Stanga, dreapta si catastrofa comunista

Astept ca formatiunile opozitiei de dreapta din Romania sa fie  mai active in directia confruntarii cu trecutul totalitar. Am impresia ca exista un fel de reticenta in a asuma atat de necesara responsabilitate a unei memorii vii, autentica, netrucata. Nu Victor Ponta si  Crin Antonescu, discipolii si partizanii eternului bolsevic Ion Iliescu, detin  legitimitatea in aceasta privinta, ci exponentii dreptei romanesti. Discutia privind necontenita explorare a comunismului ca  experiment criminal, cu efecte catastrofice in toata planurile vietii umane,  este de o imensa importanta.

Exorcizarea demonilor trecutului nu este posibila cita vreme  pretindem ca nu stim destul despre natura sistemului prabusit (partial, ma  grabesc sa o spun) in decembrie 1989.  Este asadar nevoie de ceea ce un istoric numea purificare prin cunoastere. In 2005, Adunarea Parlamentara a  Consiliului Europei a cerut statelor care au suferit sub comunism sa condamne  fara vreo ambiguitate ororile legate de ceea ce s-a numit „utopia la putere”.  Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate parea o imensa  absurditate, o dementiala aventura politica: intemeierea unui organism politic  social perfect controlat, in care individul nu este altceva decit, vorba lui  Arthur Koestler, o „fictiune gramaticala”. La 18 decembrie 2006, Romania a  condamnat, prin glasul presedintelui tarii, dictatura comunista drept ilegitima  si criminala pe intreg parcurrsul existentei  sale.

Este  interesant si cit se poate de graitor faptul ca formatiuni politice care nu se  jeneaza sa se intituleze partide comuniste (in Rusia, Grecia, Franta, Republica  Ceha) s-au napustit cu furie impotriva acestei rezolutii. Mai tarziu, au atacat  Declaratia de la Praga initiata de Vaclav Havel, Joachim Gauck si Vytautas  Landsbergis. Lipsa de rusine a comunistilor de ieri si de azi nu mai trebuie  dovedita. Mikis Theodorakis, faimosul compozitor grec cunoscut pentru furibundul  sau antimericanism si mai recent antisemitism, este doar unul dintre acesti  stingisti ulcerati de dorinta de a spune lucrurilor pe nume.

La ora  actuala, paleo si neo-comunistii, intepeniti in nefastele dogme bolsevice, sint  campionii antiamericanismului, demonizeaza globalizarea si ataca pe toate caile  structurile NATO si UE. Acelasi lucru poate fi spus despre PC al Federatiei  Ruse, condus de Ghenadi Ziuganov. Este vorba de o formatiune intemeiata pe  nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. A fost de fapt vorba  de o imensa mascarada, de o inselatorie globala, de distrugerea sistematica a  milioane de vieti omenesti pentru cladirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal  esec social si economic.
Costurile umane ale utopiei impuse de comunisti  sint inspaimintatoare. Biografia lui Mao de Jung Chan si Jon Halliday, aparuta  in 2004, incepe cu urmatoarele cuvinte: „Mao Tse-tung, care timp de decenii a  detinut puterea absoluta asupra unui sfert din populatia lumii, a fost  responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morti in timp de pace, mai mult  decit orice alt lider in secolul douazeci”.

O carte aparuta in 2012  despre “Marele salt inainte” (absurda strategie maoista din perioada 1958-1962,  care a provocat o foamete fara egal in istorie) s-a soldat cu circa 40 de  milioane de morti. Scriu aceste rinduri si nu tot nu-mi vine sa cred: cum a fost  posibila aceasta prabusire intr-o barbarie fara limite? Cum mai poate cineva sa  conteste legitimitatea condamnarii comunismului?
Despre Nurnberg nici un  om normal nu se indoieste ca a fost necesar. Trebuie sa ne opunem uitarii.  Trebuie sa de-normalizam comunismul. Crimele nazismului si ale comunismului,  inspirate de pseudo-ratiuni ideologice, au fost expresia unei injosiri fara  precedent a conditiei umane. Lagarele de concentrare, Magadan si Auschwitz,  experimentele diabolice gen Pitesti, nu au avut loc in chip intimplator.

Au fost planificate de indivizi in carne si oase, maniaci ideologici ori  brute cinice.  Am citit destule memorii ale fostilor activisti, incapabili  de cainta, dar gata sa ne explice ca de fapt „asa erau timpurile” si ca ei nu-si  faceau decit datoria (cititi memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Constantin Olteanu, Ion Iliescu etc). “Datoria” si-o faceau si ideologii regimului, profesorii universitari de socialism stiintific, instructorii CC al PCR, redacotrii de la “Scanteia” si “Era Socialista”, activistii cu functii de conducere ai centrelor universitare de partid si studentesti, de la Olivia Clatici la Andrei Marga. Era insa vorba de o „datorie” de a servi prin justificare Raul absolut, iar  continuarea actiunii de condamnare a comunismului, asumarea acestei datorii  morale de catre partidele dreptei democratice romanesti trebuie sa le rapeasca  acestor indivizi orice alibi.

Stanga, dreapta si catastrofa comunista – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/stanga-dreapta-si-catastrofa-comunista-1037058.html#ixzz2TCog60Vr EVZ.ro

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Efecte ale Raportului Final: Simbolurile sunt decisive

Ni se spune adeseori ca Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania n-ar fi avut consecinte palpabile, ca ar fi fost un simplu exercitiu retoric. Consider ca este o eroare. Raportul a spart monopolul istoricilor ceausisti asupra documentelor esentiale pentru intelegerea trecutului recent al tarii, Arhivele Nationale au fost democratizate. Au aparut de-acum doua editii ale manualului de liceu despre regimul comunist (elaborat in IICCR in perioada Oprea, in colaborare cu experti ai Comisiei Prezdentiale). Condamnarea de catre seful statului a regimului ilegitim si criminal a dus la deblocarea a milioane (da, 1,7 milioane, daca nu ma insel) de dosare aflate in custodia SRI, ajunse acum la CNSAS.

Sa ne miram de reactia furibunda a lui Dan Voiculescu si a trustului sau de presa impotriva Raportului? Au existat si cazuri de reabilitari juridice ale victimelor comunismului pe baza Raportului. Colegul meu Cristian Vasile a scris despre aceste lucruri. In momentul mortii lui Paunescu, cand s-a produs ceea ce-am numit atunci “marele bocet national”, Raportul a fost invocat in chip legitim de cei care nu intelegeau sa participe la acea enorma mistificare care il aseza pe Paunescu langa Eminescu, pe post de poet national, si care justifica abdicarile ignobile ale acestuia in anii comunismului dinastic. Daca recitim ce se scrie in Raport despre Paunescu vom intelege reactiile vehemente ale noilor si vechilor politruci, de la Mihai Ungheanu, Mihai Pelin si Gh. Al. Cazan la Dinu Sararu, Adrian Paunescu, Ion Iliescu, Ioan Scurtu, Gh. Buzatu si Dumitru Popescu (Dumnezeu).

Functia Raportului este deopotriva cognitiva si simbolica. Reconcilierea nu se poate intemeia pe minciuna si amnezie. Este vorba de ceea ce profesorul Florin Turcanu a definit drept exorcizare prin cunoastere. Raportul serveste ceea ce literatura de specialitate numeste justitie morala. Tocmai de aceea am spus ca a fost vorba de o Truth Commission, precum cele din Africa de Sud, Argentina, Chile, Germania (condusa de pastorul Reiner Eppelmlann), Guatemala, Uruguay.

N-as compara Raportul cu cartea unui autor. Este rezultatul efortului colectiv al unei Comisii formata din personalitatii stiintifice si intelectuale precum si din figuri marcante ale societatii civile. Multe capitole au fost scrise de expertii Comisiei. Sa dau un exemplu: dupa mine, si nu doar dupa mine, ar fi greu de gasit un cercetator comparabil cu profesorul Eugen Negrici in ceea ce priveste destinul literaturii romanesti sub comunism. Impreuna cu profesorul N. Manolescu, membru al Comisiei Prezidentiale, dl Negrici a elaborat capitiolul pe subiect. La fel, nu stiu pe nimeni mai potrivit decat Germina Nagat sa scrie despre profilul informatorului de securitate. Eu am aflat din Raport multe lucruri noi. Filosofia Raportului, afirmata explicit in “Introducere”, este una civic-liberala, deci opusa oricaror viziuni exclusiviste, de tip totalitar.

Am mai scris: valoarea Raportului este multidimensionala: sinteza stiintifica (state of the art);  probatoriu (ceea ce a accentuat istoricul Alexandru Platon intr-un articol aparut in revista Contrafort de la Chisinau); referential moral si fundament al unei ordini a libertatii intemeiata pe adevar istoric (lucru subliniat de Gabriel Liiceanu, Virgil Nemoianu, Dragos Paul Aligica, Teodor Baconschi, Ioan Stanomir, Doina Jela, Andrei Cornea, Valeriu Stoica, Anca Cernea, Mihail Neamtu, Radu Preda, Angela Furtuna, Mircea Mihaies, Cristian Ghinea, Cristian Teodorescu, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Charles King, Traian Ungureanu, Gelu Ionescu, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Viorel Padina, Bogdan C. Iacob, Vlad Muresan, Marius Vasileanu). Sa mai adaug un lucru esential: in politica, simbolurile sunt decisive.

Exercitiu de memorie: La Bucuresti, de Paste, acum sapte ani

In memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), luptator exemplar pentru adevar, democratie si libertate.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Lumineaza prea multe schelete din dulap, sunt prea multi cei care nu au niciun interes “sa rascolim trecutul”. In anii din urma m-am cam obisnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente, tocmai pentru ca inteleg care sunt le resorturile, cine se fereste de trecut si de ce. Incerc aici un exercitiu de memorie. In aprilie 2006, cand a demarat Comisia Prezidentiala, eram inca destul de naiv, dar experienta din acel an m-a lecuit. Renasterea democratica a Romaniei nu poate avea loc fara adevar si memorie.

Tin minte ca eram la Bucuresti de Inviere, sarbatoarea crestina a patimirilor, mantuirii si re-nasterii. Venisem pentru anuntarea publica a formarii Comisiei Prezidentiale si, la fel de important, pentru discutii cu cei care urmau sa lucreze nemijlocit la Raport. Am mers in vizita in acea saptamana la o buna prietena, vaduva unui cunoscut jurnalist. Era prezent la acea cina Constantin Ticu Dumitrescu, presedintele AFDPR, membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Ne uitam fara vreun interes special la televizor si deodata aud numele meu rostit cu o patima greu de inteles. Nu i-am recunsocut pe cei doi comentatori cu fetele schimonosite de ura. Gazda mi-a spus numele lor. Pe unul il cunosteam bine, era Cornel Nistorescu. Pe celalalt nu-l cunosteam personal, auzisem insa destule despre el. Era Petru Romosan. Dupa o zi, in seara dinaintea Invierii, ma aflam la Devis Grebu la cina, impreuna cu Cristian Teodorescu. Eram convinsi ca avea sa urmeze o batalie pentru resurectia memoriei.

La Timisoara, in luna mai 2006, in prezenta premierului Tariceanu, Mircea Dinescu (acelasi Dinescu care il pusese la punct memorabil pe Vladimir Alexe, autorul unui aiuritor text aparut in “Ziua”, intr-un articol cu titlul “Volodea si magarul antisemit”) gasea de cuviinta sa faca un dubios haz de Comisie. Daca nu ma inseala memoria, Marius Oprea, membru al Comisiei, se distra de minune pe scena. Incepea cruciada anti-Basescu, nimeni mai era crutat…

Ura pentru Basescu s-a combinat cu oroarea de condamnarea totalitarismului rosu. Au urmat insultele si pseudo-criticile unor Mihai Pelin, Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Vadim Tudor, Ion Coja, Sorin Rosca Stanescu, Vladimir Alexe, Gh. Buzatu, Dan Ceachir, Victor Roncea si cati altii. A urmat un articol al Mirunei Munteanu in “Ziua” cu titlul “Tismaneanu, comunismul si evreii”. A urmat campania toxica a “Jurnalului National”. Protocronistii impenitenti se regupau si atacau fara scrupule insasi ideea unei asemenea condamnari. Profesorul Ioan Scurtu, ani de zile custodele inaccesibilelor Arhive Nationale, apropiatul colaborator al lui Ion Iliescu, promotor infocat al paradigmei national-staliniste de interpretare a istoriei comunismului din Romania, a comparat activitatea Comisiei cu actiunile nefaste ale lui Mihail Roller si ale oamenilor acestuia in anii 50. Apropiatul sau colabrator, Corneliu Lungu. directorul Arhivelor Nationale (aflate in subordinea Ministerului de Interne), facea tot ce putea pentru a ne pune bete-n roate. A fost nevoie de interventia ministrului Vasile Blaga pentru a debloca lucrul in arhive. Ulterior, dl Lungu a fost inlocuit cu istoricul Dorin Dobrincu. Acesta a facut lucruri extraordinare in directia democratizarii accesului la arhive. A fost inlaturat de guvernul Ponta.

Profesorul Daniel Barbu, cu care eram prieten, a facut numeroase declaratii mordante, menite sa prezinte actiunea noastra drept una strict politica, inutila si chiar absurda. Evolutia sa de dupa 2007 a confirmat temerile mele din 2006. Atacurile veneau la inceput dinspre stanga/dreapta national-stalinista. In 2007, a iesit la atac stanga neo-marxista. Ulterior si-a spus “CriticAtac”. I s-au raliat fosti disidenti si politologi care se declarau sustinatori ai valorilor liberale. In memoriile sale intitulate “Internationala mea” (Polirom, 2012), carte incununata cu numeroase premii, esteticianul (paleo)marxist Ion Ianosi, fost activist al CC al PMR, fost sef de catedra la Universitatea din Bucuresti in “epoca de aur”, contesta chiar faptul ca regimul din Romania ar fi fost “comunist”. Distinctia dogmatica dintre “prima” si “a doua faza” a “noii oranduiri”, ar salva onoarea termenului de “comunism”.

Daca in aprilie 2006 am mai fost invitat la o emisiune a “Antenelor” realizata de Ion Cristoiu, din toamna am devenit indezirabil. Eram injurat si ponegrit fara oprire. Ion Cristoiu a publicat un articol care susrprindea situatia. Titlule ra “Vladimir Tismaneanu in ciorba de pe Dambovita”. Nu mai conta cine eram eu, important pentru detractori era ca fusesem numit de Traian Basescu. Pentru Badea, Ciutacu etc (Gadea inca nu aparuse, cred), eram “Clizmaneanu”, “Izmaneanu” etc Mihai Pelin s-a intrecut pe sine intreband daca Monica Lovinescu a semnat Raportul stand pe un scaun cu rotile. Profesorul Dinu C. Giurescu, cu care fusesem prieten, un carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie si refuzase, a intrebat daca prin condamnarea regimului comunist urmaream sa anulam si actele de casatorie, divort ori chiar deces! Istoricul Florin Constantiniu (alt carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie) si jurnalistul Cristian Tudor Popescu m-au acuzat ca sunt un Pavlik Morozov, un fel de pionier delator care isi trimite propriul parinte in lagar. Petre Roman, cel care, conform propriilor amintiri, citise in tinerete “scrierile lui Socrate”, a spus ca habar n-am de istoria comunismului, iar Ion Iliescu ne-a numit pe cei care am scris Raportul “scribalai oportunisti”. Fostul ofiter de Securitate Liviu Turcu, ramas in Vest in 1989, a iesit la atac de cate ori a fost nevoie.

Extrem de critic s-au pronuntat Paul Goma, Ionel Cana si Victor Frunza, fiecare cu motivatiile sale. Cum era de asteptat, includerea sau neincluderea cuiva in Comisie a provocat nu putine asemenea reactii. Merita Paul Goma sa fie in Comisie? Evident. Din pacate, ceea ce s-a intamplat in martie-aprilie 2006 a dus la ruptura relatiilor, odinioara apropiate si cordiale, dintre mine si celebrul disident. Am scris pe larg, a scris si domnia sa, nu voi adanci subiectul. Fostul disident, poetul si jurnalistul Dorin Tudoran (care refuzase cu politete, din varii ratiuni pe care, daca si cand va dori, le va da publicitatii, invitatia de a face parte din Comisie) a pastrat o atitudine de scepticism constant, uneori chiar acut, care a fost utilizata (probabil fara voia sa) de catre cei care doreau sa minimalizeze demersul. Nu a putut veni la sedinta Parlamentului din 18 decembrie unde fusese invitat, a trimis un mesaj presedintelui Basescu in care si-a exprimat sprijinul pentru condamnarea dictaturii comuniste. La acel ceas al denigrarilor isterice, in decembrie 2006, Dorin Tudoran nu a facut parte dintre detractori.

S-a spus ca din Comisie n-au facut parte istorici, ceea ce era o minciuna sfruntata (unul dintre membri a fost acad. Alexandru Zub, fost detinut politic). S-a spus ca n-am inclus disidenti (alta minciuna, a facut parte Radu Filipescu). Gh. Funar a spus ca am comercializat documente, o calomnie ordinara pentru care l-am dat in judecata si am castigat definitiv procesul. Oameni pe care ii socoteam prieteni au scris despre “comisii de futilitate publica” si au zeflemisit intregul demers in pamflete pe care, poate, le regreta. Dar au existat si vocile celor care au sustinut Comisia si Raportul: Fundatia “Ioan Barbus”, Fundatia “Corneliu Coposu”, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Viorel Padina, Dan Tapalaga, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Doru Maries, Valeriu Stoica, Ion Vianu, Devis Grebu, Mircea Mihaies,Tudorel Urian, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Andi Lazescu, Ioana Lupea, Doru Baconsky, Cristian Preda, Grigore Cartianu, Mircea Marian, Razvan Ionescu, Ioan T. Morar, Mihail Neamtu, Steliu Lambru, Cristian Teodorescu, Cristian Ghinea, Dragos Aligica, Gh. Grigurcu, Angela Furtuna, Dan Turturica, Ovidiu Nahoi, Marta Petreu, Caius Dobrescu, Mircea Sevaciuc, Eugen Istodor, Radu Calin Cristea, Gelu Ionescu, N. C. Munteanu, Florin Toma, Cristian Patrasconiu, Brindusa Armanca, Horia Ghibutiu, Magdalena Boiangiu, Octavian Hoandra, Rodica Palade, Andrei Cornea, Andreea Pora, Petre M. Iancu, George Arun, Andrei Oisteanu, Dan C. Mihailescu, Marius Vasileanu, Doina Jela, Stefan Niculescu-Maier, Stejarel Olaru, Petru Clej, Liviu Antonesei, Al. Calinescu, Daniel Vighi, Leonard Oprea, Marcel Tolcea si lista este mult mai lunga. Evident, nu mentionez aici luarile de pozitie publice ale membrilor si expertilor Comisiei.

Din PSD, atat cat imi pot aminti, doar trei voci s-au auzit in favoarea condamnarii comunismului: Cristian Diaconescu, Alin Teodorescu si Vasile Puscas. Adrian Severin, cel care propusese candva Parlamentului European un document in acest sens, a navigat gratios printre stanci fara a lua o pozitie ferma. Intre patru ochi, mi-a marturisit ca ne sustine, la televizor a recitat linia oficiala. Mircea Geoana s-a dezis de ceea ce declarase cu cateva saptamani mai devreme. Nicio mirare asadar ca la Congresul PSD Raportul Final a fost condamnat in unanimitate, desi nu fusese dat publicitatii. Era cu doua saptamani inainte sedinta Parlamentului, membrii si expertii Comisiei Prezidentiale mai lucrau inca la convluzii si propuneri. Dar Ion Iliescu si oamenii sai nu mai puteau astepta. Pe 18 decembrie, la Bucuresti, avea loc o conferinta a Institutului Aspen (bransa romaneasca este condusa de Mircea Geoana). Am fost invitat sa particip, am explicat ca nu pot intrucat exact in acea zi avea loc sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului. Mircea Geoana mi-a raspuns (era cred in jur de 1 decembrie) si mi-a spus ca va fi prezent impreuna cu oaspetii. Decizia impusa de Ion Iliescu l-a facut sa renunte la planul initial. Este vorba de acelasi Mircea Geoana care, intr-un interviu aparut in “22″ in 2005 sustinea ideea unei comisii de analiza a dictaturii comuniste si sugera chiar numele meu pentru a o conduce…

Daca la un moment dat, in luna octombrie 2006, o singura data, Gabriel Liiceanu (de care ma leaga o minunata prietenie de idei care a inceput la mijlocul anilor 70) a exprimat oral, intr-o emisiune de televiziune, unele rezerve fata de numirea mea, incepand din 18 decembrie 2006 a fost unul dintre cei mai consecventi sustinatori ai demersului nostru. La fel si Sorin Lavric. Se citeaza adeseori un articol al d-lui Lavric din “Adevarul Literar si Artistic” (publicat inainte de decembrie 2006), dar se ignora deliberat cel putin trei articole ulterioare din “Romania Literara” in care filosoful si-a exprima sustinerea totala pentru condamnarea comunismului (nu mai vorbesc despre ceea ce a scris atat de empatic pe marginea cartilor mele). In pofida unor divergente din anii recenti, trebuie sa recunosc sprijinul public acordat Raportului de catre doamnele Zoe Petre si Lucia Hossu-Longin.

Istoria receptarii Raportului este mult mai lunga. N-am facut decat sa schitez aici liniile de forta care au despartit atunci apele, spre a relua titlul articolului publicat de doamna Doina Jela imediat dupa 18 decembrie 2006 in “Observator Cultural”, o publicatie care in anii ce aveau sa urmeze a suferit transformari pe care nu le voi comenta hic et nunc.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exercitiu-de-memorie-la-bucuresti-de-pasti-acum-sapte-ani/

 

Ion Iliescu poate dormi linistit: Muzeul Comunismului, la calendele grecesti

S-a mai scris o pagina, deloc onorabila, din istoria a ceea ce Paul Goma a diagnosticat drept amnezia la romani. Macar Victor Ponta nu a semnat Declaratia de la Praga din 2008 privind condamnarea simultana a marilor orori ale veacului trecut, comunismul si fascismul. Crin Antonescu, de profesie istoric, militant politic care profeseaza anticomunismul, a facut-o. S-a angajat astfel sa sustina o confruntare onesta cu mostenirile unui trecut care continua sa bantuie prezentul intregii lumi post-comuniste. Alaturi de colegii sai penelisti, inclusiv istoricul Hasotti, si-a calcat angajamentul. Trecutul ii enerveaza, ii irita si ii stinghereste pe cei ce-si zic liberali.

Trebuie sa recunosc ca doua voturi anti-Muzeu m-au uluit si m-au mahnit cu precadere: cel al istoricului Dinu C. Giurescu (deputat PC)  si cel al lui Eduard Hellvig (deputat si figura importanta in PNL). Primul din ratiuni pe care orice cunoscator al istoriei Romaniei in a doua jumatate a secolului XX le intelege fara nicio dificultate. Al doilea, pentru ca a fost studentul meu intr-o Scoala de Vara tinuta la Timisoara in 1999, daca nu ma insel. Am crezut atunci ca interiorizase lectiile disidentei anti-comuniste din Europa de Est, intre care obligatia de a salva memoria si de a reabilita dimensiunea morala a politicului. A fost o iluzie.

Initiata de Vaclav Havel, Vytautas Landsbergis si Joachim Gauck, Declaratia de la Praga cerea “ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX”. Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania a oferit acea baza documentara menita sa convinga pe orice om de buna credinta ca regimul comunist a fost ilegitim si criminal. Din pacare, reiese ca deputatii care au votat impotriva Muzeului Comunismului nu au fost convinsi…

Stirea este scurta si lipsita de echivoc: “Cu o majoritate zdrobitoare, Camera Deputaților a respins înființarea unui muzeu al comunismului, în București. Singurul grup care a susținut acest proiect de lege – inițiat în legislatura 2008-2012 de către patru parlamentari de la PDL, independenți și minorități – a fost cel al PDL.” Cu alte cuvinte, partidele coalitiei useliste au inmormantat ideea infiintarii in Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste. Nici prin cap nu le-a trecut sa discute bugetul Institutului Revolutiei prezidat de Ion Iliescu, principalul profitor al confiscarii revolutiei. Discipolul lui Iliescu, Victor Ponta, proclama continuitatea dintre vechiul Partid Social Democrat, anihilat de comunisti, si formatiunea pe care o conduce. Daca lucrurile ar fi stat astfel, deputatii PSD ar fi votat pentru grabnica edificare a acelui Muzeu. Ideea ca IICCMER ar tine locul unui asemenea muzeu este rizibila. Un institut este un centru de cercetare, un muzeu este, in cazul de fata, o arhiva vie a ceea ce-a insemnat totalitarismul comunist. Pentru fostul activist de frunte al PCR, Ion Iliescu, un asemenea muzeu reprezinta un cosmar. Fara asemenea muzee, comunitatea amintirilor si durabilitatea memoriei sunt de neconceput, iar artizanii dictaturii pot sa-si savureze fericiti anii ce le-au mai ramas.

Nu e sfarsitul lumii. Au cazut niste masti, uselistii si-au marturisit opozitia fata de decomunizare. Eu unul, nu aveam iluzii. Nici prietenii mei de valori si de idei. Exista, fireste, Memorialul de la Sighet, un loc de memorie fara de care constiinta istorica romaneasca ar ramane pe veci schilodita. Nimic insa n-ar trebui sa impiedice existenta unui Muzeu al Comunismului la Bucuresti, solidar si complementar cu Memorialul intiat si condus cu generos devotament de Ana Blandiana si Romulus Rusan.

Poate ca a sosit momentul ca societatea civila sa preia initiativa Muzeului Comunismului si sa incerce implicarea unor cercuri cat mai largi, inclusiv din zona financiara si a business-ului, pentru a zidi ceea ce majoritatea clasei politice priveste drept inutil. O democratie care ignora trecutul este una subreda si prea putin credibila.

De o mare si justificata tristete este declaratia lui Doru Maries:

Presedintele Asociatiei “21 Decembrie”, Teodor Maries, e indignat de pozitia majoritatii parlamentarilor romani, care la inceputul acestei saptamani au votat impotriva initiativei de deschidere a unui muzeu al comunismului. Liderul revolutionarilor a comentat pentru Epoch Times rezultatul zdrobitor al votului din plen explicand ca, in opinia sa, “PNL si PSD s-au amestecat, s-au corcit atat de mult, astfel ca sunt cu totii rosii acum. Din pacate, din culoarea galben a liberalilor combinata cu rosul celor de la PSD a iesit tot rosu. De fapt, liberalii nu s-au schimbat in ultimii 23 de ani, sunt aceiasi in principiu si in crez cu cei din 1990″.

Acuta actualitate a Monicai Lovinescu: Despre onoare si opusul ei

 

Comemoram luna aceasta cinci ani de la trecerea in lumea celor drepti a Monicai Lovinescu (1923-2008). Pierderea pentru spiritul democratic, anti-totalitar din Romania a fost imensa. Marturisesc ca sunt socat de tacerea lasata in ultimii ani in jurul operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Gandirea de centru-dreapta romaneasca are nevoie de ideile lor pentru a-si mentine credibilitatea si pentru a apara spatiile libertatii in prezent si viitor. Este uluitor sa vezi cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianosi (volumul “Internationala mea” aparut anul trecut la Polirom), cum se cladeste o legenda in jurul celui care, intre 1955 si 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de arta si cultura. In acei ani, mama Monicai Lovinescu era arestata, condamnata, intemnitata si ucisa in Gulagul romanesc. Unica ei “culpa” consta in refuzul de a conlucra cu regimul in eforturile de a o “influenta” pe fiica de la Paris. Ion Ianosi a “evoluat”, a devenit un marxist maleabil si ductil, dar nu a spus niciodata clar ca rupe cu comunismul in general, nu doar cu “excesele” lui Stalin, Dej ori Ceausescu.

Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita sa aseze “Internationala” lui Ianosi in topul cartilor sale favorite aparute anul trecut: “Spectaculoasa, dar deloc ostentativă cronică a vieţii unui eminent intelectual de stînga şi a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea – cartea anului”. Ion Ianosi nu a fost “un eminent intelectual de stanga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stanga leninista din care a facut parte Ion Ianosi a persecutat, a combatut, a denigrat si a strivit, de fiecare data cand a avut prilejul, stanga democratica. Chestiunea nu este doar ca Ion Ianosi a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii scris de Pierre Daix, aparut in 1976), ci, mai cu seama, ca el ramane fidel acestui crez dezastruos si ca nu putini gasesc in orgolioasa sa perseverenta un motiv de a-l ridica in slavi.

A apara comunismul la acest ceas istoric, a refuza sa admiti criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred ca exista cineva care sa se indoiasca de felul cum ar fi reactionat Monica Lovinescu si Virgl Ierunca la aceasta explozie de ditirambi la adresa lui Ion Ianosi. Nu am nimic personal impotriva esteticianului marxist, ii doresc numai bine. Dar nu pot sa tac vazand cum isi revarsa in acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum incearca sa albeasca, fireste dialectic, ceea ce este si va ramane pe veci patat de sangele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxista a lui Ion Ianosi ma intereseaza, ci felul cum este ea instrumentalizata de intelectuali tineri ori mai putin tineri intr-o Romanie in care ranile totalitarismului comunist raman deschise.

O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a celei de-a doua jumatati a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai buna cunoscatoare, exegeta, analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adincime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facandu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tarziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu si echipa sa de trambitasi neo-tribalisti) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Ceea ce s-a petrecut, mai ales dupa 2006, a confirmat cu alarmanta precizie temerile Monicai Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Intre altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intolerantei agresive, dar si de resurectia discursului doctrinar al stangii radicale intr-o tara in care confruntarea veritabila cu trecutul traumatic se afla abia la inceput. S-a configurat un curent intelectual, indeosebi in zona neo-marxista, pe care il numesc al cinismului ludic. Pentru adeptii sai, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel putin egal cu sovietismul, iar societatea deschisa este doar un mit politic care trebuie “deconstruit” fara reticente si cat mai urgent. Unii sustin tezele lui Alain Badiou care proclama orgolios necesitatea de a retesta “ipoteza comunista”.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Ascultandu-i emisiunile, incepind de prin 1965 si pana la plecarea din tara in 1981, am devenit practic discipolul ei. Tot astfel cum am devenit discipolul lui Virgil Ierunca. Am spus acest lucru in repetate rinduri cand ei erau in viata, tin sa o repet cit se poate de transant acum. De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima data despre Hannnah Arendt. Cind–cred ca era prin 1971–Florica Jebeleanu a plecat la Paris impreuna cu tatal ei, s-a vazut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu fusese membru al Cenaclului „Sburatorul” si luptase, mai ales dupa 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care ma lega si me leaga o calda prietenie, sa-mi aduca o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar sa pot incepe sa citesc lucrarile unei ginditoare despre care auzisem atitea referinte fascinante in emisiunile Monicai Lovinescu. Iata ca o coincidenta aproape divina a facut ca Florica sa o intalneasca pe Monica Lovinescu si sa-i ceara sfatul, spunandu-i ca are un amic innebunit dupa Arendt. La sugestia Monicai, mi-a cumparat doua carti: Du mensonge à la violence si La crise de la culture. Prima era publicata in colectia Liberté de l’esprit, condusa de Raymond Aron la editura Calmann- Lévy.

Cand am intrat la doctorat, in 1975, le-am mentionat in bibliografia proiectului meu despre Teoria Critica a Scolii de la Frankfurt. Il tin minte pe Radu Florian, profesor de socialism stiintific la Universitatea din Bucuresti, membru al comisiei de admitere, cum a fluturat dispretuitor, de-a dreptul scarbit, acele pagini si m-a intrebat ce cauta acolo nume precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Erich Fromm si Leszek Kolakowski. Cand citesc elogii la adresa “anti-dogmaticului”, “eurocomunistului” Florian, inclusiv in strania si nu tocmai onesta carte de memorii a lui Ion Ianosi, nu pot sa nu zambesc…

Unul dintre istoricii indeosebi pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin (aparuta in romaneste la Humanitas in traducerea Doinei Jela), el insusi fost militant comunist, vindecat la timp si devenit unul dintre cei mai lucizi critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de marturisitoare al Monicai Lovinescu: „Atunci cand, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decat lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cand totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cat de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.

(Fragmente actualizate din prefata antologiei “Etica Neuitarii”, colectia “Zeitgeist”, Humanitas, 2008)

Despre viziunea politicului la Hannah Arendt, recomand excelentul articol semnat de Marius Stan:

http://www.lapunkt.ro/2013/04/06/arendt-si-actiunea-politica-o-configuratie-a-nuantelor/

Despre opera Monicai Lovinescu, recomand cartea Angelei Furtuna:

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-14321753-felicitari-angela-furtuna-memoria-opera-monicai-lovinescu.htm

Din nou despre voluptatea ticalosiei: Cornel Nistorescu, Radu Calin Cristea si lumea lor

Reiau mai jos un articol aparut acum cativa ani pe acest blog. Tema, atunci ca si acum, este ceea ce numesc voluptatea ticalosiei. Este suficient sa inlocuim numele lui Cornel Nistorescu cu acela al lui Radu Calin Cristea, precum si titlul publicatiei, in loc de .cotidianul.ro” sa punem “Observator Cultural” si articolul devine de o amuzanta si revelatoare actualitate. Personal, nu ma mir. Redactorul-sef adjunct de la “Observator”, Ovidiu Simonca, a fost un scurt timp adjunctul lui Nistorescu la foaia electronica specializata in calomnii si denunturi antifrastic si uzurpator numita “cotidianul”.  RCC a migrat, spre stupoarea multora din fostii sai prieteni, dinspre statutul de respectat jurnalist si critic literar  spre acela de activ propagandist USL.

http://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-serviciu-vladimir-tismaneanu-pus-zid-1_510bb3754b62ed5875c4df66/index.html#

Fiindca veni vorba de un “Dictionar social-politic pentru tineret”, ma intreb ce gandeste dl Cristea despre articolele altor autori, sa spunem profesorul de etica Vasile Morar ori politologul Mihai Milca, actul director general la ICR-ul condus de Andrei Marga? Fiecare articol din acel “Dictionar” este semnat cu initale. I-as mai spune ca nu l-am intalnit in viata mea pe fostul sef al Sectiei Presa a CC al PCR, Eugen Florescu, dar stiu ca era un personaj abominabil, incuiat, agresiv si xenofob. In niciun caz nu m-ar fi “simpatizat” din ratiuni pe care RCC le stie foarte bine.  Eu pe el si mai putin.

Nu am colaborat la revista “Tanarul Leninist” cu exceptia, din cate tin minte, unei mese rotunde (ancheta printre studenti) condusa (organizata) de, pe atunci, cercetatorul Liviu Turcu, colaborator al publicatiei. Redactor-sef era, daca ma ajuta memoria, Nicolae Lotreanu, ulterior seful serviciului de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, dupa 1990, redactor-sef al unei reviste numita “Alternative” publicata de Institutul de Teorie Politica al carui director era, cu binecuvantarea noii puteri, fostul profesor de socialism stiintific, apropiat de Ion Iliescu si Dan Martian, Radu Florian.

Dl Cristea a fost redactor al revistelor studentesti din subordinea UASCR (“Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”). Eu nu. Dl Cristea a colaborat la Radio Europa Libera, a fost chiar redactor, in anii 90, dupa caderea regimului comunist. Eu am colaborat incepand din februarie 1983. Un minim simt al colegialitatii si amintirea luptei purtata ani de zile de aceeasi parte a baricadei al fi trebuit sa-i pondereze apetitul inchizitorial. Dar domnia sa anuntat ca se dedica unui “razboi total”. Probabil ca articolul din “Observator Cultural”, plin de adjective stigmatizante si inexactitati flagrante, de usor demonstrabila inspiratie “Tricolorul” si “Romania Mare”, este parte din acest razboi. Dl Cristea ma numeste, proband ca habar nu are despre ce vorbeste, un Homo Sovieticus. In prima faza ma numise “Homo Brucanus” (termen cu conotatii cel putin indoielnice). N-a explicat de ce a renuntat la aceasta sintagma. Eu il consider pe actualul Radu Calin Cristea un Artur Silvestri al timpurilor noastre. Pentru cei care n-au apucat acele vremuri, Artur Silvestri era unul dintre cei mai virulenti membri ai echipei de hingheri pseudo-culturali condusa de Eugen Barbu. (1 februarie 2013)

Sunt de-a dreptul socat ca Marius Tuca nu explodeaza: va sa zica ei au muncit din greu la JN ca sa publice pe prima pagina, la o zi sau doua dupa discursul lui Traian Basescu din Parlamentul Romaniei, pe 20 decembrie 2006 (cred ca nu gresesc data) un ditamai denuntul/rechizitoriu cu titlul, parca, “Tismaneanu primul comunist al tarii” semnat (iar cred ca nu ma insel, de Gabriela Antoniu). Iata ca acum C.N. (tot e un progres, a invatat sa puna initalele auctoriale la sfirsit), nemaigasind nimic de spus contra mea, preia (fara sa o recunoasca) munca distructiva a altora. Ma acuza ca am fost activist comunist, desi n-am lucrat in viata mea nici in aparatul PCR, nici in cel al UTC/UASCR. Sa mai adaug ca Marius Tuca nu si-a facut o profesie din a (ma) calomnia. Nu e genul.

Tot in JN, tot in 2006, a aparut articolul lui Mircea Cartarescu cu titlul “Volodea asa cum il cunosc eu“. Un text de o rara generozitate si superba cinste pentru care nu voi sti niciodata cum sa-i multumesc indeajuns.

De fapt, chiar si articolul “demascator” din JN are unele probleme, pentru ca protocronismul delatiunii apartine de fapt Tricolorului, ziarul-anexa al “Romaniei Mari“. Sa dam totusi Jurnalului creditul ca a fost prima publicatie cu tiraj real care a publicat acea compilatie de citate menite sa me de-legitimeze si, prin implicatie, sa delegitimeze demersul condamnarii dictaturii comuniste din Romania.

Am explicat pana la supra-satiu in ce conditii am scris acele texte. Dictonarul in cauza nu a ajuns sa circule pe piata, fiind topit dupa plecarea mea din tara. Fiecare articol este semnat (cu initiale, cum face acum C.N.), iar textele mele erau printe cele mai putin “angajate”: cantitate, calitate, axiologie etc Evident, la unele articole (“democratie socialista”) editura a adaugat citate din documentele oficiale. Chiar nu stie C.N. cum se proceda? Daca tot a decis sa citeze din articolele mele din Viata Studenteasca, deci din anii 70, poate ca isi aminteste si de altele, dintre care unele i-au creat destule probleme redactorului-sef Stelian Motiu. Care, daca ar trai, stim amandoi ce i-ar spune lui C.N. Un singur cuvant: “Rusine!” Rusine pentru ca nu pricepi nimic din ceea ce se numeste epifanie, din faptul ca un om s-a despartit de un trecut in care a avut si unele abdicari. Dar nu am fost activist al presei de tineret, precum Nistorescu. Nu am fost angajat la Flacara lui Paunescu.

Am explicat mereu ca vin dintr-o famile a stangii radicale, chiar staliniste. Cititi interviurile mele cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, N. Manolescu (Ghilotina de scrum). Am analizat pe larg aceste chestiuni intr-un serial de interviuri luate de Max Banus la Europa Libera (1988). Textele pe care le exhiba acum Nistorescu ii erau trimise (copii xerox) lui Vlad Georgescu din tara. Stia prea bine directorul Europei Libere cine face asemenea fotocopii si cine le trimite. Aceleasi forte care trimiteau scrisorile de amenintare cu moartea semnate “Comandamentul Dumnezeu si Patrie” ori “Fiii lui Avram Iancu”. Care ne acuzau, pe cei de la revista Agora, ca facem propaganda pro-maghiara (tema reluata acum prin JN). Este meritul meu, in fond, ca am rupt cu valorile apocrife in care au crezut parintii mei. Am vorbit despre biografia mea si a parintilor in interviul luat de Andrei Badin publicat in 2006 in Adevarul. In fine, lista bio-bibliografica e lunga si nu mai am timp sa o rescriu. Cititi intrarea despre mine in Wikipedia, editia americana, si veti gasi destule informatii. Articolul din editia romaneasca este din pacate mereu vandalizat si are unele accente xenofobe.

Textul lui Nistorescu-Romosan nu se distinge prin nimic de dejectiile proferate de mai bine de trei ani diversii vechi si noi securisti. De fapt, inca din 1991, cand “Romania Mare” publica un articol cu titlul “Sobolanul Volodea” care se incheia cu scabrosul “avertisment”: “Echipa de deratizare e pe urmele tale!”

Nu le voi mai da numele diversilor maniaci, unii nu mai sunt in viata. Sa spun doar ca pana si Mihai Ungheanu si-a facut mai cinstit meseria: atunci cand m-a atacat in Senatul Romaniei in 2006, el chiar s-a ocupat de cartile mele. Le-a negat valoarea, dar le-a recunoscut existenta. A trebuit sa revina printre noi subculturalul Nistorescu pentru a ajunge la concluzia ca Ungheanu avea totusi o urma de onestitate…

In rest, total de acord cu Ioan T. Morar:

“Ar trebui să avem puterea să punem şi puţină milă în dispreţ!”

PS: Intrebare: cui ii vine maine randul sa fie linsat in Cotidianul lui Nistorescu, acest cartier general al urii? Eu unul as putea pune pariu ca este vorba de…

Dupa douazeci de ani: Despre adevar, onoare si constiinta

 

Au trecut 21 de ani de cand am scris textul pe care il republic azi, un manifest pentru demnitate, onoare si memorie netrucata. A aparut atunci in revista „Cuvantul”, l-am reluat in volumul „Irepetabilul trecut” (in ambele editii). Intre timp, Romania a intrat in NATO si in UE, au avut loc alternante la putere si suspendari prezidentiale, Corneliu Coposu a trecut in lumea dreptilor, Regele Mihai a revenit in tara, regimul comunist a fost condamnat, Radu Teposu ne-a parasit ca urmare a unui teribil accident, Adrian Nastase a ajuns in inchisoare, Ion Iliescu face in continuare jocurile in PSD, polarizarile intelectuale si politice nu s-au atenuat, ba chiar dimpotriva. Nu voi spune decat ca raman fidel valorilor afirmate in acel text. Cine le-a abandonat sa stea de vorba cu propria sa constiinta. Daca o are.

Scrisoare deschisă către Radu G. Țeposu și Ioan Buduca

Dragii mei Țepi și Ioan,

Câteva cuvinte de salut pentru numărul vostru aniversar, precum și mulțumirile mele pentru fantastica surpriză de a mă vedea plasat pe lista superlativelor anului ce s-a sfârșit. Pentru mine, Cuvântul este o parte din ceea ce înseamnă onoarea regăsită a intelectualității românești. Îl văd înscris în cea mai frumoasă direcție a acțiunii și cugetării din Estul și Centrul Europei, aceea care refuză pactul cu insolența unor guvernanți ce se cred infailibili și care apără drepturile întotdeauna precare ale individului. Este o publicație liberală în adevăratul sens al acestui cuvânt. Puterile nu se vor fi separat în România cum ar trebui să se întâmple într-o veritabilă ordine pluralistă, executivul se întrepătrunde alarmant cu judiciarul, dar voi ați făcut posibilă geneza și autonomia celei de-a patra forțe, anume independența presei. Citesc Cuvântul de la un cap la altul, fără a osteni să mă întreb: de unde atâta nedomesticită energie, de unde atâta îndârjire în a nu îngenunchea? Răspunsul ar trebui să-l caut poate în acele timpuri de demult, când la un Amfiteatru, azi din nefericire dispărut (of, piața liberă și jocurile ei…), ne destăinuiam pe coridoare atent supravegheate, ne defulam prin glume ambigue, prin mărturisiri sincopate, prin calambururi demente și alte, vorba lui György Konrád, șerpuitoare strategii ale rezistenței. Probabil că atunci, în tulburii ani șaptezeci, ne vom fi spus că, dacă vreodată vor veni și în România timpuri în care a spune nu nu echivalează automat cu o sinucidere socială, deci, dacă vom fi și noi în situația ungurilor sau a polonezilor, ei bine, atunci vom fi și noi, ca Michnik, Geremek sau Haraszti.

Aici văd eu gloria întreprinderii voastre, în această sfidare a ceea ce un filosof la care țin numea odinioară logica consimțământului. Voi nu consimțiți la tăcere, la duplicitate, la trivialitatea înspăimântătoare a pornopoliticii etnocentrice, și pentru această mândrie a refuzului vă rog să acceptați frățeasca mea îmbrățișare. Sunt acestea vremuri de mare restriște și de grea încercare pentru spiritul independent. Conspirația venală a mediocrităților agresive se face tot mai simțită. Utilizată până la sațiu de „saltimbancii într-ale țării“, referința la tradiție devine cumva stingheritoare. Abia mai putem distinge între stânga și dreapta, atâtea sunt profesiunile de credință ale „patrioților sociali“. Politologi de tradiție jdanovistă (nu era „Ștefan Gheorghiu“, succesoarea Școlii Superioare de Științe Sociale „A.A. Jdanov“?) s-au instalat în fruntea rețelei de informații a unui stat care încă, scuzați-mi barbarismul, nu s-a „depolițienizat“ decât parțial. Dosarele nedispărutei Securități sunt ținute sub șapte peceți, la ele având acces tot aceia care le-au compus în ignobila epocă a „anilor lumină“ sau, mai devreme, în perioada glaciațiunii stalinismului originar. Eroziunea memoriei continuă, fără ca puternicii zilei să miște vreun deget întru recuperarea adevăratului nostru trecut.

Voi încercați să spargeți aceste lacăte ale minciunii, să invitați o populație încă angoasată și nevrozată la un festin al adevărului. O faceți în compania altor reviste independente și vreau să cred că acest arhipelag al societății civile românești, amenințat și periclitat așa cum este, va supraviețui agresiunii infamiei obscurantiste. Eseurile voastre, precum și cele ale lui Radu Călin Cristea, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Ioan T. Morar, Marius Oprea, Ioan Groșan, George Țâra, Răzvan Petrescu, Alexandru Baltag și alții pe care îi citesc cu admirație în paginile Cuvântului, sunt tot atâtea pietre așezate la temelia culturii politice a democrației românești. Ca unul care am scris alături de voi în anii juneții noastre tragice, terorizate și totuși nonșalante, vă rog să fiți siguri de neschimbatele mele sentimente de solidaritate.

Al vostru,

Vladimir Tismăneanu

Washington D.C.
6 februarie 1992

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

Cat priveste noul val de denigrari pe creasta caruia se manifesta vehement si unii ex-amici, mentionati elogios in textul de mai sus, nu pot decat sa reiau aici cuvintele lui Cristian Teodorescu aparute intr-un articol din “Romania Literara” in 2006:

Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu, şi cele care se văd, dar mai ales cele care nu se văd, au un scop din ce în ce mai străveziu. Prin decredibilizarea lui, să fie dată o lovitură comisiei pe care o conduce şi, în final, Raportului pe care urmează să-l publice această comisie, înfiinţată de Traian Băsescu. “Dezvăluirile” care apar în mass media, despre articolele scrise de Vladimir Tismăneanu înainte de plecarea sa din ţară, funcţionează ca atare doar pentru cei care n-au urmărit publicistica lui şi pentru cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu ce a declarat profesorul de la Maryland despre trecutul său din România. Elementar ar fi fost ca aceste aşa-zise dezvăluiri să fie însoţite şi de declaraţiile lui Tismăneanu despre ele. Nu i le-a cerut nimeni, iar cei care îl atacă – poate că justificat din punctul lor de vedere – sînt trataţi ca unici depozitari ai adevărului despre el.

Marile obiecţii împotriva calificării morale a lui Vladimir Tismăneanu de a prezida o comisie care să dea un verdict asupra comunismului din România sînt, cred, cel mai puţin plauzibile. Politologul care s-a exilat în 1981 nu şi-a alcătuit după aceea o biografie de disident al regimului. A mărturisit, la “Europa liberă”, că a scris articole prin care a susţinut comunismul autohton, dar s-a dezis categoric de ele. Asta s-a întîmplat în anii ’80, cînd majoritatea celor care îl atacă azi, în ţară, aveau relaţii armonioase cu regimul Ceauşescu. Vladimir Tismăneanu a început în acei ani serialul său difuzat de “Europa liberă” despre culisele comunismului din România, una dintre cele mai bine documentate şi mai obiective contribuţii în domeniu. Acelaşi Tismăneanu vorbea atunci, de la microfonul “Europei libere”, despre disidenţii comunismelor europene, din postura politologului informat, capabil să discearnă rolul acestora la erodarea regimurilor ai căror susţinători fuseseră.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-douazeci-de-ani-despre-adevar-onoare-si-constiinta/

 

Un film de Kusturica: IICCMER-ICR la ceasul travestiului anticomunist

Motto: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul?”–Eminescu

Nu, nu ne aflam  in piesa lui Aurel Baranga, “Travesti”, ci in Romania lui Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu si, cu voia Dumneavostra, ultimul pe lista, a lui Ion Iliescu. S-a semnat Pactul IICCMER-ICR. Se poate scanda “IICCMER-ICR/Sunt pe veci prietene”. Duumvirii Ponta si Antonescu, desi invitati, au lipsit. Istoricul Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, a deplans bilantul trist al Institutului unde lucreaza de sapte ani (daca nu ma insel). A criticat “excursiile exotice” (care vor fi fost acelea?), faptul ca nu exista un Muzeu si un Monument al victimelor comunismului. Eu cred ca exista, se numeste Muzeul Memorial Sighet. Evident, ar trebui sa existe un asemenea Muzeu si la Bucuresti (si nu doar acolo). Spune ca nu s-au oferit burse de cercetare de catre Presedintia Romaniei. S-a incercat, nu exista posibilitati legale (cred ca dl Muraru stie acest lucru, dar nu-si poate refuza un mic exercitiu propagandistic).

http://www.cinemagia.ro/filme/premiera-3086/

Gratie ajutorului dat de Presedintie si cu sprijinul IICCMER (perioada Vladimir Tismaneanu-Ioan Stanomir-Mihail Neamtu-Cristian Vasile-Bogdan Iacob) au aparut cele doua volume masive de documente editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu, primul la Humanitas, al doilea la Polirom (dl Muraru a participat recent la lansarea acestuia din urma). Dl Muraru a ignorat pana acum cu superbie criticile venite din partea a sapte respectati colaboratori ai domniei sale in cadrul IICCMER. Textul protestului celor sapte a aparut in revista “22″ si pe platforma “Contributors”. Doi cercetatori au fost amenintati cu moartea, in sediul IICCMER si in prezenta istoricului Andrei Muraru, seful institutiei, de catre un sef de departament cauia ii place sa i se spuna “vanatorul de securisti” (i-a tot vanat pana a ajuns sa publice la trustul lor de presa). Dl Muraru peroreaza despre imprescriptibilitatea crimelor contra umanitatii. Adevarat, fara indoiala, dar proiectul de lege pe acest subiect a fost redactat si initat de mult hulitii Monica Macovei si Ioan Stanomir, pe vremea conducerii pe care azi acelasi domn Muraru o ponegreste.

 Nu stiu ca dl Muraru sa fi raspuns, cum ar fi fost firesc, scrisorii deschise ce i-a fost adresata. Dar ne anunta, inflacarat, ca Pactul semnat azi va rezulta in proiecte majore. Ca el personal “nu va capitula”. De ce acest ton belicos? De nevoia de a exhiba un eroism ciudat? In fata cui sa capituleze? A lui Felix? A senatorului Ciripoi? A lui Ion Iliescu, cum stim cu totii un sustinator entuziast al decomunizarii Romaniei?

 Profesorul Marga, imparatul ICR-urilor din “provinciile istorice”, fosta sursa “Horia” a Securitatii, a citat copios din filosoful german Jurgen Habermas. Mai lipsea Papa Benedict. A mai incurcat cate un nume, dar ce importanta are acest lucru, domnia sa, fost informator al Securitatii, este azi un vajnic exponent al anticomunismului uselist. Dl Bjoza, presedintele AFDPR, l-a criticat pe dl Toader Paleologu care nu l-a raspuns prompt pe vremea cand era Minstru al Culturii. E regretabil, desigur. Este de sperat ca va gasi mai multa deschidere la dl Daniel Barbu, autor al unui capitol din volumul anti-anticomunist “Iluzia anticomunismului”. Multe atacuri impotriva lui Traian Basescu. Erau prezenti fostul presedinte Emil Constantinescu, omul providential, liderul regional “invins de structuri” si fosta sa super-consiliera, profesoara Zoe Petre. Acum se simt bine in compania lui Marga, informatorul “structurilor”. La sfarsit, s-au servit gustari si sucuri. Anticomunism de opereta, cum comenta cineva? Un film de Kusturica.

http://www.youtube.com/watch?v=_O0R7-lByb4

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/un-film-de-kusturica-iiccmer-icr-la-ceasul-travestiului-anticomunist-1219.html

Recomand excelenta analiza a Madalinei Schiopu privind jenanta sindrofie de la ICR, aparuta in revista “22″. Articolul surprinde cu acuratete logodna dintre doua institute decapitate si intens contestate. As adauga doar ca Pactul prevede si promite analiza in comun a urmarilor regimului comunist. Sa intelegem ca va urma o analiza a itinerariului politic al lui Andrei Marga, el insusi o mostenire cat se poate de palpabila a dictaturii comuniste?

http://www.revista22.ro/icr-si-iiccmer-condamna-comunismul-cu-suspendare-21773.html

Pe blogul Rodicai Culcer, citesc cu intarziere un articol pentru care ii sunt recunoscator. La cate infamii au fost si sunt proferate despre mine si despre prietenii mei de idei si valori, la valurile de dejectii care nu contenesc, fie sub forma unor pamflete imunde, nu o singura data semnate de ex-amici,  fie sub aceea a insultelor grobiene, un asemenea text este un real balsam:

http://www.rodicaculcer.ro/2012/12/vina-lui-vladimir-tismaneanu/

 

Devotamentul delatiunii: Cazul Andrei Marga

Nimeni nu mai poate contesta ca Romania de azi atinge nebanuite culmi ale absurdului. Decizia Colegiului CNSAS privind relatiile profesorului Andrei Marga cu Securitatea, o institutie criminala pe intreg parcursul existentei sale, este paradigmatica la acest trist capitol. Nu neg ca s-a respectat litera legii. Dar oare si spiritul ei? Cand Sebastian Lazaroiu a facut o aluzie la acest subiect, profesorul Marga a negat emfatic ca ar fi semnat vreodata note informative. Acum stim, peremptoriu, ca a facut-o. Dar nu a fost “colaborator”. Ni s-a spus ca lustratia ar fi un proiect anacronic. Iata ca nu este.

Ceea ce nu pot face membrii Colegiului CNSAS, poate sa faca insa opinia publica, societatea civila. Sa se pronunte aspra acestor fapte, insiruite limpede si detaliat in decizie, si sa spuna ce crede. Se poate face, asadar, si o judecata publica a cazului. Judecata publica poate spune ca Andrei Marga a fost informator si ca are o problema fundamentala din faptul ca nu a vorbit despre relatia lui cu Securitatea.

Chiar daca membrii Colegiului, in virtutea unui articol din lege, nu pot pronunta verdictul de colaborator, este limpede ca dl Marga a fost informator. In mod normal, dl Marga ar trebui sa-si dea imediat demisia din fruntea ICR. Primo, pentru ca a fost informator, a dat note informative semnate cu numele de cod atribuit de Securitate. Secundo, pentru ca amintit privind propriul trecut.

Repet, ni se ofera in decizia Colegiului CNSAS toate datele care demonstreaza, dincolo de orice indoiala rationala, ca dl Marga a servit, ca informator, ca sursa, acea institutie, ca a avut nume de cod, ca a facut rapoarte olografe despre intalnirile sale cu intelectuali vestici care faceau cercetari in Romania (inclusiv cunoscuta antropoloaga Katherine Verdery). Discutiile despre filosofii contemporani americani si despre Michel Foucault, relatate cu copios devotament al delatiunii, sunt chiar savuroase. Sursa “Horia” era deosebit de sarguincioasa si temenica, asemeni personajului pe care il acoperea acel nume de cod. Relata cu acribie tot ceea ce avea Securitatea nevoie sa stie. Ma intreb daca in acesti ultimi douazeci si mai bine de ani profesorul Marga a avut curajul sa discute cu “tintele” relatarilor sale despre acele abdicari de la o minima moralitate.

Este socant sa aflam aceste lucruri, mai ales daca tinem cont de pozitiile extrem de influente detinute , dupa decembrie 1989, de profesorul Marga. Dintre toate acestea, cea in care avea cel mai putin dreptul moral sa ajunga, a fost aceea de presedinte al PNTCD, partidul lui Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Serban Ghica, Constantin Ticu Dumitrescu si al altor martiri ai inchisorilor comuniste. A ajuns acolo prin tainuirea trecutului sau.

Se indoieste cineva azi ce-ar fi avut de spus regretatul Ticu Dumitrescu despre aceasta decizie a Colegiului din care a facut parte? La vremea alegerii lui Andrei Marga in fruntea PNTCD, am publicat un articol de sustinere. Eram convins ca Andrei Marga simboliza conditia intelectualului critic, ca avea legitimitatea sa fie o prezenta activa in viata Cetatii. Am gresit profund. Acum inteleg de ce, atunci cand vorbeste despre democratizare, profesorul Marga a evitat si evita mereu sa vorbeasca despre decomunizare. Tocmai el, care stie cat de important este acest subiect in Germania si nu doar acolo.

Am scris randurile acestea cu o mare tristete in suflet. Nu simt niciun fel de bucurie afland ce-am aflat. Am sentimentul ca retraiesc vara anului 2006, momentele legate de dosarul de informator al lui Sorin Antohi. Dar Antohi a scris o confesiune, a facut-o publica, si-a asumat propria biografie. Evident, Sorin Antohi nu avea ce cauta, ca fost informator, in Comisia Prezidentiala. Si-a dat demisia. Tot astfel, Andrei Marga nu are ce cauta azi in fruntea ICR. O intrebare finala: ce va fi gandit profesorul Marga in timpul scandalului Antohi? Credea ca nu vor iesi niciodata la suprafata propriile note informative?

http://www.revista22.ro/devotamentul-delatiunii-andrei-marga-informator-dar-nu-colaborator-al-securitatii-21406.html