Stefan Andrei sau iluzia ceausismului cu chip uman

01/09/2014

A incetat din viata cel care a fost Stefan Andrei, unul din magnatii dictaturii lui Nicolae Ceausescu. Era infinit mai inteligent decat un Emil Bobu si, fara indoiala, mai eficient decat un Ion Dinca. A fost un fel de Albert Speer in anturajul regelui Ubu de la Bucuresti. Stefan Andrei nu a ajuns niciodata, desi si-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv, a ramas eternul supleant, dar s-a aflat in centrul puterii, a stat in prezidii, a participat la reuniuni secrete, a aplaudat frenetic, a cautionat o dictatura catastrofica, nu una, cum ii place sa o numeasca, de dezvoltare. S-a iluzionat ca lupta pentru rationalizarea unui sistem al irationalitatii totale. N-a facut decat sa serveasca o dictatura inepta. Pariul acestui activist cultivat si inteligent a esuat. A evitat sa-si puna marile intrebari despre responsabilitatea politica si morala a echipei national staliniste din care a facut parte. Cazul Stefan Andrei demonstreaza imposibilitatea umanizarii comunismului din Romania.

Obsedati sa-si cosmetizeze imaginea istorica, demnitarii regimului Ceausescu nu lasa in urma o literatura memorialistica notabila. Exista insa si exceptii. Am citit cu interes cartea de convorbiri cu fostul ministru de externe al lui Ceausescu publicata de Lavinia Betea la editura “Adevarul”. Primul lucru care trebuie spus este ca avem de-a face cu un om cu lecturi serioase, care, in genere, stie despre ce vorbeste. Aparatcik al diplomatiei comuniste, Andrei nu se lasa complet prins in mrejele ideologice asemeni unui Dumitru Popescu. Nu se aventureaza in celebrarea unei politici externe romanesti care a schimbat fata lumii. Mai mult, nu cade in ispita explicatiilor conspirationiste aberante. Reprosul posibil ar fi ca ne ofera mai degraba o anecdotica superficiala decat reflectii de fost om de stat, cum ii place sa se descrie. Nu aluneca, din fericire, in barfe de doi bani si in mahalagisme ieftine.

 

 

Am recitit, pentru a scrie acest articol, pagini din cartea lui Jorge Semprun, “Autobiografia lui Federico Sanchez”. Sunt convins ca Stefan Andrei a citit-o: a fost tradusa candva la sectorul de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, a circulat in aparat. Andrei a fost martor si paricipant la convulsiile finale ale comunismului mondial. Nu stiu daca este vina sa, ori a celei care ii adreseaza intrebarile, dar prea putin din acea drama razbate in paginile cartii. Se termina o pasiune globala, Andrei era acolo, ce simtea el? Ne intereseaza doar pana la un punct sotiile membrilor Biroului Politic al lui Dej. Mult mai interesante sunt intalnirile cu liderii comunisti din alte tari, discutiile cu acestia, eurocomunismul si cate altele despre care prea putin se vorbeste in carte. A citit Ceausescu lucrarea lui Santiago Carrillo “Eurocomunismul si statul”? Cu ce efecte? Nu se vorbeste aproape deloc despfre Consfatuirea de la Moscova in 1969, ultimul conclav al comunismului mondial? Care au fost discutiile pregatitoare? Era la un an de la invazia Cehoslovaciei, cum a fost redactat discursul lui Ceausescu? Au avut loc consultari cu Berlinguer, cu Marchais, cu Carrillo?

Ni se relateaza despre retinerile lui Ceausescu, probabil reale, in raport cu imaginea lui Patrascanu. Ce ne spune acest lucru despre anti-intelectualismul echipei conducatoare a PCR? I-a cunoscut personal pe Boris Ponomariov si pe Konstantin Katusev, pe Gheorghi Sahnazarov si pe Ivan Frolov, nu ar fi fost util sa ne spuna mai multe despre acesti demnitari ai Kremlinului insarcinati cu hestiunile internationale? Stiu din proprie experienta cat de dificil poate fi un asmenea dialog cu un fost lider comunist. Dar sunt teme care trebuie adancite, nu le putem abandona cu lejeritate. Tema Violeta Andrei, o actrita perfect respectabila, poate fi pe placul unui anumit public, dar nu are de-a face cu dinamica sistemului pe care Stefan Andrei l-s slujit. She is not the issue. The issue is the system.

Uneori, memoria ii joaca feste si, din pacate, interlocutoarea nu le observa, iar notele se fac ecoul acestor erori. Vorbeste despre intalnirile cu profesorul de socialism stiintific Radu Florian, dar il numeste Mircea Florian, iar nota trimite automat la respectatul filosof omonim. Mentioneaza ca, iritat ca „Europa Libera” vorbea favorabil despre Andrei, Ceausescu ar fi citat cuvintele marxistului Bauer „Atunci cand te lauda dusmanii, sa te gandesti unde-ai gresit” (p. 357). Nota ne informeaza ca este vorba de tanarul hegelian Bruno Bauer, amic de tinerete, apoi adversar al lui Karl Marx. In realitate, este vorba de August Bebel, cunoscut militant social democrat german. S.a.m.d.

Este articulat si, comparat cu un Paul Niculescu-Mizil, chiar spune si lucruri adeseori noi. Nu vrea ori nu poate sa se delimiteze transant de trecutul comunist, dar nici nu-l ridica in slavi. Este foarte prudent cand vine vorba de Iliescu despre care alti fosti potentati inchisi dupa 1990 nu au de spus decat lucrui abominabile. Sigur, sugereaza ca Iliescu era un “moscovit”, dar nu merge prea departe cu speculatiile. Daca despre Nicolae Ceausescu are si unele lucruri favorabile de spus, pe Elena o priveste cu imens dispret („Era de-o uratenie nemaipomenita. Avea un fund mare si gros”, p. 287). La fel, portretul ploconitorului Manea Manescu, cel care a ajuns sa-i sarute mana lui Ceausescu, este memorabil. Petre Roman ii apare ca o cantitate neglijabila, aminteste in schimb ca a fost prieten cu tala acestuia, Valter Roman. Interesant ca nu pomeneste despre politologul de la “Stefan Gheorghiu”, specialistul in “dezarmare” Sergiu Verona, cel care ii aducea mereu carti din Occident. Fara ajutorul lui Stefan Andrei, Verona n-ar fi putut circula in Vest quasi-anual, n-ar fi primit aprobarea calatoriei in care a ramas cu familia in Vest. O biografie, aceea a lui Verona, care isi asteapta biograful. Cunosc cel putin un alt caz in care Andrei a intervenit in acelasi sens. Cartea lui Verona despre retragerea trupelor sovietice din Romania, aparuta in Statele Unite, la Duke University Press, ramane lucrarea de referinta pe acest subiect. Dupa 1989, a lucrat la Library of Congress, apoi a devenit lobbyist. A murit in urma unui atac de cord, prin 2000. Despre tatal meu, Andrei preia si difuzeaza o informatie absurda pe linia fostului sef al Securitatii, Ion Stanescu. Nu exista niciun document care sa probeze ceea ce afirma Andrei. Amintirile despre Virgil Trofin merita o discutie separata.

Stefan Andrei a fost apropiat de Nicu, a pariat pe acesta ca succesor. Pasajele despre cum vedeau Stefan Andrei si amicii sai o Romanie scapata de Ceausescu probeaza orbirea istorica a acestui grup. Isi imaginau un regim condus de Nicu, cu activisti gen Andrei, Cornel Burtica si Ion Traian Stefanescu in pozitii-cheie. O modernizare intra-sistemica, nici pe departe o ruptura cu un regim ilegitim si criminal.

Nascut in Oltenia in 1931, intr-o familie de tarani saraci, Stefan Andrei a fost coleg de generatie politica cu Ion Iliescu, Cornel Burtica, Mircea Anghelescu, Stefan Barlea, Cornel Pacoste. S-a identificat, ideologic si psihologic, cu noul regim. A lucrat o scurta vreme la „Scanteia Tineretului”, a facut cariera in UTM, a terminat Institutul de Constructii. A fost unul dintre activistii promovati de Nicolae Ceausescu in cadrul UASR, a ajuns rapid seful sectiei internationale a UTM, a stabilit contacte internationale care aveau sa-i serveasca in anii ulteriori. Dupa 1965, a lucrat ca adjunct al Ghizelei Vass la Sectia Internationala a CC al PCR. In septembrie 1965, a facut parte din grupul de lucru care a insotit delegatia condusa de Ceausescu in timpul vizitei in URSS. Relatia cordiala cu „Ghizela de fier” l-a avantajat in anii urmatori, stiut fiind ca aceasta se bucura de increderea cuplului Ceausescu. Andrei ramane un admirator al vocatiei cadriste a Ghizelei, desi admite ca aceasta, asemeni protectoarei ei, Elena Ceausescu, nu a a lasat scris de mana ei decat propriile semnaturi. Chiar dupa ce a ajuns Ministru de Externe, Andrei a ramas in relatii cordiale cu Ghizela.

Partile cele mai incitante din carte tin de relatiile dintre PCR si partidele comuniste, atat cele aflate la putere, cat si cele din alte state. Ajuns secretar al CC al PCR insarcinat cu relatiile internationale, Andrei a inteles jocul lui Ceausescu de subordonare completa a MAE in raport cu „Sectia”. A participat la convorbiri cu influenti lideri comunisti din Vest, a inteles si a ajuns sa stapaneasca limbajul ezoteric al comunicarii dintre aceste personaje. As fi asteptat mai multa informatie privind activitatile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia si Spania, formatiuni direct legate de Bucuresti. Stefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Alvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Lister, Ramon Mendezona, Simon Sanchez Montero, spre a-i numi doar pe acestia. As fi asteptat unele portrete analitice, unele detalii privind rolul jucat de Ceausescu personal in luptele intestine din aceste partide. Stie multe despre posturile de radio ale comunistilor spanioli si greci care emiteau din Romania. A cunoscut-o pe Dolores Ibarruri, dar abia daca spune cateva cuvinte despre ea. La fel, as fi asteptat mai multe informatii despre personalitati din conducerea PC Italian, indeosebi despre Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta si Giorgio Napolitano (actualul presedinte al Italiei). Pe linia relatiilor cu sovieticii, Andrei ofera amintiri amuzante despre nervii lui Ceausescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varsovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecinte reale.

Pentru mine, ca istoric al comunismului romanesc si international, cea mai importanta contributie a acestui volum tine de distinctia pe care o opereaza Stefan Andrei intre cele doua grupuri din conducerea PCR: ilegalistii si „noii veniti”, cei intrati in partid dupa 1944. Asa se explica influenta unor Maurer, Bodnaras, Gogu Radulescu ori chiar Vasile Valcu asupra lui Ceausescu. Sigur, o influenta pe care liderul stia sa o limiteze, sa o manipuleze la randul sau: „Ilegalistii spuneau: noi am luptat pentru putere, am suferit, am chinuit. Voi veniti –expresia pe care a formulatat-o chiar Parvulescu–, voi veniti la masa pusa”. Gasim in carte detalii revelatoare privind aptitudinile de intrigant ale lui Bodnaras, hedonismul cinic al lui Maurer, legaturile secrete ale lui Ceaausescu cu Securitatea, sustrase oricarui control din partea colegilor sai din conducerea partidului. Dar avea de fapt Ceausescu colegi? Raspunsul lui Stefan Andrei este in final negativ: a fost vorba de o dictatura personala. Ceea ce nu spune el este ca a fost un sistem absolutist, partocratic si ideocratic in care un tiran fanatic, incult si megaloman a putut sa-si impuna vointa sa cu totul iesita din comun asupra unei societati supusa unui permanent si ubicuu control represiv.

Nu cred ca Stefan Andrei a fost un Machiavelli al comunismului romanesc (subtitul cartii este „I se spunea Machiavelli”). Nu avea anvergura intelectuala pentru o asemenea pozitie. A fost un functionar devotat care a aplicat cu zel o linie gandita de cel pe care l-a servit pana in momentul cand intregul esafodaj s-a naruit. Mai corect ar fi fost sa fie numit un Gromiko al ceausismului. Stefan Andrei nu merge niciodata atat de departe precum Cornel Burtica in cartea de convorbiri cu Rodica Chelaru, aparuta la Curtea Veche. Nu-si asuma “culpele ce nu se uita”. Cartea ilustreaza ideologia “partii lor de adevar”, adica opusul viziunii jurnalistei poloneze Teresa Toranska din clasicul volum “Oni” (“Ei”) despre liderii stalinisti din Polonia.

Concluzie: Deloc intamplator, fostul aparatcik, sef al diplomatiei comuniste si demnitar de varf al despotismului ceausist, Stefan Andrei, figureaza, la pagina 785, in sectiunea “Biografiile nomenclaturii” din “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania” (Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Humanitas, 2007). Acel “Raport”, a fost scris de membrii Comisiei si de numerosi experti. A fost asumat de toti autorii, in spiritul si in letera sa, a fost baza condamnarii regimului comunist,, la 18 decembrie 2006, de catre presedintele Traian Basescu, in discursul tinut in fata camerelor reunite ale Parlamentului tarii, drept ilegitim si criminal. Asemeni altor proeminenti ex-nomenclaturisti, de la Ion Iliescu si Dumitru Popescu la Silviu Curticeanu si Paul Niculescu-Mizil, Stefan Andrei s-a simtit direct vizat si a reactionat cu interventii publice virulent critice la adresa Comisiei si a mea. A facut afirmatii calomnioase despre familia mea. Se declara om de stanga si insulta amintirea taberei republicane din Razboiul Civil din Spania. A intruchipat, daca putem spune astfel, ceausismul cu chip uman. Ori, poate mai corect spus, cu chip mai putin inuman.

Textul de mai sus este versiunea revazuta si actualizata a articolului aparut aici, pe “Contributors”, in martie 2012:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-stefan-andrei-aparatcikul-politicii-externe-ceausiste/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/stefan-andrei-sau-iluzia-ceausismului-cu-chip-uman/


23 august și memoria victimelor – Vă mai amintiți, vă pasă, dragi politicieni? (Updated)

22/08/2014

Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice. Rolul partidelor istorice si al monarhiei, deci al Regelui Mihai, a fost decisiv. Impunerea prin dictat sovietic a guvernului condus de “tovarasul de drum”, in fapt marioneta Petru Groza, la 6 martie 1945, a semnificat inceputul acapararii puterii de catre comunisti. In noiembrie 1946 a avut loc un furt electoral fara precedent in istoria acestei tari comis cu maxim cinism de catre instrumentele umane ale lui Stalin din Romania, membrii partidului comunist, partid totalitar, anti-national si anti-pluralist. Teroarea a functionat constant in acea perioada, au fost organizate abjecte provocari de catre bandele de “militanti” comunisti. A fost pusa in actiune drojdia societatii, mardeiasii utilizati de catre echipa Dej-Pauker-Luca-Georgescu pentru atingerea obiectivelor liberticide. Asa a prins fiinta tirania comunista din Romania: prin violenta, fanatism, propaganda si represiune.

La 30 decembrie 1947, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai, a fost intrerupta continuitatea constitutionala a statului roman si a fost impusa o dictatura intemeiata pe o ideologie ostila valorilor democratice, traditiilor spirituale si patriotismului luminat. S-a pornit lupta anti-religioasa, a fost desfiintata arbitrar si abuziv Biserica Greco-Catolica, reazim al identitatii nationale romanesti. Au suferit imens ortodocsii, catolicii, protestantii, dar si militantii sionisti. Suveranitatea poporului a fost abolita, Romania, devenita “republica populara”, a devenit practic o colonie a URSS. Sloganul epocii, scandat isteric la mitingurile oficiale, era “RPR-URSS/Sunt pe veci prietene!” In aceasta mitologie perversa, Stalin era “parintele popoarelor”, URSS era “bastionul pacii”. Sclavia era celebrata drept opusul ei: “Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!” In 1948, Romania traia in universul descris de George Orwell in romanul sau “1984″. Trecutul intra in malaxorul rescrierilor conjuncturiste. Cum a observat Orwell: “In totalitarism, nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul”.

Liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Dinu Bratianu, au fost aresati in 1947, intemnitati in conditii atroce, au murit in inchisori. In februarie 1948 disparea Partidul Social Democrat prin inghitirea sa de catre comunisti. Cei care au rezistat pseudo-unificarii au ajuns in puscarii. Reprezentantul PCdR in negocierile secrete care au pregatit lovitura de stat de la 23 august a fost intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. In 1948 a fost arestat, apoi a fost anchetat salbatic, a refuzat sa recunoasca culpe imaginare si a murit impuscat in aprilie 1954. Milioane de oameni au suferit consecintele terorii comuniste.

Cultura romaneasca a fost agresata in chip abominabil. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi. Valorile reale au fost substituite prin pseudo-valori. Elita intelectuala a tarii a fost decimata. Jurnalistii onesti, chiar unii de stanga precum Tudor Teodorescu-Braniste, au fost amutiti. Clasa de mijloc a fost distrusa. Taranimea a fost martirizata. Clasa muncitoare, in numele careia potentatii comunisti indrazneau sa vorbeasca, a fost mai exploatata decat oricand in anii de dinainte de 1947. Grevele au fost interzise, sindicatele au fost transformate in “curele de transmisie” ale partidului comunist. Ratiunea a fost inlocuita prin credinta oarba. Planificarea de tip leninist a anihilat piata libera. Proprietatea privata a fost criminalizata. Spalarea pe creier a devenit principala sarcina a pedagogiei comuniste. Istoria nationala a fost rescrisa in conformitate cu basmele moscovite.

Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe temele Visinescu si Ficior, e pacat ca se actioneaza prea putin public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. Sunt sincer curios sa vad cum se raporteaza candidatii prezidentiali la problematica politica si morala a decomunizarii, cat le pasa de acest subiect. In ce o priveste pe Monica Macovei, raspunsul este limpede:

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/08/20/incepe-sa-se-faca-dreptate-pentru-victimele-regimului-comunist/

(Update, 23 august 2014): Salut cuvintele lipsite de orice echivoc ale candidatului prezidential al ACL, dl Klaus Iohannis: ​”Liderul liberal Klaus Iohannis a transmis sambata un mesaj de comemorare a 75 de ani de la semnarea pactului “odios” Ribentropp-Molotov, un “capitol tragic” ce a dus la regimurile totalitare care au pus stapanire pe “mare parte din continentul nostru”. “De la divizarea naţiunii la tragediile umane nespuse, momentul 23 august rămâne o bornă cinică în istoria secolului XX”, scrie Iohannis.” O mica, dar, cred eu, necesara, rectificare: nu acel pact a dus la regimurile totalitare. Ele existau in Europa si tocmai natura lor atat de smilara (nu spun identica) a facut posibila ceea ce istoricii au numit imbratisarea mortala a celor doi briganzi. In rest, de acord, momentul 23 august 1939 ramane, cum scrie dl Iohannis, “o borna cinica in istoria secolului XX”. Este un lucru stiut la Varsovia, in tarile baltice, la Chisinau, la Cernauti, iata ca si la Bucuresti…

De asemenea, dl Iohannis scrie despre rolul decisiv al Regelui Mihai in actul de la 23 august 1944:

“Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la actul istoric de la 23 august 1944, al cărui autor a fost, în mod netăgăduit, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României. Astăzi, îmi revine onoranta misiune de a mulțumi Majestății Sale în numele Partidului Național Liberal pentru gestul curajos care a condus, în cele din urmă, la victoria Aliaților. Momentul istoric prin care România a întors armele împotriva naziștilor, scurtând războiul cu cel puțin șase luni și evitând pierderi teritoriale și umane incomensurabile pentru țară și pentru întreaga Europă, rămâne, probabil, cel mai important eveniment din istoria noastră recentă.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17953032-klaus-iohannis-mesaj-75-ani-semnarea-pactului-ribentropp-molotov-23-august-amintim-victimele-regimurilor-totalitare-care-pus-stapanire-mare-parte-din-continentul-nostru.htm

Salut si declaratia d-lui Cristian Diaconescu: “Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, presedintele FMP, reaminteste ca la “23 august 1939 ministrii de Externe ai URSS si Germaniei naziste, respectiv Ribbentrop si Molotov semnau la Moscova, Pactul Hitler-Stalin prin care puneau bazele impartirii Europei intre doua state in plina expansiune violenta”, dar si ca, in conditiile existentei pactului, “ocuparea Basarabiei de catre armata sovietica a mai fost confirmata si printr-un Protocol aditional secret care la punctul 3 preciza: ‘Privitor la sud-estul Europei, partea Sovietica isi manifesta interesul in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune’”. Diaconescu aminteste ca in 2008, Parlamentul European a declarat 23 august ca “Ziua Europeana de comemorare a victimelor stalinismului si nazismului”.”

http://www.ziare.com/alegeri/candidat/ce-semnificatie-are-ziua-de-23-august-pentru-candidatii-la-prezidentiale-1318006

Pana la aceasta ora, nu stiu ca dl Victor Ponta, premier al Romaniei, lider al PSD si candiadul prezidential al acestui partid, sa fi facut o declaratie legata de nefastul Pact Molotov-Ribbentrop si de Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului, consfintita prin lege. Dl Ponta a publicat un mesaj legat de rolul Regelui Mihai in lovitura de stat antifascista de la 23 august 1944.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-17952041-victor-ponta-23-august-1944-moment-referinta-pentru-romania-datorita-regelui-mihai.htm

Recomand calduros articolul profesorului Ioan Stanomir aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/08/23/23-august-1944-saptezeci-de-ani-dupa/

Despre semnificatiile contemporane ale acelui funest pact:

http://www.contributors.ro/global-europa/fraternizari-diabolice-linia-molotov-ribbentrop-si-destinul-europei-centrale/

Reiau mai jos un text din noiembrie 2011. Il consider de o acuta actualitate.

“Presedintele Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.

Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.

IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/societatelife/regele-mihai-i-la-90-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

http://www.revista22.ro/stalinism-pentru-vesnicie-comunismul-romanesc-in-perspectiva-comparata-511.html

http://www.youtube.com/watch?v=74qlwTvrWtk

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/23-august-%c8%99i-memoria-victimelor-%e2%80%93-va-mai-aminti%c8%9bi-va-pasa-dragi-politicieni/

 


La despărţirea de un înţelept: Shlomo Leibovici-Laiş şi evreii din România

18/08/2014

S-a stins din viaţă Shlomo Leibovici-Laiş (1927-2014). A fost o personalitate remarcabilă a evreilor de origine română din Israel, preşedinte al Asociaţiei ACMEOR (Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România), aflat în permanenţă în contact cu realităţile culturale şi politice din ţara de origine. În Israel a fost o persoană influentă şi respectată care şi-a spus mereu opinia în mod tranşant. A trăit din plin istoria postbelică şi a fost în egală măsură pasionat de istorie.

L-am cunoscut atât prin intermediul scrierilor sale, cât şi datorită recomandărilor venite de la prietenii mei, toate pozitive. Am avut numeroase discuţii telefonice. Ştiu că a dat mereu dovadă de disponibilitate atunci când a fost vorba să ajute cercetători şi studenţi din România, dornici să identifice documente relevante pentru istoria evreilor din România, aflate în arhive private şi publice. In scrierile sale, era intotdeauna motivat de căutarea adevarului, dincolo de si in pofida oricăror partizanate. A scris despre istoria comunităţii evreieşti din Botosani, a vorbit şi despre mama mea şi sora ei (surorile Hermina şi Bianca Marcusohn). A studiat şi a scris despre prigoana impotriva sioniştilor in anii 50. A examinat cu obiectivitate activitatea instrumentului comunist de inregimentare a populaţiei evreieşti care a fost Comitetul Democratic Evreiesc, conceput dupa modelul sovietic.

Tocmai graţie acestor preocupări, într-un moment de cumpănă pentru scrierea istoriei postbelice a României şi pentru ceea ce acum se numeşte înfăptuirea justiţiei de tranziţie, care se leagă de momentul constituirii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am apelat la dr. Shlomo Leibovici-Laiş ca expert al Comisiei. A fost o înţelegere între mine şi colegii mei, membri ai Comisiei, ca istoria celor mai importante minorităţi naţionale sub comunism să fie scrisă chiar de cei care provin din rândurile acelei minorităţi. Evident, în colaborare cu ceilalţi experţi şi membri ai CPADCR.

Dr. Shlomo Leibovici-Laiş a fost de o promptitudine exemplară şi s-a achitat admirabil de calitatea de expert al Comisiei; ne-a trimis un capitol despre istoria evreilor în perioada comunistă care rezumă destinul agitat al unei comunităţi aflate mereu sub presiunea unui sistem totalitar (vezi Comunitatea evreiască, în Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, Raport final, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România –Editura Humanitas, 2007, pp. 363–389; pentru versiunea online, vezi http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf).

Prin Raportul final că am contribuit, cei care am scris acel document, la opera de constituire simbolică a unei naţiuni civice, întemeiată pe valori în antiteză cu etnocentrismul gregar. De altfel, elementele reziduale ale naţional stalinismului şi protocronismului ne-au supus unui tir susţinut, înşirând numele neromâneşti ale membrilor şi experţilor Comisiei într-o veritabilă listă a ruşinii. O practică ce ar stârni oriunde repulsie şi condamnare; nu şi în spaţiul românesc, unde o stângă intelectuală pretins respectabilă a tăcut asurzitor.

Evident, participarea la activitatea CPADCR, la munca de alcătuire a Raportului final, a fost doar un moment al colaborării cu instituţii din România şi nu vreau să absolutizez această secvenţă. Doar am ţinut să scot în evidenţă, subiectiv, acest aspect legat de activitatea ştiinţifică şi civică a acelui veritabil înţelept care a fost dr. Shlomo Leibovici-Laiş. Colegii mei de Comisie şi cu mine, la fel ca toţi cei care l-au cunoscut, îi vom păstra o amintire de neşters!

http://www.baabel.ro/portret/878-lucian-zeev-herscovici-slomo-leibovici-lais-1927-2014-in-memoriam

http://www.baabel.ro/memoria/438-shlomo-leibovici-lais-amurgul-sionismului-din-romania-continuare-din-numarul-trecut


Partidul, Securitatea si tovarasul Bobu ca tip uman

14/07/2014

Astăzi a fost înmormântat, la Cimitirul Ghencea 2-Domneşti, unul dintre magnaţii ceauşismului, Emil Bobu. Ascensiunea să politică s-a suprapus total cu creşterea nemăsurată a puterii cuplului dictatorial. Exponent tipic al nomenclaturii comuniste, deci al unei caste profitocratice, coruptă şi corupătoare, Emil Bobu s-a dorit să fie şi a fost un “soldat credincios”. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea şefului statului român, drept ilegitim şi criminal.

Emil Bobu a făcut (pe puncte) studii de drept. La fel şi soţia să, Maria Bobu, ministru al justieti (adică al anti-justiţiei) în clipă prăbuşirii dictaturii. Au contribuit amândoi la perpetuarea statului de nedrept. Să reţinem că asasinarea inginerului Gheorghe Ursu a avut loc pe vremea când tovarăşul Bobu tăia şi spânzură că mâna dreapta a Elenei Ceauşescu în cadrul Comisiei de Cadre a CC, iar tovarăşa să de viaţă păstorea peste fictivă instituţie a “justiţiei socialiste”.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceauşescu, o caricatură grotescă de bizantinism a triumfat în cultură politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea duşmanilor prin intermediul unor conspiraţii de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) şi discursul paralel, demagogia că patologie naţională, dispreţul pentru autenticele preocupări etice, manipularea şi delaţiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcţii din moştenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate şi impuse de către Stalin, au fost îmbrăţişate de Ceauşescu şi şi-au atins apogeul în travestiul macabru are a fost cultul personalităţii sale. Un cult care a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales după nefastele Teze din iulie 1971, pensionarea lui Maurer în 1974 şi potenţarea rolului Elenei Ceauşescu în conducerea ţării.

Membrii aparatului de partid erau uneori deranjaţi de tot acest carnaval ingretosator, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbeşte indicaţiile conducătorului şi, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-şi păstreze privilegiile (sau cel puţin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatură nomenclaturii. Aşa cum se arată în raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiză dictaturii comuniste din România, Emil Bobu a fost unul dintre cei direct responsabili pentru catastrofă totalitară. Cei câţiva ani de binemeritată închisoare pe care i-a făcut după 1990 nu l-au trezit moral. Nu a exprimat niciodată vreun regret autentic pentru participarea să la un sistem politic liberticid. Din păcate, tipul uman simbolizat de Emil Bobu nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimului pe care acesta l-a servit în chip maniacal. Mentalitatea şi practicile securiste nu au dispărut. Bobu e mort, dar bobii bântuie în continuare prin cetate…

Moştenirea comunistă în România este una a corupţiei morale şi politice, a fugii de responsabilitate, a laşităţii devenită virtute, a supravieţuirii prin infinite abdicări şi compromisuri. De această moştenire apăsătoare trebuie să scăpăm. Marii îmbogăţiţi de după 1990,în marea lor majoritate, vin din zonele vizibile şi mai puţin vizibile ale nomenclaturii. Emil Bobu a fost un nomenclaturist tipic, tocmai de aceea am decis să scriu pe larg despre el. Torţionarii securişti Visinescu, Ficior, Istrate etc au fost, în fapt, instrumentele PCR. În anii 50, Emil Bobu, că instructor al Secţiei Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, ştia exact ce se petrece în închisori şi în lagărele de muncă forţată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid.

Securitatea era instrumentul partidului, nu invers. Postelnicu, Pleşiţă, Homostean, Iulian Vlad, Vasile Gheorghe, Goran, Stamatoiu şi alt influenţi securişti au fost, în anii 70 şi 80, subordonaţii unuia că Bobu (ministru de interne, secretar al CC etc) Pentru a deveni într-adevăr democratică, deci respirabilă, România trebuie să se debaraseze de mentalităţile şi comportamentele de tip Bobu.

Articol aparut in editia on line a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/vladimir-tismaneanu-partidul-securitatea-si-tovarasul-bobu-reflectii-despre-un-tip-uman.html

 

 


Tortionarul Istrate, lista IICCMER si cazul Gheorghe Ursu

08/07/2014

Este laudabil ca IICCMER continua sa sesizeze justitia privitor la cazurile de tortionari aflati in libertate, consumatori de nimeni deranjati ai unor pensii substantiale. Dar este firesc sa mentionam ca, asemeni altor cazuri, numele lui Constantin Istrate era stiut, actiunile sale erau riguros documentate, deci evenimentul nu este chiar unul spectaculos si inedit cum se sustine in comunicatul postat pe site-ul oficial: ” Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează marţi, 8 iulie 2014, începând cu orele 11.00, conferinţa de presă în cadrul căreia va face public cel de-al cincilea nume din lista celor 35 de persoane suspectate de comiterea unor crime şi abuzuri politice în timpul regimului comunist.” Chiar este ceva cu totul nou, neasteptat, o dezvaluire socanta? Lucrurile nu stat catusi de putin asa. De pilda,  site-ul “Militia Spirituala” publica inca de-acum cateva luni, sub semnatura istoricului Mihail Burcea, acest articol:

http://www.militiaspirituala.ro/ro/investigatii/lista-lui-secu/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=458&cHash=31d053a208713d3f47811c36696879b7

Pe FB, istoricul Dumitru Lacatusu a postat acest comentariu: “Am remacat aceasta noua “devolare”. Interesanta a fost insa interventia lui Dinu Zamfirescu. M-as fi asteptat ca noua conducere sa fie mai sincera in opinii, sa nu paseasca pe aceleasi cai mincinoase, inaugurate de fostul dl pres. executiv Andrei Muraru. Cosmin Budeanca are datoria sa spuna si adevarul, adica sa indice sursele acestor “investigatii”, cine a identificat acele dosare si cum au ajuns ele in posesia IICCMER. In acelasi timp, trebuie sa recunoasca ca aceste nume nu sunt un mister pentru nimeni. IICCMER trebuie sa mai spuna si adevarul. Daca nu poate, va fi ajutat. P.S. Chiar si dosarele transmise pe sub mana nu sunt o dovada a unei investigatii.”

Este de amintit ca Mihai Burcea si Dumitru Lacatusu au lucrat in IICCMER de unde au plecat prin demisie, ca atatia alti cercetatori, in semn de protest impotriva stilului autocratic, anti-colegial, arogant si jignitor practicat de echipa Muraru. Il cunosc pe profesorul Radu Preda, presedintele executiv al IICCMER, numit in aceasta functie de catre Victor Ponta dupa demisia lui Muraru (recent devenit consilierul personal al lui Klaus Joahnnis). Il cunosc pe Cosmin Budeanca, actualul director stiintific al IICCMER. Sunt convins ca nu vor patrona asumarea muncii altcuiva fara mentionarea celor care, in chip lesne demonstrabil, au deschis acest drum. Tema este mult prea importanta pentru a o reduce la potentarea unui capital de imagine in pofida imperativelor deontologice.

Ar mai fi de spus ceva.Pana la ora actuala nu a fost publicat un comunicat al IICCMER in care sa fie repudiata, in termeni categorici, decizia Tribunalului Militar Bucuresti de refuz a judecarii principalului anchetator al inginerului Gheorghe Ursu, disident ucis de Securitatea lui Ceausescu. Declaratia judecatorului militar, colonelul Gabriel Gunescu, frizeaza obscenitatea. N-a fost de ajuns ca Gheorghe Ursu a fost omorat de criminalii securisti, colonelul Gunescu, fara a avea nicio competenta in a evalua ce insemna conditia de disident, indrazneste sa-i conteste victimei aceasta calitate.

Este adevarat ca dl Radu Preda s-a delimitat de aceasta aberatie intr-un interviu dat la RFI, dar IICCMER, pana acum, nu a protestat public. Nu a organizat o conferinta de presa, nu a initiat un protest colectiv. Amintesc ca punctul 14 din mesajul presedintelui tarii, Traian Basescu, in fata camerelor reunite ale parlamentului,  rostit in data de 18 decembrie 2006, acuza regimul ilegitim si criminal de: “Reprimarea oponentilor si disidentilor in anii 1970 si 1980; arestarea si asasinarea celor mai curajosi oponenti–omorarea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu, arestat si condamnat in 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de tradare”.  Indiferent ce crede Victor Ponta despre condamnarea comunismului si despre Raportul Final, mesajul presdintelui tarii a fost publicat in Monitorul Oficial si este document al statului roman. IICCMER are obligatia sa se opuna negationismului si revizionismului privind natura criminala a dictaturii comuniste. Orice amanare la acest capitol nu poate sa nu genereze legitime indoieli si nelinisti.

http://www.mediafax.ro/social/motivare-tribunalul-militar-bucuresti-gheorghe-ursu-nu-a-fost-un-disident-politic-a-fost-un-privilegiat-al-regimului-12880635

 


De 4 iulie, un nou termen pe dexonline: kremlinologie

04/07/2014

Dorelian Bellu a postat pe Facebook: “Vladimir Tismăneanu împlinește astăzi 63 de ani, ocazie cu care l-am invitat să definească un termen pentru dexonline. A acceptat și i-am propus acest cuvânt. Astăzi este și ziua Statelor Unite ale Americii, tot pe 4 iulie 1951 avea loc prima emisiune a postului Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, pentru Cehoslovacia, iar doi ani mai târziu, Imre Nagy era desemnat prim-ministru al Ungariei. Deși marxist, acesta a încercat să-și scoată țara din sfera de influență sovietică. În urma revoluției din Ungaria din 1956, Nagy a fost judecat și spânzurat.”

KREMLINOLOGÍE s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază modul de funcționare a instituțiilor și metodelor specifice pentru practicile politice, ideologice, economice și culturale din URSS și din alte regimuri de tip sovietic și care studiază, în același timp, personalitățile implicate în viața politică sovietică și postsovietică. ♦ (pop.) Disciplină care analizează jocurile de putere de la Kremlin și, în sens mai larg, de la vârful oricărui sistem comunist. – Kremlin nume propriu + gr. logos – studiu

http://dexonline.ro/cuvantul-zilei/2014/07/04

 

kremlinologie

Imagine: Carmen Nistor

Devenit, asadar, lexicograf, i-am trimis lui Dorelian acest mesaj:

“Stiu ca te pasioneaza istoria. O poveste din Bucuresti din anii 80. Mama se intalneste intr-o plimbare in Parcul Herastrau (fost Stalin) cu Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, fost ministru de externe al RPR, succesorul Anei Pauker in fruntea MAE. Si mama, si Bughici, ilegalisti la pensie. Eu vorbeam de-acum la Europa Libera, scriam intens despre luptele pentru putere de la Kremlin, din PCR etc Bughici o intreaba pe mama: “Ce-ti mai face fiul, aud ca a plecat din tara”. Mama: “Este in America, preda la o universitate de-acolo, e politolog”. Bughici, surazand vag complice: “Eu cred ca e kremlinolog…”

 In anii 50, in calendarul de perete publicat, cred, de Editura Politica, la data de 4 iulie nu se mentiona ziua Americii, ci faptul ca Engels a publicat in acea zi (oare cum stiau ei acest lucru?) “capodopera” Anti-Duhring :)) ”

Tine si asta de kremlinologie.

Calde multumiri celor care mi-au trimis felicitari de ziua mea de nastere. Mi-au mers la inima.

De ziua Americii, recomand acest minunat articol scris de bunul meu prieten Sever Voinescu:

http://www.evz.ro/god-bless-america.html

 

 

 

 

 


Necesitatea sintezei istorice: Cristian Vasile despre “Stalinism pentru eternitate”

01/07/2014

Ii multumesc din suflet istoricului Cristian Vasile pentru subtila, empatica si atat de onoranta prefata pe care a scris-o la noua editie a cartii mele “Stalinism pentru eternitate”, aparuta luna trecuta la editura Humanitas. Cercetator la Institutul “N. Iorga” al Academiei, autor a numeroase carti si articole stiintifice, Cristian este unul dintre cei mai activi , respectati si profunzi interpreti ai istoriei contemporane a Romaniei. In cazul sau, se adeveresc cuvintele faimoase ale lui Corneille:  “… la valeur n’attend point le nombre des  années”. Fie-mi ingaduit sa spun si eu cateva cuvinte despre acest drag prieten.

Sa amintesc aici excelenta sa carte despre istoria bisericii greco-catolice sub comunism, cea despre biserica ortodoxa in primul deceniu comunist, precum si cele doua volume publicate la Humanitas despre politicile culturale in timpul lui Dej si Ceausescu (al treilea volum urmeaza sa apara anul acesta, tot la Humanitas).  La care se adauga co-editarea, impreuna cu Dorin Dobrincu si cu mine, a Raportului Final (Humanitas, 2007) si publicarea cartii noastre comune “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului” (Humanitas, 2008). Face parte din comitetul de redactie al unei reviste cu adevarat exceptionala: “Studii si materiale de istorie contemprana”, publicata anual de Institutul “Iorga”. Scrie frecvent in “Apostrof” si in revista LaPunkt.

Cristian Vasile a fost intre septembrie 2011 si mai 20012 director stiintific al IICCMER. Si-a dat demisia impreuna cu intreaga conducere executiva in mai 2012. Coordonam, Cristian si cu mine, seria “Istorie contemprana” de la Humanitas, unde au aparut carti de Timothy Snyder, Coen Storck, Anne Applebaum, Vlad Georgescu, Pierre du Bois, Paul Johnson, Hannah Arendt etc A fost unul dintre primii bursieri in cadrul programului ICR-Wilson Center (i-as mai aminti aici pe Calin Cotoi, Mihail Neamtu, Ioana Macrea Toma, Damiana Otoiu, Petre Opris, Radu Tudorancea, Nicoleta Ionescu-Gura).

Ca secretar stiintific al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Cristian a jucat un rol esential in activitatea acestui for stiintific si moral. Gratie lui, echipa de cercetare si-a mentinut si dezvoltat coerenta si coeziunea. A fost atacat imund, a rezistat fara sa ezite. La Cristian Vasile, probitatea si intransigenta se imbina armonios pe fondul unui adanc respect pentru principii.  Impreuna cu Dorin Dobrincu, a orientat activitatea Comisiei Prezidentiale Consultative. Alaturi de alti tineri istorici, politologi, sociologi, filosofi, Cristian a contribuit la fortificarea metodologica a Raportului Final, facand din aceasta lucrare una care sa respecte cele mai inalte standarde internationale in domeniu. Public aici un fragment din prefata sa, preluat din revista online LaPunkt. Tot acolo, pot fi citite fragmente din cateva capitole ale cartii in cadrul rubricii centrale, “Punctul saptamanii”. Le sunt recunoscator coordonatorilor revistei pentru aceasta frumoasa, emotionanta surpriza. O vad ca pe o expresie a unei incasabile solidaritati intelectuale.(VT)

“Se împlineşte aproape un deceniu de la apariţia ediţiei româneşti a acestei cărţi şi cred că se impun câteva consideraţii privitoare la receptarea volumului. O parte însemnată a mediului academic autohton – îndatorată unor Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Ilie Bădescu – a avut mari probleme atunci când a fost vorba să se raporteze la această sinteză de istorie a comunismului românesc. În câteva facultăţi importante cartea şi-a făcut loc cu greu în bibliografiile recomandate studenţilor. Iar mai târziu, când a fost acceptată, a figurat cumva „la pachet“ cu Larry Watts. Nici că se putea o promiscuitate mai mare. Motivaţiile acestor ostilităţi şi reticenţe au fost multiple şi ele au pornit chiar de la titlul cărţii. Astăzi poate părea straniu, dar sintagme precum „comunism românesc“, „comunişti români“ au fost cu greu asimilate. Cauzele sunt complexe: victimizarea, externalizarea vinovăţiei, căutarea în afară de ţapi ispăşitori. Mult timp am crezut că este vorba mai degrabă despre o rezervă pudică, despre o amăgire patriotică şi naivă . Acum sunt constrâns să admit că m-am înşelat pentru că, între timp, pe mulţi istorici formaţi în vechea şcoală i-a ajuns biografia din urmă.

Fireşte, orice concept poate fi supus discuţiei. Este o realitate că mulţi lideri comunişti nu au fost etnici români. Apoi a existat rezerva – fantezistă, de altfel – care sugera că N. Ceauşescu nu ar fi reprezentativ pentru profilul adevăratului român. De aici, prin extrapolări mai mult decât hazardate, se ajungea inevitabil la concluzii false. La polul opus, o altă „şcoală de gândire“ a vehiculat teza că, sub N. Ceauşescu, dincolo de privaţiuni, s-a produs o „renaştere naţională“, o emancipare de sub sovietici, care pune sub semnul îndoielii chiar şi natura ideologică a regimului.
De fapt, Vladimir Tismăneanu a răspuns direct sau indirect acestui gen de obiecţii chiar în cuprinsul cărţii: „spun [comunism] autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept poziţiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă şi doar atât“ . Profesorul româno-american nu a neglijat ponderea uneori covârşitoare a minoritarilor în cadrul extremei stângi din România, dar a identificat în mod detaşat şi minuţios principalele cauze, de natură social-economică şi etnică, ale acestei realităţi: „«Minorităţile respinse» (sintagmă propusă de R.V. Burks) s-au îndreptat către comunism deoarece acesta promitea să rezolve situaţia lor dificilă. Ele îşi imaginau că URSS era un loc în care discriminarea etnică fusese abolită şi unde exista o adevărată solidaritate umană“ . O confirmare recentă, memorialistică, a acestor afirmaţii regăsim în ultima carte a profesorului Paul Cornea. Vladimir Tismăneanu a susţinut în mod convingător că, pe lângă cei care nu aveau un ataşament puternic faţă de idealul României mari, la PCR au aderat şi muncitori români şi „prin urmare o mare parte a atracţiei stârnite de PCR (în măsura în care aceasta a existat) s-a născut, de fapt, din problemele reale ale României interbelice“ . Aşadar, „nu toţi comuniştii ilegalişti au fost spioni: mulţi au aderat la mişcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar“ .

Astăzi acest gen de afirmaţii pare un loc comun, dar în anii 1990 şi chiar în urmă cu un deceniu pentru mulţi semăna cu o radicală rescriere a istoriei, aproape cu o revoluţie istoriografică. Unele dintre afirmaţiile lui Vl. Tismăneanu au fost oarecum incomode pentru istoriografia şi memorialistica autohtone, care au fost înclinate – spre exemplu – către o eroizare romantică a mişcărilor studenţeşti din anul 1956. Or, potrivit evaluărilor lui Tismăneanu, obiectivele revoltelor studenţeşti din România, din toamna lui 1956, au fost diferite de cele ale mişcărilor din Ungaria şi Polonia; în sensul că în spaţiul românesc a prevalat aspectul naţional, antisovietic, nu cel umanist socialist , cu un potenţial dinamitard mai mare pentru sistemele comuniste est-europene. În acest context, cazul Alexandru Ivasiuc – de care Vl. Tismăneanu s-a apropiat în anii 1970 – este cumva atipic. Studentul Ivasiuc ajunge să conteste în toamna lui 1956 chiar raţiunea predării materiei ideologice fundamentale – Bazele marxism-leninismului. Aşadar, la tinereţe, Ivasiuc îl întruchipează pe cel care a refuzat disciplinarea ideologică de tip marxist-leninist, vădită prin sistemul educaţional rigid şi sufocant, plătind această sfidare cu şapte ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu; la maturitate, însă, suferă o transformare: alege – în ochii multora – o formă stranie de marxism, de umanism socialist, care îl apropie dar îl şi îndepărtează de regimul lui Ceauşescu .”

http://www.lapunkt.ro/2014/06/29/o-sinteza-indispensabila-vladimir-tismaneanu-si-comunismul-romanesc/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 183 other followers