan to slander all revolutionaries who had been aware of her Zionist propensities. Walter was reinstated into the party and became a zealous propagandist of Dej’s cult. He had to pay his master for having saved him. And he did pay by using all his Soviet connections to convince the Russians that Dej was totally and unconditionally on their side. In June 1953, as the Hungarians engaged in the New Course and Imre Nagy became prime minister, Walter was useful to both Russians and Romanians: he knew Imre bacsi from Moscow, they had had long conversations and they had both been persecuted by Stalinists like Rakosi and Pauker. Walter saw Nagy and became a kind of emissary between the Romanian leaders and the reformist Hungarian premier. No wonder then that he was the man whom both Khrushchev and Dej sent to Budapest to assess the situation during that tragic night of October 24, 1956. He told Nagy bluntly that he was playing with fire. The coutrer-revolution needed to be smashed, ruthlessly, immediately, unsparingly. No illusions were permitted in this respect.

As a former collaborator of the secret police, Walter could talk to the Russians directly and influence their decisions. He knew also Janos Kadar whom he met the next morning and arranged for a regeneration of the communist party, under a new name and with new leaders. Gero was ousted and Walter’s other friends were now in power. Ten days later, he would be again in Budapest, this time to arrange their transportation from the Yugoslav embassy to Romania, where they had been “granted” political asylum. In hact, they were abducted. Friendship for Walter meant what the party decided. I was at a conference in Missisippi, in September 1989, when Miklos Vasarhelyi, the last survivor of the Nagy government, told me: “Yes, I remember Walter, or better said Ernest. He interrogated us in Romania, when we were at the party special residences in Snagov.” Walter did it, together with Iosif Ardeleanu and Nicolae Goldberger – both Hungarian-speaking activists with impeccable credentials in the repressive apparatus. Not that Walter participated in any torture: no, he was different, and the times were different: new methods were used to accomplish the same result, the show trial and the assassination of the heretics on trumped-up charges.

This time, however, the defendants refused to cooperate. Walter had known very well Geza Lozonczy, the soul of the reformist movement, yet he refused to acept his arguments, rejected them as a renegade’s sophistries. When Dome Adler (Iosif Ardeleanu, the head of the Romanian censorship), his old comrade and rival, told him that Geza had committed suicide in the Securitate captivity, Walter  remained impassible. Neither was he he shaken when he learned that Jozsef Dudas, the Transylanvian ex-communist, jailed in Romania in the rarly 1950s.  resurrected as the head of the Budapest Workers’ Council, was captured, tried, and executed.  Years later, he read a book by French ex-communist journalist Dominique Desanti, titled “Les Staliniens”. He was shattered reading the moving pages about Geza but did not see anything to reproach himself.  He had done his duty and, after all, hadn’t  his friend Imre Mezo, a former Spanish Civil War fighter, the head of the Budapest party organization, been hanged by the enraged rebels? Subjectively, Walter thought, Geza was innocent (he would not admit the same thing about Dudas whom he considered an adventurer). Objectively, however, Losonczy, and Vasarhely, and Nagy, and even the great Marxist thinker Gyorgy Lukacs, were all responsible for the counter-revolutionary debauchery. Maddeningly tormenting thoughts, incurable, dialectical insomnias haunted by the ghosts of the murdered comrades–this was Walter’s predicament.

In June 1958, Imre Nagy, Miklos Gimes, Jozsef Szilagyi and Pal Maleter were executed following a judicial farce. Walter’s role in preparing the trial against his former friends had been essential. And then, years passed, Dej died in March 1965, Ceausescu came to power, but Walter remained on the Central Committee, always faithful to the leader, always ready to serve whatever had endured from the shattered cause. He died in 1983, apparently as a result of a hemorrhage provoked by unwarranted surgery. French doctors who knew about his cancer had opposed such treatment, but Romanians physicians decided differently. Or at least that was what Petre wrote to Ceausescu in an angry letter claiming that his father had been consciously killed. I discovered that letter in September 1994 while working in the part archives to prepare my history of Romanian communism. Ceausescu ordered a special investigation and the conclusions were that Walter had indeed been the victim of medical malpractice. Ceausescu gave orders to have the surgeon punished and forbid any mention about the case to members of Walter’s family.

I don’t know how to see this end: A tombstone for the Comintern’s Central European relics or a strange epilogue to Danilo Kis’s stories of doomed revolutionaries and messianic ecstasies? Or perhaps a cryptic warning that the history of communism is not so much the working of the historian or the political scientist, but rather the arduous, soul-searching, painfully melancholy introspections of individuals who happened to have been caught in the maelstrom of revolutionary orgies, bloodshed, vendettas, and despair.


Intre steagul partidului si Salvatore Adamo. Amintiri despre anii 1963-1965

27/08/2011

Voi continua in urmatoarele zile serialul despre ascensiunea si caderea lui Nicu Ceausescu. Nascut in urma cu 60 de ani la Bucuresti, pe 1 septembrie, cel care a fost candva urmasul quasi-desemnat la putere al lui Nicolae Ceausescu, al treilea om ca influenta politica in Romania pana la Revolutia din decembrie 1989, a incetat din viata, intr-un spital din Viena, acum 15 ani, pe 26 septembrie 1996. Ajuns la un moment dat la apogeul gloriei si puterii, inconjurat de fiinte de plastilina, Nicu a cunoscut apoi nenumarate umilinte, arestarea, condamnarea pentru genocid, inchisoarea, gratierea pe motive de boala, tradarea  si abandonarea de catre fostii lachei, singuratatea si chinul unei boli care in final l-a terminat. Nu este vorba  aici de un capriciu istoriografic personal, ci de un efort de comprehensiune si explicatie a mecanismelor succesiunii in regimurile autocratice ale timpurilor noastre. Dictatorii invata unii de la altii. “Modelul Nicu Ceausescu” nu este reductibil la Romania. In Libia, Seif Gaddafi, cu doctorat in stiinte politice la London School of Economics, era pregatit spre a-i succede tatalui sau. Hafiz al-Assad in Siria l-a lasat la putere pe actualul dictator, fiul sau, doctorul oftalmolog Bashar al-Assad, cel care a ordonat si a organizat masacrele recente, deci tema acestui serial transcende experienta romaneasca. Saddam Hussein era obsedat de experienta Romaniei sub Ceausescu, inclusiv de finalul tiranului de la Bucuresti. Vorbesc aici despre un tip de succesiune, in speta cea dinastica, in regimuri dictatoriale.  In plus, cum scria Emerson,”history is above all biography”.

Pentru Nicolae Ceausescu, instalarea ca succesor a fiului sau era legata si de teama ca intregul esafodaj al cultului personalitatii, construit cu diabolica fervoare, se va narui odata cu disparitia sa fizica. Traise seismul Congresului al XX-lea, stia cum l-a tratat Nikita Hrusciov pe cel pe care il premarise ca nimeni altcineva (citesc acum memoriile lui Dmitri Sepilov, fostul ministru de externe sovietic in anii 50, epurat in iunie 1957 odata cu “grupul fractionist, antipartinic si fara de principii” si intrat in istorie drept “Sepilov care li s-a alaturat”,  si reiese clar ca Hrusciov ii intrecea intru slugarnicie fata de Stalin chiar si pe de-alde Molotov, Malenkov, Mikoian, Vorosilov si Kaganovici). Ceausescu insusi ii cantase osanale lui Gheorghiu-Dej, ceea ce nu l-a impiedicat sa organizeze demolarea mitului acestuia dupa 1965. Inscaunarea lui Nicu ii asigura lui Ceausescu perpetuarea cultului, imortalizarea imaginii de “erou intre eroii neamului”, asemeni lui Kim Il-sung in Coreea de Nord. Stalin sfidase biologia prin interzicerea geneticii ca “stiinta burgheza si reactionara”. Ceausescu o sfida prin propulsarea lui Nicu in varful piramidei puterii comuniste.

Public mai jos un text care, pornind de la o carte excelenta aparuta in urma cu cativa ani, schiteaza relatia mea personala, ca adolescent, cu istoria politica si umana a comunismului romanesc. Este articolul care a facut-o pe Lidia Bodea, directoarea Editurii Humanitas, sa insiste sa ma pun pe treaba si sa scriu o carte in care amintirile sa se intersecteze cu meditatiile despre revolutii, tiranii, ideologii, utopii, himere, amagiri, deziluzii, sperante si disperari. O carte despre labirinticele coridoare ale memoriei si despre intortocheatele serpentine ale istoriei. (VT)

Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea “O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici”, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.

Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, “Cantarea Romaniei”, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar”, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea” post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceausescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist si grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusa de H.-R. Patapievici: “Pentru mine asta este esenta comunismului – nesiguranta fata de reguli, nesiguranta fata de momentul urmator, starea de mobilizare permanenta, deposedarea de ceea iti este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care sa nu iti poata fi confiscat pentru a spune nu, punerea vietii tale la dispozitia unei clici, irationalitatea deciziilor. Comunismul este irationalitatea insasi”. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabila, neuitabila radiografie a acestei irationalitati universale pe care a perpetuat-o “poemul pedagogic” in versiunea Ceausescu.

Liceul 24

Cum i-am scris recent lui Ioan Stanomir, merita comparata experienta generatiei lor (a “ciclului final”, spre a relua formula sa) cu aceea a generatiei mele. In prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, as relua aici unele amintiri despre atmosfera anului 1965, asa cum am simtit-o eu. In martie 1965 eram elev in clasa a saptea la Liceul 24 (unde, aflu acum, peste ani avea sa mearga pentru un timp si Ion Manolescu). Liceul se infiintase in toamna anului 1963. Era situat in imediata vecinatate a vechii Televiziuni de pe strada Molière, deci pe strada Gradina Bordei. Initial, desi menit sa serveasca cartierul nomenklaturii (dar nu numai, veneau acolo si copiii din zona Floreasca), nu exista sala de sport sau laborator de stiinte naturale. Eu veneam de la Liceul “Petru Groza”. Tot de la acel liceu (fosta Scoala Rusa, devenita Scoala Medie Mixta Nr. 28 in 1958) veneau Nicu Ceausescu, Vlad Brucan, Lena Rautu, Veronica Dranceanu, Andrei Manoliu. De la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobantilor veneau, intre altii, copiii Licai Gheorghiu: Sanda, Gheorghe si Mindra. Pana in 1963 s-au numit Popescu, dupa numele tatalui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comertului Exterior, cazut in dizgratie dupa divortul de Lica (impus de altfel de vanitoasa aspiranta la titlul de mare artista de film). Se spunea ca fusesera infiati de Dej – oricum, devenisera “copiii Gheorghiu”. Lica se remaritase, dupa tragicul episod Placinteanu, cu Gheorghe Radoi, fostul director de la Steagul Rosu din Brasov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Constructiilor de Masini, iar in martie 1965, cu putina vreme inaintea mortii lui Dej, devenea vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Cu Ghita aveam sa fiu coleg de clasa. Imi amintesc ca in prima zi de scoala se afisasera listele cu repartizarea in diverse clase, cea mai mare fiind a saptea (atunci l-am vazut pe fiul lui Danalache, satrapul politic al Bucurestiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detasamentului de pionieri). Eram cu Nicu Ceausescu si am vazut ca vom fi in aceeasi clasa, a sasea A. Lista era ciudata – numele nu erau puse in ordine alfabetica. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceausescu Nicolae, Rautu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad si cred ca urmam eu. L-am intrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a raspuns: “Ne-au pus in ordinea functiilor”. Cum tatal meu era pe atunci exclus din PMR si cum nu fusese niciodata printre demnitarii de varf, i-am raspuns: “Poate pe voi”. Am scris despre acest episod in Almanahul Catavencu – 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Dragan, nici Andrei Scherman, nici Anca Musetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocratiei (partid, guvern, ministere, Securitate). In genere, nici unul dintre acesti copii de stabi nu facea caz de pozitia parintilor (Nicu era cumva exceptia). Ceea ce nu insemna ca nu beneficiau de avantaje pe care cei mai multi dintre noi abia ni le puteam imagina. Ma refer la vilele de la Snagov si Predeal, aprovizionarea speciala (de unde, mai tarziu, vor veni tigarile Rothmans si cate altele), bicicletele Condor si Peugeot, mai incolo motoretele Vespa, albumele Skira (in cazul celor cu pasiuni ori veleitati culturale), uniformele de comanda.

In iunie anul acesta (2005-VT) am participat la o reuniune aniversara la liceu, care poarta acum numele lui Jean Monnet. Am pastrat un moment de reculegere in memoria colegilor din promotia 1970 care nu mai sunt printre noi. Intre ei, Ghita Gheorghiu, Radu Ioanid (Zaza), Nicu Ceausescu, Florin Cleper. Despre Zaza (ori Zazone), cu care fusesem coleg si la “Petru Groza”, as putea vorbi la nesfarsit. Era un baiat cu un irezistibil umor, de o mare inteligenta si formidabil de talentat artistic. Var cu Andrei si Cheche Doicescu, fiul pictorilor Costin si Ada Ioanid, Zaza avea sa devina ulterior un cunoscut operator la televiziune. L-am revazut in 1990, cand m-a vizitat impreuna cu tatal sau la Hotel Bucuresti, imediat dupa mineriada din iunie. Ultima data l-am vazut in februarie 1997, cand ieseam de la televiziune impreuna cu Mircea Mihaies, Biju Morar si Silviu Lupescu, dupa ce participasem la o serata muzicala a lui Iosif Sava. Vorbisem acolo despre junetea mea, despre diversii potentati comunisti si despre odraslele lor. Zaza era afara, impreuna cu Ghita Gheorghiu. Amandoi pareau extrem de imbatraniti. Am apucat sa schimbam doar cateva vorbe, restul s-a consumat in gandurile, framantarile si amintirile noastre. Cu Ghita apucasem sa stau mult de vorba inca din anii ’70, insa regret si acum ca nu am reluat discutiile noastre dupa 1990. Florin Cleper a emigrat in Israel, a facut arhitectura si a murit intr-o campanie militara in Liban in anii ’70. Am scris despre el in Ghilotina de scrum.

Avantajele mini-liberalizarii

Cum era liceul pe atunci? Eram infricosati, obligati sa recitam poezii stupide si sa cantam imnuri hagiografice? Ce pot spune este ca, dupa 1963-’64, generatia mea a trait avantajele mini-liberalizarii. Titoismul à la roumaine a durat putin, insa nu a fost doar o himera. Cantecele “doftaniste” (“Privesc din Doftana prin gratii de fier/departe in zare e-un petec de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri, tovarasa mea”) fusesera eliminate din canonul inevitabil. Ba chiar devenise de-acum o forma de fronda sa le canti. Cu un an in urma noastra la scoala era Pavel Rudenco, fiul lui Teodor Rudenco, ilegalist din echipa Dej, autorul faimoaselor versuri. Mama lui Pavel era Ivanca Rudenco, sora lui Petre Gheorghe, celebrat drept martir al ilegalitatii. Rudenco-tatal, ca si Pantiusa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie) si alti rusi si ucraineni din anturajul lui Dej, isi traise momentul de glorie in anii ’50, cand a fost ambasador in China. Acum vegeta la pensie, acompaniat, precum Pantiusa, de nelipsitul clondir de vodca. Incepuse moda muzicii franceze, Lena Rautu avea discuri cu Françoise Hardy si Richard Anthony. In toamna lui ‘64 juca la Patria filmul lui Lelouch “Umbrelele din Cherbourg”.

In vara lui 1964, familiile Ceausescu si Rautu isi petreceau impreuna concediul in Franta. Natalia Rautu si Elena Ceausescu erau bune prietene. Le zaream uneori pe Bulevardul Primaverii, cand se plimbau impreuna cu fosta sotie a lui Chivu Stoica, Tina Micu-Chivu, cu Sanda Ranghet, vaduva lui Iosif Ranghet, fostul sef al Comisiei Controlului de Partid, si cu Stela Moghioros, sotia lui Alexandru Moghioros, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR. In vara lui ’64, la Teatrul de Comedie s-a pus in scena Rinocerii lui Ionesco, cu Beligan in rolul lui Béranger. In toamna se deschidea expozitia de pictura americana. Adunarile de pionieri erau ca si inexistente. Manualele scolare se schimbau in directia deschiderii spre valori multa vreme negate si denigrate. De prin 1962 se canta Hora Unirii. Imnul de stat era cel vechi, insa nu se mai canta strofa cu “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator/Leninismul ni-e far si tarie si-avant/Noi urmam cu credinta partidul ne-nfrant”. Acum cativa ani, fiica unui inalt potentat economic al epocii Dej ma soma, mai mult sau mai putin in gluma: “Sa nu cumva sa zici ca nu ai fost fericit in acea perioada”. Nu voi zice acest lucru, insa stiam mai bine decat multi colegi cat de mult se temea lumea de Dej, de partid si de Securitate. Cel putin ai mei erau literalmente inspaimantati. Se vorbea doar prin aluzii, iar mie mi se cerea sa fiu cat se poate de atent ce vorbesc cu colegii. Evident, savuram fiecare clipa a deschiderii. Ramasesem prieten apropiat cu Florica Jebeleanu, care nu se mutase de la Groza la 24. Pana in iunie1965 am fost vecini de strada pe Grigore Mora. Mama Floricai si a lui Tudor, pictorita Florica Cordescu, inceta din viata la Sinaia la sfarsitul lui aprilie 1965. Cativa ani mai tarziu, Jebeleanu publica superbul volum ” Elegie pentru floarea secerata”. Festivalul filmului sovietic, ritual obligatoriu al perioadei anterioare, nu mai era evenimentul cultural numarul unu. Rulau superproductiile vestice: Mongolii, Cleopatra si celelalte. Tin minte totusi ca am mers cu clasa la festivalul sovietic sa vedem, intr-o duminica dimineata, Tragedia optimista. Juca la Patria, am mers cu Nicu, Lena, Liliana Dragan (acum cred ca e prin Germania), dupa care ne-am dus la Polar sa mancam pateuri si alte noutati culinare. Langa Patria era un magazin unde se putea cumpara coniac francez si whisky. Cativa ani mai tarziu se construia noua Televiziune, cu faimosul barulet din colt, desfiintat din ordinul Elenei Ceausescu (intrase odata acolo si o deranjase faptul ca se trandavea la taclale, cu bautura si tigari). In ’65 insa nu se astepta nimeni ca ne vom intoarce la stilul spartan al stalinismului dezlantuit.

La spectacolele oficiale se mai canta “Steagul partidului” (cred ca Beniuc scrisese textul, paradigmatic pentru poezia religiei politice, excelent analizata de Eugen Negrici: “Lumina-i steagu-nostru-n zare/De vremuri grele amintind/De grele lupte proletare/Ce-n cant de slava se aprind”), dar noi ascultam cantecele lui Adamo: “Tombe la neige/Tu ne viendras pas ce soir…”. Pe mine cel putin, steagul partidului ma lasa complet rece. Promisiunea anului ’65 era una a deschiderii. Romania avea sa fie cativa ani cea mai liberala tara din Est (cu exceptia Iugoslaviei) in privinta traducerilor din limbi vestice. In acelasi timp, deci in 1965-’66, incepea sa prinda fiinta cultul lui Nicolae Ceausescu. Dar despre asta intr-un alt articol.

http://www.youtube.com/watch?v=OQKSU6j1-8U

(Text publicat in revista “22” din 10 august 2005)


A trai in adevar: Despre disidenti in vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina)

02/08/2011

Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze.

Revista “Obiectiv Cultural” care apare la Braila si despre care am mai avut prilejul sa scriu aici propune o restituire a adevarului ce merita salutata. Viorel Padina, membru marcant al candva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecintele actiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, haituit, hartuit, turnat de oameni in care a avut incredere. Poet exceptional (nu sunt critic, imi spun doar parerea de cititor), excelent eseist si ganditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertatoare abuzurile, abdicarile, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) in anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilitatii s-a nascut actiunea disidenta a lui Viorel Padina, o actiune, dar si o pasiune, care nu a contenit pana azi. 

Viorel Padina, pseudonimul literar al lui Viorel Abălaru, cunoscut în mediile virtuale sub nickname-ul AVP, s-a născut pe 29 octombrie 1950, în localitatea Gura Padinii, judeţul Olt.
Unul dintre dizidenţii marcanţi ai culturii române şi singurul scriitor român din Epoca de Aur care a avut curajul de a da în judecată o editură românească, poetul Viorel Padina şi-a câştigat renumele nu doar prin radicala opoziţie făcută regimului comunist, dar şi prin crearea uneia dintre cele mai autentice şi inovatoare viziuni poetice produse în ultimele trei decenii de literatură română.
Este autorul celebrului volum “Poemul de Oţel”, o veritabilă bombă cu ceas a poeziei româneşti, şi redactorul materialului dizident “Apel către Europa” şi al samizdatului “NU!”, ultimul fiind un manifest anticomunist aflat în arhivele Securităţii.
În anul 1980, Viorel Padina redactează materialul “Apel către Europa”, pe care intenţiona să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă materialul a fost interceptat de Securitate şi nu a mai ieşit din ţară.
Volumul “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Românească”, dar nu a apărut din cauza dosarului “pătat” al autorului. De aceea, Viorel Padina va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosarul nr.611-1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, cartea având să vadă lumina tiparului, la aceeaşi editură, abia în 1991.
De asemenea, Viorel Padina este şi autorul “Planetei-Ou” (http://planetaou.wordpress.com/).
OPERA:
“Urmărit de Securitate”, Editura Romanati, 1990 – broşură autobiografică, proză.
“Poemul de oţel”, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie.
Tulburătoarele sale texte pot fi citite pe http://viorelpadina.wordpress.com

Iata un fragment din interviul cu Viorel Padina :

Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walesa or Michnik, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viaţă iepocală (măsurat din momentul în care am părăsit studenţia mult trasă de păr şi vieţişoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita şi din grădiniţa literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertăţii pe care existenţa într-o aglomeraţie spontană de pretini hyperinteligenţi şi supertalentaţi şi-o poate procura oriunde, fie şi-n ghetoul cel mai trist sau în puşcăria cea mai securizată, şi până ce voi fi păşit, după absolvirea facultăţii, în viaţa reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul “iepocal” nu-şi avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloşia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieţi aflaţi momentan la amoralu’ caşcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 98-99% din populaţia Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau or ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloşie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuşi diferite, de la activiştii şi securiştii torţionari, la zmecheroşii cinici care doar te dispreţuiau pentru că nu erai şi tu adaptabil ca un purice de blană şi te-njurau de mamă, dar îţi aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, şi pâna la nemernicii cu faţă cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înţeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înţeles, n-a făcut nimica – din laşitate sau din comoditate – spre a denunţa sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar şi fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detaşamentul de frunte al tovilor şi băieţilor de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformaţi din porcii sau câinii detaşamentului iepocal în bobor curat “revoluţionar”, halal… :(

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52057-viorel-padina-s-au-transformat-din-teroristii-de-ieri-in-revoluionarii-de-azi.html

Pentru versiunea largita a textului mei si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers