Un autentic luptator pentru libertate: Werner Sommerauer (1936-2014)

05/04/2014

 

Am primit o veste trista de la prietenul meu Mircea Sevaciuc. Imi fac aici datoria morala de a omagia memoria unui veritabil luptator pentru libertate si democratie:

Luptatorului pentru libertate – Werner Sommerauer a murit!

Tenacele luptator anticomunist pentru respectarea drepturile Omului  –  Werner Sommeraurer, decanul de varsta al <Novembristilor> a incetat din viata  in ziua de 2 aprilie 2014. Moartea a survenit in somn.  S-a nascut in Brasov in 1936 iar  in ziua de 14 februarie a implinit varsta de 78 de ani. Va fi inmormantat la Biserica Cuvioasa Parascheva din Triaj.

Un fragment: “Sommerauer are ideea lui: trage covorul roşu din casa scărilor până afară. „Să poată intra oamenii, să se simtă bine!” Apoi vede trei tineri care vor să monteze un hidrant. Îi întreabă pentru ce. Vor să dea jos tablourile lui Nicolae şi Elena: sunt puse prea sus, nu ajung la ele. Îi ajută şi se bucură când jetul de apă îşi atinge ţintele. Cad şi candelabrele. Băieţii râd şi Werner Sommerauer râde cu ei de parcă i-ar cunoaşte de-o viaţă.”   Vol.”!5 Noiembrie 1987-Ziua Demnitatii” Autor Mircea Sevaciuc

http://www.evz.ro/a-murit-werner-sommerauer-eroul-anticomunist-torturat-de-fostul-deputat-psd-ristea-priboi.html

 


Exorcism prin cunoaştere: Despre teroare şi rezistenţă în Moldova sovietizată

05/03/2014

Igor Caşu a scris o carte extrem de ne­ce­sară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor to­talitare se împuţinează de la un an la al­tul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că, în absenţa unui exor­cism prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul co­lec­tiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i în­șele pe cei care nu-şi exercită suficient sim­ţul critic: „Această carte este adre­sa­tă de aceea mai mult generaţiei tinere de­cât nostalgicilor din generaţiile mai în vâr­stă. Ti­nerilor, în rândurile cărora asis­tăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi ma­jo­ri­tatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub co­munism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva“.

Teza principală, cu care sunt in­tegral de acord, susţine con­ti­nui­tatea statului ideocratic-po­liţist, a unui despotism pentru care orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „… re­pre­siu­nea poli­tică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice ma­nifestare mai mult sau mai puţin des­chisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin“.

Există şi în România destui care, fie din ci­nism, fie din crasă ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide con­fruntări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă anumite ca­tegorii ale tineretului de azi vor cum­va să se re­vină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răs­pun­dă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pen­tru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin în­fometare pentru că nu a manifestat dra­­goste neţărmurită faţă de «marele Sta­lin» şi cauza dictaturii proleta­ria­tului, de fapt a unei clici cinice de la con­du­cere? Sau să fie de acord cu exe­cu­ta­rea imediată a părinţilor şi bunicilor pen­tru simplul fapt că aceştia deţineau câ­te­va hectare de pământ pentru a-şi în­tre­ţine cinstit, prin muncă asiduă, fa­mi­lia? Sau să fie executate rude care au fost prin vo­ia sorţii lideri de comunitate în pe­rioada interbelică sau membri ai par­ti­delor politice?“. Întrebările sunt cât se poa­te de pertinente şi invită la luci­di­ta­te isto­rică şi decenţă etică. Ar putea fi pu­se şi celor care, în România ori aiurea, se ob­sti­nează să ne vorbească despre „di­men­siu­nea po­zi­tivă“ a comunismului: me­ciu­rile de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geo­lo­gice şi pro­ducţia de cocs pe cap de lo­cui­tor…

Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii publice. Negarea cri­minalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist şi comunist, ţine de ceea ce gân­di­torul român Andrei Pleşu a diagnosticat drept „obscenitatea publică“. O demo­cra­ţie fără memorie este una lipsită de fun­dament, sortită să repete multe dintre ero­rile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea postcomunistă.

Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, vis­ceral opus statului de drept, desconsiderat şi atacat drept un „moft burghez“. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit RASSM (Re­publica Autonomă Sovietică Socialistă Mol­dovenească) în stânga Nistrului şi apoi Ba­sarabia-RSSM, a urmărit copierea me­ca­nică a modelului bolşevic: militarist, auto­ritar, vertical, ultracentralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideo­logia era singura sursă de pseudo­le­gi­timitate. Iar această ideologie era echi­va­lentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului“, cu ale ei imprevizibile, ame­ţitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cu­nos­cător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aro­niană. Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate im­per­sonală, pe social în detrimentul po­li­ti­cu­lui, ca şi cum cele două ar putea fi cumva se­parate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, ne­glijăm chiar natura sistemului. Iar po­liticul era el însuşi impregnat de ideo­lo­gie.

Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici“ (obiec­tivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor co­muniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori stal­i­niste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poţi citi fără să fii şocat paginile despre ororile din anii de după război.

Cine crede că moartea lui Stalin a trans­format sistemul se înşală. Evident, a avut loc o „înmuiere“, prin comparaţie cu te­roarea isterică din anii dictatorului ab­solut, dar instituţiile au rămas aceleaşi. Fas­cinantă mi se pare analiza perioadei mar­cată de Raportul Secret, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului pe­trecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul desta­li­ni­ză­rii, dar şi începutul unei restalinizări parţiale, odată ce regimul înţelege că cri­minalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să delegitimeze întreg sis­te­mul comunist“.

Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: no­menclatura intră în panică, se teme că în­treg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul şi anar­hia“. Sunt denunţate „stihia mic-bur­gheză“ şi „liberalismul putred“. Cazul Re­publicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spu­nea Boris Souvarine despre URSS) lu­mi­nează dinamica politică şi intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni“.

Poststalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parţială a moş­te­nirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel, când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul re­pre­siu­nilor postbelice? În ultimul capitol al lu­crării atât de importante, Igor Caşu res­pinge, cu argumente documentare im­pa­rabile, mitul unei liberalizări reale. Is­to­ria pe care o propune Igor Caşu este una com­prehensivă, totală, care refuză frag­men­tarizările reducţioniste. Evident că au exis­tat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluţie de con­tinuitate, deci într-o veritabilă discon­tinuitate în privinţa permanentei re­pre­siuni. Faptul că se evidenţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schim­bările iniţiate de Mihail Gorbaciov (şi, chiar atunci, cu multe ezitări şi reculuri), re­prezintă o schimbare de paradigmă in­terpretativă. Aici văd eu similitudinea din­tre abordarea propusă de Igor Caşu şi ace­ea din Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru analiza dictaturii co­mu­niste din România.

Deopotrivă erudită şi accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil şi nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui „n-am ştiut“ ori „nu cu­nosc subiectul“. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu înseamnă o re­cu­pe­rare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lo­vi­nes­cu şi Nadejda Mandelstam l-au numit sal­varea memoriei. Închei această scurtă pre­faţă reluând cuvintele marelui scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infamiei o constituie secolul XX cu ale sale lagăre de concentrare – cele sovietice în primul rând. Infamia în­seamnă că în numele ideii unei lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pie­rit, în numele unei idei umaniste, să cons­truieşti lagăre şi să le ascunzi exis­tenţa, distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o lume mai bună“.

Textul de mai sus este prefata mea  la volumul lui Igor Caşu “Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956″, apărut recent la Editura Cartier. A fost publicat in editia scrisa a revistei “22″:

http://www.revista22.ro/salvarea-memoriei-38463.html

http://www.bestseller.md/dusmanul-de-clasa-represiuni-politice-autor-igor-casu.html

PS Cu un an in urma, pe 1 martie 2013, a demarat “Dosarul Stalin” pe platforma “Contributors”. Un an in care s-a dovedit, daca mai era nevoie, ca fantoma “genialissimului generalissim” continua sa bantuie Europa. Vladimir Putin este copilul culturii politice a politiei secrete staliniste. Idolii sai sunt Feliks Dzerjinski si Iuri Andropov. Este fidel logicii imperialismului stalinist. Ceea ce apare ca absurd in viziunea unei lumi democratice, guvernata de dreptul international, este cat se poate de logic in universul unui don Corleone cu nostalgii staliniste. Impreuna cu Marius Stan, excelent politolog, istoric si bun prieten, voi publica un volum “Dosarul Stalin” la editura Curtea Veche.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/a-murit-parintele-popoarelor-doliul-lui-ion-iliescu-moscova-martie-1953/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/exor%c2%adcism-prin-cunoastere-despre-teroare-si-rezistenta-in-moldova-sovietizata/


Mistica “luptei de clasa” si tragedia Moldovei sovietizate

17/02/2014

Soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă. Vasile Botnaru în dialog cu Igor Cașu.Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

„Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”, astfel se întitulează un nou volum lansat joi seară la Chișinău de istoricul comunismului Igor Cașu. Un volum care, în cuvintele altui istoric cu origini basarabene, profesorul american Vladimir Tismăneanu, va umple „un gol istoriografic regretabil și nejustificat”. Cartea adresată în primul rând generației tinere atinge și soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă, cum i-a spus într-un interviu lui Vasile Botnaru istoricul Igor Cașu.

Europa Liberă: Când preluați terminologia torționarilor, „Dușmanul de clasă”, riscați să nu fiți înțeleși de oamenii care nu văd ghilimelele de rigoare. Sau, în felul acesta, de fapt, intrigați cititorul care singur să dezmintă această impresie, răsfoind cartea?
Igor Cașu: „Este o invitație, într-adevăr, după cum spuneți, să parcurgă această carte. Cred că senzația, pe care poate să o aibă cineva, atunci când vede titlul, imediat se evaporează, dacă începe să parcurgă cuprinsul, când vede că este vorba de execuții în masă, de înfometare, deportări și așa mai departe. Referitor la acest termen, „dușmanul de clasă”, această expresie, de fapt, în această carte am încercat să arăt, cum a evoluat de-a lungul timpului, din 1917 până la congresul XX al partidului din 1956, cum a evoluat identificarea dușmanului, cine a fost acest dușman de clasă. Și, de fapt, un răspuns simplu ar fi că practic toți erau dușmani de clasă sau erau pasibili de a fi etichetați ca atare, inclusiv cei mai loiali membri ai partidului. Dacă vorbim de marea teroare din 1937-1938, imediat, în perioada următoare, asistăm la transformarea torționarilor în victime. Chiar ei, începând cu [Nicolai] Ejov, dar și la nivel local, în RSSM, un Ivan Șirokii și așa mai departe.”Europa Liberă: Mai era un termen, „dușmani ai poporului„ care reverberează chiar și acum în Rusia. Unde sunt rădăcinile acestei atitudini față de cetățenii care nu se înregimentează?

Igor Cașu: „Termenul în sine este mai vechi fie în formula „dușman de clasă”, fie în formula „dușmanul poporului”, de fapt, a doua este cea mai veche, o înregistrăm încă în perioada marii revoluții franceze. În ceea ce privește „dușmanul de clasă”, este o invenție a regimului sovietic, bolșevic și, dacă vorbim de această perioadă formativă a regimului, „dușmanul de clasă” a fost expresia care a dominat din 1917 până în 1953. Cum evoluează acest termen? Inițial, sub termenul acesta de „klasovo ciujdâie elementî” sau „klasovo ciujdâi vrag”, el domină în discursul politic sovietic. Inclusiv în Basarabia, avem perioada 1940-1941, chiar pregătesc un volum pe această temă și termenul care apare este acesta, „klasovo ciujdâi vrag”,  nu „vrag naroda”. Deci  „vrag naroda” (dușmanul poporului) a fost mai rar folosit.”

Europa Liberă: Există riscul să reapară această atitudine față de anumite clase sau anumiți reprezentanți?

Igor Cașu: „Eu cred că în perioada post-sovietică, mai ales, în Rusia, dar nu numai, recent și la noi, până în 2009, exista această tentație și unii chiar au folosit-o. Unii actori politici au folosit această terminologie de inspirație sovietică sau care vine de pe filiera sovietică, bolșevică, însă s-au schimbat puțin accentele. Dacă înainte se spunea de „dușmanul de clasă”, acum se vorbește de „dușmanul națiunii”, de faptul că nu ești patriot și așa mai departe. Deci este această continuitate, cu o ușoară schimbare de expresie. Dar rămâne același calapod, aceeași optică de a-i eticheta pe cei care nu sunt de acord cu viziunea statului sau a unui partid politic.”

Europa Liberă: Mulți dintre descendenții familiilor în care existau dușmani de clasă, dușmani ai poporului, erau stigmatizați, nu aveau cum să facă o carieră pe timpul sovietic și nici nu îndrăzneau să se reabiliteze. Dumneavoastră pentru oamenii aceștia scrieți sau nu doar pentru ei?

Igor Cașu: „Sigur că am scris și pentru ei, dar, așa cum am menționat în introducere, am scris, în primul rând,  pentru generația tânără. Dacă vreți, este o carte care e adresată, în primul rând, tineretului și țintește întreruperea procesului de reproducere a nostalgiei față de comunism la generațiile care nu au cunoscut acest fenomen. Cu cei care au cunoscut, nu avem cum să ne luptăm pentru că este vorba de viața lor și așa mai departe.

Dar, referitor la începutul întrebării dumneavoastră, în perioada stalinistă, dacă o rudă, un părinte, în mod special, era calificat, la un moment dat, dușman de clasă sau vrag naroda, dușman al poporului, practic era imposibil ca urmașii lui să acceadă în elita de partid sau să devină profesor și așa mai departe, deci, elita în sensul cel mai larg al cuvântului. Excepție fac doar militarii care au fost reabilitați în timpul războiului. Știm foarte bine, foarte mulți generali, circa 40 de mii de ofițeri din Armata roșie au fost victime ale marii terori, nu înseamnă neapărat execuție, înseamnă internarea în lagăr de concentrare, acești militari au fost reabilitați imediat. Dar în ceea ce-i privește pe ceilalți, practic copiii lor au trebuit să poarte această pecete.

După 1953 lucrul acesta nu devine neapărat un handicap în accederea pe scara ierarhică, avem exemplul cel mai reprezentativ, [Mihail] Gorbaciov și [Boris] Elțin. Fiecare dintre ei au un bunic care a suferit în perioada marii terori , au fost arestați și pe urmă au fost achitați, dar însuși faptul a rămas. Dacă vreți un exemplu din RSSM, este vorba de Semion Grosu, el provine dintr-o familie și a fost o anchetă la începutul anilor ʾ70 pe această chestiune, că el provine dintr-o familie de culaci. Dar iarăși lucrul acesta nu a pus capăt carierei lui pentru că avea protectori foarte serioși și aici mă refer, în primul rând, la Ivan Ivanovici Bodiul și poate odată Petru Chirilovici Lucinschi va spune mai mult despre acest lucru pentru că era secretar pe ideologie atunci.”

Europa Liberă: Totodată, acești oameni, la care faceți trimitere, au tratat cu simpatie foștii călăi.

Igor Cașu: „Aici putem vorbi pe scurt despre așa-numitul sindrom Stockholm în care victima interiorizează, dacă vreți, atitudinea puterii, a torționarului. Și vă dau un exemplu cu [Vladimir] Voronin. Voronin este tot dintr-o familie în care rudele sale nu erau neapărat foarte loiale regimului, ca să nu spun despre bunicul său, Isidor Sârbu care pleacă după 1944 în România – și Voronin a recunoscut lucrul acesta în direct la În Profunzime cu Lorena Bogza, acum câțiva ani – că el a plecat în România, bunicul său, pentru că a fost etichetat de sovietici drept trădător.

Și, a propos, în această carte am și un studiu extins despre soarta lui Isidor Sârbu. Este un caz reprezentativ de represiune în anii ʾ30 în Transnistria, practic 10 ani de zile el este hărțuit, și el, și familia sa pe motiv că Corjova, localitatea sa de baștină, din Dubăsari, pe maul Nistrului, este inclusă din 1933 în regiunea de frontieră, unde trebuia să fie un sistem aparte de pașapoarte și așa mai departe, trebuiau să fie eliminate anumite persoane care nu inspirau încredere regimului.

Deci, Voronin, din acest punct de vedere, dacă vedem evoluția sa ulterioară, nu suferă din cauza acestui handicap și, probabil că, faptul că avea un bunic tratat drept trădător de sovietici l-a determinat să acționeze cu anumit exces de zel și a fost foarte vulnerabil. Observăm lucrul acesta la un moment dat în anii ʾ70, când este promovat în Ungheni. Și am văzut documente de la comitetul de partid de acolo, el este, cred că, din această perioadă, inclus într-o listă de potențiali urmași ai lui Ivan Ivanovici Bodiul sau unul din cei care vor reprezenta elita din RSSM după plecarea lui Bodiul.”

Europa Liberă: Rezerva partidului.

Igor Cașu: „Exact. El face parte din eșalonul întâi al partidului. Probă a ceea ce spun eu este faptul că sunt o serie de încălcări pe care le face el acolo – distribuiri ilegale de apartamente. Am și publicat în „Adevărul” despre acest lucru și lucruri absolut documentate. Și, prin comparații cu încălcări similare făcute de alți lideri, el este lăsat basma curată și, din contra, chiar după jumătate de an după semnalarea acestei încălcări, este promovat în funcția de deputat în Sovietul Suprem, ceea ce însemna intrarea chiar în elită pentru că acolo erau reprezentați toți miniștrii, toți din CC [PCM] în care puterea avea încredere.”

Europa Liberă: Deci vorbim despre zisul fenomen Pavlik Morozov, care s-a dezis de familie, de tată, de dragul loialității și încrederii pe care să o cucerească în fața puterii?

Igor Cașu: „Exact. Este vorba, în general, de competiția aceasta dintre partid-stat-școală-familie. Întotdeauna a existat această competiție. Și în prima perioadă a regimului observăm că familia este văzută ca purtătoare a valorilor burgheze, dacă vreți, ca o oază în care statul nu poate pătrunde, nu poate controla totalmente educația copiilor, a tinerei generații care trebuia să construiască comunismul. Întotdeauna a existat această problemă. Stalin, când a văzut, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, că distrugerea familiei duce la descreșterea natalității și, în condițiile începutului unui război, era nevoie de un suport demografic care să suplinească armata roșie, recruții, se revine la reabilitarea familiei. Și acesta este un compromis care va aveau urmări grave pentru regim, în durată lungă pentru că familia va câștiga acest duel cu statul. Pentru că prin familie se va reveni la valorile anti-Pavlik Morozov, în care valorile familiei aveau prioritate în fața celor ale partidului, ale statului, ale comunității, în general.”

Interviu transmis la postul de radio Europa Libera.


Pledoarie pentru o memorie morala: Scrisoarea istoricului Dorin Dobrincu catre Sorin Iliesiu

13/02/2014

“Domnule Sorin Iliesiu,

Intrucat am primit de la dumneavoastra un email cu un text intitulat Declaraţie politică – apel moral…, adresat unor responsabili politici si/sau institutionali, as vrea sa ridic doar cateva probleme. In primul rand, nu pot uita ca dvs. ati fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, calitate in care ati asumat Raportul final in integralitatea lui. Ba mai mult, l-ati sustinut in mod public, inclusiv in anii 2006-2009/2010 (daca memoria nu ma insala inclusiv in unele emisiuni ale unor televiziuni altfel deloc binevoitoare cu activitatea Comisiei amintite). Si nu v-ati dezis nici de actiunile dlui Vladimir Tismaneanu in acei ani. Si nu v-ati dezis nici de activitatea colegilor dvs., membri sau experti ai Comisiei. In eventualitatea in care ati uitat, precizez ca eu insumi am lucrat ca expert in cadrul Comisiei. Asadar, nu reusesc sa inteleg cum de o activitate buna timp de mai multi ani a devenit pur si simplu rea in ultimul timp. Si nu reusesc sa inteleg cum de presedintele, membrii si expertii Comisii erau merituosi in primii ani, dar nu au mai fost dupa aceea, ba dimpotriva, si tot cu referire la aceeasi activitate.

Si la cine apelati acum pentru condamnarea „exclusiv morală” a comunismului? La primul ministru in exercitiu, care a calcat pe memoria victimelor comunismului, aratandu-se pur si simplu vrajit de Che Guevara, cel care a insangerat Cuba alaturi de Fidel Castro tocmai in numele comunismului pe care il vreti condamnat? Este plin internetul de fotografii si de inregistrari video cu dl Victor Ponta purtand la diverse manifestari publice cand un tricou pe care este imprimat chipul lui Che Guevara, cand o sapca avand o stea rosie in partea din fata, ceea ce ne aminteste de Mao Zedong, din cauza caruia au murit zeci de milioane de oameni in China, dupa cum au demonstrat istoricii preocupati de subiect. Mai mult, il veti gasi pe dl Ponta alaturi de Radu Mazare, acesta din urma purtand frecvent o bereta rosie. Este vorba de acelasi domn Mazare care, asa cum probabil stiti, cu o alta ocazie a defilat pe o scena, la o prezentare de moda, in uniforma de ofiter nazist, ceea ce a dat nastere unor binevenite proteste internationale. De asemenea, din cate stiu, dl Ponta nu s-a dezis niciodata de actiunile lui Ion Iliescu, cel care a fost nu doar un activist comunist de frunte, dar si responsabil de multe dintre actiunile care au tinut Romania in loc dupa 1989, cand nu impins-o inapoi in trecutul de care incerca sa se desprinda. Tara, nu fostul presedinte. Sa va amintesc de utilizarea metodelor comuniste de instigare a unor categorii de populatie impotriva altora in 1990, dar si dupa aceea? Este nevoie sa va amintesc de reprimarea violenta a manifestatiei din Piata Universitatii, in iunie 1990? In privinta prezentului, probabil ati observat si dvs. ca atunci cand sunt sedinte (importante ?) ale formatiunii politice din care dnii Ponta si Iliescu fac parte, ei apar impreuna, deseori chiar la prezidiu. Ceea ce ne spune multe.

Si unde vreti sa aiba loc aceasta condamnare? In Parlamentul Romaniei? Din cate am aflat acolo exista deja o majoritate a partidului domnilor Ponta si Iliescu. Presupun ca stiti chiar mai bine acest fapt, intrucat va desfasurati activitatea alaturi de atat de numerosii „reprezentanţi ai poporului român”. De ce credeti ca acesti oameni, care isi fac un titlu de glorie din a se fi „descurcat” si inainte de 1989, dar si dupa, vor proceda altfel decat la 18 decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu asuma Raportul final si condamna oficial regimul comunist din Romania ca „ilegitim si criminal”? Va mai amintiti spectacolul trist derulat atunci de cei care nu ar fi vrut ca acea condamnare sa aiba loc? Am fost amandoi atunci in Parlament, alaturi de colegii nostri din Comisie, si am vazut nemijlocit ce s-a intamplat. Dar prin intermediul televiziunilor au vazut si acei cetateni romani care au vrut sa vada. Nu doar Vadim Tudor si membrii partidului sau – care la randul lor sustineau ca „reprezentau poporul roman” – au fost impotriva Raportului final si a condamnarii oficiale a comunismului, ci si multi dintre fostii comunisti (re)vopsiti in culorile social-democrate.

Si cu cine vreti sa faceti aceasta actiune? Amintiti de Academia Romana. Va fac insa atent asupra faptului ca presedintele de atunci al Sectiei de Stiinte Istorice, din cadrul amintitului for, dl Alexandru Zub, a fost coleg cu dvs. in Comisie, si tot la fel ca dvs. si-a asumat Raportul final. Nu am cunostinta sa se fi dezis de ceea ce a asumat. Vreti cumva sa o faceti cu Dinu C. Giurescu, la randul sau membru al amintitei Sectii de Stiinte Istorice, dar si al Parlamentului, propulsat acolo ca urmare a prestatiei sale la Antena 3, prin intermediul partidului condus de un securist dovedit (si de CNSAS, si de instanta)? Ma refer la Dan Voiculescu , fireste. De fapt, insusi dl Giurescu a avut o relatie deloc onorabila cu Securitatea, dupa cum reiese, daca am inteles bine, dintr-o adeverinta eliberata relativ recent de CNSAS.

Ma opresc aici, nu inainte de a preciza ca sunt de acord ca este de dorit, de fapt este indispensabil sa avem memorie. Si pe cat posibil nu selectiva. Si pe cat posibil morala…

Cu ganduri bune,

Dorin Dobrincu”

Text publicat pe platforma LaPunkt.ro:

http://www.lapunkt.ro/2014/02/13/scrisoare-catre-sorin-iliesiu/


Impotriva mistificarilor si calomniei: Germina Nagâţ ii raspunde lui Marius Oprea

29/01/2014

Un text important pentru limpezirea climatului public este raspunsul oferit de Germina Nagâţ, directoarea Departamentului de Investigatii din cadrul CNSAS, lui Marius Oprea care, in revista “Observator Cultural”, a publicat doua articole in care punea sub semnul intrebarii integritatea ei profesionala si morala. Sunt convins ca a fost si este extrem de dureros pentru o persoana  cunoscuta prin neabatut curaj moral si o admirabila probitate sa fie supusa acestui ignobil tratament. O asigur, inca o data, pe Germina Nagâţ de deplina, indefectibila mea solidaritate. (VT)

Pentru informarea corectă a celor de bu­nă-credinţă şi cu speranţa – palidă, ce-i drept – că pot stăvili cumva şuvoiul de informaţii eronate, inepţii şi calomnii din care se compun articolele „Dinu C. Giurescu în faţa prostiei“ şi „Pentru Germina Nagâţ, Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei“, texte apărute în revista dumneavoastră sub semnătura lui Marius Oprea, fac următoarele precizări, pe care vă solicit să le publicaţi, în virtutea dreptului la replică:

1.  Deconspirarea informatorilor de către CNSAS nu se face „cu temă“, ci cu temei legal, mai precis în virtutea unei legi la alcătuirea şi promulgarea căreia Marius Oprea a contribuit direct şi substanţial. În cazul domnului Dinu C. Giurescu, nota de constatare s-a emis din oficiu, conform prevederilor art. 3, lit. B, din OUG 24/2008, care-i impune Consiliului obligaţia de a-i verifica pe membrii Parlamentului României. Or, după cum cred că ştie toată lumea – mai puţin Marius Oprea –, domnul Giurescu este deputat în funcţie, din partea Partidului Conservator. Suplimentar, CNSAS avea şi obligaţia de a da un răspuns cererii prin care doamna Mirela Corlăţan a solicitat, în 2011, verificarea tuturor membrilor Academiei Române. Vă asigur că nici o persoană din instituţie, indiferent în ce departament ar lucra, nu-şi poate permite să verifice relaţia cu Se­curitatea doar în funcţie de „mărimea numelui“ cuiva. Cu riscul de a-i dezamăgi pe conspiraţionişti, reuşim să deconspirăm – sau nu! – fiindcă aplicăm legea exact aşa cum a fost scrisă, între alţii, şi de Marius Oprea. Faptul că, în România, instituţiile sînt discreditate şi funcţionarii sînt luaţi la întrebări atunci cînd efectele aplicării unei legi devin neplăcute pentru puternicii zilei e deja un truism. Dar să nu se aştepte nimeni ca eu sau colegii mei să ne cerem scuze public fiindcă respectăm legea.

2.  De la promulgarea legii CNSAS, în 2008 – repet, cu sprijinul nepreţuit al lui Marius Oprea –, instituţia a trimis în instanţă peste 2.100 de persoane, dintre care 1.245 sînt ofiţeri de Securitate şi Miliţie. Dacă 60% dintre procesele CNSAS îi privesc pe securişti şi miliţieni, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi justeţea afirmaţiei potrivit căreia Consiliul „îi toarnă la greu pe turnători şi îi apără cu fermitate pe securiştii care i-au racolat“. Nu ştiu dacă aceşti ofiţeri trimişi în instanţă şi de care (cu trei excepţii) m-am ocupat personal arată că „mi-am făcut cumva treaba“. Îi las pe alţii să cîntărească. Sînt totuşi nevoită să vă plictisesc cu cifre, fiindcă ele vorbesc despre efortul colegilor mei şi despre obrazul instituţiei, nu despre al meu. Cifrele contrazic flagrant teza lui Marius Oprea şi a altora, potrivit căreia „mărimea numelor“ deconspirate ar suplini lipsa obiectului muncii la CNSAS, în timp ce, în jurul securiştilor care apar în dosare, s-ar aşterne „o tăcere delicată“. Vizitaţi-ne, vă rog, sau citiţi măcar rapoartele anuale de activitate, postate pe site-ul instituţiei. Cu puţină bună-credinţă, veţi observa că nu apucăm să ne plictisim. Ne consolăm însă la gîndul că tăcerea asurzitoare din jurul acestei munci şi al riscurilor pe care le presupune e de preferat, fiind oricum mai „delicată“ decît ameninţările cu abrogarea legii (pe principiul „eu v-am făcut, eu vă omor“).

3. Din nou, aceeaşi lege pe care Marius Oprea ar trebui s-o ştie foarte bine ne împiedică „să avem grija ofiţerilor care l-au anchetat pe Dinu C. Giurescu“ sau „a activiştilor care i-au dat paşaport şi i-au spus scurt «cară-te»!“. Verificarea ofiţerilor de Secu­ritate se face numai dacă victimele solicită acest lucru sau dacă securiştii cu pricina deţin funcţii ori demnităţi publice. Pînă acum, domnul Dinu C. Giurescu nu a depus nici o cerere de verificare a ofiţerilor care l-au anchetat, însă o poate face oricînd. La fel poate proceda şi în cazul ofiţerilor care l-au recrutat.

4. Nu ştiu dacă nota de constatare emisă de Direcţia Investigaţii „a distrus un destin“, dar faptul că ea nu conţine „fragmente de dosar lipite anapoda“ poate fi verificat de orice persoană care se acreditează şi confruntă la faţa locului documentele originale cu informaţia dată publicităţii de CNSAS, prin adeverinţa postată pe site.

5. Despre faptul (incriminant?!) că instituţia nu ar fi apelat la expertiza lui Marius Oprea nici pro bono, nici altfel (precizarea mi se pare interesantă, în orice caz), reafirm public că i-am citit toate cărţile de­spre Securitate şi i-am obligat şi pe alţii s-o facă, atunci cînd şi-au exprimat dorinţa să lucreze la Direcţia Investigaţii. Totuşi, printre angajaţi şi mai ales printre membrii Colegiului au fost şi sînt destui care cunosc foarte bine epoca pe care o studiem. În plus, aşa cum am arătat deja, expertiza lui Marius Oprea s-a făcut simţită cu brio, în textul ambelor legi privind deconspirarea Securităţii. Regret însă că frustrarea de a nu fi fost solicitat şi-a găsit leacul în depoziţia pe care a dat-o în instanţă şi prin care l-a ajutat pe colonelul Nicolae Pa­raschiv, de la Securitatea Braşov, să cîştige procesul cu CNSAS. În nemernicia noastră, continuăm să credem că Nicolae Paraschiv a făcut poliţie politică. Din acest motiv, vom face recurs.

6. Despre trecutul meu „politic“ şi alegaţiile lui Marius Oprea, din care citez: „Doamna Nagâţ, care mă turna la UASCR în timpul facultăţii (şi poate nu doar acolo, pentru că nu întîmplător, din dosarul meu de anchetă, mi s-au dat doar nouă pagini, nici măcar propriile declaraţii, ca să nu spun de notele informative ale colegilor), are şi ea marea grijă a domnului profesor Dinu C. Giurescu“, am de făcut următoarele mărturisiri:

Am fost pionier, comandant de grupă şi locţiitor de comandant de unitate, am purtat însemne comuniste, trese, şnururi roşii şi bleu ciel, apoi am devenit membru UTC, în timpul liceului şi al facultăţii. N-am făcut nici un gest eroic, n-am împrăştiat manifeste, n-am distribuit revista Gîndirea printre colegi, n-am fost anchetată de Securitate, aşa cum au păţit Marius Oprea şi alţii pe care-i numeşte în „scrisoarea“ sa deschisă. N-am fost nici pe departe vreo eroină anticomunistă – în privinţa asta are dreptate. Recunosc public că mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea ca un autist, fără nici o ambiţie de a face carieră în România (de altfel, nici nu puteam, am zis mersi că am trecut de selecţia dosarelor la înscrierea în facultate). N-am visat niciodată la vreo schimbare de regim, ci doar la plecarea din ţară. Ultimii ani ai puterii lui Ceauşescu i-am suportat doar la gîndul că, după absolvire, vreuna dintre rudele mele risipite pe vreo trei continente mă va ajuta să plec. Pentru mine, România era o cauză pierdută. N-am trecut prin experienţele lui Marius Oprea, dar nici n-am turnat niciodată pe nimeni, nici la UASCR, nici „în altă parte“. Nu pretind nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar am dreptul să cer oricui, în virtutea bunului-simţ şi, eventual, a legilor care pedepsesc calomnia, să aducă probe atunci cînd publică despre mine astfel de mizerii. Pînă cînd dovezile vor ieşi la iveală, pentru cei nedumeriţi şi mai ales pentru cei de bună-credinţă, evoc o întîmplare din studenţie.

Mi-am petrecut anii de facultate într-un cerc foarte restrîns. Dintre cei 25 de studenţi cîţi erau într-un an de studiu la Filozofie, mi-au fost apropiate numai două persoane – prietena mea din liceu şi soţul meu. N-am făcut parte din nici o gaşcă, n-am fost la chefuri, şuete, „ceaiuri“ sau petreceri în cămin, n-am locuit altundeva decît acasă. N-am avut absolut nimic în comun cu Marius Oprea, nici la cursuri (era student la altă facultate), nici în timpul liber – din fericire pentru mine, constat acum. Ne-am intersectat accidental în 1988, cînd, împreună cu colegul lui de cameră, am încercat să pun în scenă, pentru festivalul de teatru studenţesc, o piesă de Matei Vişniec, imediat după „evaziunea“ scriitorului în Franţa. În vreo două-trei seri, nu mai mult, am repetat cu Sorin Matei piesa într-un act Ultimul Godot, în camera de cămin unde se afla şi Marius Oprea. Ştiam că Matei Vişniec era transfug, dar am propus totuşi piesa, fiindcă textul era excelent şi, la nevoie, puteam pretexta faptul că apăruse în revista Secolul 20. În ziua reprezentaţiei, profesorul Aculin Cazacu, despre care atunci credeam că e securistul acoperit al Facultăţii de Filozofie, m-a anunţat că piesa a fost scoasă din concurs şi că „aţi dat de dracu’, autorul e fugit“. M-a întrebat, aproape mîrîind, dacă am ales piesa cu bună ştiinţă. I-am răspuns, cît de senină am putut, că nu ştiam de fuga lui Vişniec şi că am luat textul dintr-o revistă tipărită legal în România. Mai departe nu s-a întîmplat nimic, n-a urmat nici o anchetă, n-am avut de suferit de pe urma acestei „ghiduşii“ pe care am comis-o cu Sorin Matei (nu cu Marius Oprea). Am trăit o vreme cu spaima difuză că ar putea urma ceva rău, că Aculin Cazacu ştia adevărul şi cineva „îi suflase“ cum au stat, de fapt, lucrurile, dar nimic mai mult. Recunosc că l-am bănuit pe Marius Oprea, procedînd prin eliminare: mă gîndeam că nici eu, nici Sorin Matei nu aveam interesul să ne turnăm singuri.

După ani de zile, citind dosare la CNSAS, mi-am dat seama că bănuiala mea fusese nedreaptă: în căminele de la Grozăveşti se instalau în mod curent microfoane. În iunie 2002, m-am întîlnit cu Marius Oprea la o conferinţă a Institutului Goethe şi am schimbat cîteva cuvinte despre dosarul lui, pe care-l căuta asiduu. I-am spus că şi eu aş fi vrut să-l văd, mai ales după povestea cu piesa lui Vişniec. Într-un acces de sinceritate, i-am mărturisit că l-am bănuit pe el şi că regretam acest lucru. Mi-a părut rău că-l suspectasem degeaba, tocmai pe el, şi am simţit nevoia să i-o spun. Asta a fost tot.

După unsprezece ani, din această banală discuţie, Marius Oprea a fabricat o dramoletă de prost-gust, cu mărturisiri înlăcrimate (în faţa a doi demnitari?!), o poveste delirantă şi ticăloasă, pe care a lansat-o public fără pic de ruşine. Pe ce căi a ajuns de la „îmi pare rău că te-am bănuit pe tine“ la „îmi cer iertare că te-am turnat“ numai Marius Oprea şi zeul Dionysos ar putea explica. În orice caz, pînă la clarificarea acestei oribile mistificări, le propun celor care îl cred necondiţionat, fără probe – desigur, e cuvîntul „vînătorului de securişti“ faţă de cuvîntul unui funcţionar oarecare –, propun deci grupului care, în curînd, se va numi probabil „Martorii lui Oprea“ să-şi exerseze puţin raţiunea: dacă n-am avut nimic de-a face cu el înainte de 1989 (cum pot confirma o mulţime de martori), nu l-am frecventat şi nu mi-a împărtăşit vreodată planurile faptelor lui de glorie, ce anume aş fi putut să torn eu de­spre Marius Oprea? Mai departe, dacă ştia că sînt „o activistă“ şi „o turnătoare“, de ce a tăcut atîţia ani, pînă la verificarea parlamentarului şi academicianului Dinu Giurescu (întîmplător, deputat PC şi coordonator al tezei sale de doctorat)? Din vara lui 2000, de cînd lucrez la CNSAS, Marius Oprea a fost, pe rînd, consilier al unui preşedinte de ţară (cel care şi-a încheiat mandatul declarîndu-se „învins de securişti“), consilier al unui prim-ministru, preşedinte al ICCMER şi membru în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Co­muniste din România (pentru aceeaşi Comisie lucrînd şi eu, dar ca expert). În toate aceste calităţi oficiale, Marius Oprea a avut acces în orice arhivă din România, inclusiv a Securităţii, a PCR sau a UASCR. Putea verifica pe oricine şi putea documenta orice turnătorie posibilă – cu condiţia ca ea să fi existat. Iarăşi, dacă a primit doar nouă file despre persoana lui, fiindcă „turnătoriile“ mele ar fi acoperite de SRI (cu tot ce decurge în mod logic de aici), reamintesc că Marius Oprea a avut, în toţi aceşti ani, şi are şi în prezent toate pîrghiile legale şi informale să mă deconspire, cu probe. În aşteptarea lor, adaug despre mine un singur lucru: mă consider un om norocos. Dosarele Securităţii pe care le citesc de atîţia ani nu mi-au schilodit mintea şi nu sînt nici atee. Dar pînă cînd justiţia divină o să-şi facă treaba, m-aş declara mulţumită şi cu testul poligraf.

http://www.observatorcultural.ro/DREPT-LA-REPLICA.-In-atentia-publicatiei-Observator-cultural*articleID_29731-articles_details.html


Mistificari, abjectii si adevar istoric: Tatal meu si tancurile Armatei Rosii

11/01/2014

Articolul despre siluirea istoriei autentice de catre dl Stelian Tanase a provocat un raspuns extrem de revelator din partea istoricului Petre Opris. Se descalcesc, in fine, firele unei campanii mentita sa ma compromita prin hiperbolizarea rolului tatalui meu in istoria dictaturii comuniste. Il reiau aici din revista online “LaPunkt”. Textul a aparut si pe forumul “Contributors”. Dl Opris a adaugat acolo amanunte pe care le public aici ca epilog. Titlul unei carti de Florin Gabrea pe care am citit-o inaintea plecarii mele din tara era “Frumos e numai adevarul”. Asa este. Minciuna este hidoasa.Mai ales cand este executata la comanda, ca parte a unui joc politic dezgustator. Cat ii priveste pe ceu care, recurgand la sofisme de trei parale, spun ca nu conteaza de fapt daca LT chiar a venit in Romania in 1944 sau 1945, ca ofiter in Armata Rosie (orin in divizia “Tudor Vladimirescu”), ca ar fi putut veni, ca a fi redactor la Radio Moscova era la fel de grav cu a fi secretar al CC al PCdR, etc, nu merita sa ne pierdem vremea cu ei. Experti in pamflete denigratoare, acesti vadimi vechi si noi se pot ocupa de orice, dar in dezbaterile istorice interventiile lor sunt caduce. (VT)

“Stimate domnule Tismăneanu, voi răspunde şi pe forumul dvs., indicând datele pe care le am la dispoziţie din anul 2003. Am descoperit întâmplător fişa respectivă, în timp ce căutam informaţii despre Organizaţia Tratatului de la Varşovia (teza mea de doctorat a avut acest subiect). Pentru cei care doresc să cunoască povestea articolului publicat în anul 2005 despre tatăl dumnevoastră, fac următoarele precizări: în revista “Arhivele Totalitarismului” există de foarte mult timp o rubrică permanentă de biografii. În anul 2004 am propus articolul “Leonte Tismăneanu (1913-1981)”, bazându-mă atât pe fişa descoperită la Arhivele Naţionale, cât şi pe informaţiile oferite de dumneavoastră în mai multe volume pe care le-aţi publicat în România în anii ’90. Articolul respectiv a apărut în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XIII, nr. 1-2 (46-47)/2005, p. 252-256. Regretatul istoric Gheorghe Buzatu a văzut ceea ce am publicat şi cred că nu a fost greu să semnaleze informaţiile respective liderului “Partidului România Mare”, care, la rândul său, a permis publicarea în ziarul “Tricolorul” a unui articol împotriva preşedintelui Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comunste din România, domnul Vladimir Tismăneanu. Din câte îmi aduc aminte, articolul a apărut în luna mai 2006, fără să cunosc nici un fel de detaliu în legătură cu intenţia domnului Corneliu Vadim Tudor. În altă ordine de idei, în perioada respectivă mă aflam sub jurământ şi am considerat că este bine să nu intervin în calitate de militar într-o dispută politică/politizată. Urmarea activităţii comisiei conduse de domnul Vladimir Tismăneanu se cunoaşte. Pe plan personal, am reuşit în perioada respectivă să finalizez teza de doctorat şi să o susţin la Universitatea din Iaşi (2 februarie 2008) deoarece, din anul 2006, regimul unor documente existente la Arhivele Naţionale ale României a fost schimbat în bine – graţie acţiunilor desfăşurate de membrii comisiei respective.

Stimate domnule profesor, Aceasta este povestea articolului cu pricina. Singurele informaţii pe care le mai am despre tatăl dumneavoastră le-am menţionat deja într-un volum pe care l-am publicat împreună cu domnul Gavriil Preda: “România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)”, vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 101-103. Acestea se referă la modul de susţinere a dizertaţiilor de către tatăl dvs., Paul Niculescu-Mizil, Grigore Cotovschi şi Constantin Borgeanu, pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţe (denumirea din epocă pentru doctorand). Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 127/1954, f. 2; 7; 9; 156-157. La 22 ianuarie 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş s-au opus categoric propunerii prezentate de Leonte Răutu privind susţinerea dizertaţiilor respective fără un examen prealabil, precum şi prezentării unor teze de doctorat de către Barbu Zaharescu, Ştefan Voicu, Mihai Frunză, Silviu Brucan şi Ion Rachmuth (aceştia nu îndeplineau “cerinţele titlului de candidat în ştiinţe”). Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 6/1955, f. 4. Atâta ştiu despre tatăl dumneavoastră. Deoarece nu a fost un activat în domeniul militar după întoarcerea sa în ţară, nu am încercat să aflu detalii despre biografia sa şi în perioada respectivă mă întrebam dacă voi reuşi să finalizez teza mea de doctorat. În cazul în care pot să vă mai ajut cu detalii despre perioada respectivă, cu mare plăcere vă stau la dispoziţie. Din Varşovia, cu cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, Petre Opriş

Afirmaţia despre venirea tatălui dvs. pe tancuri este o răutate utilizată în mod abject, fără respectarea adevărului istoric şi a memoriei persoanelor trecute în nefiinţă. Orice comentariu suplimentar ne aduce în zona mlaştinii în care se află politicienii din România. Despre fondul “D. Coliu” aud/citesc pentru prima dată de la dumneavoastră, iar despre aşa-zisul “activism” nu am nici un fel de date. O persoană care ştie mult mai bine decât mine situaţia membrilor nomenclaturii P.M.R./P.C.R. este doamna Nicoleta Ionescu-Gură.”

Epilog. Alte două amănunte: 1. Din câte îmi aduc aminte, am redactat acel articol la sfârşitul anului 2004. Din motive financiare, revista “Arhivele Totalitarismului” nr. 1-2/2005 a văzut lumina tiparului împreună cu nr. 3-4/2005, în decembrie 2005. Conducerea INST a primit bani de la Ministerul Culturii pentru editarea ambelor numere în ultimul moment. Nu a fost prima dată când revista institutului a apărut cu o întârziere de 4-5 luni.
2. Până acum a fost uşor pentru mine să-mi dau seama cine a citit articolul din revistă şi cine s-a mulţumit cu informaţiile trunchiate din ziarul “Tricolorul” sau de pe internet. În procesul de pregătire a revistei pentru publicare a apărut o problemă: la printarea pe calc a articolului meu a “dispărut” cu totul ultimul rând de pe prima pagină. Se mai întâmplă atunci când imprimanta nu este bine calibrată cu fişierele din computerul la care este conectată. Foaia de calc nu a mai fost verificată pentru a fi sesizate eventualele greşeli de paginare/editare şi cine citeşte articolul respectiv poate spune despre mine că nu ştiu limba română. Cu toate acestea, greşeala respectivă este pentru mine un indiciu care mă ajută să îmi dau seama dacă articolul a fost citit sau nu de către politicienii din România (şi nu numai ei), care denigrează memoria tatălui dumneavoastră.
O zi bună vă doresc!
P.O.

http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/

http://www.contributors.ro/global-europa/scenariul-belarus-in-actiune-victor-ponta-pentru-noi-este-petru-groza-doi/


Corneliu Coposu, liderul moral al Romaniei

05/01/2014

Cand aud cuvintelele “Noi n-am avut un Havel”, ma intreb cum este posibil sa ignoram ori sa uitam ca noi l-am avut pe Corneliu Coposu. Ca i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ioan Barbus, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueras. Ca l-am avut pe printul-martir Vladimir Ghika. Am intrat in anul centenar Corneliu Coposu. Este anul, in egala masura, care marcheaza implinirea un sfert de veac de la revolutiile din 1989. Intr-un timp al atitor abdicari, conformisme, miselii si oportunisme, Corneliu Coposu a incarnat ideea de moralitate in politica. A fost un om demn, curajos si onest. Strategic, a fost un idealist. In plan tactic, stia ca trebuie facute si unele compromisuri, dar niciodata la nivelul principiilor esentiale. Nu a asteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forte exterioare. A inteles ca sistemul era putred si ca se va narui din interior, ca vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Intr-o nota informativa a Securitatii din decembrie 1968 se mentiona ca, in viziunea lui Corneliu Coposu “falimentul economic si ideologic al comunismului este total si ca fortele care il vor rasturna se vor naste din mijlocul lui si nu vor veni din afara” (v. Tudor Calin Zarojanu, “Viata lui Corneliu Coposu”, Editia a II-a, revazuta si completata, Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, p. 99). In august 1980, la Gdansk, era recunoscuta, de catre guvernul comunist al Poloniei, existenta legala a sindiciatului liber si auto-guvernat “Solidaritatea”. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetica si cat se poate de lucida. Societatea civila a invins dominatia unei birocratii meschine, violente si inepte. Adevarul a invins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii.

Intalnire la Vatican intre Corneliu Coposu si Papa Ioan Paul al II-lea (1992)

A refuzat orice pactizare cu fortele totalitare, a trait in adevar, platind aceasta optiune cu ani lungi si chinuitori de temnita, domiciliu fortat si perpetua supraveghere. Gratie lui Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Serban Ghica si Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acesti oameni admirabili, traditia PNT a supravietuit, a continuat sa pulseze in adancuri, in pofida represiunii securiste si a falsificarilor propagandistice. Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale. Avea vocatie de fondator, de lider, de calauzitor. O facea cu contagios umor si fireasca modestie, nu suporta ceea ce se cheama self-righteousness. Orice pompozitate il agasa. Despre un jurnalist si romancier care se impauna pana la satiu cu meritele sale de politolog, mi-a reprosat, jumatate in gluma, jumatate in serios:” Tie ti-l datoram!” Intr-o vizita la Washington, la o receptie, a fost plasat de catre organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam cativa intelectuali si a conversat cu noi despre directiile vietii politice din Romania. Sunt sigur ca Mircea Mihaies isi aminteste momentul.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant strain unui popor umilit si martizat. Moartea tragica a lui Iuliu Maniu, modelul sau existential, propria sa detentie de17 ani, victimizarea sistematica a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piata, exploatarea salbatica a taranimii, atacul impotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neinregimentate si suprimarea absolut abuziva a Biserii Greco-Catolice, au fost tot atitea elemente care au sustinut viziunea democratic-anticomunista a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, dupa baile de singe din timpul Revolutiei din decembrie 1989, sa tolereze o repetare a distrugerii noii democratii precum in perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca sa mai fie nevoie sa insist. Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuita pina si de veteranul comunist Alexandru Barladeanu in omagiul publicat in 1995 pentru ilustrul disparut, a fost sa se mentina consecvent de partea valorile democratice si pro-occidentale.

Cind am spus ca decesul lui Corneliu Coposu a insemnat sfaristul epocii eroic-principiale a Conventiei Democratice, aveam in vedere ca pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, deci respingerea diktatului bolsevic din 30 decembrie 1947, dadeau cosmaruri nomenklaturii resuscitate si tot mai insetata de revansa. Se putea tolera o Conventie la putere, atita timp cit in spatele ei nu se mai afla adevaratul arhitect al rezistentei anti-autoritare de dupa 1989. Faptul ca Ion Iliescu a cedat functia de presedinte (nu si puterea reala) a fost legat de convingerea sa (si a amicilor sai de mafie politico-financiara) ca Emil Constantinescu este alta plamada decat Corneliu Coposu. Nu s-a inselat batranul bolsevic.

Evident, daca ar fi trait Corneliu Coposu e greu de imaginat ca Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofantilor lui Emil Constantinescu si ca fortele civic-democratice vor fi treptat marginalizate si eliminate din joc. Stiu cat de obedient era fostul rector al Universitatii din Bucuresti cu presedintele PNT-CD. Am trait eu insumi cel putin un moment in care am constatat ca un cuvant al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu sa-si ajusteze reactiile si comportamentul.

Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am intilnit in repetate rinduri, la Bucuresti si la Washington. Am stat de vorba ore in sir despre comunism, fascism, valori pluraliste si despre natura derutanta a hibridului politico-economic pe care il numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abatea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus sa sustina politicieni care nu dadeau dovada devotamentului fata de ideea monarhica. Evident, puteam sa avem dezacorduri, dar pozitiile noastre erau convergente, daca nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita. In volumul „Marele soc” ii citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Barladeanu, pentru care optiunea pluralista a lui C. Coposu s-a dovedit superioara propriei angajari comuniste. Fostul presedinte a preferat sa se eschiveze, incercind sa dea un alt sens aprecierii fostului sau coleg de partid in raport cu omul care si-a sacrificat viata luptind pentru democratie.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, in termenii filosofiei politice, nationalismul liberal). L-am insotit, impreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, in timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, in 1994. Imi amintesc perfect cum a tinut sa insiste, in finalul vizitei, asupra rolului unor militanti de seama ai PNT in lupta impotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile in Romania daca acest lider politic de nedezmintita integritate ar fi ramas printre noi? Cred ca fesenistii ar fi luptat si mai indirjit sa nu permita victoria Conventiei. Poate ca Emil Constantinescu ar fi fost mai radical in ruptura cu o pseudo-democratie profund corupta. Pentru mine ramin de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sinceritatii de tinuta si atitudine pe care il afisati este un model care, din nefericire, nu este prea des intilnit in societatea noastra”.

In “Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu aparut in 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei sefi de stat ai Romaniei post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu. Dupa aproape un sfert de veac de la Revolutia care a dus la prabusirea sistemului totalitar, cred ca putem afirma ca omul si ganditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt presedintele, adica liderul moral al Romaniei. In actiunea si in viziunea sa gasim acele repere in absenta carora ramanem blocati in politicianism miop si polemici absurde. Format ca jurist, venind din marea traditie al iluminismului transilvan, discipol si continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu stia ce inseamna stat de drept. Tocmai de aceea a cerut, cu intransigenta pasiune, ruptura cu statul comunist, un stat de ne-drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a incetat nici in 1995, cand s-a stins din viata, nici mai tarziu. Ea continua si azi.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/corneliu-coposu-liderul-moral-al-romaniei/


“Vladimir Tismăneanu – cronicar al comunismului din România” (un articol de Boris Marian)

30/12/2013

“Indiferent de atacurile  de la dreapta/stânga, reproșurile, calomniile, aberațiile  răspândite cu obtuzitate, invidie, xenofobie împotriva lui V. Tismăneanu, acesta va rămâne drept unul dintre  cei mai merituoși „cronicari” a comunismului românesc, care a avut  și el un specific. Recunosc că nu am fost de la început entuziasmat de  scrierile sale teoretice, mă rețineau două aspecte -  echivalarea fascismului, în speță a nazismului cu regimurile comuniste și  accentul pus pe participarea unor evrei la edificarea comunismului în România, în speță pe  cea a lui L. Răutu. Citind una dintre cărțile apărute mai de curând( în 2012)  la Humanitas,  „Lumea secretă a nomenclaturii”, o  carte fără pretenții teoretice, dar o panoramă a  unui adevărat „bâlci al deșertăciunii”  care a fost regimul comunist din România, am început să privesc cu alți ochi demersurile de peste 20 de ani ale lui Tismăneanu, pe care, întâmplător, l-am cunoscut în anii pubertății-adolescenței. De la început doresc să spun că a fost un copil sclipitor de inteligent, care chiar mi-a trezit entuziasmul.

Ulterior nu am știut cum a evoluat, ce a scris în favoarea PCR, cum a plecat în Vest, nici nu mă interesează. Ceea ce reușește VT este o performanță –  ne convinge că în România comunismul  a fost adus  de sovietici, adicpă nici de evrei, nici de români vânduți, nici de  umbra lui Marx. De el s-au lipit două categorii de oameni – unii absolut naivi , de bună credință, alții – carieriști lipsiți de orice scrupul, printre ei și foști legionari, liberali,  fără de partid, etc. Fascismul  -nazismul  a promovat  deschis o politică  discriminatorie față de evrei, comunismul a fost mai  dibaci – egalitate pentru toți, dar moștenirea xenofobă, antisemită a rămas aproape neatinsă. Mai mult, aristocrația „comunistă”, însoțită de eșalonul doi, al „slugilor” s-a format rapid, iar lupta pentru locuri și  bunăstare a atins  nivelul canibalismului  și bizantinismului decadent.

Ce i se reproșează acum lui VT, supă ce el a deschis căi  bine ascunse, spre cunoașterea istoriei postbelice a României?  Că este fiu de nomenclaturist  și că este evreu(  asta , uneori , mai discret). Nu cred că tatăl lui Volodea a fost satrapul României. Nu a fost niciodată în eșalonul principal și nici slugă, dovadă că în 1958-1959 i s-a dresat un dosar care putea să-l ducă și la închisoare.  Turnătoria era o armă de mare preț, ca în Roma imperială. În Germania, fiul lui M.  Bormann, adjunctul lui Hitler în NSDAP, deci fiul  a scris fără reținere despre tatăl său. Devenise antinazist. Se știe din vechime că fiul poate fi un adversar ideologic al tatălui. Spre deosebire  de Nicu Ceaușescu care s-a complăcut în mediul și cu camarila părintelui, visând chiar moștenirea, după modelul nord-coreean, V. Tismăneanu, coleg de clasă cu Nicu s-a debarasat de comunism, plecând ca mulți alții în Vest. Mulți consideră că Paul Goma este marele demolator al mitului comunist. Nu se poate nega curajul și voința lui Goma de a combate comunismul încă în România fiind, dar  soția sa este fiica unui comunist evreu, oarecum fost nomenclaturist. Nimeni nu i-a amintit  cu insistență aceste amănunte. Mai mult, Goma a aruncat vina tuturor relelor ( cedarea Basarabiei, sovietizarea  României, instalarea dictaturii) pe evrei, față de care  are o ciudată  aversiune, deși chiar fiul lui Goma a optat la un moment dat să plece în Israel. Se tace. Nu e bine să comentezi. De ce se face acest favor lui Goma și reproș lui V. Tismăneanu? Mânios că nu i s-a oferit  președinția Comisiei de Analiză a Comunismului, Goma nici nu a vrut să intre în Comisie.  L-a preocupat mai mult  răfuiala cu foștii prieteni, cu  obștea evreiască, etc.

Astăzi  constatăm câteva tendințe total  nocive în sânul opiniei publice românești -

-Disprețul pentru intelectuali de valoare (încercări de a-i marginaliza pe Patapievici,Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu, Manolescu, Breban, ș.a.)

-Renașterea și  emergența cultului pentru legionari,  pentru extrema dreaptă , ca și pentru un dictator   care a dus armata română până la Cotul Donului, Ion Antonescu, creatorul marelui lagăr numit Transnistria, cel care a comandat arderea de vii a 20.000 de evrei absolut nevinovați, la Odessa.  Desigur, unii cred că astfel combat nostalgia pro-comunistă.

- Crimele regimului comunist se pun pe seama unei etnii minoritare, evreii, fiind însoțită de tendința formulată la punctul anterior, când,de fapt, comunismul a fost „internaționalist”, fostul PCdR număra 500 de membri, plus simpatizanți circa 50.000, evrei și alte etnii ( numărul total al evreilor în 1938 era de peste 750.000). China avea 20 milioane comuniști și sub 100 de evrei  necomuniști. URSS  avea un PCUS  cu milioane de membri neevrei. Stalin, Molotov, Beria ș.a. nu erau evrei, Ana Pauker a fost în conducerea PCR mai puțin de opt ani(  sept. 1944- iunie 1952),  Teohari Georgescu era chiar Georgescu, nicidecum Tescovici Burăh, Pantiușa Bodnarenko era ucrainian, Nikolski-Gruenberg a arestat numeroși evrei. Majoritatea  ofițerilor evrei din Securitate au fost scoși din funcții în perioada 1961-1968.

-Învinuirea fiilor pentru  faptele părinților, uitându-se că marii corupți de azi provin chiar din  mediul  crescut de fostul regim în  spirit, zice-se „proletar”. Îl acuzi pe Tismăneanu că tatăl său a luptat în Spania de partea  republicanilor, iar pe  „baronii”, mafioții de azi îi ierți de orice legături cu  fostul regim.

Ceea a făcut și face în continuare V. Tismăneanu este salutar, este un act de salubrizare, iar în cazul său se poate pune întrebarea ( amară) – cine este profet în țara lui? Pentru că V. Tismăneanu s-a născut în România( se poate verifica) și a crescut în România. Cred că suferă scriind despre  haosul  politic care  pare de neînlăturat. Aici, în curtea noastră.”

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/vladimir-tism-neanu-cronicar-al-comunismului-din-rom-nia

Din ratiuni pe care nu le cunosc, textul nu mai poate fi accesat la aceasta adresa. Ieri seara era acolo, linkul functiona perfect. Oricum, poate fi citit pe forumul articolului meu de pe Contributors consacrat lui Ion Gh. Maurer, unde a fost trimis de autor:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

De asemenea, in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-cronicar-al-comunismului-din-romania-un-articol-de-boris-marian-1074721.html

PS: Proaspat condamnatul pentru plagiat, George Stanca, se intreba (parca anul trecut) ce legatura am eu cu Glad, Gelu si Menumorut. Mihai Ungheanu m-a numit “cominternist pentru eternitate”. Radu Calin Cristea mi-a zis “Homo Brucanus”, dupa care, cand i s-a atras atentia asupra implicatiilor antisemite ale titlului serialului imund din “Observator Cultural”, mi-a zis “Homo Sovieticus”. Sunt zeci, daca nu sute, textele in care se discuta despre cum au venit parintii mei pe tancuri sovietice sa impuna comunismul in Romania. Ei, nu Dej, Groza, Apostol, Chivu, Maurer, Parhon, Ana Pauker, Luca, Bodnaras, Teohari Georgescu, Moghioros, Draghici, Chisinevschi, Ceausescu, Bunaciu, Sencovici, Ghizela Vass, Rautu, Miron Constantinescu, Brucan, Parvulescu, Bughici, Pantiusa etc Sunt zeci, daca nu sute, textele in care se sustine ca as fi fost un stalp al propagandei comuniste, desi n-am lucrat niciodata in aparatul de partid, de UTC ori al UASCR. N-am fost nici macar o zi angajat ca redactor al unui ziar ori al unei reviste din Romania comunista. N-am fost cursant la “Stefan Gheorghiu”. N-am fost lasat sa predau in invatamantul superior. Sunt zeci, daca nu sute, mizeriile antisemite si alte huliganisme debitate de unii si de altii, fara a li se fi raspuns cum s-ar fi cuvenit (exceptiile se numesc H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Devis Grebu, N. Manolescu, Ioan T. Morar, Virgil Nemoianu, Bogdan C. Iacob, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Adrian Cioflanca, Marta Petreu, Rodica Palade, Mihail Neamtu, Dorin Dobrincu, Florea Ioncioaia, Dan Tapalaga, Dragos Paul Aligica, Doina Jela, Sorin Lavric, Dan Pavel, Smaranda Vultur, Adriana Babeti, Cristian Ghinea, Mihaela Miroiu, Cornel Ban, Cristian Patrasconiu, Andrei Oisteanu, Andrei Cornea, Armand Gosu, Anca Cernea, Gelu Trandafir, Marius Vasileanu, Damiana Otoiu, Cristian Preda, Catalin Avramescu, Teodor Baconsky, Sever Voinescu, Mihai Razvan Ungureanu, Angela Furtuna, Lazar Vlasceanu si nu multi altii). Ii multumesc lui Boris Marian pentru acest text care prezinta onest, echilibrat si cu acuratete lucrurile.

As dori sa fac o precizare: Paul Goma a acceptat initial invitatia mea de a face parte din Comisia Prezidentiala. Din cate tin minte, a pus doua conditii, care, cred, puteau fi satisfacute: o invitatie oficiala din partea presedintelui Traian Basescu si o rezolvare a situatiei sale in Uniunea Scriitorilor. A survenit un incident care m-a facut sa retrag acea invitatie. Nu este acum momentul sa reiau cu detalii acel episod. Ulterior, dl Goma mi-a contestat legitimitatea ca presedinte al Comisiei si a declansat o campanie defaimatoare. Nu am negat si nu voi nega niciodata meritele imense ale lui Paul Goma ca disident. Am scris intotdeauna cu admiratie despre curajul sau civic in acele timpuri ale lasitatii. Am recunoscut ca n-am avut taria de a ma solidariza public in 1977 cu Paul Goma. Faptul ca n-au facut-o nici altii, cu nume mult mai sonore decat al meu in acea clipa, nu scuza lipsa mea de reactie. Sa retinem ca nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, nu lucram in aparatele ideologice, nu eram nici macar asistent universitar.


Stelian Tanase si tradarea intelectualilor

19/12/2013

Când vorbim despre trădarea intelectualilor, acel concept propus de Julien Benda, ne gândim la dezertări, la complicităţi mărturisite sau nu nu, cu forţele anti-democratice. Îl cunosc bine pe Stelian Tănase. Am fost cândva prieteni buni, am colaborat la câteva proiecte, am şi scris împreună despre comunismul românesc cel puţin un studiu. M-a invitat şi am acceptat să fac parte din consiliul redacţional al revistei “Sfera politicii”, prima publicaţie politologică din România de după căderea comunismului. Am locuit la el, a locuit la mine.

I-am preţuit mult deschiderea conceptuală şi pasiunea de nestins pentru istoria comunismului. Primul meu interviu după căderea regimului totalitar dat unei reviste din ţară a apărut în “22″ în primăvară anului 1990. Era de fapt o discuţie cu Stelian Tănase, pe atunci redactor-şef al celei mai dinamice publicaţii anti-feseniste din România (alături, fireşte, de ziarul “România Liberă”). Titlul spune multe: “Suntem după prima revoluţie, cum va fi a două?” Textul este inclus în volumul meu “Ghilotină de scrum”.
În acei ani, Stelian Tănase era realmente un personaj care îi scotea din minţi pe fesenişti. A vorbit în Piaţă Universităţii, era o voce respectată în societate civilă. Era înjurat în presă lui Iliescu şi Român, se scorneau cele mai abjecte mişelii contra să. Între timp, a devenit om politic, a fost deputat, vicepreşedinte de partid etc Apoi s-a îndepărtat de politica activă, a continuat să predea ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, a făcut călătorii de cercetare în Statele Unite, a publicat cărţi remarcabile (ficţiune şi non-ficţiune).

Mai ales după 2004, Stelian Tănase s-a distanţat de foştii colegi de valori şi idei. S-a schimbat în relaţiile sociale, a devenit tot mai interesat de imaginea să de mega-jurnalist de televiziune. L-am invitat să facă parte din Comisia Prezidenţială pentru analiză dictaturii comuniste, a acceptat, a scris părţi importante din capitolul despre revoluţia din decembrie 1989. Dar drumurile noastre s-au despărţit. El a devenit tot mai apropiat de zona Vântu şi de PNL, mai întâi sub Tăriceanu, apoi sub Crin Antonescu. A părăsit GDS, n-a mai colaborat la “22″.
Nimic grav, e normal să avem opţiuni divergente câtă vreme ele nu duc la atacuri ad hominem şi mizerii proferate la adresa prietenilor şi nu doar a lor. Aşa am ajuns să nu mai pot dialoga cu el. Citeam textele sale şi mă cruceam. A permis rostirea unor imundiţii la adresa mea în propriile emisiuni. Apoi a făcut lucruri abominabile. Nu întru în detalii. A procedat la fel la adresa ICR-ului condus de H.R. Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, deşi aceştia au făcut tot ce ţinea de ei spre a-i promova cărţile.
Stelian Tănase a fost, în anii 90, un autentic intelectual critic, comparabil cu personalităţi similare din România, Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. În anii din urmă s-a introlat, din păcate, în ofensivele menite să şubrezească statul de drept şi să permită perpetuarea corupţiei şi a autoritarismului kleptocratic. A semnat, în iulie 2012, scrisoarea către UE în care se susţinea că în România nu avusese loc o tentativă de lovitură de stat. A ales minciună împotriva adevărului. În acest sens, din nefericire, putem spune că şi-a trădat misiunea de intelectual. Numirea sa ca preşedinte interimar al TVR de către USL este proba celor scrise mai sus.

Stelian Tănase şi trădarea intelectualilor – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/stelian-tanase-si-tradarea-intelectualilor-1073443.html#ixzz2nxi06TJQ


Portretul unui ex-prieten: Stelian Tanase, TVR si noul Agitprop

19/12/2013

La 24 de ani de la revolutie, USL a decis nominalizarea jurnalistului si politologului Stelian Tanase ca presedinte interimar al TVR. Cum stim, televiziunea a fost una din mizele principale ale perioadei din timpul revolutiei si din lunile, chiar anii, care au urmat. Monopolul comunicatiilor de masa defineste un regim totalitar, chiar si unul cu dintii sparti. Acolo, la Televizunea ce-si zicea Libera, s-au plasmuit mituri, s-au inventat si s-au distrus imagini de oameni politici, s-au nascocit legende si s-au fabricat calomnii in serie. Acolo s-a constituit, de fapt, ideologia fesenista. Acolo, sub conducerea unor Aurel-Dragos Munteanu, Emanuel Valeriu, Razvan Theodorescu, Paul Everac si altii din aceiasi familie politica, s-a concentrat statul major al marilor manipulari. USL-ul continua azi aceleasi practici. Numirea lui Stelian Tanase nu este de natura sa dea motive de optimism celor care spera ca, dupa Claudiu Saftoiu, va urma o perioada mai putin indarjita. As zice ca dimpotriva.

Stelian Tanase a fost student la filosofie in anii 70, a protestat in toamna anului 1989 impotriva actiunilor represive ale regimului, a scris romane, scenarii de filme, carti despre revolutii, elite si societate. Este profesor la facultatea de stiinte politice a Universitatii din Bucuresti. A fost bursier Fulbright in Statele Unite. La inceputul anilor 90, a fost una din vocile importante ale societatii civile in statu nascendi. A fost intaiul redactor-sef al revistei “22″ si membru fondator al GDS. A creat, impreuna cu Dan Pavel, revista “Sfera politicii”, prima publicatie romaneasca de politologie autentica. A jucat un rol notabil in formarea Partidului Aliantei Civice. Ulterior, a intrat in conflict cu N. Manolescu, a parasit PAC, a trecut la liberali, s-a apropiat de grupul Patriciu-Tariceanu. Azi, fostul militant al societatii civile intr-adevar independente nu mai scrie in “22″ si nu mai face parte din GDS. Et pour cause…

In acesti ani, din ratiuni care merita analizate, Stelian Tanase s-a metamorfozat intr-un jurnalist atasat directiei useliste, asociat cu trusturile de presa, in primul rand cel al lui Sorin-Ovidiu Vantu, in eforturi prea putin favorabile statului de drept (ma explim cu gentilete). Anticomunisul liberal de odinioara a devenit parte a unui grup care, de fapt, este profund dezinteresat de decomunizare ori chiar o priveste cu suspiciune. Ma gandesc la orientarea ideologica a unei reviste precum “Observator Cultural” de care Stelian Tanase este, din cate stiu, profund atasat. Sa amintesc ca Stelian Tanase a fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. La ora actuala, face parte din Consiliul Stiintific al IICCMER, numit de premierul Victor Ponta.

Stelian Tanase a criticat dur fosta conducere a ICR (echipa H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Tania Radu), intre altele pentru ca a sustinut proiectele de conferinte internationale de la Washington pe care le-am coordonat. Tot el, cu ajutorul lui Andrei Marga, inscaunat in fruntea ICR de catre Victor Ponta la propunerea lui Crin Antonescu, a publicat pe blogul sau date confidentiale despre mine (numarul si seria pasaportului american, numarul contului meu bancar din Statele Unite), incalcand orice regula de comportament decent si recurgand la metode abominabile de ponegrire a unui fost prieten care, de-a lungul anilor, l-a sustinut constant si consecvent. L-am dat in judecata si vom vedea care va fi decizia finala.

Era, cred, prin 2007, cand unul dintre liderii PNL s-a intalnit la Cluj cu cativa intelectuali apropiati de acel partid si a insistat asupta nevoii de a crea o baza pentru propriile startegii in lumea culturala. A urmat o febrila campanie de atragere spre PNL a unor scriitori si universitari cunoscuti. Ei pot fi lesne regasiti pe lista celor care au semnat scrisoarea din 2012 catre Uniunea Europeana in care, in raspar cu evidentele flagrante, sustineau ca totul era OK in Romania, ca nu avusese loc niciun fel de tentativa de lovitura de stat. Intre acestia, chiar omul care, la inceputul anului 1990, scrisese memorabilul editorial din “22″ intitulat “Nu perestroika!”, un text care l-a enervat teribil, la vremea aceea, pe lidero maximo al FSN, Ion Iliescu. Lista aceea ramane, negresit, in “Antologia rusinii” acestor vremuri…

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-12866745-ilhl.htm

Stelian Tanase a citit texte esentiale ale traditiei marxiste si stie ce intelegea Antonio Gramsci prin “intelectual organic”. La ora actuala, asemeni celor mai multi dintre cei care au semnat acea penibila scrisoare catre UE, Stelian Tanase este un intelectual organic al USL. Sub conducerea sa, TVR va deveni o reincarnare a Agitpropului, sectia de agitatie si propaganda a regimului pontocratic. O admitea chiar el atunci cand scria, pe propriul blog, in urma cu doua zile: “Cine va conduce TVR in 2014 va trebui sa sprijine activ campaniile electorale ale USL la europarlamentarele din mai si prezidentialele din decembrie.”

Istoria tranzitiei romanesti va retine, nu ma indoiesc, declinul unui personaj care, in anii 90, era respectat pentru independenta sa de spirit si pentru un nonconformism ce parea de nedomolit. O poveste trista despre grandoare si decadere.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/stelian-tanase-tvr-si-noul-agitprop/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers