Partidul, Securitatea si tovarasul Bobu ca tip uman

14/07/2014

Astăzi a fost înmormântat, la Cimitirul Ghencea 2-Domneşti, unul dintre magnaţii ceauşismului, Emil Bobu. Ascensiunea să politică s-a suprapus total cu creşterea nemăsurată a puterii cuplului dictatorial. Exponent tipic al nomenclaturii comuniste, deci al unei caste profitocratice, coruptă şi corupătoare, Emil Bobu s-a dorit să fie şi a fost un “soldat credincios”. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal.

Emil Bobu a făcut (pe puncte) studii de drept. La fel şi soţia să, Maria Bobu, ministru al justieti (adică al anti-justiţiei) în clipă prăbuşirii dictaturii. Au contribuit amândoi la perpetuarea statului de nedrept. Să reţinem că asasinarea inginerului Gheorghe Ursu a avut loc pe vremea când tovarăşul Bobu tăia şi spânzură că mâna dreapta a Elenei Ceauşescu în cadrul Comisiei de Cadre a CC, iar tovarăşa să de viaţă păstorea peste fictivă instituţie a “justiţiei socialiste”.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceauşescu, o caricatură grotescă de bizantinism a triumfat în cultură politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea duşmanilor prin intermediul unor conspiraţii de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) şi discursul paralel, demagogia că patologie naţională, dispreţul pentru autenticele preocupări etice, manipularea şi delaţiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcţii din moştenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate şi impuse de către Stalin, au fost îmbrăţişate de Ceauşescu şi şi-au atins apogeul în travestiul macabru are a fost cultul personalităţii sale. Un cult care a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales după nefastele Teze din iulie 1971, pensionarea lui Maurer în 1974 şi potenţarea rolului Elenei Ceauşescu în conducerea ţării.

Membrii aparatului de partid erau uneori deranjaţi de tot acest carnaval ingretosator, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbeşte indicaţiile conducătorului şi, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-şi păstreze privilegiile (sau cel puţin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatură nomenclaturii. Aşa cum se arată în raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiză dictaturii comuniste din România, Emil Bobu a fost unul dintre cei direct responsabili pentru catastrofă totalitară. Cei câţiva ani de binemeritată închisoare pe care i-a făcut după 1990 nu l-au trezit moral. Nu a exprimat niciodată vreun regret autentic pentru participarea să la un sistem politic liberticid. Din păcate, tipul uman simbolizat de Emil Bobu nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimului pe care acesta l-a servit în chip maniacal. Mentalitatea şi practicile securiste nu au dispărut. Bobu e mort, dar bobii bântuie în continuare prin cetate…

Moştenirea comunistă în România este una a corupţiei morale şi politice, a fugii de responsabilitate, a laşităţii devenită virtute, a supravieţuirii prin infinite abdicări şi compromisuri. De această moştenire apăsătoare trebuie să scăpăm. Marii îmbogăţiţi de după 1990,în marea lor majoritate, vin din zonele vizibile şi mai puţin vizibile ale nomenclaturii. Emil Bobu a fost un nomenclaturist tipic, tocmai de aceea am decis să scriu pe larg despre el. Torţionarii securişti Visinescu, Ficior, Istrate etc au fost, în fapt, instrumentele PCR. În anii 50, Emil Bobu, că instructor al Secţiei Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, ştia exact ce se petrece în închisori şi în lagărele de muncă forţată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid.

Securitatea era instrumentul partidului, nu invers. Postelnicu, Pleşiţă, Homostean, Iulian Vlad, Vasile Gheorghe, Goran, Stamatoiu şi alt influenţi securişti au fost, în anii 70 şi 80, subordonaţii unuia că Bobu (ministru de interne, secretar al CC etc) Pentru a deveni într-adevăr democratică, deci respirabilă, România trebuie să se debaraseze de mentalităţile şi comportamentele de tip Bobu.

Articol aparut in editia on line a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/vladimir-tismaneanu-partidul-securitatea-si-tovarasul-bobu-reflectii-despre-un-tip-uman.html

 

 


Tortionarul Istrate, lista IICCMER si cazul Gheorghe Ursu

08/07/2014

Este laudabil ca IICCMER continua sa sesizeze justitia privitor la cazurile de tortionari aflati in libertate, consumatori de nimeni deranjati ai unor pensii substantiale. Dar este firesc sa mentionam ca, asemeni altor cazuri, numele lui Constantin Istrate era stiut, actiunile sale erau riguros documentate, deci evenimentul nu este chiar unul spectaculos si inedit cum se sustine in comunicatul postat pe site-ul oficial: ” Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează marţi, 8 iulie 2014, începând cu orele 11.00, conferinţa de presă în cadrul căreia va face public cel de-al cincilea nume din lista celor 35 de persoane suspectate de comiterea unor crime şi abuzuri politice în timpul regimului comunist.” Chiar este ceva cu totul nou, neasteptat, o dezvaluire socanta? Lucrurile nu stat catusi de putin asa. De pilda,  site-ul “Militia Spirituala” publica inca de-acum cateva luni, sub semnatura istoricului Mihail Burcea, acest articol:

http://www.militiaspirituala.ro/ro/investigatii/lista-lui-secu/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=458&cHash=31d053a208713d3f47811c36696879b7

Pe FB, istoricul Dumitru Lacatusu a postat acest comentariu: “Am remacat aceasta noua “devolare”. Interesanta a fost insa interventia lui Dinu Zamfirescu. M-as fi asteptat ca noua conducere sa fie mai sincera in opinii, sa nu paseasca pe aceleasi cai mincinoase, inaugurate de fostul dl pres. executiv Andrei Muraru. Cosmin Budeanca are datoria sa spuna si adevarul, adica sa indice sursele acestor “investigatii”, cine a identificat acele dosare si cum au ajuns ele in posesia IICCMER. In acelasi timp, trebuie sa recunoasca ca aceste nume nu sunt un mister pentru nimeni. IICCMER trebuie sa mai spuna si adevarul. Daca nu poate, va fi ajutat. P.S. Chiar si dosarele transmise pe sub mana nu sunt o dovada a unei investigatii.”

Este de amintit ca Mihai Burcea si Dumitru Lacatusu au lucrat in IICCMER de unde au plecat prin demisie, ca atatia alti cercetatori, in semn de protest impotriva stilului autocratic, anti-colegial, arogant si jignitor practicat de echipa Muraru. Il cunosc pe profesorul Radu Preda, presedintele executiv al IICCMER, numit in aceasta functie de catre Victor Ponta dupa demisia lui Muraru (recent devenit consilierul personal al lui Klaus Joahnnis). Il cunosc pe Cosmin Budeanca, actualul director stiintific al IICCMER. Sunt convins ca nu vor patrona asumarea muncii altcuiva fara mentionarea celor care, in chip lesne demonstrabil, au deschis acest drum. Tema este mult prea importanta pentru a o reduce la potentarea unui capital de imagine in pofida imperativelor deontologice.

Ar mai fi de spus ceva.Pana la ora actuala nu a fost publicat un comunicat al IICCMER in care sa fie repudiata, in termeni categorici, decizia Tribunalului Militar Bucuresti de refuz a judecarii principalului anchetator al inginerului Gheorghe Ursu, disident ucis de Securitatea lui Ceausescu. Declaratia judecatorului militar, colonelul Gabriel Gunescu, frizeaza obscenitatea. N-a fost de ajuns ca Gheorghe Ursu a fost omorat de criminalii securisti, colonelul Gunescu, fara a avea nicio competenta in a evalua ce insemna conditia de disident, indrazneste sa-i conteste victimei aceasta calitate.

