„Acesta” nu este „ăsta”
de Angelo Mitchievici
„Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi.” Afirmaţia îi aparţine lui Voltaire, una dintre personalităţile marcante ale secolului XVIII, un spirit al Luminilor recunoscut nu numai prin opera sa, ci şi printr-o extraordinară locvacitate care-l făcea un adversar de temut pentru orice interlocutor punându-l în dificultate, spre exemplu, pe prietenul său regal, Frederic al II-lea al Prusiei. Ceea ce mi-a atras atenţia la fraza lui Voltaire ţine de ceea ce pare la prima vedere o exagerare. Voltaire nu se referă la părerile contradictorii, deşi mulţi le socot şi pe acestea intolerabile, ci, mai grav, la părerile „dezgustătoare”, cu care aparent nu se poate face niciun compromis. Ori tocmai de aceea, chiar şi la această extremă, chiar şi atunci când este dezgustătoare acea opinie trebuie să se facă auzită nu în numele ei, ci al libertăţii de exprimare. Ceea ce ar putea să ne inducă în eroare ţine de faptul că gândim acele opinii „dezgustătoare” în sensul unui atac la persoană. Ori eu nu cred că la aceasta se referă Voltaire, scriitorul se plasează în spaţiul ideilor unde anumite idei pot fi pentru el dezgustătoare, chiar dacă omul care le enunţă ar putea fi, să acceptăm un alt paradox, un om încântător. Ceea ce doreşte să salveze Voltaire nu este acea persoană, ci un principiu, acela al libertăţii de opinie. Scriitorul, întemniţat pe nedrept la Bastilia pentru o vorbă ironică adresată Cavalerului de Rohan, i se pare de neconceput existenţa societăţii fără libertatea de opinie a oricui, a oricărui „celălalt” ale cărui idei le poate respinge pentru că îl dezgustă, dar a căror enunţare nu doreşte să o împiedice. Dimpotrivă. Lecţia lui Voltaire este inestimabilă şi ar trebui poate să figureze ca motto al oricărei dezbateri.
Articolul „Nebraska, moliile şi referendumul” al Doamnei Alina Mungiu-Pippidi din România liberă ( joi, 8 octombrie 2009) face referire la o astfel de idee „dezgustătoare” pentru domnia sa, aceea a înfiinţării unui parlament unicameral, idee susţinută cu argumente de către domnul Cătălin Avramescu, filosof politic, cadru didactic, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, şi de către domnul Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. O parte din articolul Doamnei Mungiu-Pippidi desfăşoară polemic argumentele sale la o astfel de reformă parlamentară pe care o consideră inoportună, ineficientă etc. Las deoparte chestiunea de fond a acestui articol, mi se pare util ca o dezbatere să aibă loc într-un cerc al specialiştilor, apoi într-un cerc mai larg al societăţii civile în paralel cu discuţiile politicienilor. Nu critica pertinentă, legitimă, a Doamnei Mungiu-Pippidi deranjează în acest articol tratând opinii „dezgustătoare” , ci felul în care transferă acest dezgustător asupra celor doi intelectuali de marcă transformându-şi articolul într-un pamflet ieftin. În afară de a-i fi citit excelenta carte, Filozoful crud. O istorie a canibalismului (2003) şi de a-i fi urmărit intervenţiile în câteva emisuni nu ştiu mai mult despre domnul Cătălin Avramescu, iar până la un punct Doamna Mungiu-Pippidi îi concede magnanim oarecare calităţi. Ceea ce ştiu însă probează un intelectual rafinat, cu un umor lipsit de umori, un umor de cea mai bună calitate, astuţios în dezbateri. În schimb, Ioan Stanomir mi-e mai mult decât apropiat, este un prieten pe care am învăţat să-l apreciez în timp dincolo de sensibilitatea puternică în care am regăsit imprimate nenumărate lecturi, pentru ceea ce edifică un caracter: dragostea pentru adevăr, sentimentul onoarei şi al loialităţii, discernământul.
Am participat împreună pe o durată îndelungată la scrierea celor trei volume din Explorări în comunismul românesc şi la volumul de memorialistică O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici, despre ce a însemnat ultimul deceniu de comunism, cel al epocii de aur, pentru cei patru semnatari Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir şi subsemnatul. Îmi cunosc prietenul nu numai din cărţi, şi ele nu sunt puţine, ci din schimbul permanent de idei, şi îl consider unul dintre vârfurile generaţiei noastre cu un discurs care impune oricărui spirit lucid, dincolo de cât de „dezgustătoare” ar putea fi ideile invocate pentru un adversar declarat. Ioan Stanomir are una dintre contribuţiile esenţiale la exegeza eminesciană cu volumul Reacţiune şi conservatorism (2000) reluat cu o serie de completări în 2008 cu titlul Eminescu- Tradiţia ca profeţie politică, pornind de la publicistica eminesciană şi înscriindu-se printre cele câteva excepţionale ale lui Dan C. Mihăilescu, Ioanei Bot, Iulian Costache, Ilina Gregori Caius Dobrescu, Pompiliu Crăciunescu. Avem în Ioan Stanomir unul dintre puţinii teoreticieni pertinenţi ai conservatorismului, Conştiinţa conservatoare (Nemira, 2004), Spiritul conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Curtea Veche, 2008), dar şi un specialist în drept constituţional cu câteva volume publicate pe acest domeniu, De la pravilă la Constituţie (Nemira, 2002), Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc (Polirom, 2005) pentru a numi pe aceste două mari teme doar cărţile de autor şi nu volumele colective şi antologiile pe care le-a coordonat. În plus, Ioan Stanomir este, cum spuneam, profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, exact domeniul în care Doamna Mungiu-Pippidi îi contestă competenţa.
Cu un simplu click oricine se poate informa pe internet asupra volumelor enumerate mai sus şi asupra unui activităţi publicistice şi academice consistente. Nu ştiu dacă Doamna Mungiu-Pippidi i-a citit aceste cărţi, presupun că tonul lejer pe care-l adoptă vine dintr-o ignoranţă în acest sens, pentru că este mai facil să sari peste bibliografie şi să treci direct la biografie şi dacă aceasta nu îţi furnizează elemente favorabile discreditării să consulţi un discurs şi uneori o frază sau nici măcar atât, o etichetă. Faptul de a-l lua de urechi şi a-l pune la colţ fără cea mai mică ezitare pe Ioan Stanomir nu mai are de-a face cu ideile „dezgustătoare”, ci cu comportamentul dezgustător, abuziv, al unei suficienţe şi superbii chestionabile în orice context s-ar plasa. Ca şi Doamna Mungiu-Pippidi, domnul Ioan Stanomir lucrează într-o universitate serioasă unde este respectat, este un coleg cu care poţi discuta civilizat la o cafea, care îţi răspunde politicos la întrebări, care are toate datele civilităţii. De aceea, tratarea sa ca un şcolar care nu şi-a făcut temele nu constituie o scăpare, ci o deliberată insultă, pentru că Doamna Mungiu-Pippidi coboară vertiginos de la polemică, de la dezbaterea ideilor, la jignire, minimalizând nu doar ideile „dezgustatoare”, ci şi pe cel care le susţine. Şi uite aşa, ceaiul fin al ironiei englezeşti cu aromă de banchet socratic se transformă în laptele gros al grosolăniei piperate cu familiarisme inoportune, în bancul în care se aude acea voce răguşită a resentimentului. Citat nu odată ca specialist în drept constituţional, cu cărţi în acest domeniu, Ioan Stanomir a fost desemnat drept preşedinte al Comisiei de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional Românesc. Profesorul Ioan Stanomir a lucrat în cadrul unui colectiv eteroclit repezentat din specialişti în materie din domeniul universitar, Radu Carp, conferenţiar la Universitatea Bucureşti, Corneliu Liviu Popescu, profesor de drepturile omului la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, Elena Simina Tănăsescu, profesor de drept constituţional la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, Iulia Motoc, profesor de drept şi relaţii internaţionale la Universitatea Bucureşti, membră în United Nations Human Rights Committe, Marius Bălan, lector dr. in drept constituţional, Universitatea „Al I. Cuza” din Iaşi, Dacian Dragoş, porfesor de drept administrativ şi drept european, prodecan al facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, Veress Emöd, doctor în drept la Universitatea din Pecs, Ungaria, Constantin Valentin, profesor de drept internaţional la Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara, Manuel Guţan, conferenţiar la Facultatea de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Cercurile specialiştilor din zona universitară sunt extrem de restrânse, iar acolo se cunosc foarte bine atât impostorii cât şi competenţii. Faptul că toate aceste personalităţi, toţi aceşti profesori cu experienţă au acceptat să lucreze într-o comisie prezidată de un profesor universitar de numai 35 de ani (la acea dată), reprezintă cel puţin un vot de încredere dacă nu o altă modalitate de recunoaştere a competenţei profesorului Ioan Stanomir.
Însă pentru Doamna Mungiu-Pippidi, Ioan Stanomir este un neisprăvit care se pronunţă în necunoştinţă de cauză asupra unei posibile reforme a sistemului parlamentar şi implicit a Constituţiei. Într-un fel, tratându-l ca pe un intelectual de doi bani, un impostor ale cărui articole le numeri grandilocvent, Doamna Mungiu-Pippidi îi jigneşte indirect şi pe membrii acestei comisii incapabili să discearnă cu cine lucrează şi de către cine se lasă coordonaţi. Putem presupune că printr-o eliminare justă într-un timp record cei care nu împărtăşesc opiniile Doamnei Mungiu-Pippidi sau sunt angrenaţi într-un proiect legat de numele lui Traian Băsescu sunt, într-un fel sau altul, nişte imbecili patenţi. Ducând până la ultimele consecinţe acest proces de decantare intelectuală, Doamna Mungiu-Pippidi şi câţiva aleşi vor rămâne singurii autorizaţi de CV-ul propriu să emită idei. Nu cunosc nicio situaţie în care Ioan Stanomir să se fi exprimat jignitor la adresa unui coleg în spaţiul public, cu atât mai puţin la adresa Doamnei Mungiu-Pippidi, iar ceea ce este cu adevărat remarcabil la el ţine tocmai de această moderaţie prevenitoare care-l probează pe intelectualul educat. Dacă nu ai chef să-i citeşti cărţile pentru a te edifica asupra intelectualului, cred că este suficient să-l asculţi pe Ioan Stanomir vorbind pentru a te edifica atât asupra competenţei sale cât şi a eleganţei sale de a chestiona situaţii deseori dificile, aflate în centrul confruntărilor politice. Nu vei auzi acolo nici retorica grosolăniei pipărate, nici gluma deocheată, nici limbajul bălţat. Este un exerciţiu simplu pe care oricine îl poate face. Cred că o astfel atitudine de familiaritate devălmaşă, un astfel de comportment abuziv descalifică un intelectual de talia Doamnei Mungiu-Pippidi cu merite incontestabile, cu un discurs pertinent, ale cărei articole le citesc cu mult interes, chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu ideile vehiculate acolo.
Ceea ce Doamna Mungiu-Pippidi uită ţine de faptul elementar enunţat de Voltaire, anume că libertatea unei societăţi se construieşte nu doar cu propriile tale opinii, ci şi cu cele ale „adversarului”, chiar şi atunci când acestea ţi se par „dezgustătoare” şi că a coborî discuţia la nivelul insultei înseamnă a coborî în magma din care sunt create autoritarismele, fiecare cu intransigenţele lor schimonosite de resentiment. Ori tocmai că unui astfel de presupus autoritarism îi răspunde mai abitir în articolele sale Doamna Mungiu-Pippidi, autoritarism pe care constat că-l practică cu nonşalanţă şi scârbă princiar-academică, adaptându-l după necesităţi, faţă de cei care îndrăznesc să aibă o altă opinie. În cele din urmă, nu ştiu dacă este mai bine să avem un parlament bicameral sau unul unicameral, atât argumentele pro cât şi cele contra reţin aspecte esenţiale ale acestei posibile reforme, însă cu certitudine pot susţine că profesorul Ioan Stanomir, domnul Ioan Stanomir sau mai simplu Ioan Stanomir nu este un „ăsta”.
PS. Deşi am găsit dezgustătoare şi inutilă artistic scena de felaţie dintre Maria Magdalena şi Isus Hristos din piesa de teatru Evangheliştii (2006) cu un cert succès de scandale, m-aş fi socotit vexat dacă această piesă ar fi fost împiedicată să apară sau ar fi fost cenzurată, întrucât apariţia ei retrasează încă odată spaţiul libertăţii noastre, iar literatura reprezintă o formă de libertate. În măsura în care articolele Doamnei Mungiu-Pippidi nu se vor rinoceriza transformându-se în acele articole-măciucă tipice din presa românească de ură şi resentiment, în măsura în care va menţine tonul civilizat al dezbaterii, o voi citi în continuare cu interesul şi respectul cuvenit unui coleg universitar şi unui remarcabil intelectual.
