Falsul anticomunism al plagiatorului Ponta: Inca o forma de obscenitate

09/11/2014

Cand am spus ca anticomunismul lui Ponta, aplaudat, vai, de “Contemporanul” lui Nicolae Breban (amicul securistului Plesita) si de senatorul taricean Sorin Iliesiu, este o imensa impostura, multi au tacut. Cand acelasi Sorin Iliesiu a venit cu ideea ca, sub egida Academiei (deci a unor fost informatori ale caror nume prefer sa nu le mai scriu aici din jena pentru inaintata lor varsta), ar trebui sa fie scris un nou raport despre ce a fost dictatura comunista, idee salutata entuzast de plagatorul national si de sicofantii sai, s-a tacut. Victor Ponta si-a ingaduit sa ia in deriziune ceea ce-au facut cei 18 membri ai Comisiei Prezidentiale (inclusiv imprevizibilul domn Iliesiu) si zecile de tineri ori mai putin tineri experti, de la Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Anca Sincan, Eugen Negrici si Adrian Cioflanca la Slomo Leibovici-Lais, Levente Salat si Hannelore Baier. Tacerea are, o stim de la o imprtanta ganditoare germana, o forta distructiva. Este bine ca macar acum, cand, blagoslovit de fostul pesedinte Emil Constantinescu, mitomanul galactic Victor Ponta se impauneaza cu mantia anticomunismului pur si dur, sa i se atraga atentia ca minte fara urma de rusine. Nu, domnule Ponta, nu sunteti un anticomunist! Sunteti, ca in atatea alte domenii vitale pentru viitorul democratiei romanesti, un maestru al travestiului!

Iata comunicatul ACL despre infinitul tupeu al pseudo-antimunistului Ponta, discipol al veteranului ideolog bolsevic Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD. Cat priveste IICCMER, din cate aflu, pe 12 noiembrie urmeaza sa aiba loc o conferinta la care este asteptat sa vorbeasca Victor Ponta. Se zvarcolesc in ale lor morminte Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, Ion Mihalache si Ion Flueras! Victor Ponta trebuie dezinvitat de urgenta! Institutul platit din bani publici pentru a studia crimele comunismului nu trebuie sa devina trambulina electorala a plagiatorului neo-comunist Ponta! Domnule Dinu Zamfirescu, amintiti-va de martirii PNL! Domnule Radu Preda, amintiti-va de martirii credintei!

Alianta Crestin-Liberala critica “asa-zisele” reusite ale lui Victor Ponta si intentiile sale de a sprijini proiectele dedicate memoriei comunismului. Potrivit unui comunicat de presa transmis duminica de Biroul de presa al PNL, ACL a realizat o lista cu principalele actiuni din acest domeniu desfasurate sub guvernarea Ponta, afirmand ca e arata “dezinteresul si ignoranta sa (a premierului Ponta – n.red.) in aceasta privinta”.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18506063-acl-trece-revista-realizarile-lui-victor-pontape-subiectul-memoriei-comunismului-lista-tortionarilor-care-traiesc-blocata-dupa-preluarea-iccmer-catre-pesedist-proiectul-pentru-dublarea-indemnizatiei-f.htm

PS: Pentru cei care au uitat, merita reamintit ca am intrat (chiar mai intens decat pana atunci) in colimatorul “Observatorului Cultural” si al altor publicatii similare mai ales dupa ce-am indraznit sa ma delimitez de elogiile desantate la adresa lui Ponta semnate de Radu Calin Cristea. Un intreg serial al urii a aparut in acel saptamanal, menit sa ma delegitimeze si sa ma transforme, cu armele propagandei fascistoid-bolsevice, intr-un fel de varf de lance al comunismului dinastic. Dl Cristea si-a primit imediat rasplata, a ajuns membru in CNA. Nu are rost sa comentez anti-performantele sale de-acolo. Unii din amicii sai, vechi si indarjiti adversari ai PDL, se prezinta azi drept mari sustinatori ai ACL. Poate ca si sunt, habar n-am. Nimeni nu e sortit sa ramana pe veci intepenit in formule ce se pot dovedi perimate. Stiu insa ca pe platforma “Contributors”, politologul Marius Stan si istoricul Dumitru Lacatusu au fost primii care au deplans lipsa de implicare a IICCMER in saptamanile recente in actiunea de greva a foamei a lui Andrei Ursu. Este imbucurator ca ACL observa acest lucru si isi spune raspicat punctul de vedere.

http://www.revista22.ro/despre-voluptatea-ticalosiei-cornel-nistorescu-radu-calin-cristea-si-lumea-lor-22216.html

In ultmele săptămani, in articolele apărute indeosebi aici, am vorbit despre ceea ce mi se pare a fi o necesitate logică si morală pentru credibilitatea democratică a candidatului ACL: dl Iohannis nu a fost unul din artizanii loviturii de stat esuate din iulie 2012, dar nu a dezavuat-o la vremea aceea, nu s-a delimitat de ceea ce Dan Tapalaga a numit revolutia borfasilor. Inteleg că, la ora actuală, pozitia sa este esential diferită de aceea a lui Victor Ponta si a lui Crin Antonescu. Motiv pentru acesta din urmă de a-si revărsa public năduful: “Mai sunt câteva lucruri: în toți acești ani, dintre care câțiva petrecuți cu Klaus Iohannis și luând câteva decizii importante prin consultare apropiate cu Klaus Iohannis, eu și cei din PNL am dus niște bătălii pentru o cauză în care am crezut. În proiectul și discursul lui Iohannis, inclusiv cu privire la întâmplările din 2012 și raportarea la anumite concepte și realități din politica românească, sunt schimbate. Pentru mine nu s-au schimbat și, ca atare, aș fi un partener neadecvat”, a declarat Crin Antonescu. Cel pe care l-am numit cel mai ridicol politician din Romania post-decembristă se inaltă, iată, pe o noua culme a ridicolului. Ori, mai precis spus, a penibilului. Impreună cu cei care, explicit sau implicit, au aplaudat agresiunea impotriva statului de drept si care continuă sa emită aceleasi toxice bazaconii, in consens cu triumvirii Victor, Crin si Felix.

http://www.revista22.ro/crin-antonescu-se-delimiteaza-de-klaus-iohannis-pentru-mine-intamplarile-din-2012-nu-sau-schimbat-as-fi-un-partener-neadecvat-49873.html


“New York Times” despre cazul Ursu, cazul Visinescu si istoria recenta a Romaniei

06/11/2014

BUCHAREST, Romania — The Romanian-born American ended his 17-day hunger strike Wednesday afternoon when the government, after years of delay and inaction, agreed to open a fresh investigation into the beating death of his father, a prominent dissident, in a communist-era prison three decades ago.

“There is a high chance the next step is going to take a very long time,” said Mr. Ursu, 56. “It is a brand new fight.”

A day earlier, in an ornate, narrow courtroom just across town, Alexandru Visinescu, the 89-year-old former camp commander of Ramnicu Sarat prison, sat quietly as the widow of a former prisoner, breaking into tears, told the judge how her husband weighed less than 75 pounds when he was released.

His trial, the first brought against a government official from the communist era in nearly a quarter-century, is expected to last as long as two years.

Romania has long had a reputation as one of the most reluctant among former communist states to uncover the dark pathways of its totalitarian past, particularly involving the Securitate, its dreaded secret police. But in recent years, with the announcement that Mr. Visinescu and perhaps others would finally be prosecuted, optimism sparked that Romania might at last be prepared to confront its brutal history.

But these two cases, and others lingering in the shadows, help explain why that spark has dimmed. Bureaucratic delays, withheld documents, unresponsive officials, public apathy and the slow grinding of investigations and litigation — while victims, perpetrators and witnesses grow old and vanish — has created a growing sense that a full reckoning may never come.

“People are fed up and think nothing will ever happen,” said Marius Stan, a political scientist and former investigator who has spent years researching communist-era crimes. “Among the public, there is fatigue, disappointment.”

Why Romania has been so much more reluctant to uncover its past is explained, in part, by the way the country moved out of communism. Unlike Poland and other Eastern bloc states, the toppling of Romania’s dictator, Nicolae Ceausescu, in 1989 was in some ways more of a palace coup, with many of the former top officials surviving the transition and lingering in the government for years and decades.

“The situation is very complicated,” said Cosmin Budeanca, director general of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile, the government-funded group responsible for searching the records made available to it for evidence of old crimes. It is a phrase he uses often.

Mr. Budeanca, a historian, described their task as sifting for evidence, building case files and presenting them to prosecutors, who can choose to do what they will with them. But only a portion of the relevant documents are open to them, and many of the archives that are available are in a jumble, without indexes, a sea of paper.

The institute’s mandate is to deal first with the oldest cases, from the 1950s and ’60s.

Even in Mr. Visinescu’s case, only a handful of witnesses could be traced. Mr. Visinescu, a former prison commander, is accused of torture and of being involved in the deaths of at least 12 political prisoners between 1956 and 1963.

For more recent cases, like that of Mr. Ursu’s father, it is even more difficult.

“Current Romanian politicians are willing to bring charges against people from the ’50s and ’60s, but they are very reluctant to go after people from the Ceausescu period,” said Vladimir Tismaneanu, a professor of politics at the University of Maryland who headed a 2006 commission set up by the Romanian government to examine communist-era crimes. “The main issue is political will.”

Romania is in the final 10 days of a presidential election.

“Romania must really come to terms with its own recent history,” said Klaus Iohannis, the candidate of the center-right Christian Liberal Alliance. “It is a major problem, I think.”

Mr. Iohannis promised to reignite a national debate on the topic, if elected, and called for the creation of a national museum of the communist era.

His opponent, the current prime minister, Victor Ponta, representing the center-left Social Democrats, agreed that the past should not be forgotten, but seemed eager that Romania look forward.

“It is important to know the past, but I think now most of the political leadership is much more focused on the future,” he said.

Mr. Budeanca was not holding his breath.

“It is a sensitive topic in Romania, the time of the communists,” he said. “You hear about it from politicians only in the time of elections. After the election, all of this interest disappears. It is complicated.”

Mr. Ursu’s father, Gheorghe, died in detention in 1985. According to later testimony, he was repeatedly beaten by guards and by other prisoners.

Mr. Ursu and others say that the person most responsible for his death was Marin Pirvulescu, a former major in the Securitate who was in charge of interrogations.

Mr. Ursu, who moved with his mother to Chicago in 1986, often returned to Romania after 1989 to petition the courts and politicians for justice. He staged a hunger strike in 2000, ending it when investigations were opened involving two militia members who were convicted of murder in 2003 for actually conducting some of the beatings.

But Mr. Ursu continued to press for a case against Mr. Pirvulescu. The current hunger strike was begun, he said, when he had amassed what he considered to be a mountain of evidence, yet still hit resistance from Romanian officials.

The gaunt and unshaven Mr. Ursu spent most of the past weeks on a sagging blue sofa in the ornate meeting room of the Group for Social Change, a nongovernmental organization in Bucharest. Dull light filled the room, silhouetting a chandelier and ornate plasterwork.

The news that his demand had been met came with the weary knowledge, he said, that bringing the investigation to fruition, if that ever happens, will be the work of many, many months.

“I hoped for this solution,” Mr. Ursu said, “but I didn’t think I had too many chances, to be honest.”

http://www.nytimes.com/2014/11/07/world/europe/hunger-striker-ends-his-fast-as-romania-agrees-to-investigate-dissidents-death.html?hpw&rref=world&action=click&pgtype=Homepage&module=well-region&region=bottom-well&WT.nav=bottom-well&_r=0


Stefan Andrei sau iluzia ceausismului cu chip uman

01/09/2014

A incetat din viata cel care a fost Stefan Andrei, unul din magnatii dictaturii lui Nicolae Ceausescu. Era infinit mai inteligent decat un Emil Bobu si, fara indoiala, mai eficient decat un Ion Dinca. A fost un fel de Albert Speer in anturajul regelui Ubu de la Bucuresti. Stefan Andrei nu a ajuns niciodata, desi si-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv, a ramas eternul supleant, dar s-a aflat in centrul puterii, a stat in prezidii, a participat la reuniuni secrete, a aplaudat frenetic, a cautionat o dictatura catastrofica, nu una, cum ii place sa o numeasca, de dezvoltare. S-a iluzionat ca lupta pentru rationalizarea unui sistem al irationalitatii totale. N-a facut decat sa serveasca o dictatura inepta. Pariul acestui activist cultivat si inteligent a esuat. A evitat sa-si puna marile intrebari despre responsabilitatea politica si morala a echipei national staliniste din care a facut parte. Cazul Stefan Andrei demonstreaza imposibilitatea umanizarii comunismului din Romania.

Obsedati sa-si cosmetizeze imaginea istorica, demnitarii regimului Ceausescu nu lasa in urma o literatura memorialistica notabila. Exista insa si exceptii. Am citit cu interes cartea de convorbiri cu fostul ministru de externe al lui Ceausescu publicata de Lavinia Betea la editura “Adevarul”. Primul lucru care trebuie spus este ca avem de-a face cu un om cu lecturi serioase, care, in genere, stie despre ce vorbeste. Aparatcik al diplomatiei comuniste, Andrei nu se lasa complet prins in mrejele ideologice asemeni unui Dumitru Popescu. Nu se aventureaza in celebrarea unei politici externe romanesti care a schimbat fata lumii. Mai mult, nu cade in ispita explicatiilor conspirationiste aberante. Reprosul posibil ar fi ca ne ofera mai degraba o anecdotica superficiala decat reflectii de fost om de stat, cum ii place sa se descrie. Nu aluneca, din fericire, in barfe de doi bani si in mahalagisme ieftine.

 

 

Am recitit, pentru a scrie acest articol, pagini din cartea lui Jorge Semprun, “Autobiografia lui Federico Sanchez”. Sunt convins ca Stefan Andrei a citit-o: a fost tradusa candva la sectorul de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, a circulat in aparat. Andrei a fost martor si paricipant la convulsiile finale ale comunismului mondial. Nu stiu daca este vina sa, ori a celei care ii adreseaza intrebarile, dar prea putin din acea drama razbate in paginile cartii. Se termina o pasiune globala, Andrei era acolo, ce simtea el? Ne intereseaza doar pana la un punct sotiile membrilor Biroului Politic al lui Dej. Mult mai interesante sunt intalnirile cu liderii comunisti din alte tari, discutiile cu acestia, eurocomunismul si cate altele despre care prea putin se vorbeste in carte. A citit Ceausescu lucrarea lui Santiago Carrillo “Eurocomunismul si statul”? Cu ce efecte? Nu se vorbeste aproape deloc despfre Consfatuirea de la Moscova in 1969, ultimul conclav al comunismului mondial? Care au fost discutiile pregatitoare? Era la un an de la invazia Cehoslovaciei, cum a fost redactat discursul lui Ceausescu? Au avut loc consultari cu Berlinguer, cu Marchais, cu Carrillo?

Ni se relateaza despre retinerile lui Ceausescu, probabil reale, in raport cu imaginea lui Patrascanu. Ce ne spune acest lucru despre anti-intelectualismul echipei conducatoare a PCR? I-a cunoscut personal pe Boris Ponomariov si pe Konstantin Katusev, pe Gheorghi Sahnazarov si pe Ivan Frolov, nu ar fi fost util sa ne spuna mai multe despre acesti demnitari ai Kremlinului insarcinati cu hestiunile internationale? Stiu din proprie experienta cat de dificil poate fi un asmenea dialog cu un fost lider comunist. Dar sunt teme care trebuie adancite, nu le putem abandona cu lejeritate. Tema Violeta Andrei, o actrita perfect respectabila, poate fi pe placul unui anumit public, dar nu are de-a face cu dinamica sistemului pe care Stefan Andrei l-s slujit. She is not the issue. The issue is the system.

Uneori, memoria ii joaca feste si, din pacate, interlocutoarea nu le observa, iar notele se fac ecoul acestor erori. Vorbeste despre intalnirile cu profesorul de socialism stiintific Radu Florian, dar il numeste Mircea Florian, iar nota trimite automat la respectatul filosof omonim. Mentioneaza ca, iritat ca „Europa Libera” vorbea favorabil despre Andrei, Ceausescu ar fi citat cuvintele marxistului Bauer „Atunci cand te lauda dusmanii, sa te gandesti unde-ai gresit” (p. 357). Nota ne informeaza ca este vorba de tanarul hegelian Bruno Bauer, amic de tinerete, apoi adversar al lui Karl Marx. In realitate, este vorba de August Bebel, cunoscut militant social democrat german. S.a.m.d.

Este articulat si, comparat cu un Paul Niculescu-Mizil, chiar spune si lucruri adeseori noi. Nu vrea ori nu poate sa se delimiteze transant de trecutul comunist, dar nici nu-l ridica in slavi. Este foarte prudent cand vine vorba de Iliescu despre care alti fosti potentati inchisi dupa 1990 nu au de spus decat lucrui abominabile. Sigur, sugereaza ca Iliescu era un “moscovit”, dar nu merge prea departe cu speculatiile. Daca despre Nicolae Ceausescu are si unele lucruri favorabile de spus, pe Elena o priveste cu imens dispret („Era de-o uratenie nemaipomenita. Avea un fund mare si gros”, p. 287). La fel, portretul ploconitorului Manea Manescu, cel care a ajuns sa-i sarute mana lui Ceausescu, este memorabil. Petre Roman ii apare ca o cantitate neglijabila, aminteste in schimb ca a fost prieten cu tala acestuia, Valter Roman. Interesant ca nu pomeneste despre politologul de la “Stefan Gheorghiu”, specialistul in “dezarmare” Sergiu Verona, cel care ii aducea mereu carti din Occident. Fara ajutorul lui Stefan Andrei, Verona n-ar fi putut circula in Vest quasi-anual, n-ar fi primit aprobarea calatoriei in care a ramas cu familia in Vest. O biografie, aceea a lui Verona, care isi asteapta biograful. Cunosc cel putin un alt caz in care Andrei a intervenit in acelasi sens. Cartea lui Verona despre retragerea trupelor sovietice din Romania, aparuta in Statele Unite, la Duke University Press, ramane lucrarea de referinta pe acest subiect. Dupa 1989, a lucrat la Library of Congress, apoi a devenit lobbyist. A murit in urma unui atac de cord, prin 2000. Despre tatal meu, Andrei preia si difuzeaza o informatie absurda pe linia fostului sef al Securitatii, Ion Stanescu. Nu exista niciun document care sa probeze ceea ce afirma Andrei. Amintirile despre Virgil Trofin merita o discutie separata.

Stefan Andrei a fost apropiat de Nicu, a pariat pe acesta ca succesor. Pasajele despre cum vedeau Stefan Andrei si amicii sai o Romanie scapata de Ceausescu probeaza orbirea istorica a acestui grup. Isi imaginau un regim condus de Nicu, cu activisti gen Andrei, Cornel Burtica si Ion Traian Stefanescu in pozitii-cheie. O modernizare intra-sistemica, nici pe departe o ruptura cu un regim ilegitim si criminal.

Nascut in Oltenia in 1931, intr-o familie de tarani saraci, Stefan Andrei a fost coleg de generatie politica cu Ion Iliescu, Cornel Burtica, Mircea Anghelescu, Stefan Barlea, Cornel Pacoste. S-a identificat, ideologic si psihologic, cu noul regim. A lucrat o scurta vreme la „Scanteia Tineretului”, a facut cariera in UTM, a terminat Institutul de Constructii. A fost unul dintre activistii promovati de Nicolae Ceausescu in cadrul UASR, a ajuns rapid seful sectiei internationale a UTM, a stabilit contacte internationale care aveau sa-i serveasca in anii ulteriori. Dupa 1965, a lucrat ca adjunct al Ghizelei Vass la Sectia Internationala a CC al PCR. In septembrie 1965, a facut parte din grupul de lucru care a insotit delegatia condusa de Ceausescu in timpul vizitei in URSS. Relatia cordiala cu „Ghizela de fier” l-a avantajat in anii urmatori, stiut fiind ca aceasta se bucura de increderea cuplului Ceausescu. Andrei ramane un admirator al vocatiei cadriste a Ghizelei, desi admite ca aceasta, asemeni protectoarei ei, Elena Ceausescu, nu a a lasat scris de mana ei decat propriile semnaturi. Chiar dupa ce a ajuns Ministru de Externe, Andrei a ramas in relatii cordiale cu Ghizela.

Partile cele mai incitante din carte tin de relatiile dintre PCR si partidele comuniste, atat cele aflate la putere, cat si cele din alte state. Ajuns secretar al CC al PCR insarcinat cu relatiile internationale, Andrei a inteles jocul lui Ceausescu de subordonare completa a MAE in raport cu „Sectia”. A participat la convorbiri cu influenti lideri comunisti din Vest, a inteles si a ajuns sa stapaneasca limbajul ezoteric al comunicarii dintre aceste personaje. As fi asteptat mai multa informatie privind activitatile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia si Spania, formatiuni direct legate de Bucuresti. Stefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Alvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Lister, Ramon Mendezona, Simon Sanchez Montero, spre a-i numi doar pe acestia. As fi asteptat unele portrete analitice, unele detalii privind rolul jucat de Ceausescu personal in luptele intestine din aceste partide. Stie multe despre posturile de radio ale comunistilor spanioli si greci care emiteau din Romania. A cunoscut-o pe Dolores Ibarruri, dar abia daca spune cateva cuvinte despre ea. La fel, as fi asteptat mai multe informatii despre personalitati din conducerea PC Italian, indeosebi despre Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta si Giorgio Napolitano (actualul presedinte al Italiei). Pe linia relatiilor cu sovieticii, Andrei ofera amintiri amuzante despre nervii lui Ceausescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varsovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecinte reale.

Pentru mine, ca istoric al comunismului romanesc si international, cea mai importanta contributie a acestui volum tine de distinctia pe care o opereaza Stefan Andrei intre cele doua grupuri din conducerea PCR: ilegalistii si „noii veniti”, cei intrati in partid dupa 1944. Asa se explica influenta unor Maurer, Bodnaras, Gogu Radulescu ori chiar Vasile Valcu asupra lui Ceausescu. Sigur, o influenta pe care liderul stia sa o limiteze, sa o manipuleze la randul sau: „Ilegalistii spuneau: noi am luptat pentru putere, am suferit, am chinuit. Voi veniti –expresia pe care a formulatat-o chiar Parvulescu–, voi veniti la masa pusa”. Gasim in carte detalii revelatoare privind aptitudinile de intrigant ale lui Bodnaras, hedonismul cinic al lui Maurer, legaturile secrete ale lui Ceaausescu cu Securitatea, sustrase oricarui control din partea colegilor sai din conducerea partidului. Dar avea de fapt Ceausescu colegi? Raspunsul lui Stefan Andrei este in final negativ: a fost vorba de o dictatura personala. Ceea ce nu spune el este ca a fost un sistem absolutist, partocratic si ideocratic in care un tiran fanatic, incult si megaloman a putut sa-si impuna vointa sa cu totul iesita din comun asupra unei societati supusa unui permanent si ubicuu control represiv.

Nu cred ca Stefan Andrei a fost un Machiavelli al comunismului romanesc (subtitul cartii este „I se spunea Machiavelli”). Nu avea anvergura intelectuala pentru o asemenea pozitie. A fost un functionar devotat care a aplicat cu zel o linie gandita de cel pe care l-a servit pana in momentul cand intregul esafodaj s-a naruit. Mai corect ar fi fost sa fie numit un Gromiko al ceausismului. Stefan Andrei nu merge niciodata atat de departe precum Cornel Burtica in cartea de convorbiri cu Rodica Chelaru, aparuta la Curtea Veche. Nu-si asuma “culpele ce nu se uita”. Cartea ilustreaza ideologia “partii lor de adevar”, adica opusul viziunii jurnalistei poloneze Teresa Toranska din clasicul volum “Oni” (“Ei”) despre liderii stalinisti din Polonia.

Concluzie: Deloc intamplator, fostul aparatcik, sef al diplomatiei comuniste si demnitar de varf al despotismului ceausist, Stefan Andrei, figureaza, la pagina 785, in sectiunea “Biografiile nomenclaturii” din “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania” (Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Humanitas, 2007). Acel “Raport”, a fost scris de membrii Comisiei si de numerosi experti. A fost asumat de toti autorii, in spiritul si in letera sa, a fost baza condamnarii regimului comunist,, la 18 decembrie 2006, de catre presedintele Traian Basescu, in discursul tinut in fata camerelor reunite ale Parlamentului tarii, drept ilegitim si criminal. Asemeni altor proeminenti ex-nomenclaturisti, de la Ion Iliescu si Dumitru Popescu la Silviu Curticeanu si Paul Niculescu-Mizil, Stefan Andrei s-a simtit direct vizat si a reactionat cu interventii publice virulent critice la adresa Comisiei si a mea. A facut afirmatii calomnioase despre familia mea. Se declara om de stanga si insulta amintirea taberei republicane din Razboiul Civil din Spania. A intruchipat, daca putem spune astfel, ceausismul cu chip uman. Ori, poate mai corect spus, cu chip mai putin inuman.

Textul de mai sus este versiunea revazuta si actualizata a articolului aparut aici, pe “Contributors”, in martie 2012:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-stefan-andrei-aparatcikul-politicii-externe-ceausiste/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/stefan-andrei-sau-iluzia-ceausismului-cu-chip-uman/


23 august și memoria victimelor – Vă mai amintiți, vă pasă, dragi politicieni? (Updated)

22/08/2014

Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice. Rolul partidelor istorice si al monarhiei, deci al Regelui Mihai, a fost decisiv. Impunerea prin dictat sovietic a guvernului condus de “tovarasul de drum”, in fapt marioneta Petru Groza, la 6 martie 1945, a semnificat inceputul acapararii puterii de catre comunisti. In noiembrie 1946 a avut loc un furt electoral fara precedent in istoria acestei tari comis cu maxim cinism de catre instrumentele umane ale lui Stalin din Romania, membrii partidului comunist, partid totalitar, anti-national si anti-pluralist. Teroarea a functionat constant in acea perioada, au fost organizate abjecte provocari de catre bandele de “militanti” comunisti. A fost pusa in actiune drojdia societatii, mardeiasii utilizati de catre echipa Dej-Pauker-Luca-Georgescu pentru atingerea obiectivelor liberticide. Asa a prins fiinta tirania comunista din Romania: prin violenta, fanatism, propaganda si represiune.

La 30 decembrie 1947, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai, a fost intrerupta continuitatea constitutionala a statului roman si a fost impusa o dictatura intemeiata pe o ideologie ostila valorilor democratice, traditiilor spirituale si patriotismului luminat. S-a pornit lupta anti-religioasa, a fost desfiintata arbitrar si abuziv Biserica Greco-Catolica, reazim al identitatii nationale romanesti. Au suferit imens ortodocsii, catolicii, protestantii, dar si militantii sionisti. Suveranitatea poporului a fost abolita, Romania, devenita “republica populara”, a devenit practic o colonie a URSS. Sloganul epocii, scandat isteric la mitingurile oficiale, era “RPR-URSS/Sunt pe veci prietene!” In aceasta mitologie perversa, Stalin era “parintele popoarelor”, URSS era “bastionul pacii”. Sclavia era celebrata drept opusul ei: “Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!” In 1948, Romania traia in universul descris de George Orwell in romanul sau “1984″. Trecutul intra in malaxorul rescrierilor conjuncturiste. Cum a observat Orwell: “In totalitarism, nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul”.

Liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Dinu Bratianu, au fost aresati in 1947, intemnitati in conditii atroce, au murit in inchisori. In februarie 1948 disparea Partidul Social Democrat prin inghitirea sa de catre comunisti. Cei care au rezistat pseudo-unificarii au ajuns in puscarii. Reprezentantul PCdR in negocierile secrete care au pregatit lovitura de stat de la 23 august a fost intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. In 1948 a fost arestat, apoi a fost anchetat salbatic, a refuzat sa recunoasca culpe imaginare si a murit impuscat in aprilie 1954. Milioane de oameni au suferit consecintele terorii comuniste.

Cultura romaneasca a fost agresata in chip abominabil. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi. Valorile reale au fost substituite prin pseudo-valori. Elita intelectuala a tarii a fost decimata. Jurnalistii onesti, chiar unii de stanga precum Tudor Teodorescu-Braniste, au fost amutiti. Clasa de mijloc a fost distrusa. Taranimea a fost martirizata. Clasa muncitoare, in numele careia potentatii comunisti indrazneau sa vorbeasca, a fost mai exploatata decat oricand in anii de dinainte de 1947. Grevele au fost interzise, sindicatele au fost transformate in “curele de transmisie” ale partidului comunist. Ratiunea a fost inlocuita prin credinta oarba. Planificarea de tip leninist a anihilat piata libera. Proprietatea privata a fost criminalizata. Spalarea pe creier a devenit principala sarcina a pedagogiei comuniste. Istoria nationala a fost rescrisa in conformitate cu basmele moscovite.

Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe temele Visinescu si Ficior, e pacat ca se actioneaza prea putin public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. Sunt sincer curios sa vad cum se raporteaza candidatii prezidentiali la problematica politica si morala a decomunizarii, cat le pasa de acest subiect. In ce o priveste pe Monica Macovei, raspunsul este limpede:

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/08/20/incepe-sa-se-faca-dreptate-pentru-victimele-regimului-comunist/

(Update, 23 august 2014): Salut cuvintele lipsite de orice echivoc ale candidatului prezidential al ACL, dl Klaus Iohannis: ​”Liderul liberal Klaus Iohannis a transmis sambata un mesaj de comemorare a 75 de ani de la semnarea pactului “odios” Ribentropp-Molotov, un “capitol tragic” ce a dus la regimurile totalitare care au pus stapanire pe “mare parte din continentul nostru”. “De la divizarea naţiunii la tragediile umane nespuse, momentul 23 august rămâne o bornă cinică în istoria secolului XX”, scrie Iohannis.” O mica, dar, cred eu, necesara, rectificare: nu acel pact a dus la regimurile totalitare. Ele existau in Europa si tocmai natura lor atat de smilara (nu spun identica) a facut posibila ceea ce istoricii au numit imbratisarea mortala a celor doi briganzi. In rest, de acord, momentul 23 august 1939 ramane, cum scrie dl Iohannis, “o borna cinica in istoria secolului XX”. Este un lucru stiut la Varsovia, in tarile baltice, la Chisinau, la Cernauti, iata ca si la Bucuresti…

De asemenea, dl Iohannis scrie despre rolul decisiv al Regelui Mihai in actul de la 23 august 1944:

“Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la actul istoric de la 23 august 1944, al cărui autor a fost, în mod netăgăduit, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României. Astăzi, îmi revine onoranta misiune de a mulțumi Majestății Sale în numele Partidului Național Liberal pentru gestul curajos care a condus, în cele din urmă, la victoria Aliaților. Momentul istoric prin care România a întors armele împotriva naziștilor, scurtând războiul cu cel puțin șase luni și evitând pierderi teritoriale și umane incomensurabile pentru țară și pentru întreaga Europă, rămâne, probabil, cel mai important eveniment din istoria noastră recentă.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17953032-klaus-iohannis-mesaj-75-ani-semnarea-pactului-ribentropp-molotov-23-august-amintim-victimele-regimurilor-totalitare-care-pus-stapanire-mare-parte-din-continentul-nostru.htm

Salut si declaratia d-lui Cristian Diaconescu: “Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, presedintele FMP, reaminteste ca la “23 august 1939 ministrii de Externe ai URSS si Germaniei naziste, respectiv Ribbentrop si Molotov semnau la Moscova, Pactul Hitler-Stalin prin care puneau bazele impartirii Europei intre doua state in plina expansiune violenta”, dar si ca, in conditiile existentei pactului, “ocuparea Basarabiei de catre armata sovietica a mai fost confirmata si printr-un Protocol aditional secret care la punctul 3 preciza: ‘Privitor la sud-estul Europei, partea Sovietica isi manifesta interesul in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune’”. Diaconescu aminteste ca in 2008, Parlamentul European a declarat 23 august ca “Ziua Europeana de comemorare a victimelor stalinismului si nazismului”.”

http://www.ziare.com/alegeri/candidat/ce-semnificatie-are-ziua-de-23-august-pentru-candidatii-la-prezidentiale-1318006

Pana la aceasta ora, nu stiu ca dl Victor Ponta, premier al Romaniei, lider al PSD si candiadul prezidential al acestui partid, sa fi facut o declaratie legata de nefastul Pact Molotov-Ribbentrop si de Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului, consfintita prin lege. Dl Ponta a publicat un mesaj legat de rolul Regelui Mihai in lovitura de stat antifascista de la 23 august 1944.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-17952041-victor-ponta-23-august-1944-moment-referinta-pentru-romania-datorita-regelui-mihai.htm

Recomand calduros articolul profesorului Ioan Stanomir aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/08/23/23-august-1944-saptezeci-de-ani-dupa/

Despre semnificatiile contemporane ale acelui funest pact:

http://www.contributors.ro/global-europa/fraternizari-diabolice-linia-molotov-ribbentrop-si-destinul-europei-centrale/

Reiau mai jos un text din noiembrie 2011. Il consider de o acuta actualitate.

“Presedintele Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.

Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.

IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/societatelife/regele-mihai-i-la-90-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

http://www.revista22.ro/stalinism-pentru-vesnicie-comunismul-romanesc-in-perspectiva-comparata-511.html

http://www.youtube.com/watch?v=74qlwTvrWtk

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/23-august-%c8%99i-memoria-victimelor-%e2%80%93-va-mai-aminti%c8%9bi-va-pasa-dragi-politicieni/

 


La despărţirea de un înţelept: Shlomo Leibovici-Laiş şi evreii din România

18/08/2014

S-a stins din viaţă Shlomo Leibovici-Laiş (1927-2014). A fost o personalitate remarcabilă a evreilor de origine română din Israel, preşedinte al Asociaţiei ACMEOR (Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România), aflat în permanenţă în contact cu realităţile culturale şi politice din ţara de origine. În Israel a fost o persoană influentă şi respectată care şi-a spus mereu opinia în mod tranşant. A trăit din plin istoria postbelică şi a fost în egală măsură pasionat de istorie.

L-am cunoscut atât prin intermediul scrierilor sale, cât şi datorită recomandărilor venite de la prietenii mei, toate pozitive. Am avut numeroase discuţii telefonice. Ştiu că a dat mereu dovadă de disponibilitate atunci când a fost vorba să ajute cercetători şi studenţi din România, dornici să identifice documente relevante pentru istoria evreilor din România, aflate în arhive private şi publice. In scrierile sale, era intotdeauna motivat de căutarea adevarului, dincolo de si in pofida oricăror partizanate. A scris despre istoria comunităţii evreieşti din Botosani, a vorbit şi despre mama mea şi sora ei (surorile Hermina şi Bianca Marcusohn). A studiat şi a scris despre prigoana impotriva sioniştilor in anii 50. A examinat cu obiectivitate activitatea instrumentului comunist de inregimentare a populaţiei evreieşti care a fost Comitetul Democratic Evreiesc, conceput dupa modelul sovietic.

Tocmai graţie acestor preocupări, într-un moment de cumpănă pentru scrierea istoriei postbelice a României şi pentru ceea ce acum se numeşte înfăptuirea justiţiei de tranziţie, care se leagă de momentul constituirii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am apelat la dr. Shlomo Leibovici-Laiş ca expert al Comisiei. A fost o înţelegere între mine şi colegii mei, membri ai Comisiei, ca istoria celor mai importante minorităţi naţionale sub comunism să fie scrisă chiar de cei care provin din rândurile acelei minorităţi. Evident, în colaborare cu ceilalţi experţi şi membri ai CPADCR.

Dr. Shlomo Leibovici-Laiş a fost de o promptitudine exemplară şi s-a achitat admirabil de calitatea de expert al Comisiei; ne-a trimis un capitol despre istoria evreilor în perioada comunistă care rezumă destinul agitat al unei comunităţi aflate mereu sub presiunea unui sistem totalitar (vezi Comunitatea evreiască, în Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, Raport final, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România –Editura Humanitas, 2007, pp. 363–389; pentru versiunea online, vezi http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf).

Prin Raportul final că am contribuit, cei care am scris acel document, la opera de constituire simbolică a unei naţiuni civice, întemeiată pe valori în antiteză cu etnocentrismul gregar. De altfel, elementele reziduale ale naţional stalinismului şi protocronismului ne-au supus unui tir susţinut, înşirând numele neromâneşti ale membrilor şi experţilor Comisiei într-o veritabilă listă a ruşinii. O practică ce ar stârni oriunde repulsie şi condamnare; nu şi în spaţiul românesc, unde o stângă intelectuală pretins respectabilă a tăcut asurzitor.

Evident, participarea la activitatea CPADCR, la munca de alcătuire a Raportului final, a fost doar un moment al colaborării cu instituţii din România şi nu vreau să absolutizez această secvenţă. Doar am ţinut să scot în evidenţă, subiectiv, acest aspect legat de activitatea ştiinţifică şi civică a acelui veritabil înţelept care a fost dr. Shlomo Leibovici-Laiş. Colegii mei de Comisie şi cu mine, la fel ca toţi cei care l-au cunoscut, îi vom păstra o amintire de neşters!

http://www.baabel.ro/portret/878-lucian-zeev-herscovici-slomo-leibovici-lais-1927-2014-in-memoriam

http://www.baabel.ro/memoria/438-shlomo-leibovici-lais-amurgul-sionismului-din-romania-continuare-din-numarul-trecut


Partidul, Securitatea si tovarasul Bobu ca tip uman

14/07/2014

Astăzi a fost înmormântat, la Cimitirul Ghencea 2-Domneşti, unul dintre magnaţii ceauşismului, Emil Bobu. Ascensiunea să politică s-a suprapus total cu creşterea nemăsurată a puterii cuplului dictatorial. Exponent tipic al nomenclaturii comuniste, deci al unei caste profitocratice, coruptă şi corupătoare, Emil Bobu s-a dorit să fie şi a fost un “soldat credincios”. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal.

Emil Bobu a făcut (pe puncte) studii de drept. La fel şi soţia să, Maria Bobu, ministru al justieti (adică al anti-justiţiei) în clipă prăbuşirii dictaturii. Au contribuit amândoi la perpetuarea statului de nedrept. Să reţinem că asasinarea inginerului Gheorghe Ursu a avut loc pe vremea când tovarăşul Bobu tăia şi spânzură că mâna dreapta a Elenei Ceauşescu în cadrul Comisiei de Cadre a CC, iar tovarăşa să de viaţă păstorea peste fictivă instituţie a “justiţiei socialiste”.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceauşescu, o caricatură grotescă de bizantinism a triumfat în cultură politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea duşmanilor prin intermediul unor conspiraţii de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) şi discursul paralel, demagogia că patologie naţională, dispreţul pentru autenticele preocupări etice, manipularea şi delaţiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcţii din moştenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate şi impuse de către Stalin, au fost îmbrăţişate de Ceauşescu şi şi-au atins apogeul în travestiul macabru are a fost cultul personalităţii sale. Un cult care a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales după nefastele Teze din iulie 1971, pensionarea lui Maurer în 1974 şi potenţarea rolului Elenei Ceauşescu în conducerea ţării.

Membrii aparatului de partid erau uneori deranjaţi de tot acest carnaval ingretosator, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbeşte indicaţiile conducătorului şi, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-şi păstreze privilegiile (sau cel puţin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatură nomenclaturii. Aşa cum se arată în raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiză dictaturii comuniste din România, Emil Bobu a fost unul dintre cei direct responsabili pentru catastrofă totalitară. Cei câţiva ani de binemeritată închisoare pe care i-a făcut după 1990 nu l-au trezit moral. Nu a exprimat niciodată vreun regret autentic pentru participarea să la un sistem politic liberticid. Din păcate, tipul uman simbolizat de Emil Bobu nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimului pe care acesta l-a servit în chip maniacal. Mentalitatea şi practicile securiste nu au dispărut. Bobu e mort, dar bobii bântuie în continuare prin cetate…

Moştenirea comunistă în România este una a corupţiei morale şi politice, a fugii de responsabilitate, a laşităţii devenită virtute, a supravieţuirii prin infinite abdicări şi compromisuri. De această moştenire apăsătoare trebuie să scăpăm. Marii îmbogăţiţi de după 1990,în marea lor majoritate, vin din zonele vizibile şi mai puţin vizibile ale nomenclaturii. Emil Bobu a fost un nomenclaturist tipic, tocmai de aceea am decis să scriu pe larg despre el. Torţionarii securişti Visinescu, Ficior, Istrate etc au fost, în fapt, instrumentele PCR. În anii 50, Emil Bobu, că instructor al Secţiei Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, ştia exact ce se petrece în închisori şi în lagărele de muncă forţată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid.

Securitatea era instrumentul partidului, nu invers. Postelnicu, Pleşiţă, Homostean, Iulian Vlad, Vasile Gheorghe, Goran, Stamatoiu şi alt influenţi securişti au fost, în anii 70 şi 80, subordonaţii unuia că Bobu (ministru de interne, secretar al CC etc) Pentru a deveni într-adevăr democratică, deci respirabilă, România trebuie să se debaraseze de mentalităţile şi comportamentele de tip Bobu.

Articol aparut in editia on line a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/vladimir-tismaneanu-partidul-securitatea-si-tovarasul-bobu-reflectii-despre-un-tip-uman.html

 

 


Tortionarul Istrate, lista IICCMER si cazul Gheorghe Ursu

08/07/2014

Este laudabil ca IICCMER continua sa sesizeze justitia privitor la cazurile de tortionari aflati in libertate, consumatori de nimeni deranjati ai unor pensii substantiale. Dar este firesc sa mentionam ca, asemeni altor cazuri, numele lui Constantin Istrate era stiut, actiunile sale erau riguros documentate, deci evenimentul nu este chiar unul spectaculos si inedit cum se sustine in comunicatul postat pe site-ul oficial: ” Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează marţi, 8 iulie 2014, începând cu orele 11.00, conferinţa de presă în cadrul căreia va face public cel de-al cincilea nume din lista celor 35 de persoane suspectate de comiterea unor crime şi abuzuri politice în timpul regimului comunist.” Chiar este ceva cu totul nou, neasteptat, o dezvaluire socanta? Lucrurile nu stat catusi de putin asa. De pilda,  site-ul “Militia Spirituala” publica inca de-acum cateva luni, sub semnatura istoricului Mihail Burcea, acest articol:

http://www.militiaspirituala.ro/ro/investigatii/lista-lui-secu/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=458&cHash=31d053a208713d3f47811c36696879b7

Pe FB, istoricul Dumitru Lacatusu a postat acest comentariu: “Am remacat aceasta noua “devolare”. Interesanta a fost insa interventia lui Dinu Zamfirescu. M-as fi asteptat ca noua conducere sa fie mai sincera in opinii, sa nu paseasca pe aceleasi cai mincinoase, inaugurate de fostul dl pres. executiv Andrei Muraru. Cosmin Budeanca are datoria sa spuna si adevarul, adica sa indice sursele acestor “investigatii”, cine a identificat acele dosare si cum au ajuns ele in posesia IICCMER. In acelasi timp, trebuie sa recunoasca ca aceste nume nu sunt un mister pentru nimeni. IICCMER trebuie sa mai spuna si adevarul. Daca nu poate, va fi ajutat. P.S. Chiar si dosarele transmise pe sub mana nu sunt o dovada a unei investigatii.”

Este de amintit ca Mihai Burcea si Dumitru Lacatusu au lucrat in IICCMER de unde au plecat prin demisie, ca atatia alti cercetatori, in semn de protest impotriva stilului autocratic, anti-colegial, arogant si jignitor practicat de echipa Muraru. Il cunosc pe profesorul Radu Preda, presedintele executiv al IICCMER, numit in aceasta functie de catre Victor Ponta dupa demisia lui Muraru (recent devenit consilierul personal al lui Klaus Joahnnis). Il cunosc pe Cosmin Budeanca, actualul director stiintific al IICCMER. Sunt convins ca nu vor patrona asumarea muncii altcuiva fara mentionarea celor care, in chip lesne demonstrabil, au deschis acest drum. Tema este mult prea importanta pentru a o reduce la potentarea unui capital de imagine in pofida imperativelor deontologice.

Ar mai fi de spus ceva.Pana la ora actuala nu a fost publicat un comunicat al IICCMER in care sa fie repudiata, in termeni categorici, decizia Tribunalului Militar Bucuresti de refuz a judecarii principalului anchetator al inginerului Gheorghe Ursu, disident ucis de Securitatea lui Ceausescu. Declaratia judecatorului militar, colonelul Gabriel Gunescu, frizeaza obscenitatea. N-a fost de ajuns ca Gheorghe Ursu a fost omorat de criminalii securisti, colonelul Gunescu, fara a avea nicio competenta in a evalua ce insemna conditia de disident, indrazneste sa-i conteste victimei aceasta calitate.

Este adevarat ca dl Radu Preda s-a delimitat de aceasta aberatie intr-un interviu dat la RFI, dar IICCMER, pana acum, nu a protestat public. Nu a organizat o conferinta de presa, nu a initiat un protest colectiv. Amintesc ca punctul 14 din mesajul presedintelui tarii, Traian Basescu, in fata camerelor reunite ale parlamentului,  rostit in data de 18 decembrie 2006, acuza regimul ilegitim si criminal de: “Reprimarea oponentilor si disidentilor in anii 1970 si 1980; arestarea si asasinarea celor mai curajosi oponenti–omorarea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu, arestat si condamnat in 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de tradare”.  Indiferent ce crede Victor Ponta despre condamnarea comunismului si despre Raportul Final, mesajul presdintelui tarii a fost publicat in Monitorul Oficial si este document al statului roman. IICCMER are obligatia sa se opuna negationismului si revizionismului privind natura criminala a dictaturii comuniste. Orice amanare la acest capitol nu poate sa nu genereze legitime indoieli si nelinisti.

http://www.mediafax.ro/social/motivare-tribunalul-militar-bucuresti-gheorghe-ursu-nu-a-fost-un-disident-politic-a-fost-un-privilegiat-al-regimului-12880635

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers