Extazul demonismului: Sebastian, Nae Ionescu si cartea Martei Petreu

In Evenimentul Zilei de azi puteti citi articolul meu pe tema remarcabilei carti a Martei Petreu aparuta la Polirom.  Acum cateva zile am raspuns la o ancheta ce urma sa apara in Cotidianul de vineri. Tinand cont de exacerbarea crizei din redactie, mi-e teama ca paginile respective risca sa nu apara.  Iata asadar ce-am avut de spus:

“Consider ca este o lucrare demistificatoare, originala si competenta, un exercitiu de onestitate si reasezare valorica in lumina documentelor, a articolelor din epoca, deci dincolo de apriorisme tafnoase, de partizanate mutilante si rationalizari contra-productive. Se simte ca este o carte scrisa cu durere, cu empatie, cu tristete.  Marta Petreu cunoaste in adancime temele de care se ocupa si, eu unul, astept de la aceasta distinsa ganditoare si poeta, lucrarea cea mare despre Generatia 27.  Ea demonstreaza cu acuratete, franchete si superba forta analitic-persuasiva, faptul ca vreme de sapte ani, ca redactor al “Cuvantului” lui Nae Ionescu, dar si ca protejat al acestui guru al antidemocratismului romanesc, Sebastian a facut corp comun cu acesta in majoritatea  campaniilor reactionar-nationaliste, opuse inscrierii tarii pe orbita modernitatii liberale (ma refer la filosofia liberala, nu la un partid anume). Nu a fost un publicist ocazional ori marginal, nu s-a ocupat doar de critica litarara, ci a jucat rolul de his master’s voice in atacurile naiste imptriva constitutionalismului parlamentar, dar si impotriva rationalismului sincronist de tip lovinescian.

Ioan Stanomir despre liberalismul conservator (Revista 22)

Pentru o politică a libertăţii

Înainte de a fi tranzacţionare lipsită de orizont şi parazitare a resurselor etatice, politica se cere imaginată în temeiul unor opţiuni bazate pe cultivarea libertăţii, proprietăţii şi patriotismului luminat: mesajul volumului semnat de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, Reconstrucţia dreptei, este reductibil la această invitaţie la angajare în numele unor valori, angajare care să conducă la refondarea comunităţii civice înseşi.

Memorabila formulă pe care o introduce prefaţa lui Vladimir Tismăneanu, „conservatorismul schimbării“, traduce în mod inspirat provocarea intelectuală pe care această nouă construcţie ideologică o pune în faţa celor care îşi asumă misiunea guvernării, de pe poziţii de centru-dreapta. Liberalismul conservator pe care îl reconstituie în spaţiul românesc, vizionar, Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică nu poate supravieţui decât în măsura în care o anume inconsecvenţă doctrinară este eliminată. Unicitatea poziţiei de om politic a lui Valeriu Stoica, în contextul deceniilor postcomuniste, este dată de această înţelegere a relaţiei privilegiate dintre întemeierea intelectuală şi actul de guvernare.

“Etica neuitarii”: un manual de verticalitate intelectuala

Iata mai jos eseul/recenzie semnat de Bogdan Cristian Iacob in revista Idei in dialog, numarul pe luna aprilie 2009. Curajul etic si competenta intelectuala mi se par cele doua atribute capitale ale acestui text intr-adevar luminos.

O antologie pentru nelinistea noastra

de Bogdan Cristian Iacob

In noiembrie 2008, Vladimir Tismaneanu a coordonat publicarea la editura Humanitas a unei antologii de articole scrise de Monica Lovinescu intitulata Etica neuitarii. O intrebare normala ar fi: mai era oare nevoie de o regrupare a textelor Monicai Lovinescu, in contextul in care cele selectate pentru volumul din colectia „Zeitgeist“ au fost publicate deja la aceeasi editura? Apreciez ca putem raspunde la aceasta intrebare numai daca luam in considerare contextul specific al aparitiei sale. In mod evident, demersul eminentului politolog este legat de disparitia celui mai important simbol al gandirii libere si al anticomunismului democratic din Romania. Dar ne-am afla la jumatatea drumului daca ne oprim aici. Doua precizari suplimentare trebuie facute: seriile profesorului Universitatii din Maryland „Monica, Hannah, Nadejda“ (Idei in Dialog, iunie si iulie 2008) si „De ce conteaza Monica Lovinescu“ (Evenimentul zilei, I–IX, aprilie–iunie, 2008). Vladimir Tismaneanu, asadar, si-a asumat o situare in context a gandirii lovinesciene atat din punct de vedere etico-filosofic, cat si din perspectiva pedagogic-anamnezica.

Antologia lansata anul trecut la targul de carte Gaudeamus este un manual despre verticalitate intelectuala si o lectie (un crash course) despre viata in adevar. Demersul in sine nu este unul strategic festivist. El are scopul de a ne confrunta cu nelinistea unui erou contemporan in permanenta lupta cu fantomele unui trecut inca prezent in constiinta noastra. El este marturisirea a doua generatii: cea a Monicai Lovinescu, textele fiind ordonate cronologic, cititorului oferindu-i-se sansa de a urmari cursiv si progresiv evolutia si maturizarea argumentului in raport implicit cu circumstantele istorice specifice; cea a lui Vladimir Tismaneanu, care prin intermediul volumului (secondat de prefata si de cele doua serii din presa) ne dezvaluie ce anume l-a influentat si care sunt valorile pe care mentorul Monica Lovinescu i le-a insuflat; el vorbeste in numele celor pentru care „Teze si antiteze“ era una dintre putinele ferestre, daca nu singura, catre libertate. Cu alte cuvinte, pentru a-l parafraza pe antologist, Etica neuitarii ne reaminteste noua, cei care am avut norocul de a ne naste mai tarziu, de ce fara Monica Lovinescu spiritul romanesc ar fi fost grav vatamat. Intr-un cotidian definit prin neadevar, complicitati si abulie morala, ni se ofera sansa exemplaritatii. Contrapunerea aplicata, clara si lucida dintre Bine si Rau, schema compozitionala si teoretica a scrierilor din acest volum, este un reper fundamental pentru cei care, apoi, isi intorc privirea catre o „lume nu doar total in afara legii, ci in afara civilizatiei, a omeniei, a decentei, o lume de paianjeni, nu de oameni“1 – realitatea comunismului romanesc.

Intr-un excurs despre mostenirea arendtiana in gandirea contemporana, Julia Kristeva afirma ca principala tema a autoarei Originilor totalitarismului este aceea ca „numai exprimarea propriei opinii poate invinge violenta. (…) Prin candoare – «riscarea propriilor revelatii» in public – transform arena politica intr-un spatiu al autointerogarii si al renasterii permanente. (…) este o gandire despre lume, avandu-si radacinile in ea, aplicandu-se la ea si in sine reconstituind lumea“2. Aceasta operatiune de refundamentare prin supravietuirea spiritului critic – care judeca, dar mai ales surprinde – este lectia Hannei Arendt. Consider ca acelasi lucru poate fi afirmat si despre Monica Lovinescu. Scrierile sale au reprezentat o oglinda neiertatoare pentru mlastina duplicitatilor noastre in comunism, dar si un univers paralel, al libertatii prin gandire si memorie. La originea acestui efort de supravietuire individuala si de salvare colectiva a stat refuzul de a accepta violenta, de a legitima dictatura, de a ignora distructivitatea unui spectru pe cat de malefic, pe atat de fascinant – totalitarismul. Astfel, etica neuitarii este „necesitatea vitala a unui travail de deuil care sa desparta apele si sa permita acea ruptura cu mocirla plina de sange a trecutului“3.

Catarsisul individual a fost transformat de Monica Lovinescu intr-un efort de pedagogie colectiva. Intr-o tulburatoare descriere a evolutiei traumei personale a doamnei Lovinescu (pierderea mamei in universul concentrationar comunist), Gabriel Liiceanu ne dezvaluie premisa esentiala a misiunii asumate de aceasta: „Refuzand targul, obisnuia sa spuna fiica ei, s-a lasat sa moara pentru a ma naste a doua oara spre libertatea de a fi eu insami“4. Regasirea de sine are la baza un sacrificiu, care la randul sau impune ca singura terapie „memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor“ (p. 318). Monica Lovinescu, prin intermediul emisiunilor sale de la Radio Europa Libera, a propus povara claritatii si a responsabilitatii in contrapondere la ceea ce ea a numit „indisponibilitatea fata de real“ care a fost si inca pare a fi maladia spatiului public din Romania. Exemplul ei a fost antidotul pentru cortinele de fum si scheletele din dulap care au orbit si bantuit generatiile sacrificate si compromise ale Romaniei celei de-a doua jumatati a secolului douazeci. Sandra Cordos a surprins excelent misiunea asumata de Monica Lovinescu: „libertatea cu care si-a trait, acolo, propriile sale vieti intemnitate a reverberat si in cenusiile vieti captive de aici, improprietarindu-le cu memorie, cu un rasuflet mai liber, uneori cu promisiunea unui sens“5. Mi se pare astfel inexplicabila interventia lui Costi Rogozanu (permanent in cautare de campanii strategice de monopolizare simbolica), care afirma: „Sa spui ca Monica Lovinescu e o voce anticomunista e ca si cum am spune ca Eugen Lovinescu e mare pentru ca a ridiculizat poeti samanatoristi prosti sau orgoliile lui Iorga. Nu, cred ca un astfel de portret e nedrept de incomplet“6. Intr-adevar, modelul ei este acela al refuzului oricarei logocratii, dar Monica Lovinescu a scris fundamental impotriva unei umanitati grotesti nascute din experienta totalitara a fascismului si comunismului. A-i nega aceasta genealogie intelectuala da dovada nu doar de ignorarea scrierilor sale, dar si de o dubioasa neantizare a istoriei fata de care acestea s-au raportat. Revin la marturisirea lui Gabriel Liiceanu; filosoful isi aminteste urmatoarea afirmatie a ei: „Ce «umanitate» aparuse intre timp pe scena lumii? De unde venisera oamenii acestia care puteau lua o batrana din patul ei in plina noapte, pentru a o arunca in infernul inchisorii si a o lasa sa moara acolo?“7 Mama Monicai a fost intr-adevar victima unui abuz, dar ar fi revoltator sa ne oprim aici. Aceasta tragedie personala este un caz intr-un program sistemic fixat pe exterminism social. Lectiile predate de doamna Lovinescu sunt intr-adevar valabile pentru orice context hegemonic-criminal, dar exemplaritatea acestora consta exact in inradacinarea lor in singularitatea experientei totalitare, in caracterul lor de denuntari ale „indracirii“ lumii. Rogozanu face o grava confuzie: confunda generalizarea cu normalizarea, pierzand pe drum semnificatia unei intregi lumi pe care in mod evident (tinand cont si de alte interventii tematice despre comunism) nu o intelege. O lectura atenta a Eticii neuitarii poate oferi cititorului sansa de a intelege ca modelul lovinescian nu este doar critic; el este o incercare de gasi un sens intr-o lume in care „simtul realului s-a faramitat“ (Jeanne Hersch in EN, p. 226). Monica Lovinescu a pledat pentru detabuizare, autointerogare si dialog, pentru a regasi ordinea lucrurilor explodata prin impostura si minciuna ridicate la rang de norma existentiala de intelectualii carora ori le-a lipsit vointa de a se revolta preferand sa ramana „spirite gramofon“, ori au preferat visul dogmatic l’aveau-ului, capitularea in locul integritatii propriilor spirite in fata Utopiei.

Intorcandu-ma la antologia publicata de editura Humanitas, trebuie remarcat ca modul in care a fost construita dezvaluie o importanta neliniste a Monicai Lovinescu: esecul saizecist al reformei/alternativei. In articolul „Umanismul revolutionar“, ea remarca: „prin anii 1960 si ceva, o noua generatie incepuse sa cladeasca, piatra cu piatra, pe ruinele dogmatismului stalinist. Nu se ridicase insa bine cladirea ca distrugerea a si reinceput, in slujba ei punandu-se chiar si unii din generatia pe care ne obisnuiseram s-o credem a minunii. De cate ori se pot spera miracole, de cate ori ne putem astepta ca Mesterul Manole sa o ia de la capat?“ (p. 168) O serie de articole selectate de antologist ne vorbesc despre conditia intelectualului, despre deontologia sa. Aceleasi texte insa, atunci cand se opresc asupra cazului romanesc, sunt si note asupra „apologiei resemnarii“ si a egoismului estetic al scriitorilor romani care s-au refugiat in propriul malaise sau au acceptat cooptarea in locul solidarizarii in refuz sau disidenta. Fara ura, dar cu tristete, Monica Lovinescu remarca doar cu 44 de zile inainte de caderea dictaturii lui Ceausescu: „[intelectualul roman] are la dispozitie un rationament simplu pentru a contracara atacul: daca intelectualul occidental, total liber, fara nici o presiune, a abdicat de la statutul sau de luciditate critica spre a cadea in utopie si ideologie de bunavoie, cum e posibil sa fiu invinuit de acelasi pacat eu, intelectual roman, care l-am savarsit sub amenintarea continua a gulagului? Replica ce n-ar suporta contradictie daca, atunci cand emite astfel de judecati de valoare, comentatorul din Occident n-ar avea la dispozitie comparatia cu ceilalti intelectuali ai Rasaritului (de la polonezi la unguri, de la cehoslovaci la rusi), cu totii pe baricadele contestatiei“ (p. 284). Monica Lovinescu condamna in scrierile sale ceea ce eu consider a fi promiscuitatea spiritului: efortul palpabil al scriitorului (in acest caz) de supravietuire prin si in cultura a devenit si o operatiune de impacare cu sine si cu constiinta sa: „n-a stat inutil sub vremi, chiar daca nu i-a fost dat sa le recunoasca in ce-au avut ele mai naprasnic, mai credibil, intr-un cuvant mai ireal“ (p. 205). Prin aceasta critica, doamna Lovinescu face cu incomparabila luciditate o radiografie a experientei comuniste din Romania: „miezul fenomenului sta in imbinarea regimului concentrationar cu minciuna ca metoda de guvernamant si delatiunea ca instrument de atomizare a societatii. (…) irealitatea incarnata in care proiectul totalitar comunist a transformat realitatea cotidiana“ (pp. 203–204). Generatia care a cazut in capcana antisovietismului ca eliberare reala si a reabilitarii natiunii (ca simbol director) pe post de libertate totala, la zece ani de la aceste schimbari, s-a gasit blocata in proiect, incapabila de a se elibera de paradigma acceptata, impartasita si monopolizata de regimul comunist. Monica Lovinescu ne vorbeste despre cei care s-au oprit initial la jumatatea drumului, ca apoi sa realizeze ca merg inapoi, ca devin partasii unui obscurantism sistemic. Rezistenta prin cultura a fost meritorie, dar ea a si impus o mentalitate a infrangerii si a neputintei care ascunde astazi atatea minciuni si abdicari ce fac marturisirea extrem de dificila si rara.

Sub semnul urgentei morale: “Etica neuitarii” comentata de Cristian Patrasconiu

M-am intors acum citeva ceasuri de la simpozionul “Hitler-Stalin” organizat la Universitatea Yale (voi scrie pe larg) si am citit acest minunat text publicat de Cristian Patrasconiu pe blogul sau din Cotidianul. Un omagiu, un avertisment, o chemare la neuitare.

M-am gindit intens in aceste zile la ce-ar spune Monica Lovinescu si Virgil Ierunca despre lumea post-comunista in genere, despre cea din Romania in particular. Cum ar comenta ei resurectia unei stingi in zdrente teoretice, incapabila sa inteleaga dimensiunile ororilor totalitare, repetind cu stupida, obstinata monotonie vechile clisee pe care un Philippe Sollers ori o Julia Kristeva le-au abandonat si repudiat acum doua decenii. O stinga radicala fara dinti, ignara, resentimentara si impertinenta, dar cu megafoane hiperbolice, narcisista si analfabeta-istoric, perpetuind mituri extenuate si arborind lozincile desuet-puerile ale unor timpuri lipsite de onoare. Nu ma indoiesc ca, scriind ei doi ceeea ce stim ca ar fi scris, exponentii acestei stingi ultra-oportuniste, cinica si vida de valori, i-ar fi calificat automat drept “intelectuali prezidentiali”.

Etica neuitarii a aparut in colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Humanitas. Este, sunt convins, un manual de etica pentru toti cei care vor sa inteleaga ce a fost secolul utopiilor genocidare.

Monica Lovinescu. Etica neuitarii

de Cristian Patrasconiu

I. “Parasind tonul academic, el (Norman Podhorez) se indigneaza constatind cum, pe urmele lui Sarte, atita intelectuali din Apus suporta mai usor comunismul decit anticomunismul, declarat mai departe “visceral” si “primar”” (Negationistii de stinga, un text de conspectat)

II. “Istoricul de azi, inca martor, e bine sa aina cel dintii acces la dosare pentru a scrie, pe fiecare fila, subtextul fara de care istoricii viitorului risca sa nu mai descifreze ceea ce s/a intimplat cu oamenii secolului XX. Un veac in care “marturisirea” a devenit sinonima cu “desantarea minciunii”” (Arhivele marturisesc)

III. “Nu i-ar mai ramine de facut acestui intelectual de buna credinta decit analiza stringenta a blocajului. Poate ca studiind trecutul si cauzele ar sfirsi prin a desena si caile inca absconse ale unei solutii.

Necurmata datorie a memoriei: Monica Lovinescu si etica neuitarii

Pe 20 aprilie se implineste un an de la imensa pierdere suferita prin plecarea dintre noi a celei care a fost Monica Lovinescu. A celei care ramine Monica Lovinescu. Iata mai jos un omagiu de o mare noblete. L-am descoperit navigind pe web. Mostenirile morale si intelectuale lasate noua de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sunt mai actuale decit oricind. In timpuri de restriste, a few good men and women can save the world.

Luxul cimitirului şi al memoriei
Lecţia de etică a neuitării a Monicăi Lovinescu

de Ovidiu Olar

Motto: „Nu se poate aşeza nimic pe un sol mişcător şi pe ignoranţă.”
Monica Lovinescu

„Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înţelege ce ne-a fost dat să trăim.”
Monica Lovinescu

Pe Monica Lovinescu nu mi-o aduc aminte vorbind la microfonul Europei Libere. Nu ştiu să spun de ce. Bunicul îi urmărea emisiunile. E deci probabil să fi ascultat şi eu câteva împreună cu el. Din vremea „războiului pe calea undelor” mi-au rămas însă în memorie doar vocile lui Neculai Constantin Munteanu şi Mircea Crişan. Aveam aşadar să o descopăr în scris, după 1989, cu precădere din paginile revistei 22, prin intermediul Undelor scurte (Humanitas, 1990-1996) şi al atât de discutatului său Jurnal (Humanitas, 2002-2006). Urma, în sfârşit, să am revelaţia lecturii celor două cărţi-eveniment ale anului 2008, O sută de zile cu Monica Lovinescu (Doina Jela, Vremea), respectiv Etica neuitării (Monica Lovinescu, Humanitas).

La prima m-a impresionat umanitatea personajului, consecvenţa şi verticalitatea sa – vezi pasajele în care explică „ce ne dă dreptul să judecăm compromisurile oamenilor” şi „cât de departe avem voie să mergem” – şi mai ales încrederea de neclintit în puterea scrisului şi a minţii, în vădit contrast cu fragilitatea propriului trup. Nu e puţin lucru să poţi afirma spre finele vieţii, fără să minţi sau să te amăgeşti, că nu ai făcut nici un compromis când a fost vorba de principii, indiferent de riscuri sau consecinţe . Nu e uşor să afirmi cu toată convingerea că „la puterea economică, presiunea publică poate mereu aduce o nouă opoziţie” , în condiţiile în care „realitatea” pare a indica opusul. Nu e deloc la îndemâna oricui să sfârşească aşa cum a trăit, când a trăit în demnitate.

A doua carte face dovada unei lucidităţi de excepţie. Într-o „epocă bolnavă în care imposturile abundă”, eseurile Monicăi Lovinescu despre fenomenul comunist, antologate şi prefaţate de Vladimir Tismăneanu, despart apele, repun în drepturi valorile autentice şi spun un nu hotărât „uitării noastre cea de toate zilele”.

Deşi deloc suficient, s-a scris mult şi uneori bine pe marginea modului în care a gândit totalitarismul (indiferent de culoarea lui) Monica Lovinescu. Personal, nu mă consider calificat să intervin în discuţiile specialiştilor. Am totuşi o experienţă bogată în întocmirea fişelor bibliografice. Vă propun, prin urmare, o listă (selectivă) de autori şi de titluri „fără de care istoria comunismului nu poate fi gândită”, „fără de care anumite trăsături aberante ale epocii noastre ar rămâne de neînţeles pentru oamenii viitorului”.

Încep cu cei pe care Monica Lovinescu i-a admirat, „instinctiv”, cum îi plăcea să spună: Raymond Aron [„o nouă carte de Raymond Aron înseamnă de fiecare dată o respiraţie a inteligenţei şi a bunei credinţe”], Albert Camus [„printre atâtea moleşeli şi confuzii, faptul de a fi fost contemporanii unei astfel de rigori ne mai consolează uneori”], Jean-François Revel [„printre foarte rarii (dacă nu singurul) care, renunţând să mai figureze în tabelul personalităţilor de prim-plan ale stângii, spune lucrurilor pe nume şi până la capăt”], Hannah Arendt şi Jeanne Hersch .

Continui cu mărturisitorii ce au făcut „să explodeze minciuna” cu pretenţii de universalitate [Anna Ahmatova (Requiem), Panait Istrati (Spovedania unui învins), Arthur Koestler (Zero şi infinitul), Nadejda Mandelstam (Fără speranţă), Alexandr Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag), Boris Souvarine (Stalin)] şi cu „cele două biblii negre ale vremii noastre” [Scrisorile din Rusia ale Marchizului de Custine şi 1984 de George Orwell].
Închei cu trei studii seminale: Marea Teroare de Robert Conquest [„cred că Marea Teroare corespunde Tratatului de demonologie al veacului nostru şi ca atare va rămâne, alături de 1984, ţipătul cel mai înfricoşător aruncat spre conşiinţa viitorului”], Trecutul unei iluzii a lui François Furet [„unică în genul ei, diagnostic şi terapeutică în acelaşi timp”] şi Gândirea captivă de Czesław Miłosz [„pentru instalarea realismului socialist, e mai util să citim Gândirea captivă a unui Czesław Miłosz decât să ne fixăm doar asupra perioadei interbelice.”
Pentru cei grăbiţi, există şi o versiune concentrată a listei. „Dacă dintr-un nou potop, şi într-o altă barca a lui Noe, ar fi salvate trei cărţi – numai trei – şi tot ar fi de ajuns pentru a reconstitui patologia totalitară a secolului nostru. Prin 1984 de George Orwell, Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn şi Zero şi infinitul de Arthur Koestler.” E excelentă alegerea, dar aş recomanda-o doar în caz de maximă urgenţă…

Fireşte, e greu să fii optimist. Nici Monica Lovinescu nu era. Iată ce nota ea în jurnalul său, vineri, 14 mai 1999: „Doina Jela mă roagă dacă pot să scriu despre Stalin-ul lui Boris Souvarine (nimeni nu pomeneşte de el) sau despre Marea Teroare a lui Robert Conquest ce nu s-a vândut deloc (editura a pierdut 40 de milioane cu ea!). Din păcate, chiar dacă aş scrie, n-ar servi la nimic. Nu numai cărţile sunt prea scumpe, ci şi trecutul trebuie neapărat evitat. Cel comunist. Avem dreptul să deplângem, acuzăm, demonizăm fascismul interbelic, ce a deţinut puterea câteva luni, nu şi comunismul postbelic, ce s-a instalat pe o jumătate de veac cu rezultatele vizibile şi azi: masificarea în iresponsabilitate, schizofrenie şi amnezie voluntar asumată” . Cu toate acestea, merită perseverat. Cât despre costul ridicat al volumelor, am senzaţia că suntem prea săraci ca să nu ne putem permite luxul memoriei (pe moment, las cimitirele deoparte).

Monica Lovinescu,
Etica neuitării.
Antologie şi prefaţă („Hermeneutica libertăţii”) de Vladimir Tismăneanu,
Bucureşti, Humanitas („Zeitgeist”), 2008, 492 pp.

Ovidiu Olar
doctorand EHESS/alumnus NEC

Vlad Georgescu: Idealul unei patrii fără tiranie şi delaţiune

In Revista 22, 7 aprilie 2009, la rubrica Istorie, un articol vibrant si de profunda onestitate semnat de Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti despre noua editie a cartii Politica si istorie: Cazul comunistilor romani de Vlad Georgescu (Humanitas, 2008). In aceste clipe cind comunistii de la Chisinau falsifica, sub ochii nostri, istoria Basarabiei, studiul demistificator al regretatului Vlad Georgescu ni se pare de o dogoritoare actualitate. Iar cind un venerabil academician insinueaza ca in zona anticomunista s-au reintrupat Rautu si Roller, nu poti sa nu constati stupefianta persistenta a mitologiilor national-staliniste.

Despre adevăr, istorie şi demnitate
de Ioan Stanomir

Nicio istorie a exilului românesc democratic nu poate fi imaginată în absenţa unei referiri la poziţia canonică pe care o deţine, în economia ei, profilul lui Vlad Georgescu. În aceeaşi măsură ca şi Noël Bernard, Vlad Georgescu a ilustrat, ca director al secţiei române a Radio Europa Liberă, idealul unei patrii din care tirania şi delaţiunea să fie absente.

Mihail Neamţu despre Kolakowski

Secera şi ciocanul rămân astăzi simboluri ale vitalităţii ideii comuniste în ţări foarte apropiate, cum ar fi Moldova, Belarus sau Rusia, dar şi marca unei perverse nostalgii exprimate în mediile stângiste occidentale. Cine a fost cu adevărat Karl Marx şi care sunt cele mai importante versiuni ale doctrinei sale economice, politice şi sociale? Volumul întâi al prestigioasei analize a lui Leszek Kołakowski este rezultatul unei atente confruntări cu textele originale şi cu exegeza marxologică a primei jumătăţi de secol XX.