Să nu uităm! Adevărul despre comunism ca miza a alegerilor prezidenţiale

Să nu uităm!

Un Apel din partea lui Sorin Iliesiu

Să nu uităm că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa anilor 1950-1980: teroare, spaimă, frig, foamete, întuneric şi totdată cele mai multe victime faţă de numărul populaţiei şi cea mai înfricoşătoare poliţie politică.

Să nu uităm că România a fost singura ţară în care s-au înregistrat victime la căderea comunismului: nu au fost câteva victime, a fost un genocid deliberat cu 1600 de oameni masacraţi la întâmplare (peste 1400 fiind sacrificaţi de neocomunişti după 22 Decembrie 1989).

Nu ne vine să credem, dar acum, în preajma alegerilor prezidenţiale, la 20 de ani de la căderea acestui cumplit regim comunist, asistăm la un spectacol abject al amneziei, al cinismului, al sfidării memoriei eroilor masacraţi, al amoralităţii, al iresponsabilităţii, al lipsei totale de patriotism şi de demnitate, spectacol al complicităţii în diferite grade la crime neocomuniste, spectacol al dezonoarei absolute  în care candidatul Traian Băsescu este:

-        singurul candidat la Preşedinţia României care promovează adevărul despre crimele comuniste, inclusiv despre genocidul neocomunist din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990;

-        singurul candidat care şi-a asumat reformarea morală a societăţii prin adoptarea legilor şi măsurilor pentru decomunizarea României;

-        singurul candidat care a cerut şi care cere Justiţiei să lupte împotriva corupţiei;

-        singurul candidat care ar putea solicita Justiţiei să cerceteze modul în care s-a reconsolidat oligarhia securisto-comunistă în România şi să verifice corectitudinea privatizărilor făcute de oligarhia securisto-comunistă care a acaparat fraudulos puterea economică în România;

-        singurul candidat care credem că va cere SRI şi SIE să predea către CNSAS cele aproape 97.000 de dosare considerate abuziv “de siguranţă naţională” (2.000.000 de dosare fiind deja predate).

-        singurul candidat care credem că va acţiona pentru condamnarea naţională şi internaţională a Pactului Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop) şi a consecinţelor lui, ca ilegitime şi criminale;

Să nu uităm că Preşedintele Băsescu a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal la cererea fermă şi argumentată a societăţii civile. Până în acel moment, nici un preşedinte al României nu a răspuns vreunui apel al societăţii civile. Apelul meu, lansat la GDS în 10 martie 2006, a fost semnat de peste 700 de personalităţi (reprezentând elita culturii române începând cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale reprezentând peste un milion de sindicalişti.

Prin actul condamnării comunismului din 18 decembrie 2006 – unic în istorie – Preşedintele Băsescu şi-a asigurat două locuri privilegiate: unul în rai pentru condamnarea demonului comunist care a stabilit recordul mondial al criminalităţii şi unul în istoria reformării României.

Condamnarea oficială a fost făcută în baza unui Raport Final edificator şi substanţial, elaborat de Comisia Tismăneanu, operă colectivă asumată de toţi membrii comisiei (în număr de 39). Excepţionalul raport de condamnare a constituit o premieră mondială, “un miracol şi o enigmă”, un document exemplar pentru viitoarea condamnare internaţională a crimelor comunismului.

Raportul asumat de Preşedintele Băsescu are nu numai virtuţi congnitive, ci şi terapeutice. Terapia vindecării de sechelele cancerului comunist constă în măsurile şi legile decomunizării propuse de autori şi asumate de şeful statului.

Să nu uităm că actul din 18 Decembrie 2006 al Preşedintelui Băsescu a însemnat un moment de răscruce: începutul renaşterii morale a României şi totodată cel mai important eveniment din istoria noastră postcomunistă alături de aderarea la NATO şi integrarea in UE.

Să nu uităm nici faptul că Preşedintele Băsescu a fost suspendat la iniţiativa predecesorului său Ion Iliescu, implicat în crimele comuniste ale reprimării studenţilor protestatari din 1956-57 şi a celor din 1968, precum şi – Doamne Dumnezeule! – în masacrul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 şi în fratricidul neocomunist din 13-15 iunie 1990.

Cum a fost posibil ca poporul român să aleagă de trei ori un asemenea preşedinte?

Răspunsul poate fi aflat citind manualele diversiunii fără Dumnezeu studiate în tinereţe la Moscova de cel care va deveni „blestemul şi nenorocirea României postcomuniste”. Aceste diversiuni cu efect de genocid la propriu şi la figurat au fost puse în aplicare începând din seara zilei de 22 Decembrie 1989 când a început o terifiantă tragedie naţională care ar trebui încheiată definitiv acum, după 20 de ani de dezonoare în care un miraculos act de onoare a fost condamnarea comunismului prăbuşit prin masacru şi salvat prin genocid de vedeta acestui ticălos şi însângerat „bal mascat” în care poporul nostru a fost jertfit fără vreo remuşcare.

19 noiembrie 2008

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului

http://www.libertates.com/en/articles/40-appeal-for-the-condemnation-of-the-criminality-and-illegittimacy-of-communism.html

Fantasme, fantasmagorii, fantome: Un articol de H.-R. Patapievici

Traim intr-o lume a confuziei morale. Profeti ai stangismului se imbratiseaza cu demagogii extremismului dreptas in numele urii pentru valorile liberale.  Se vehiculeaza scenarii delirante cu o lejeritate inspaimantatoare. Cuvintele isi pierd sensul, plutesc scenarii halucinante, se profereaza acuzatii fara nici un fel de probe.  Vaclav Havel a scris candva despre cosmarul post-comunist.  Romania de azi il traieste.  La doua decenii de la revolutia de catifea a cehilor si slovacilor si cu o luna inaintea comemorarii revolutiei romane din decembrie, ne (re)intalnim cu epavele vechiului sistem, fantomele bolsevismului, mai obraznice si mai agresive decat oricand.  Dupa parerea mea, este un spasm final. De aici si isteria de care dau dovada cei care, in lipsa de orice argumente, recurg la injurii, mistificari, sofisme si calomnii.  Iata un fragment din articolul, pe cat de trist pe atat de adevarat, semnat de H.-R. Patapievici din EvZ:

Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată, în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator”, formează azi cea mai puternică clică din România.
 
Forţa clicii care se luptă prin orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990.

Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii, prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/876477/SENATUL-EVZ-Captivi-in-irealitatea-imediata/

Orice ar crede unii si altii, la guerre n’es pas finie. La Targu-Mures se incearca (obscen, chiar pe 20 decembrie) dezvelirea bustului lui Stefan Guse, generalul ceausist direct implicat in represiunile din decembrie 1989. La Scornicesti-les-Deux-Eglises se va inalta anul viitor  o statuie pentru Ceausescu. Atunci cand Raportul Final a cerut interzicerea simbolurilor comuniste, diversi neo-stangisti ori pur si simplu resentimentari de serviciu ne-au acuzat, pe autorii acelui document, de “mac-carthysm”.  Sper sa-i auzim protestand acum.  Iata stirea aparuta in Ziua:

“Fostul lider comunist Nicolae Ceausescu va avea, de anul viitor, o statuie de mari dimensiuni, la Scornicesti, monument ce va fi amplasat in centrul orasului sau in fata Casei Memoriale din localitate. Ideea realizarii statuii a apartinut nepotului lui Ceausescu, Emil Barbulescu, care locuieste la Scornicesti si are grija si de casa natala a lui Ceausescu. Barbulescu nu a vrut sa dezvaluie numele sculptorului ce va realiza statuia, dar a mentionat ca artistul, un francez de origine romana, nu a trait in Romania in perioada comunista, ci in Franta si a realizat statui pentru mai multi lideri ai lumii politice internationale, relateaza Agerpres.”

 
/

Rolul istoric al lui Ion Iliescu: Bilant global negativ

In EvZ de astazi un editorial al Ioanei Lupea si cateva articole excelente pe tema Ion Iliescu. De asemenea, analize legate de noile documente iesite la lumina gratiei istoricilor de la Arhivele Nationale.

Urmasul (era sa scriu alt cuvant, dar ma abtin) lui Ceausescu nu intelege sa se pensioneze, sa se odihneasca si sa lase viata politica romaneasca sa ajunga la un atat de necesar calm. Este macinat de ambitii, temeri, ranchiune. Continua sa manipuleze, sa dea note, sa sanctioneze. Este dirijroul campaniilor de demonizare a lui Traian Basescu.

Atunci cand am facut o carte de dialoguri cu Ion Iliescu, l-am intrebat cum vede bilantul comunismului in veacul XX (ma gandeam la liderul comunist francez Georges Marchais care sustinea ca a fost unul “globalement positif“). Era in 2003, Iliescu poza in om de stat “venerabilizat”, deschis spre Occident. Invoca traditiile stangii democratice. Mi-a raspuns fara sa clipeasca: “global negativ”. 

In cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (aparuta in engleza la University of California Press in 2003 si in traducere romaneasca la Polirom in 2005), am scris pe larg, pe baza de documente, despre biografia politica a acestui demnitar comunist si post-comunist.  De asemenea, poate fi consultat Raportul Final al Comisiei Prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste din Romania (Humanitas, 2007).  Reiese limpede ca pentru fostul aparatcik ideologic Ion Iliescu despartiea de comunism nu s-a consumat niciodata complet. Nu a existat in cazul sau o metanoia. A favorizat solutii autoritar-colectiviste in anii de tranzitie, a incurajat violenta, a recurs la solutii extra-legale (mineriadele) pentru a-si intimida critcii si pentru a amuti societatea civila, a fost si ramane protectorul marii coruptii, a detestat si continua sa deteste pluralismul (politic, economic, spiritual).  Idila sa cu ceea ce s-a numit revizionismul marxist a fost una pur formala, fara efecte palpabile in mentalul acestui leninist impenitent. 

Asa va judeca istoria rolul lui Ion Iliescu. Putea fi un Imre Nagy, un Aleksander Dubcek ori macar un Mihail Gorbaciov al Romaniei. A ales sa fie un Deng Xiaoping.

Otrava din vene: “Le Monde” despre arhive, informatori si decomunizare in Romania

Remarcabil articolul semnat de jurnalistul Piotr Smolar in influentul cotidian Le Monde (31 oct.-1 noiembrie 2009).  Aflam lucruri fascinante despre situatia arhivelor, despre acele 3% din doasarele securitatii pe care SRI nu le preda CNSAS intrucat ar fi “de siguranta nationala”, despre amintire, adevar, mistificare si uitare. Despre persistenta suspiciunii in climatul public, mostenire otravita a dictaturii comuniste.  Despre abjectia delatorilor si despre curajul celor care au infruntat sistemul. 

Sa spun ca (si)  in virtutea biografiei sale, Piotr cunoaste in chip exceptional istoria Europei de Est (tatal sau, Aleksander Smolar, a fost unul dintre liderii revoltei studentesti de la Universitatea din Varsovia din martie 1968, a fost inchis, apoi a emigrat in Franta unde s-a afirmat ca unul dintre cei mai avizati analisti ai Estului european). La Bucuresti, ziaristul francez a stat de vorba cu Alexandru Gussi, consilier prezidential si politolog specializat in chestiunea memoriei comunismului, cu scriitorul si profesorul Stelian Tanase, cu istoricul Marius Oprea, presedintele IICCR, cu Germina Nagat, directoarea departamentului de investigatii din CNSAS, cu Dorin Dobrincu, director general al Arhivelor Nationale, cu George Maior, directorul SRI. Un articol onest, informat si necesar despre dilemele si imperativul confruntarii cu trecutul traumatic.  Citind acest articol, dar si meditand asupra atacurilor ignobile impotriva demersului intiat de Traian Basescu, mi-au revenit in minte cuvintele lui Traian Ungureanu despre activitatea Comisiei Prezidentiale pe care am condus-o: “Unii dintre noi am crezut ca e vorba de autopsia cadavrului politic al comunismului romanesc. A fost de fapt o vivisectie”.

http://www.lemonde.fr/archives/article/2009/10/31/roumanie-le-poison-dans-les-veines_1261107_0_1.html

Impotriva amneziei: Dosarele nomenklaturii au devenit accesibile, inclusiv documente despre Ion Iliescu…

Una din recomandarile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste (Humanitas, 2007), a fost accesul liber la arhivele CC al PCR, in special cele legate de cadrele partidului, documente pastrate sub sapte peceti de catre cei prea putin interesati de examinarea obiectiva a adevarului istoric. Salut pe aceasta cale activitatea istoricilor si arhivistilor care au realizat acest pas important in directia confruntarii trecutului totalitar (referent Ioana Mihai, arhivisti Gabriel Catalan si Mircea Stanescu).  Mentionez ca multe din aceste dosare nu au fost accesibile membrilor si expertilor Comisiei Prezidentiale, in pofida interventiilor repetate ale Presedintelui Traian Basescu. Cand am solicitat dosarul lui Ion Iliescu, ni s-a oferit, in chip cinic, fisa de cadre a unui omonim inginer horticultor.

Specialisti manipularii si mistificarii, propagandistii ceausisti mascati in istorici, nu aveau/nu au nici cel mai mic interes in luminarea acestor pagini tenebroase de istorie a Romaniei. Acum cativa ani, Ion Iliescu a acuzat demersul Comisiei Prezidentiale de “pasiunea de a ne uita prin gaura cheii”. Ne-a numit, “scribalai” obsedati de “scormonitul prin dosare”.

Biografiile activistilor, afirma Iliescu, nu conteaza pentru a intelege epoca. Abordarea noastra este multicauzala: conteaza structurile institutionale, nivelul explicatiilor macrosociale, dar si istoria subiectiva a nomenklaturii. Ne intereseaza autobiografiile celor care au guvernat bestiarium-ul comunist, cum si-au construit carierele, prin ce minciuni, masluiri, false eroisme, intrigi sordide, lovituri de pumnal pe la spate, hagiografii comandate oportunist, complicitati secrete, vendete, epurari si abuzuri…

Ne intereseaza aceste lucruri pentru ca este intru totul normal ca oamenii sa stie rolul unui Ion Iliescu si al amicilor sai in anii dictaturii comuniste. Mai ales ca marele preot al amneziei l-a uns pe dl Mircea Geoana drept favoritul sau in alegerile prezidentiale. Sperand (ori stiind) ca o presedintie Geoana ar fi de fapt a treia presedintie Iliescu.

Printre persoanele care apar în aceste documente se numără asadar activişti şi membri ai nomenclaturii comuniste ca: Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Alexandra Sidorovici, Serghei Niconov, Ana Toma, Petre Goncearuc, Alexandru Kiss, Solomon Kohn, Copetin Geza, Vanda Nicolschi, Maxim Berghian, Sara Roller (Zighlbaim), Lenin Alexei, Nicolae Popescu-Doreanu, Eduard Schlesinger, Tudor Avădanei, Vasile Pungan, Ion (Ioan) Iliescu, Ileana Răceanu, Afanase Mederezenco, Vasile Patilineţ, Nicolae Giosan, Adalbert Deutsch, Muslim Kerim, Iulian Ploştinaru, Gheorghe Marusi, Miu Dobrescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Cioară, Lina Ciobanu, Mihai Dulea, Nicolae-Dan Fruntelată, Dumitru Ghişe, Pavel Ţugui, Ion Ardeleanu, Dumitru Popescu, Kovacs Emeric, Ion Vorovenci, Mihai Pleşiţă, Nicolae Chiper, Gherasim Morar, Iuliu Zagorski, Adalbert Pap, Gheorghe Vaida, Ion Gh. Văduva, Ludovic Fazekas, Ivanca Rudenco, lt.col.(Av) Tudor Panait Petcu, cpt. de rang. 1 Iosif Gheorghe Pricop, col.(I) Dumitru Ioan Popa, lt.col.(I) Nicolae Gheorghe Lupea, mr.(I) Teodor Sava Iacob, Ştefan Korodi, Gheorghe Lobonţ, col. Mircea Nicolai Şuhan, Nicolae Popeangă, Marcel Bosînceanu, Iosif (Iozsef) Breban, Gheorghe Racoviceanu, Ion Vătăşescu, Ştefan Mînăstireanu, Ervin Fleischer, Ion Tomescu, Gheorghe Diaconescu, Vasile Gh. Miron, Ioan Coman, Aurel Enoiu, Vasile Caba, Costică Chiţimia, Kiraly Carol, Victor Duculescu, Andrei Sütö, Maria Ghiţulică, Ştefan Hegedüs, Gheorghe Feier, Iginio Pavoni, gen.mr. Gheorghe Dumitru Moga, Mihai Gere, Gheorghe Homoştean, Tudor Postelnicu, Constantin Olteanu, Gheorghe Oprea, Petre Lupu, Iosif Uglar, Vasile Gherasim, Gheorghe Tinca, Viorel Faur, Mihai-Mircea Zelinschi, Wilhelm Helwig, Ion Hogea, Ilie-Sorin Şerbănescu, Iosif Banc, Florenţa Rusu, Ioan Cârcei, Ioan Pop D. Popa, Dumitru Petric, Gheorghe Neacşu, Ştefan Milcu, Gheorghe Pătuleanu, Ecaterina Ciutacu, Vasile Chelaru, Francisc Orban, Gheorghe Hidegcuti, Ion Bold, Aurel Feneşan, Gheorghe Moiş, Ioan Gall, Gheorghe Rusan, Raluca Rîpan, Ion Bălu, Anton Moisescu, Brâncoveanu Pogea, Teodor Bugnariu, Emil Condurachi, Ion Paicu; Ioachim Moga, Jakab Dezideriu, Sebestyen Karoly, Gheorghe Curinschi, Nicolae Şerban, Ion Busu, Aurel Retegan, Maria Mureşan, Jakab Katalin, Seres Gizella, Maria Jianu. Am marcat in rosu cateva nume cu deosebire semnificative pentru perioada de dinainte si de dupa decembrie 1989…

Comunicatul de mai jos probeaza punerea in practica a acestei recomandari a Comisiei Prezidentiale, asumata de seful statului in discursul din 18 decembrie 2006.

C O M U N I C A T   D E   P R E S Ă

Publicul interesat de studierea regimului comunist din România poate consulta acum documente inedite privind nomenclatura în inventarul Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. la Sala de studiu a Arhivelor Naţionale ale României şi on-line

Începând de luni, 19 octombrie 2009, Arhivele Naţionale ale României pun la dispoziţia publicului interesat inventarul Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. Acesta poate fi consultat atât prin Sala de studiu a instituţiei noastre (Bd. Regina Elisabeta 49, Bucureşti), cât şi pe site-ul Arhivelor Naţionale (www.arhivelenationale.ro).

Promovarea accesului liber, rapid, egal şi nediscriminatoriu la fondurile şi colecţiile aflate în administrarea Arhivelor Naţionale ale României continuă prin punerea la dispoziţia celor interesaţi de studierea regimului comunist din România a inventarului Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe”(1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. Astfel, procesul de deschidere către public a documentelor create de regimul comunist face un nou pas, în condiţiile în care solicitările de acces la acest fond au sporit simţitor în ultimii ani.

Printre persoanele care apar în aceste documente se află numeroşi activişti şi membri ai nomenclaturii comuniste. Pentru mai multe detalii privind epopeea acestor dosare, vă invităm să consultaţi prefaţa inventarului, accesibilă pe site-ul nostru.

Consultarea acestui inventar se poate realiza prin Sala de studiu a Arhivelor Naţionale, dar şi on-line.

Reamintim că, începând cu iulie 2007, Arhivele Naţionale ale României au pus la dispoziţia publicului numeroase fonduri arhivistice produse de Partidul Comunist sau de instituţiile partidului-stat. Ulterior, în decembrie 2008, a fost lansată Fototeca online a comunismului românesc (cea mai mare bază de date, accesibilă pe internet, gratuit, cu fotografii din timpul comunismului, http://fototeca.arhivelenationale.ro/). De asemenea, în iunie 2009 a fost demarată operaţiunea de introducere pe internet a inventarelor fondurilor şi colecţiilor aflate în depozitele instituţiei noastre (http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=145). În acest context, postarea pe site a inventarului Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) se încadrează hotărârii Arhivelor Naţionale de a se deschide cât mai mult publicului cercetător.

Condamnarea comunismului: ce s-a facut, ce nu s-a facut si cine este responsabil

Se publica tot felul de speculatii despre faptul ca activitatea Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste nu ar fi fost decat praf in ochi, un exercitiu de imagine, ca Presedintele tarii nu s-a implicat de fapt in implementarea recomandarilor Comisiei. Ceea ce este fals. Depun marturie publica pentru faptul ca interventia lui Traian Basescu a facut posibila deschiderea Arhivelor Nationale pentru membrii si expertii Comisiei. Tot Traian Basescu l-a sustinut constant pe dl Dorin Dobrincu in eforturile de a democratiza Arhivele Nationale.  Nu este nimic encomiastic in ceea ce afirm aici, ci un simplu adevar factual.  Presedintele, in virtutea prevederilor constitutionale, nu are drept de initiativa legislativa.  In schimb, poate merita sa ne amintim ca, pe vremea cand era Presedintele Camerei Deputatilor, dl Bogdan Olteanu nu a facut nimic pentru a promova proiectul Legiii Lustratiei (desi promisese reprezntantilor societatii civle ca va actiona in acest sens).  Nici guvernul Tariceanu, nici guvernul Boc nu au facut ceea ce se putea face fara probleme: instituirea prin ordonanta guvernamentala, a zilei de comemorare a victimelor comunismului. CPCADCR si IICCR au propus acest lucru. Din pacate, nu a fost vazut ca o prioritate (este o recomandare explicita din Raport).  Pensiile securistilor sunt un alt subiect semnificativ, dar iarasi, ele nu vor fi reconsideratate prin interventia sefului statului, ci prin dezbaterea/adoptarea unei legi care sa priveasca aceasta tema.  Cat priveste un Muzeu al Dictaturii, sa spun doar ca in Biroul Camerei Deputatilor a existat rezistenta fata de insasi ideea, propusa de Adminstratia Prezidentiala, a unei expozitii pe tema propagandei totalitare si a mitologiei Omului Nou in sediul Parlamentului. Intre altii, din cate cunosc, s-a opus dl Adrian Nastase…

Iata replica domnilor Dorin Dobrincu si Cristian Vasile data unui articol din ceea ce eu numesc ex-Cotidianul. Poate ma insel, dar acest text nu a fost publicat in acel ziar, desi a fost trimis directorului (Cornel Nistorescu). A aparut in revista 22 si il reiau aici.

Recomandarile Raportului Final al CPADCR

de Dorin Dobrincu & Cristian Vasile

(Text aparut in revista 22)

La 25 septembrie 2009, domnul Cristian Oprea a publicat în ziarul Cotidianul articolul “Condamnarea comunismului în era Băsescu. Torţionarii comunişti şi securişti, condamnaţi la bunăstare pe viaţă”. Ne exprimăm surprinderea faţă de maniera în care sunt prezentate responsabilităţile privind aplicarea recomandărilor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR). Din titlu şi din modul în care îşi construieşte demonstraţia domnul Oprea reiese că responsabilitatea neaplicării unora dintre recomandări revine preşedintelui României. Ceea ce este pur şi simplu fals. În respectul faptelor, trebuie amintit că preşedintele României a condamnat regimul comunist din România la 18 decembrie 2006. Preşedintele i-a omagiat pe cei care au rezistat şi au suferit de pe urma regimului comunist.

Printre consecinţele condamnării comunismului se număra desecretizarea arhivelor Securităţii, la CNSAS fiind predate nu mai puţin de două milioane de dosare, la intervenţia directă a CSAT. Directorul general al Arhivelor Naţionale, fost expert al CPADCR, a iniţiat, cu sprijinul ministrului Cristian David, o reformă radicală a instituţiei, ceea ce a permis cercetătorilor accesul liber, total şi egal la numeroasele documente ale comunismului românesc.

Între realizările importante merită amintite publicarea Raportului final la Editura Humanitas; apariţia unui manual (O istorie a comunismului din România, la Editura Polirom, deja în două ediţii, rezultat al colaborării dintre IICCR România şi CPCADCR); începerea editării unor volume de documente (primul a şi apărut sub titlul Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej la Editura Humanitas).

Este regretabilă ignorarea faptului că multe dintre recomandările Raportului final nu puteau fi puse în practică de către Administraţia Prezidenţială, sarcina implementării lor revenind altor instituţii ale statului, în principal parlamentului.

* coordonatori ai CPCADCR

Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost.

Dincolo de zumzetul calomniei si al minciunii

Drumul catre Noua Republica: Despartirea de mocirla trecutului totalitar

Ni se rescriu vietile, ni se pun pe umeri lucruri nemaiauzite, suntem acuzati de cate-n luna si-n stele. Nu trece zi sa nu se adauge o pagina penibila la campaniile impotriva celor care nu vor sa participe la demonizarea unui presedinte care nu s-a prefacut ca face, ci chiar a facut ceva, si inca ceva extrem de serios, pentru condamnarea unui regim criminal si ilegitim. Discursul tinut in vacarmul odios provocat de Vadim si fasciile sale a intrat in istoria demnitatii romanesti. Nu pot fi de acord cu cei care spun ca nu a fost decat un gest simbolic.  In politica, simbolurile angajeaza, implica, responsabilizeaza.  Infruntand agresiunile diversilor miseli, legati prin mii de fire de trecutul insalubru, Traian Basescu s-a redefinit pe sine ca om politic pe data de 18 decembrie 2006.  A nega curajul acestui barbat politic, a-l acuza de fatarnicie, de urmarirea unor interese meschine acolo unde a fost vorba, este vorba de un angajament existential, mi se pare o mare distorsiune.  Nu e cazul sa idealizam un om politic, dar este absurd si lipsit de orice urma de onestitate sa-l invinuiesti ca nu a facut ceea ce guvernul si Parlamentul trebuiau sa faca. Nu este onest sa uiti ca in decembrie 2006, in unaninimitate, Congresul PSD a condamnat condamnarea comunismului. Nu este onest sa uiti felul cum Bogdan Olteanu a sabotat discutarea Legii Lustratiei in Camera Deputatilor (actiune pentru care a primit medalia “Secera si ciocanul” din partea Societatii Timisoara).  Nu este onest sa uiti cum au condamnat Raportul si gestul presedintelui diverse formatii politice gen Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu si Partidul Noua Generatie al lui Gigi Becali.  Nu este corect sa ascunzi sub lespedea uitarii campaniile delirante impotriva ideii insasi de condamnare a Securitatii, a aparatului de partid, a politrucilor din cultura.  Poate ca este cazul sa le-o spunem franc celor care cultiva, pe fata sau pseudo-subtil, discursul infamiei: nu suntem cu totii mancurtizati. Este de-a dreptul neonest sa eludezi tema absolut vitala a democratizarii arhivelor nationale si a dosarelor ajunse in fine la CNSAS.

Vointa politica nu se confunda cu arbitrariul. Presedintele nu emite ordonante guvernamentale, nu poate obliga Parlamentul sa voteze intr-un fel sau altul.  Nu este, orice ar spune denigratorii sai, un fel de master puppeteer, un fel de Richelieu, de Polonius, de personaj din spatele draperiilor specializat in intrigi florentine. Nu este Lukasenko ori Chavez.  A-l compara pe Traian Basescu cu Nicolae Ceausescu, asa cum o face Ion Iliescu, este pur simplu o aberatie.  Ori, daca preferati, o ignominie.

O spun cu deplina raspundere a cuvintelor mele, ca autor al istoriei politice a comunismului romanesc numita “Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005). Trebuie sa fii tu insuti cu totul debusolat istoric pentru a recurge la aceasta analogie naucitoare. In loc sa debiteze asemenea enormitati, Iliescu si-ar face un serviciu daca ar citi volumul de documente din istoria comunismului romanesc editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu (Humanitas, 2008).  I-ar improspata poate inselatoarea-i, extenuata-i memorie…

Exista adevaruri de bun simt, evidente factuale care par sa fi fost uitate de profesionistii denigrarii cu ale lor aiuritoare scenarii conspirationiste.   Oricum l-am privi, Traian Basescu este un om politic ce se remarca prin directete, prin curajul optiunilor fatise, asumate cu probitate. Nu pretinde ca este altcineva.  Nu poarta masti.  Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Traian Basescu.  Un stil si un set de valori care ii vor ingadui in al doilea mandat sa infaptuiasca un deziderat al celor care cred ca Revolutia din decembrie 1989 a fost una anticomunista: intemeierea unei Noi Republici. Una care sa rupa definitv cu trecutul mocirlos si sa reafirme valorile ireductibile ale adevarului, increderii si onoarei. Una care sa inceteze a mai gira somnolenta unei eterne miscari greviste bine remunerate care se numeste Parlament. Reactiile isterizate la propunerea de referendum nu fac decat sa demonstreze faptul ca aveam de-a face cu o clasa politica aflata intr-o grava criza de identitate.   Traian Basescu a anuntat decizia sa de a sustine reforma sistemului politic nu azi, nu ieri, ci de cativa ani. Ceea ce s-a instalat in constiinta publica drept inamovibil nu este o fatalitate.   Conturul acestei Noi Republici, despre care a scris si Ioan Stanomir in revista 22, incepe sa se intrevada acum cand ne aflam in pragul unei regandiri a parlamentarismului romanesc.  Les jeux ne sont pas faits.  Conservatorismul schimbarii, un proiect in care unii dintre noi se obstineaza sa creada, poate duce la o renovare a unei lumi altminteri intepenita, corupta si sufocanta.

Injurii si mistificari: George Arun despre campionii denigrarii

Apostolii denigrării

 de George Arun

 

Deutsche Welle, 2 septembrie 2009

În ultimul timp s-au înteţit atacurile virulente în presă la adresa aşa-numiţilor „intelectuali ai lui Băsescu”. Acesta e un semn sigur că ne apropiem de o campanie electorală pentru alegerea preşedintelui în care injuriile şi mistificările nu vor avea limite.

Agenţii discreditării şi ai împroşcării cu noroi îşi fac conştiincios temele. Modelul Vadim, care ne-a arătat de-a lungul anilor că din atîtea şi atîtea mistificări grosolane ceva tot rămîne în memoria publică, este urmat şi de alţi provocatori. Figuri anonime sau altele scoase de la naftalină încearcă să devină cît mai vizibile exclusiv prin agresivitatea limbajului şi varietatea insultelor. Cum poţi să răspunzi unor astfel de oameni, cum poţi să porţi un dialog cu aceşti apostoli ai invectivelor?

Exemplul cel mai apropiat în care un intelectual public este pus la zid de către agenţii discreditării este cel al politologului Vladimir Tismăneanu.  Ţinta atacului este evidentă, şi anume calitatea lui Vladimir Tismăneanu de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raportul întocmit de comisie şi prezentat de preşedintele Traian Băsescu în parlament în decembrie 2006 a stîrnit valuri de furie printre foştii activişti şi servitori ai regimului comunist, citaţi în raport.

De la publicarea Raportului şi asumarea sa de către preşedinte, Vladimir Tismăneanu a început să fie tot mai mult luat în seamă, altfel spus, agenţii discreditării au fost tot mai activi în a-l pune la zid. Nu activitatea sa profesională a contat, nu cărţile sale au însemnat ceva pentru detractorii săi, ci faptul că a fost preşedintele comisiei prezidenţiale despre care am vorbit. În felul acesta Vladimir Tismăneanu a intrat şi el în rîndul „intelectualilor lui Băsescu”. De altfel, după părerea mea, „Raportul Tismăneanu” nici nu va mai fi o armă eficientă pe care preşedintele Băsescu să o folosească în campania electorală.

Desigur că raportul privind dictatura comunistă este perfectibil, însă e de neînţeles că în aproape trei ani de cînd a fost prezentat în parlament el nu a provocat o dezbatere serioasă în rîndul intelectualilor şi al oamenilor politici.  Cultura noastră nu are în general exerciţiul nuanţelor, al dezbaterii de idei. Nu critica, ci criticismul ne caracterizează, iar acest lucru ascunde în el şi faptul că nu avem nici cea mai mică deschidere pentru investigarea trecutului. Altfel spus, pentru aflarea şi asumarea adevărului, începînd cu adevărul despre noi înşine.

Revenind la „intelectualii lui Băsescu”, cred că cel mai periculos mesaj pe care îl transmit opiniei publice apostolii denigrării este următorul: cine intră în arena publică, cine ia atitudine faţă de tarele societăţii româneşti e clar că are un scop ascuns, că urmăreşte să obţină o funcţie în structurile puterii. Iar judecăţile acestea morale sînt făcute de pe poziţia celor cu misiuni bine stabilite şi bine plătite. În plus, resentimentele funciare pe care aceştia le au nu fac decît să îi sprijine în tot ceea ce fac.

Şi din această cauză noi nu avem o cultură închegată, i-aş spune un „cîmp cultural fertil”. Pentru că resentimentul şi ura omoară, ca o otravă înceată, tot ce e omenesc în aceia pe care îi numim îndeobşte oameni.

Originea urii: George Scarlat despre resentiment, lupta politica si relativism moral

Deviatiile urii anti-Basescu

de George Scarlat

Draga Vladimir,

Am citit cu interes toate textele de pe blog care trateaza resentimentul, ura, frustrarea. Este adevarat ca aceste sentimente constituie niste motivatii foarte puternice si sunt convins ca ii incearca pe multi dintre cei care ii defaimeaza in aceste zile pe intelectualii publici, pe Traian Basescu sau pe apropiatii acestuia. Dar ar fi o naivitate sa-ti imaginezi ca doar ranchiuna sau cine stie ce complexe ii anima pe acesti oameni. Ei stiu foarte clar ceea ce au de facut si actioneaza concertat. Dincolo de categorii estetice sau psihanaliza asistam la o lupta oarba pentru putere.  Aceasta este de fapt miza reala.

Poate ca multi poarta pica intelectualilor din cauza succesului, reputatiei, realizarilor acestora. Dar intelectualii au devenit “liichele, oportunisti, kominternisti, plagiatori, blasfematori, securisti, limbricii mintii” de cand au iesit public si au condamnat suspendarea presedintelui Romaniei de catre Parlament, in anul 2007. Daca m-as juca de-a cuvintele ar trebui sa-i consider drept niste intelectuali populisti notorii, nicidecum “elitisti”, cum se incearca a li se lipi eticheta. Asta pentru ca la urne 75% dintre alegatori au fost de aceeasi parere cu elitistii si au votat impotriva suspendarii presedintelui. Episodul a trecut, dar discursul urii continua cu si mai mare inversunare.

Stanga tot e ridiculizata la alegeri de niste ani buni incoace, iar la ultimele alegeri doar o treime dintre alegatori au optat pentru aceasta orientare. Deci, voturile stangii sunt insuficiente pentru a-l invinge pe Basescu. Este necesara deturnarea votului alegatorilor de dreapta pentru asigurarea succesului. Miza in aceasta strategie electorala o constituie totemurile dreptei. Samanul care va smulge de la gatul rivalului sau punga de leacuri spera sa-i ia astfel si sufletul si procentele.

Din ‘90 incoace unul dintre semnele de recunoastere a dreptei democratice si reformatoare este prezenta intelectualilor in randurile ei, chiar fara a se inregimenta institutional. De la partidele istorice din 1990, PNTcd si PNL, pana la CDR sau ADA, intelectualii au fost de partea acelor formatiuni ce au reusit sa se urce pe valul sperantei milioanelor de alegatori dornici de reforme si libertate.

In prezent, intelectualii sunt de partea lui Basescu, ceea ce este inacceptabil. Dictatorul corupt, fesenist, abuziv si securisto-comunist nu trebuie lasat sa agite pe campul de lupta acest totem al dreptei. In consecinta intelectualii trebuie convinsi sau intimidati cumva sa-l paraseasca. Daca nu merge nici asa, atunci intelectualii trebuie linsati in piata publica, credibilitatea urmand a fi distrusa.

E drept ca mai e o solutie, cam fantezista, anume sa aiba si adversarii lui Basescu totemul lor. De asta se ocupa head hunter-ul Emil Constantinescu, care incropeste o  lista de intelectuali anti-Basescu. Fostul presedinte stie cum e, ca a ramas si el fara totem la vremea sa. Intelectualii, care pe atunci erau grupati in Alianta Civica, l-au abandonat oficial inca de pe la jumatatea mandatului. Astfel vom avea si intelectualii lui Geoana sau Oprescu, concurenti cu cei ai lui Basescu. Asta pentru ca bietul Crin Antonescu, un adevarat cache-sex pentru pudoarea politica a lui Constantinescu, stie si el ca nu are nici o sansa sa acceada in turul doi al alegerilor prezidentiale.

Dar asocierea cu intelectualii este doar una dintre trasaturile fortelor de dreapta care s-au tot succedat de douazeci de ani incoace. “Dreptele” au avut teme, discursuri si preocupari specifice, care au ramas relativ constante de-a lungul anilor. Basescu si le-a insusit si el, fie din sinceritate fie din mimetism. Pentru a-l lasa fara incantatiile cu care ar putea vraji alegatorii de dreapta, adversarii sai au trecut la demolarea si trivializarea temelor dreptei, care pana la urma sunt marile teme ale Romaniei ultimilor doua decenii.

Eu ma simt revoltat de faptul ca indivizii care se dau liberali, independenti, de dreapta, luptatori impotriva derivei antidemocratice, europeni, isi permit sa scuipe niste crezuri care sunt si ale mele, cu scopul meschin de a mai devora cateva procente din zestrea lui Basescu. Macar Corneliu Vadim Tudor e sincer si nu pretinde ca ar avea vreuna dintre trasaturile de mai sus.

Condamnarea comunismului este insasi sensul istoriei recente a Romaniei, din decembrie 1989 pana acum. Basescu a implinit institutional acest proces. Pe Ion Iliescu, emanatia Revolutiei si pe anticomunistul si civicul Emil Constantinescu nu i-a impiedicat nimeni sa o faca. Pentru ca Basescu a avut acest merit, ura s-a indreptat nu atat asupra lui, ca asa ceva ar fi fost de inteles, ci impotriva actului in sine. Scenele oribile din Parlament de la prezentarea Raportului Final dar si discreditarea obsesiva de atunci incoace a Raportului sunt expresia acestei pervertiri, a deviatiei unor oameni, dintre care unii isi reneaga fostele convingeri doar din ranchiuna fata de ceea ce considera capital politic pentru Basescu.

Scoaterea la lumina a tenebroasei Securitati a fost o alta cauza a dreptei romanesti. Emil Constantinescu a fost invins de Securitate, dupa cum spunea. Nu a schitat nici un gest in fata masacrarii Legii Ticu in Parlament si nu a facut nici un demers pentru deconspirarea sinistrei institutii. Basescu a transferat doua milioane de dosare ale fostei Securitati la CNSAS si de atunci si aceasta tema este ridiculizata, minimalizata, desfiintata, numai pentru ca este o realizare a lui Basescu.

La fel si cu adevarul despre crimele din decembrie 1989 sau despre mineriade. Basescu nu a facut decat sa ii primeasca in audienta pe cei preocupati de subiect si apoi sa ceara socoteala procurorului general privind blocarea cercetarilor in aceste dosare.

Au sarit ca arsi oameni care au ragusit cerand aceleasi lucruri de ani de zile. Dar pentru ca se tem sa nu obtina Basescu capital politic neaga insasi necesitatea aflarii adevarului si a pedepsirii vinovatilor. Aceste tragedii care au divizat societatea romaneasca timp de doua decenii trebuie uitate, ingropate, compromise, dupa ei. E inutil si daunator sa mai incercam ceva. Iar Basescu e un demagog care vrea voturi si mai vrea sa ofere si niste sinecuri pe viata clientelei intelectuale care n-are alta treaba decat sa salasuiasca prin tot felul de comisii prezidentiale.

Mie unuia mi se pare inacceptabila relativizarea care se incearca a fi indusa pe scena publica. Mai cred ca Raul e Rau si Binele e Bine. Si nu sunt de acord ca teme grave, care au marcat Romania sa fie aruncate la gunoi doar pentru ca se intampla sa le sustina si Basescu. Cam atat despre resentiment si ura…