Este adevarat ca dl Radu Preda s-a delimitat de aceasta aberatie intr-un interviu dat la RFI, dar IICCMER, pana acum, nu a protestat public. Nu a organizat o conferinta de presa, nu a initiat un protest colectiv. Amintesc ca punctul 14 din mesajul presedintelui tarii, Traian Basescu, in fata camerelor reunite ale parlamentului,  rostit in data de 18 decembrie 2006, acuza regimul ilegitim si criminal de: “Reprimarea oponentilor si disidentilor in anii 1970 si 1980; arestarea si asasinarea celor mai curajosi oponenti–omorarea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu, arestat si condamnat in 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de tradare”.  Indiferent ce crede Victor Ponta despre condamnarea comunismului si despre Raportul Final, mesajul presdintelui tarii a fost publicat in Monitorul Oficial si este document al statului roman. IICCMER are obligatia sa se opuna negationismului si revizionismului privind natura criminala a dictaturii comuniste. Orice amanare la acest capitol nu poate sa nu genereze legitime indoieli si nelinisti.

http://www.mediafax.ro/social/motivare-tribunalul-militar-bucuresti-gheorghe-ursu-nu-a-fost-un-disident-politic-a-fost-un-privilegiat-al-regimului-12880635

 


De 4 iulie, un nou termen pe dexonline: kremlinologie

04/07/2014

Dorelian Bellu a postat pe Facebook: “Vladimir Tismăneanu împlinește astăzi 63 de ani, ocazie cu care l-am invitat să definească un termen pentru dexonline. A acceptat și i-am propus acest cuvânt. Astăzi este și ziua Statelor Unite ale Americii, tot pe 4 iulie 1951 avea loc prima emisiune a postului Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, pentru Cehoslovacia, iar doi ani mai târziu, Imre Nagy era desemnat prim-ministru al Ungariei. Deși marxist, acesta a încercat să-și scoată țara din sfera de influență sovietică. În urma revoluției din Ungaria din 1956, Nagy a fost judecat și spânzurat.”

KREMLINOLOGÍE s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază modul de funcționare a instituțiilor și metodelor specifice pentru practicile politice, ideologice, economice și culturale din URSS și din alte regimuri de tip sovietic și care studiază, în același timp, personalitățile implicate în viața politică sovietică și postsovietică. ♦ (pop.) Disciplină care analizează jocurile de putere de la Kremlin și, în sens mai larg, de la vârful oricărui sistem comunist. – Kremlin nume propriu + gr. logos – studiu

http://dexonline.ro/cuvantul-zilei/2014/07/04

 

kremlinologie

Imagine: Carmen Nistor

Devenit, asadar, lexicograf, i-am trimis lui Dorelian acest mesaj:

“Stiu ca te pasioneaza istoria. O poveste din Bucuresti din anii 80. Mama se intalneste intr-o plimbare in Parcul Herastrau (fost Stalin) cu Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, fost ministru de externe al RPR, succesorul Anei Pauker in fruntea MAE. Si mama, si Bughici, ilegalisti la pensie. Eu vorbeam de-acum la Europa Libera, scriam intens despre luptele pentru putere de la Kremlin, din PCR etc Bughici o intreaba pe mama: “Ce-ti mai face fiul, aud ca a plecat din tara”. Mama: “Este in America, preda la o universitate de-acolo, e politolog”. Bughici, surazand vag complice: “Eu cred ca e kremlinolog…”

 In anii 50, in calendarul de perete publicat, cred, de Editura Politica, la data de 4 iulie nu se mentiona ziua Americii, ci faptul ca Engels a publicat in acea zi (oare cum stiau ei acest lucru?) “capodopera” Anti-Duhring :)) ”

Tine si asta de kremlinologie.

Calde multumiri celor care mi-au trimis felicitari de ziua mea de nastere. Mi-au mers la inima.

De ziua Americii, recomand acest minunat articol scris de bunul meu prieten Sever Voinescu:

http://www.evz.ro/god-bless-america.html

 

 

 

 

 


Necesitatea sintezei istorice: Cristian Vasile despre “Stalinism pentru eternitate”

01/07/2014

Ii multumesc din suflet istoricului Cristian Vasile pentru subtila, empatica si atat de onoranta prefata pe care a scris-o la noua editie a cartii mele “Stalinism pentru eternitate”, aparuta luna trecuta la editura Humanitas. Cercetator la Institutul “N. Iorga” al Academiei, autor a numeroase carti si articole stiintifice, Cristian este unul dintre cei mai activi , respectati si profunzi interpreti ai istoriei contemporane a Romaniei. In cazul sau, se adeveresc cuvintele faimoase ale lui Corneille:  “… la valeur n’attend point le nombre des  années”. Fie-mi ingaduit sa spun si eu cateva cuvinte despre acest drag prieten.

Sa amintesc aici excelenta sa carte despre istoria bisericii greco-catolice sub comunism, cea despre biserica ortodoxa in primul deceniu comunist, precum si cele doua volume publicate la Humanitas despre politicile culturale in timpul lui Dej si Ceausescu (al treilea volum urmeaza sa apara anul acesta, tot la Humanitas).  La care se adauga co-editarea, impreuna cu Dorin Dobrincu si cu mine, a Raportului Final (Humanitas, 2007) si publicarea cartii noastre comune “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului” (Humanitas, 2008). Face parte din comitetul de redactie al unei reviste cu adevarat exceptionala: “Studii si materiale de istorie contemprana”, publicata anual de Institutul “Iorga”. Scrie frecvent in “Apostrof” si in revista LaPunkt.

Cristian Vasile a fost intre septembrie 2011 si mai 20012 director stiintific al IICCMER. Si-a dat demisia impreuna cu intreaga conducere executiva in mai 2012. Coordonam, Cristian si cu mine, seria “Istorie contemprana” de la Humanitas, unde au aparut carti de Timothy Snyder, Coen Storck, Anne Applebaum, Vlad Georgescu, Pierre du Bois, Paul Johnson, Hannah Arendt etc A fost unul dintre primii bursieri in cadrul programului ICR-Wilson Center (i-as mai aminti aici pe Calin Cotoi, Mihail Neamtu, Ioana Macrea Toma, Damiana Otoiu, Petre Opris, Radu Tudorancea, Nicoleta Ionescu-Gura).

Ca secretar stiintific al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Cristian a jucat un rol esential in activitatea acestui for stiintific si moral. Gratie lui, echipa de cercetare si-a mentinut si dezvoltat coerenta si coeziunea. A fost atacat imund, a rezistat fara sa ezite. La Cristian Vasile, probitatea si intransigenta se imbina armonios pe fondul unui adanc respect pentru principii.  Impreuna cu Dorin Dobrincu, a orientat activitatea Comisiei Prezidentiale Consultative. Alaturi de alti tineri istorici, politologi, sociologi, filosofi, Cristian a contribuit la fortificarea metodologica a Raportului Final, facand din aceasta lucrare una care sa respecte cele mai inalte standarde internationale in domeniu. Public aici un fragment din prefata sa, preluat din revista online LaPunkt. Tot acolo, pot fi citite fragmente din cateva capitole ale cartii in cadrul rubricii centrale, “Punctul saptamanii”. Le sunt recunoscator coordonatorilor revistei pentru aceasta frumoasa, emotionanta surpriza. O vad ca pe o expresie a unei incasabile solidaritati intelectuale.(VT)

“Se împlineşte aproape un deceniu de la apariţia ediţiei româneşti a acestei cărţi şi cred că se impun câteva consideraţii privitoare la receptarea volumului. O parte însemnată a mediului academic autohton – îndatorată unor Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Ilie Bădescu – a avut mari probleme atunci când a fost vorba să se raporteze la această sinteză de istorie a comunismului românesc. În câteva facultăţi importante cartea şi-a făcut loc cu greu în bibliografiile recomandate studenţilor. Iar mai târziu, când a fost acceptată, a figurat cumva „la pachet“ cu Larry Watts. Nici că se putea o promiscuitate mai mare. Motivaţiile acestor ostilităţi şi reticenţe au fost multiple şi ele au pornit chiar de la titlul cărţii. Astăzi poate părea straniu, dar sintagme precum „comunism românesc“, „comunişti români“ au fost cu greu asimilate. Cauzele sunt complexe: victimizarea, externalizarea vinovăţiei, căutarea în afară de ţapi ispăşitori. Mult timp am crezut că este vorba mai degrabă despre o rezervă pudică, despre o amăgire patriotică şi naivă . Acum sunt constrâns să admit că m-am înşelat pentru că, între timp, pe mulţi istorici formaţi în vechea şcoală i-a ajuns biografia din urmă.

Fireşte, orice concept poate fi supus discuţiei. Este o realitate că mulţi lideri comunişti nu au fost etnici români. Apoi a existat rezerva – fantezistă, de altfel – care sugera că N. Ceauşescu nu ar fi reprezentativ pentru profilul adevăratului român. De aici, prin extrapolări mai mult decât hazardate, se ajungea inevitabil la concluzii false. La polul opus, o altă „şcoală de gândire“ a vehiculat teza că, sub N. Ceauşescu, dincolo de privaţiuni, s-a produs o „renaştere naţională“, o emancipare de sub sovietici, care pune sub semnul îndoielii chiar şi natura ideologică a regimului.
De fapt, Vladimir Tismăneanu a răspuns direct sau indirect acestui gen de obiecţii chiar în cuprinsul cărţii: „spun [comunism] autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept poziţiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă şi doar atât“ . Profesorul româno-american nu a neglijat ponderea uneori covârşitoare a minoritarilor în cadrul extremei stângi din România, dar a identificat în mod detaşat şi minuţios principalele cauze, de natură social-economică şi etnică, ale acestei realităţi: „«Minorităţile respinse» (sintagmă propusă de R.V. Burks) s-au îndreptat către comunism deoarece acesta promitea să rezolve situaţia lor dificilă. Ele îşi imaginau că URSS era un loc în care discriminarea etnică fusese abolită şi unde exista o adevărată solidaritate umană“ . O confirmare recentă, memorialistică, a acestor afirmaţii regăsim în ultima carte a profesorului Paul Cornea. Vladimir Tismăneanu a susţinut în mod convingător că, pe lângă cei care nu aveau un ataşament puternic faţă de idealul României mari, la PCR au aderat şi muncitori români şi „prin urmare o mare parte a atracţiei stârnite de PCR (în măsura în care aceasta a existat) s-a născut, de fapt, din problemele reale ale României interbelice“ . Aşadar, „nu toţi comuniştii ilegalişti au fost spioni: mulţi au aderat la mişcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar“ .

Astăzi acest gen de afirmaţii pare un loc comun, dar în anii 1990 şi chiar în urmă cu un deceniu pentru mulţi semăna cu o radicală rescriere a istoriei, aproape cu o revoluţie istoriografică. Unele dintre afirmaţiile lui Vl. Tismăneanu au fost oarecum incomode pentru istoriografia şi memorialistica autohtone, care au fost înclinate – spre exemplu – către o eroizare romantică a mişcărilor studenţeşti din anul 1956. Or, potrivit evaluărilor lui Tismăneanu, obiectivele revoltelor studenţeşti din România, din toamna lui 1956, au fost diferite de cele ale mişcărilor din Ungaria şi Polonia; în sensul că în spaţiul românesc a prevalat aspectul naţional, antisovietic, nu cel umanist socialist , cu un potenţial dinamitard mai mare pentru sistemele comuniste est-europene. În acest context, cazul Alexandru Ivasiuc – de care Vl. Tismăneanu s-a apropiat în anii 1970 – este cumva atipic. Studentul Ivasiuc ajunge să conteste în toamna lui 1956 chiar raţiunea predării materiei ideologice fundamentale – Bazele marxism-leninismului. Aşadar, la tinereţe, Ivasiuc îl întruchipează pe cel care a refuzat disciplinarea ideologică de tip marxist-leninist, vădită prin sistemul educaţional rigid şi sufocant, plătind această sfidare cu şapte ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu; la maturitate, însă, suferă o transformare: alege – în ochii multora – o formă stranie de marxism, de umanism socialist, care îl apropie dar îl şi îndepărtează de regimul lui Ceauşescu .”

http://www.lapunkt.ro/2014/06/29/o-sinteza-indispensabila-vladimir-tismaneanu-si-comunismul-romanesc/


Scriitor sub comunism: Stefan Agopian, Dumitru Popescu-Dumnezeu si “Tezele din iulie”

20/06/2014
Una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit in ultimii ani despre experienta supravietuirii intelectualului in comunism se intituleaza “Scriitor in comunism (niste amintiri)” de Stefan Agopian, aparuta in 2013 la editura Polirom. Am citit-o cu nesat, m-a convins prin naturaletea desavarsita a exprimarii, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri in care pasiunea pentru scris se intrepatrundea cu o disperare cotidiana tot mai accentuata, iremediabila si ireversibila. Agopian surprinde mecanisme, institutii, evenimente aparent banale dar cu consecinte majore intr-o constructie memorialistica de o acuratete admirabila. Portretele unor Nichita Stanescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu si atatia altii definesc sensibilitatea rasucita si mereu amenintata a celor care alesesera sa scrie cat mai onest in comunism. Nicio nota falsa in aceasta calatorie prin coridoarele memoriei. Intelegem de ce oameni extraordinari au ajuns la disperare si si-au inecat amarul in alcool.

In recentul ei volum “Anii romantici” (Polirom, 2012), Gabriela Adamesteanu scrie si ea despre aceste betii proverbiale in care se prabuseau atatia din oamenii de litere pe care i-a pretuit. Nu degeaba i-a spus Matei Calinescu ca daca nu pleca din tara ar fi murit si el sub efectul bauturii. Suna paradoxal, dar a existat in lumea literara romaneasca si rezistenta prin alcool. O rezistenta care echivala cu auto-distrugerea. Dar mai ales , prin refuzul de a canta osanale micului tiran grotesc, cum l-a numit Arrabal pe Ceausescu.

Suna dur, dar au fost, cum scrie Agopian reluind cuvintele fiicei sale rostite in alte context, timpuri excrementale, “de cacat si de pisat” (p. 328). Utopia comunista era una apocrifa, sufocanta, esential mincinoasa. La polul opus rascolitoarei si atat de autenticei carti a lui Agopian, in “Romania Literara” din 20 iunie 1014,, fostul pontif al ideologiei oficiale, Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu, isi reia reflectiile menite sa exonereze sistemul pe care l-a servit cu atata macabru zel. Infiereaza “Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analza Dictaturii Comuniste fara a dovedi ca l-a citit. Prabusirea globala a comunismului nu-i apare drept consecinta insanitatii proiectului insusi, respins de masele in numele carora a fost pus in practica, ci ca rezultat al unei lupte planetare intre “socialism” si “capitalism”. Fostul secretar al CC al PCR, presedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, rector al Academiei “Stefan Gheorghiu”, romancier, jurnalist si poet al ceausismului triumfator, denunta “stilul pamfletar-trivial in care este creionat in continuare portretul fostului regim comunist”. Ma intreb ce-ar avea de spus Dumitru Popescu despre filmul “Walesa” al lui Andrzej Wajda. Ar spune oare ca sindicatul liber si auto-guvernat “Solidaritatea” a fost o creatie a “fortelor imperialiste”?

Se pronunta ritos in favoarea “obiectivitatii sociologice”. Il indemn sa citeasca lucrarile unor Robert Conquest, Martin Malia, Stephen Kotkin si Alain Besancon. Ii sugerez sa citeasca volumul lui Stefan Agopian. Da, scriitorii sub comunism o duceau mai bine decat oamenii de rand. Dar cuvantul se ofileste in absenta libertatii, iar intelectualul carua i se pune calusul in gura, direct sau indirect, se sufoca. Agopian il citeaza pe Ceausescu, prezentand nefastele Teze din iulie 1971: “Arta trebuie sa serveasca unui singur scop: educatiei socialiste, comuniste. In acest sens suntem pentru cea mai larga libertate de creatie, pentru cea mai larga exprimare a imaginatiei, dar in spiritul conceptiei noastre despre lume si viata. Cred ca este clar!” Scriitorul adauga: “Printre multe alte griji, comunistii au avut-o si pe aia de a nu-i lasa pe artisti prea multa vreme in stare de trezie. Fiindca un artist pilit nu-si doreste decat sa se imbete ca lumea. Si ca sa aiba bani s-o faca temeinic, nu trebuie sa-l supere pe tatucul Partid”.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scriitor-in-comunism-niste-amintiri–5235/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-popescu-dumnezeu-marele-pontif-al-religiei-politice-ceausiste/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/scriitor-sub-comunism-stefan-agopian-dumitru-popescu-dumnezeu-si-tezele-din-iulie/

 


Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc

21/05/2014

„În Stalinism pentru eternitate, făcând istoria politică a comunismului românesc, Vladimir Tismăneanu consacră un tip de analiză intens etică şi pasională, în care competenţa istorică se împleteşte strâns cu experienţa personală şi cu revendicarea dreptului sentimentelor morale de a avea o voce în istorie. Prin stilul pasionat al analizelor sale, el încearcă să ofere o voce publică sentimentelor pe care istoria secolului trecut le înecase în dispreţ: bunele sentimente morale.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Rodul a douăzeci şi cinci de ani de reflecţie pe marginea comunismului românesc, volumul lui Vladimir Tismăneanu este sortit clasicizării: cea mai profundă şi bine informată istorie a sectei iluminate bolşevice din România de la origini până azi, cartea de faţă e o veritabilă capodoperă.“ (Mircea MIHĂIEŞ)

„Comunismul a fost o experienţă esenţială a secolului XX, o experienţă pe cât de coşmarescă, pe atât de importantă. Comunismul ne-a marcat pe toţi, ne-a mutilat pe toţi. Încă nu dispunem de o istorie integrală a partidului comunist polonez. Nu s-a scris încă – în pofida multor publicaţii preţioase – o istorie profesionistă a guvernelor comuniste din ţara noastră. Vladimir Tismăneanu, reputat istoric si analist româno-american, a scris o istorie a comunismului din România care se citeşte dintr-o singură suflare. În fond, această istorie este varianta românească a destinului nostru comun, am putea chiar spune – e Polonia reflectată în oglinda strâmbă a lui Dracula.“ (Adam MICHNIK)

Stalinism pentru eternitate este prima sinteză remarcabilă de istorie a comunismului autohton, care îmbină adecvat trei mari categorii de izvoare istorice: documentele de arhivă, sursele deschise (documentele de partid), mărturiile orale. Se adaugă explorarea unei impresionante literaturi de specialitate, care plasează comunismul românesc în contextul său est-european şi îi surprinde evoluţia în conexiune cu desfăşurările de la Moscova şi din întreg spaţiul sovietic. Nu în ultimul rând, este o istorie a comunismului din România cu o puternică dimensiune comparatistă.“ (Cristian VASILE)

„Această carte e rezultatul a circa 25 spre 30 de ani de pasiune, aproape obsesie, în sensul bun, de scormonire a trecutului. Atunci când am început să mă ocup de comunismul românesc, se ocupa şi el de mine, drept care am plecat din România şi am lăsat o ţară şi o familie aici. Stalinism pentru eternitate este încununarea unui proiect ştiinţific şi în egală măsură încununarea unui proiect moral. Am convingerea că a cunoaşte ce s-a petrecut în secolul XX – comunismul în general, comunismul în particular, fascismul, totalitarismul –, a cunoaşte aceste tragedii este o obligaţie morală, pentru o umanitate care doreşte să iasă din coşmar.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„O îmbinare de rigoare ştiinţifică, mânie şi durere, Stalinism pentru eternitate explică de ce îi este atât de greu României să devină o ţară normală.“ (David-Pryce JONES)

„E Biblia istoriei comunismului românesc. Ar putea fi, totodată, un foarte bun punct de plecare pentru o dezbatere despre trecutul comunist al României. Un trecut încă neasumat, din păcate.“ (Cristian PĂTRĂŞCONIU)

„Numele lui Vladimir Tismăneanu este sinonim cu analizele pătrunzătoare despre politică în Europa de Est şi Centrală în secolele XX şi XXI, iar această carte nu este o excepţie. Deşi, în limba engleză, lucrările unor Ghiţă Ionescu, Robert King şi, în special, Michael Shafir au contribuit în chip major la istoria P.C.R., Tismăneanu, prin concentrarea asupra acestei formaţiuni, ne oferă primul studiu care explorează corelaţiile istorice şi structurale dintre comunismul românesc şi evoluţiile din perioada postcomunistă. O subtilă examinare a naturii şi dinamicii comunismului românesc, ca şi a fluctuaţiilor politice specifice tranziţiei dinspre socialismul de stat către o democraţie incipientă, cartea sa oferă o bază inestimabilă pentru orice studiu comparativ al ieşirii din comunism în Europa Centrală.“ (Dennis DELETANT)

„Autorul reuşeşte aici mai mult decât o simplă investigaţie analitică a odiseei politice a Partidului Comunist Român. El examinează şi identifică etosul neobişnuit al acestuia: dimensiunile sociale, psihologice şi experimentale şi exprimarea în plan politic a statutului său de partid paria.“ (Ken JOWITT)

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

Cartea, tradusa de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, a aparut in prima editie la Polirom, in 2005. Noua editie beneficiaza de un studiu introductiv datorat istoricului Cristian Vasile si de un nou argument al autorului. Volumul va fi lansat la Bookfest, la standul Humanitas, sambata, 31 mai, la ora 12. Vor vorbi H.-R. Patapievici, Ioan Stanomir, Cristian Vasile si autorul.

Pe 30 mai, începând cu ora 18.00, la Scena Agora, Pavilion C4, va avea loc lansarea volumelor “Este Dumnezeu fericit?” şi “Prezenţa mitului” (Curtea Veche Publishing) ale filosofului polonez Leszek Kołakowski. Vor participa la acest eveniment Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir şi Constantin Geambaşu.


Refuz să cred că totul este o apă şi un pământ, adică noroi (plus bonus)

12/05/2014

Bulversarea valorilor, cum numeste Dan Tapalaga starea de haos axiologic din Romania de azi, continua. Un premier dovedit plagiator se deda la atacuri scandaloase impotriva unor intelectuali cunoscuti pentru angajamentul lor deschis si statornic democratic. Trecutul totalitar este manipulat pentru a ingadui celor trimisi dupa gratii de statul de drept sa pozeze in martiri. S-a petrecut ceea ce Horia Patapievici a diagnosticat un colaps al centrului in rindul intelectualitatii din Romania. Public mai jos fragmente din interviul aparut in “Gazeta de Sud” in care incerc sa inteleg si sa explic aceste fenomene. (VT)

Ion Jianu: Pentru cine nu vă cunoaşte, pentru cine vă înjură ş.a.: cine sunteţi, de fapt, domnule Vladimir Tismăneanu, şi ce rău aţi făcut? Cum aţi ajuns de la „băiatul care-mi căra geanta“ (cum vă alinta Ion Cristoiu) la „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (cum v-a catalogat Mircea Cărtărescu)?

Vladimir Tismăneanu: Eu n-aş începe cu înjurăturile, pentru că ar însemna să le acordam o semnificaţie pe care nu o au decât în imaginaţia celor care le proferează. Nu mă înjură studenţii mei, nu mă înjură colegii de Universitatea Maryland, nu mă înjură atâţia intelectuali din România, Polonia, Ungaria, Statele Unite, Israel, Venezuela, Republica Moldova etc. Nu mă înjură oameni care ştiu ce-am făcut şi ce fac pentru salvarea memoriei. Ion Cristoiu a avut întotdeauna o atitudine cumva ambivalentă în ceea ce mă priveşte: pe de o parte, nu a ascuns-o, este mândru că m-a debutat la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Era în 1972, cred. Pe de altă parte, funcţionează la el anumite mecanisme psihologice care îl fac suspicios la adresa celor pe care îi consideră a fi fost avantajaţi în anii comunismului, în special pe linia originii sociale. Un mic complex, poate. În ansamblu însă, Ion Cristoiu a scris favorabil şi respectuos despre cărţile mele. Nu ştiu dacă ar fi de acord cu afirmaţia lui Mircea Cărtărescu, dar în mod cert n-ar nega expertiza mea pe domeniul comunismului românesc şi global.

Aş adaugă că nu mă înjură, ba chiar dimpotrivă, oameni pe care îi respect şi de care sunt legat afectiv: Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Andrei şi Catrinel Pleşu, Mircea şi Ilona Mihăieş, Mihai Şora, Dan Grigore, Virgil Nemoianu, N. Manolescu, Toma Pavel, Gail Kligman, Bogdan Murgescu, Doru Mărieş, Ioana Pârvulescu, Ion Vianu, Tania Radu, Mihaela Miroiu, Eugen Negrici, Christina Zarifopol-Illias,Catalin Avramescu,  Brânduşa Armanca, Andrei Cornea, Ioan T. Morar, Paula Apreutesei, Silviu Hotăran, Mihai-Răzvan Ungureanu, Radu Stern, Valeriu Stoica, Tom Gallagher, Adrian Cioflanca, Cătălin Augustin Stoica, Lazăr Vlăsceanu, Tudor Jebeleanu şi Delia Pavlovici, Florica Jebeleanu şi Andrei Vieru, Victor Ieronim Stoichită, Marius Lazurca, Corina Şuteu, Dan C. Mihăilescu, Lidia Bodea, Ştefan Vianu, Eugen Stancu, Adrian Miroiu, Cristian Patrasconiu, Andrei Oişteanu, Marta Petreu, Anca Cernea, Gelu Trandafir, Dragoş-Paul Aligica şi Adina Dabu, Dan Tapalagă, Adriana Babeţi, Iulia Motoc, Aurelian Craiutu, Dorin Dobrincu, Smaranda Vultur, Germina Nagâţ, Luigi Bambulea, Damiana Oţoiu, Vlad Mureşan, Dorian şi Daciana Branea, Ioana Nicolae, Andreea Deciu-Ritivoi, Victor Neumann, Angela Furtună, Magda Cârneci, Mariana Ioan, Ioan Stanomir, Adriana Bittel, Marius Stan, Bogdan C. Iacob, Ioan Buduca, Traian Ungureanu, Doina Jela, Dan Pavel, Călin Anastasiu, Alin Teodorescu, Angelo Mitchievici, Ştefan Benedict, Virgiliu Ţârău, Răsvan Lalu, Lăcramioara Stoenescu, Devis Grebu, Mircea Stănescu, Caius Dobrescu, Nicolae Coande, Cristian Vasile, Teodor Baconsky, Mihai Neamţu, Sever Voinescu, Sorin Lavric, Codruţ Constantinescu, Tudorel Urian, Alexandru Gabor, Dan Andronic, Horia Ghibuţiu, Răzvan Ionescu, Mircea Marian, Vlad Macovei…

În mod cert, nu mă înjură nici Traian Băsescu, nici Emil Boc, nici Cristian Diaconescu, nici Adriana Săftoiu. Pe Mircea Cărtărescu l-aţi amintit chiar dumneavoastră cu acele cuvinte care mă obligă pe veci. Sunt convins că prietenul meu, regretatul poet Andrei Bodiu, nu m-a înjurat niciodată. La fel, ştiu sigur că distinsul filosof Mihail-Radu Solcan, şi el trecut în lumea drepţilor, nu m-ar fi înjurat în ruptul capului. Veţi admite că această enumerare, evident nonexhaustivă, a celor cu care am relaţii cordiale, oferă o contrapondere persuasivă la imaginea pe care încearcă să o acrediteze experţii în calomnii şi dezinformare. Veniţi la o lansare de carte a mea şi să vedem cum stau lucrurile de fapt…

Apariţii editoriale în SUA şi România

I.J.: Dintre apariţiile editoriale din acest an, înţeleg că la Humanitas vi se va publica o nouă ediţie a cărţii „Stalinism pentru eternitate“. Va fi o ediţie, pe lângă adăugiri şi completări, şi cu unele noutăţi ? Ea va apăre şi în SUA, aşa cum s-a întâmplat cu prima ediţie, publicată iniţial în SUA (în 2003) şi ulterior în România (în 2005)? Alte proiecte?

V.T.: La Central European University Press va apărea, anul acesta, un volum coordonat de mine si de istoricul Bogdan C. Iacob, despre memorie şi justiţie politică în societăţile postdictatoriale. University of California Press tocmai a publicat (în martie 2014) ediţia paperback a cărţii mele „The Devil in History“ („Diavolul în istorie“), superb tradusă de Marius Stan în româneşte, apărută la Humanitas în 2013. În luna mai, lansez la Bookfest noua ediţie din „Stalinism pentru eternitate“ (cu un nou „Argument“ al meu şi o nouă prefaţă de Cristian Vasile). N-am făcut modificări de conţinut. Cartea are propriul ei destin, îl las să se desfăşoare. Ediţia americană este în continuare în print, se tipăreşte continuu, deci nu e nevoie de una nouă. Să nu uit: între timp, cartea a fost tradusă în Polonia şi în Albania. Dacă aş fi actualizat bibliografia, aş fi inclus, negreşit, cartea-interviu pe care aţi făcut-o cu Gheorghe Apostol şi la care am scris prefaţa (e vorba de „Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase“, de Ion Jianu, Curtea Veche, 2008, prefaţă de Vladimir Tismăneanu – n.r.). Aş fi inclus şi alte lucrări, dar, cum spuneam, am decis să nu rescriu cartea, ci să o ofer într-o ediţie lărgită prin acel „Argument“ şi excelenta prefaţă a istoricului Cristian Vasile.

O nouă carte despre dictatori: „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim“

I.J.: Alte proiecte pentru acest an?

V.T.: La începutul lunii iunie va apărea la editura Curtea Veche, în colecţia „Constelaţii“, cartea „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim“, pe care am scris-o împreună cu bunul meu prieten de idei, politologul Marius Stan. Este extrem de reconfortant să constat că, în pofida distanţei de vârstă (Marius are jumătate din numărul anilor mei), gândim pe aceeaşi lungime de undă. Sunt recenzent permanent (regular reviewer) la revista International Affairs din Londra, ţin prelegeri în Statele Unite şi în Europa, dau interviuri (cum vedeţi), mă ocup de studenţii mei, de educaţia fiului nostru Adam, corespondez intens. Am o viaţă activă, mă bucur să trăiesc astfel, fără pauze şi fără siestă, branşat la marile dezbateri şi mereu disponibil pentru cei care sunt interesaţi de opiniile mele. De aceea scriu aproape zilnic pe platforma „Contributors“. Cred într-un număr de valori, cele pe care filosoful D.D. Roşca le numea veşnice, le apăr, lupt pentru ele. Astfel văd eu viaţa spiritului într-o epocă precum a noastră.

Pentru textul interviului:

http://www.gds.ro/Interviu/2014-04-22/Politologul+Vladimir+Tismaneanu,+in+exclusivitate+pentru+GdS%3A+Oamenii,+revoltati+de+spectacolul+politic+al+demagogilor

Bonus:  Despre premierul-plagiator VVP si “extremismul de dreapta” al “fascistului batran” Mircea Mihaies:

https://www.youtube.com/watch?v=juyZORn5IyI


Un autentic luptator pentru libertate: Werner Sommerauer (1936-2014)

05/04/2014

 

Am primit o veste trista de la prietenul meu Mircea Sevaciuc. Imi fac aici datoria morala de a omagia memoria unui veritabil luptator pentru libertate si democratie:

Luptatorului pentru libertate – Werner Sommerauer a murit!

Tenacele luptator anticomunist pentru respectarea drepturile Omului  –  Werner Sommeraurer, decanul de varsta al <Novembristilor> a incetat din viata  in ziua de 2 aprilie 2014. Moartea a survenit in somn.  S-a nascut in Brasov in 1936 iar  in ziua de 14 februarie a implinit varsta de 78 de ani. Va fi inmormantat la Biserica Cuvioasa Parascheva din Triaj.

Un fragment: “Sommerauer are ideea lui: trage covorul roşu din casa scărilor până afară. „Să poată intra oamenii, să se simtă bine!” Apoi vede trei tineri care vor să monteze un hidrant. Îi întreabă pentru ce. Vor să dea jos tablourile lui Nicolae şi Elena: sunt puse prea sus, nu ajung la ele. Îi ajută şi se bucură când jetul de apă îşi atinge ţintele. Cad şi candelabrele. Băieţii râd şi Werner Sommerauer râde cu ei de parcă i-ar cunoaşte de-o viaţă.”   Vol.”!5 Noiembrie 1987-Ziua Demnitatii” Autor Mircea Sevaciuc

http://www.evz.ro/a-murit-werner-sommerauer-eroul-anticomunist-torturat-de-fostul-deputat-psd-ristea-priboi.html

 


Exorcism prin cunoaştere: Despre teroare şi rezistenţă în Moldova sovietizată

05/03/2014

Igor Caşu a scris o carte extrem de ne­ce­sară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor to­talitare se împuţinează de la un an la al­tul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că, în absenţa unui exor­cism prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul co­lec­tiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i în­șele pe cei care nu-şi exercită suficient sim­ţul critic: „Această carte este adre­sa­tă de aceea mai mult generaţiei tinere de­cât nostalgicilor din generaţiile mai în vâr­stă. Ti­nerilor, în rândurile cărora asis­tăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi ma­jo­ri­tatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub co­munism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva“.

Teza principală, cu care sunt in­tegral de acord, susţine con­ti­nui­tatea statului ideocratic-po­liţist, a unui despotism pentru care orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „… re­pre­siu­nea poli­tică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice ma­nifestare mai mult sau mai puţin des­chisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin“.

Există şi în România destui care, fie din ci­nism, fie din crasă ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide con­fruntări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă anumite ca­tegorii ale tineretului de azi vor cum­va să se re­vină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răs­pun­dă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pen­tru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin în­fometare pentru că nu a manifestat dra­­goste neţărmurită faţă de «marele Sta­lin» şi cauza dictaturii proleta­ria­tului, de fapt a unei clici cinice de la con­du­cere? Sau să fie de acord cu exe­cu­ta­rea imediată a părinţilor şi bunicilor pen­tru simplul fapt că aceştia deţineau câ­te­va hectare de pământ pentru a-şi în­tre­ţine cinstit, prin muncă asiduă, fa­mi­lia? Sau să fie executate rude care au fost prin vo­ia sorţii lideri de comunitate în pe­rioada interbelică sau membri ai par­ti­delor politice?“. Întrebările sunt cât se poa­te de pertinente şi invită la luci­di­ta­te isto­rică şi decenţă etică. Ar putea fi pu­se şi celor care, în România ori aiurea, se ob­sti­nează să ne vorbească despre „di­men­siu­nea po­zi­tivă“ a comunismului: me­ciu­rile de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geo­lo­gice şi pro­ducţia de cocs pe cap de lo­cui­tor…

Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii publice. Negarea cri­minalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist şi comunist, ţine de ceea ce gân­di­torul român Andrei Pleşu a diagnosticat drept „obscenitatea publică“. O demo­cra­ţie fără memorie este una lipsită de fun­dament, sortită să repete multe dintre ero­rile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea postcomunistă.

Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, vis­ceral opus statului de drept, desconsiderat şi atacat drept un „moft burghez“. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit RASSM (Re­publica Autonomă Sovietică Socialistă Mol­dovenească) în stânga Nistrului şi apoi Ba­sarabia-RSSM, a urmărit copierea me­ca­nică a modelului bolşevic: militarist, auto­ritar, vertical, ultracentralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideo­logia era singura sursă de pseudo­le­gi­timitate. Iar această ideologie era echi­va­lentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului“, cu ale ei imprevizibile, ame­ţitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cu­nos­cător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aro­niană. Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate im­per­sonală, pe social în detrimentul po­li­ti­cu­lui, ca şi cum cele două ar putea fi cumva se­parate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, ne­glijăm chiar natura sistemului. Iar po­liticul era el însuşi impregnat de ideo­lo­gie.

Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici“ (obiec­tivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor co­muniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori stal­i­niste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poţi citi fără să fii şocat paginile despre ororile din anii de după război.

Cine crede că moartea lui Stalin a trans­format sistemul se înşală. Evident, a avut loc o „înmuiere“, prin comparaţie cu te­roarea isterică din anii dictatorului ab­solut, dar instituţiile au rămas aceleaşi. Fas­cinantă mi se pare analiza perioadei mar­cată de Raportul Secret, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului pe­trecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul desta­li­ni­ză­rii, dar şi începutul unei restalinizări parţiale, odată ce regimul înţelege că cri­minalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să delegitimeze întreg sis­te­mul comunist“.

Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: no­menclatura intră în panică, se teme că în­treg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul şi anar­hia“. Sunt denunţate „stihia mic-bur­gheză“ şi „liberalismul putred“. Cazul Re­publicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spu­nea Boris Souvarine despre URSS) lu­mi­nează dinamica politică şi intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni“.

Poststalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parţială a moş­te­nirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel, când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul re­pre­siu­nilor postbelice? În ultimul capitol al lu­crării atât de importante, Igor Caşu res­pinge, cu argumente documentare im­pa­rabile, mitul unei liberalizări reale. Is­to­ria pe care o propune Igor Caşu este una com­prehensivă, totală, care refuză frag­men­tarizările reducţioniste. Evident că au exis­tat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluţie de con­tinuitate, deci într-o veritabilă discon­tinuitate în privinţa permanentei re­pre­siuni. Faptul că se evidenţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schim­bările iniţiate de Mihail Gorbaciov (şi, chiar atunci, cu multe ezitări şi reculuri), re­prezintă o schimbare de paradigmă in­terpretativă. Aici văd eu similitudinea din­tre abordarea propusă de Igor Caşu şi ace­ea din Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru analiza dictaturii co­mu­niste din România.

Deopotrivă erudită şi accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil şi nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui „n-am ştiut“ ori „nu cu­nosc subiectul“. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu înseamnă o re­cu­pe­rare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lo­vi­nes­cu şi Nadejda Mandelstam l-au numit sal­varea memoriei. Închei această scurtă pre­faţă reluând cuvintele marelui scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infamiei o constituie secolul XX cu ale sale lagăre de concentrare – cele sovietice în primul rând. Infamia în­seamnă că în numele ideii unei lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pie­rit, în numele unei idei umaniste, să cons­truieşti lagăre şi să le ascunzi exis­tenţa, distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o lume mai bună“.

Textul de mai sus este prefata mea  la volumul lui Igor Caşu “Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956″, apărut recent la Editura Cartier. A fost publicat in editia scrisa a revistei “22″:

http://www.revista22.ro/salvarea-memoriei-38463.html

http://www.bestseller.md/dusmanul-de-clasa-represiuni-politice-autor-igor-casu.html

PS Cu un an in urma, pe 1 martie 2013, a demarat “Dosarul Stalin” pe platforma “Contributors”. Un an in care s-a dovedit, daca mai era nevoie, ca fantoma “genialissimului generalissim” continua sa bantuie Europa. Vladimir Putin este copilul culturii politice a politiei secrete staliniste. Idolii sai sunt Feliks Dzerjinski si Iuri Andropov. Este fidel logicii imperialismului stalinist. Ceea ce apare ca absurd in viziunea unei lumi democratice, guvernata de dreptul international, este cat se poate de logic in universul unui don Corleone cu nostalgii staliniste. Impreuna cu Marius Stan, excelent politolog, istoric si bun prieten, voi publica un volum “Dosarul Stalin” la editura Curtea Veche.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/a-murit-parintele-popoarelor-doliul-lui-ion-iliescu-moscova-martie-1953/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/exor%c2%adcism-prin-cunoastere-despre-teroare-si-rezistenta-in-moldova-sovietizata/


Mistica “luptei de clasa” si tragedia Moldovei sovietizate

17/02/2014

Soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă. Vasile Botnaru în dialog cu Igor Cașu.Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

„Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”, astfel se întitulează un nou volum lansat joi seară la Chișinău de istoricul comunismului Igor Cașu. Un volum care, în cuvintele altui istoric cu origini basarabene, profesorul american Vladimir Tismăneanu, va umple „un gol istoriografic regretabil și nejustificat”. Cartea adresată în primul rând generației tinere atinge și soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă, cum i-a spus într-un interviu lui Vasile Botnaru istoricul Igor Cașu.

Europa Liberă: Când preluați terminologia torționarilor, „Dușmanul de clasă”, riscați să nu fiți înțeleși de oamenii care nu văd ghilimelele de rigoare. Sau, în felul acesta, de fapt, intrigați cititorul care singur să dezmintă această impresie, răsfoind cartea?
Igor Cașu: „Este o invitație, într-adevăr, după cum spuneți, să parcurgă această carte. Cred că senzația, pe care poate să o aibă cineva, atunci când vede titlul, imediat se evaporează, dacă începe să parcurgă cuprinsul, când vede că este vorba de execuții în masă, de înfometare, deportări și așa mai departe. Referitor la acest termen, „dușmanul de clasă”, această expresie, de fapt, în această carte am încercat să arăt, cum a evoluat de-a lungul timpului, din 1917 până la congresul XX al partidului din 1956, cum a evoluat identificarea dușmanului, cine a fost acest dușman de clasă. Și, de fapt, un răspuns simplu ar fi că practic toți erau dușmani de clasă sau erau pasibili de a fi etichetați ca atare, inclusiv cei mai loiali membri ai partidului. Dacă vorbim de marea teroare din 1937-1938, imediat, în perioada următoare, asistăm la transformarea torționarilor în victime. Chiar ei, începând cu [Nicolai] Ejov, dar și la nivel local, în RSSM, un Ivan Șirokii și așa mai departe.”Europa Liberă: Mai era un termen, „dușmani ai poporului„ care reverberează chiar și acum în Rusia. Unde sunt rădăcinile acestei atitudini față de cetățenii care nu se înregimentează?

Igor Cașu: „Termenul în sine este mai vechi fie în formula „dușman de clasă”, fie în formula „dușmanul poporului”, de fapt, a doua este cea mai veche, o înregistrăm încă în perioada marii revoluții franceze. În ceea ce privește „dușmanul de clasă”, este o invenție a regimului sovietic, bolșevic și, dacă vorbim de această perioadă formativă a regimului, „dușmanul de clasă” a fost expresia care a dominat din 1917 până în 1953. Cum evoluează acest termen? Inițial, sub termenul acesta de „klasovo ciujdâie elementî” sau „klasovo ciujdâi vrag”, el domină în discursul politic sovietic. Inclusiv în Basarabia, avem perioada 1940-1941, chiar pregătesc un volum pe această temă și termenul care apare este acesta, „klasovo ciujdâi vrag”,  nu „vrag naroda”. Deci  „vrag naroda” (dușmanul poporului) a fost mai rar folosit.”

Europa Liberă: Există riscul să reapară această atitudine față de anumite clase sau anumiți reprezentanți?

Igor Cașu: „Eu cred că în perioada post-sovietică, mai ales, în Rusia, dar nu numai, recent și la noi, până în 2009, exista această tentație și unii chiar au folosit-o. Unii actori politici au folosit această terminologie de inspirație sovietică sau care vine de pe filiera sovietică, bolșevică, însă s-au schimbat puțin accentele. Dacă înainte se spunea de „dușmanul de clasă”, acum se vorbește de „dușmanul națiunii”, de faptul că nu ești patriot și așa mai departe. Deci este această continuitate, cu o ușoară schimbare de expresie. Dar rămâne același calapod, aceeași optică de a-i eticheta pe cei care nu sunt de acord cu viziunea statului sau a unui partid politic.”

Europa Liberă: Mulți dintre descendenții familiilor în care existau dușmani de clasă, dușmani ai poporului, erau stigmatizați, nu aveau cum să facă o carieră pe timpul sovietic și nici nu îndrăzneau să se reabiliteze. Dumneavoastră pentru oamenii aceștia scrieți sau nu doar pentru ei?

Igor Cașu: „Sigur că am scris și pentru ei, dar, așa cum am menționat în introducere, am scris, în primul rând,  pentru generația tânără. Dacă vreți, este o carte care e adresată, în primul rând, tineretului și țintește întreruperea procesului de reproducere a nostalgiei față de comunism la generațiile care nu au cunoscut acest fenomen. Cu cei care au cunoscut, nu avem cum să ne luptăm pentru că este vorba de viața lor și așa mai departe.

Dar, referitor la începutul întrebării dumneavoastră, în perioada stalinistă, dacă o rudă, un părinte, în mod special, era calificat, la un moment dat, dușman de clasă sau vrag naroda, dușman al poporului, practic era imposibil ca urmașii lui să acceadă în elita de partid sau să devină profesor și așa mai departe, deci, elita în sensul cel mai larg al cuvântului. Excepție fac doar militarii care au fost reabilitați în timpul războiului. Știm foarte bine, foarte mulți generali, circa 40 de mii de ofițeri din Armata roșie au fost victime ale marii terori, nu înseamnă neapărat execuție, înseamnă internarea în lagăr de concentrare, acești militari au fost reabilitați imediat. Dar în ceea ce-i privește pe ceilalți, practic copiii lor au trebuit să poarte această pecete.

După 1953 lucrul acesta nu devine neapărat un handicap în accederea pe scara ierarhică, avem exemplul cel mai reprezentativ, [Mihail] Gorbaciov și [Boris] Elțin. Fiecare dintre ei au un bunic care a suferit în perioada marii terori , au fost arestați și pe urmă au fost achitați, dar însuși faptul a rămas. Dacă vreți un exemplu din RSSM, este vorba de Semion Grosu, el provine dintr-o familie și a fost o anchetă la începutul anilor ʾ70 pe această chestiune, că el provine dintr-o familie de culaci. Dar iarăși lucrul acesta nu a pus capăt carierei lui pentru că avea protectori foarte serioși și aici mă refer, în primul rând, la Ivan Ivanovici Bodiul și poate odată Petru Chirilovici Lucinschi va spune mai mult despre acest lucru pentru că era secretar pe ideologie atunci.”

Europa Liberă: Totodată, acești oameni, la care faceți trimitere, au tratat cu simpatie foștii călăi.

Igor Cașu: „Aici putem vorbi pe scurt despre așa-numitul sindrom Stockholm în care victima interiorizează, dacă vreți, atitudinea puterii, a torționarului. Și vă dau un exemplu cu [Vladimir] Voronin. Voronin este tot dintr-o familie în care rudele sale nu erau neapărat foarte loiale regimului, ca să nu spun despre bunicul său, Isidor Sârbu care pleacă după 1944 în România – și Voronin a recunoscut lucrul acesta în direct la În Profunzime cu Lorena Bogza, acum câțiva ani – că el a plecat în România, bunicul său, pentru că a fost etichetat de sovietici drept trădător.

Și, a propos, în această carte am și un studiu extins despre soarta lui Isidor Sârbu. Este un caz reprezentativ de represiune în anii ʾ30 în Transnistria, practic 10 ani de zile el este hărțuit, și el, și familia sa pe motiv că Corjova, localitatea sa de baștină, din Dubăsari, pe maul Nistrului, este inclusă din 1933 în regiunea de frontieră, unde trebuia să fie un sistem aparte de pașapoarte și așa mai departe, trebuiau să fie eliminate anumite persoane care nu inspirau încredere regimului.

Deci, Voronin, din acest punct de vedere, dacă vedem evoluția sa ulterioară, nu suferă din cauza acestui handicap și, probabil că, faptul că avea un bunic tratat drept trădător de sovietici l-a determinat să acționeze cu anumit exces de zel și a fost foarte vulnerabil. Observăm lucrul acesta la un moment dat în anii ʾ70, când este promovat în Ungheni. Și am văzut documente de la comitetul de partid de acolo, el este, cred că, din această perioadă, inclus într-o listă de potențiali urmași ai lui Ivan Ivanovici Bodiul sau unul din cei care vor reprezenta elita din RSSM după plecarea lui Bodiul.”

Europa Liberă: Rezerva partidului.

Igor Cașu: „Exact. El face parte din eșalonul întâi al partidului. Probă a ceea ce spun eu este faptul că sunt o serie de încălcări pe care le face el acolo – distribuiri ilegale de apartamente. Am și publicat în „Adevărul” despre acest lucru și lucruri absolut documentate. Și, prin comparații cu încălcări similare făcute de alți lideri, el este lăsat basma curată și, din contra, chiar după jumătate de an după semnalarea acestei încălcări, este promovat în funcția de deputat în Sovietul Suprem, ceea ce însemna intrarea chiar în elită pentru că acolo erau reprezentați toți miniștrii, toți din CC [PCM] în care puterea avea încredere.”

Europa Liberă: Deci vorbim despre zisul fenomen Pavlik Morozov, care s-a dezis de familie, de tată, de dragul loialității și încrederii pe care să o cucerească în fața puterii?

Igor Cașu: „Exact. Este vorba, în general, de competiția aceasta dintre partid-stat-școală-familie. Întotdeauna a existat această competiție. Și în prima perioadă a regimului observăm că familia este văzută ca purtătoare a valorilor burgheze, dacă vreți, ca o oază în care statul nu poate pătrunde, nu poate controla totalmente educația copiilor, a tinerei generații care trebuia să construiască comunismul. Întotdeauna a existat această problemă. Stalin, când a văzut, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, că distrugerea familiei duce la descreșterea natalității și, în condițiile începutului unui război, era nevoie de un suport demografic care să suplinească armata roșie, recruții, se revine la reabilitarea familiei. Și acesta este un compromis care va aveau urmări grave pentru regim, în durată lungă pentru că familia va câștiga acest duel cu statul. Pentru că prin familie se va reveni la valorile anti-Pavlik Morozov, în care valorile familiei aveau prioritate în fața celor ale partidului, ale statului, ale comunității, în general.”

Interviu transmis la postul de radio Europa Libera.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers