Eterna goană a torței: 15 noiembrie 1987-16 noiembrie 2014

15/11/2014

Cine și-ar fi inchipuit că speranta se va aprinde din nou in România? Cine ar fi crezut că dezabuzarea și pesimismul vor fi inlocuite de o formidabilă mobilizare civică? Ei bine, miracolul se intâmplă chiar acum. Tinerii din România protestează, sunt indignați, vor un stat de drept, nu unul al infractorilor, talharilor, mafioților si penalilor. Protestele din aceste zile semnifică resurecția societății civile in România. Am primit de la buna mea prietenă, pianista Delia Pavlovici, profesoară la Conservator (Universitatea Naţională de Muzică), soția marelui grafician Tudor Jebeleanu, un om pe care il socot fratele meu, un mesaj care m-a emoționat si m-a răscolit.

Cu acordul ei, public aici un fragment: “Ce mi-ar fi plăcut sa fii azi la manifestație ! Să-i fi vazut pe copii ce frumoși si haioși sunt ! Si hotărați. N-am mai trăit așa ceva din 1990 si nici n-am crezut că se va mai intampla. Știi ce s-a strigat, printre altele, vreo 30 de secunde ? “Jos Iliescu!” Trist că, dupa 25 de ani se strigă același lucru, dar incurajator că memoria functionează ! Nu memoria personală (cred că 80% din copiii de astă seară nu erau născuți in 90, iar restul aveau, probabil, câțiva anișori), ci alt tip de memorie. Imi dau seama că, orice ar ieși duminică, acești copii există. Știam, teoretic, dar e altceva când ești in mijlocul lor și ii vezi. Simți, ca in vechea Piață a Universității, că aparții de ceva mai mare. Și că pentru ei merită să faci orice. La un moment dat am ieșit din coloană ca să văd cam cat de mulți sunt. Am cronometrat opt minute, timp in care, in pas voinicesc, coloana a tot trecut și nu se mai termina. Nu știu câte mii de oameni au fost. Cred că ideea de a le da vacanță vineri și luni a avut efectul invers celui scontat.”

 

inchide



Da, Delia, da, Tudor, da, dragi prietene si prieteni, așa se nasc marile mișcări de revoltă, așa se reinventează politicul. Avem de-a face, precum in Venezuela, cu ceea ce istoricii și politologii numesc post-memorie. Studenții din Venezuela au trăit, cea mai mare parte a vieții lor, sub Chavez. Si totuși, nu au putut fi spălați pe creier. Acesti copii despre care imi scrii nu pot fi puși in celulele temnițelor visate de Ponta. Chiar dacă nu erau născuți in timpul când noi, Tudor și cu mine, mergeam in Piata Universității sau, in plina mineriadă, il vizitam, cu ajutorul regretatului Alexei Florescu, la Spitalul de Urgență, pe Marian Munteanu, bătut sălbatic, ca și fratele sau Bogdan, de minerii si securiștii lui Iliescu si ai lui Roman, iată că există ceea ce E. Lovinescu a numit, daca nu ma inșeală memoria, eterna goană a torței.

Pe 15 noiembrie 1987, Brașovul s-a ridicat contra lui Ceaușescu și a regimului totalitar. Să sperăm că pe 16 noiembrie 2014, votând pentru Klaus Iohannis, România ii va spune NU lui Ponta! Nu doar ca vot al protestului, dar mai ales ca unul al speranței democratice renăscută.


Protest împotriva utilizării eroilor în campania electorală

13/11/2014

Protestăm energic împotriva manipulării în scopuri electorale a prestigiului moral pe care cei ce au rezistat comunismului l-au câştigat cu preţul sângelui şi, deseori, al vieţii lor.

Ne alăturăm solicitării exprimate de Dl Prof. Vladimir Tismăneanu ca IICCMER să nu organizeze reuniuni cu candidaţii la preşedinţia României, mai ales dacă este vorba de Victor Ponta, liderul PSD, urmașul PCR, ucenicul lui Iliescu, admiratorul lui Mao și al lui Che Guevara. Mentorii politici, modelele de viață și șefii pe care și i-a ales de bunăvoie Victor Ponta sunt reprezentanții acelei ideologii și ai acelui regim, ilegitim și criminal, care i-a închis în pușcării, torturat și omorât pe cei mai buni români.

Ne exprimăm dezamăgirea în legătură cu implicarea Fundaţiei Konrad Adenauer în disputele dintre candidaţii la preşedinţie. Conducerea acestei fundaţii ar fi trebuit să prevină astfel de situaţii printr-o evaluare mai realistă al mesajului moral pe care îl transmite publicului românesc colaborarea sa cu IICCMER, instituţie care în ultimii doi ani a pierdut din profesionalism şi credibilitate.

O dovadă flagrantă este gestionarea dezastruoasă a Listei celor 35 de torţionari. Am aflat recent că declaraţiile conducerii IICCMER legate de cercetarea respectivilor torţionari au fost doar „un exerciţiu de expunere mediatică”, iniţiat de echipa Dlui Muraru şi ţinut sub tăcere timp de mai multe luni de actuala echipă. Dl Dinu Zamfirescu şi cea mai mare parte din membrii conducerii IICCMER au avut cunoştinţă de acest revoltător „exerciţiu” şi nu au reacţionat, contribuind la adâncirea confuziei în rândul publicului şi arătând că IICCMER nu tratează cu destulă responsabilitate memoria rezistenței anticomuniste. Din păcate, nu este singurul exemplu. Anul trecut, un nostalgic al URSS, apropiat de cercurile de extremă stânga, a ținut o prelegere la Școala de Vară a închisorii Râmnicu Sărat.

Atragem atenţia atât IICCMER, cât şi Fundaţiei Konrad Adenauer, că şi-au asumat o responsabilitate publică în legătură cu memoria eroilor anticomunişti. Aceasta nu presupune doar îndeplinirea unor indicatori, ci mai ales un mesaj moral de respect față de memoria eroilor. Relativizarea sau confiscarea acestei teme pentru scopuri meschine nu va contribui la creșterea interesului publicului pentru istoria recentă și îi va descuraja pe tineri să urmeze modelele de dăruire și statornicie pe care le propun eroii.

Fundația Ioan Bărbuș și portalul În Linie Dreaptă

http://inliniedreapta.net/protest-impotriva-implicarii-eroilor-in-campania-electorala/


Fara comentarii: IICCMER, Mircea Ionescu Quintus si Dinu Zamfirescu

11/11/2014

Intr-o scrisoare deschisa adresata presedintelui Consiliului Stiintific al IICCMER, Dinu Zamfirescu, presedintele de onoare al PNL, Mircea Ionescu Quintus, apreciaza ca este ‘o chestiune de bun simt’ ca premierul sa nu foloseasca o astfel de tema (memoria victimelor comunismului) pentru a castiga voturi. Este vorba de posibila prezenta a premierului Ponta la o conferinta internationala organizata de IICCMER la Bucuresti pe data de 12 noiembrie 2014. “Cred cu tarie ca este cel putin o chestiune de bun-simt ca primul-ministru al Romaniei sa nu se foloseasca de o tema atat de sensibila pentru a castiga niste voturi. Dupa atatia ani in care am fost impreuna in slujba liberalismului romanesc, in care am dus lupte crancene impotriva minciunii, a manipularii si a demagogiei, am invatat ca politica, oricat de rea ar fi, are si ea limitele ei. in chestiunea despre care iti scriu, e vorba despre limita. E vorba despre a opri politica si impostura sa intre cu bocancii peste memoria victimelor comunismului”, afirma presedintele de onoare al PNL. El ii solicita lui Dinu Zamfirescu sa nu permita ‘confiscarea’ memoriei victimelor comunismului de catre Victor Ponta.  “In virtutea a tot ce am facut impreuna in toti acesti ani, te rog sa nu girezi aceasta transformare a traumelor trecutului comunist intr-o platforma electorala pentru domnul Victor Ponta. Te rog sa nu asociezi lupta impotriva uitarii si cercetarea crimelor comunismului cu numele premierului Victor Ponta”, sustine dl Quintus.

Recomandari:

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18528231-mircea-ionescu-quintus-catre-presedintele-iiccmer-dupa-invitat-victor-ponta-dezbatere-institutului-nu-gira-transformarea-traumelor-trecutului-comunist-platforma-electorala-pentru-ponta.htm

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/conferinta_internationala_organizata_de_iiccmer_la_implinirea_a_25_de_ani_de_la_caderea_regimurilor_comuniste/

http://www.contributors.ro/societatelife/razboiul-%e2%80%9eanticomunistilor-de-serviciu%e2%80%9d-aclandrei-muraru-versus-psdvictor-ponta-si-radu-preda/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/falsul-anticomunism-al-plagiatorului-ponta-inca-o-forma-de-obscenitate/

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-cateva-mutari-pe-frontul-politic_10.html


Victor Ponta se joacă cu focul: Despre acuta actualitate a revoluţiilor din 1989

10/11/2014

A trecut un sfert de veac de la căderea Zidului Rușinii, acea hidoasă construcţie menită să separe doua lumi: cea a opresiunii totalitare si cea a democratiei liberale. Imi scrie un bun prieten: “Sunt zile efervescente in Europa, deși in sensuri total diferite. In Berlin, de pilda, aceasta salbă de baloane luminiscente care vorbește despre puterea rememorarii. In Romania, daca am fi priviti de undeva de sus, salbe de manifestanţi incandescenţi care, tot la aniversarea de 25 de ani, iși clamează incă dreptul sacru al votului. Diferenţe enorme si pilduitoare… și tristeţea aferentă constatării…” Cum sa nu impărtășești aceste amare sentimente cand vezi cum guvernanţii de la București calcă in picioare, cu o iresponsabilă insolenţă, egală cu a unor Honecker si Ceaușescu, libertăţile fundamentale cucerite graţie revoluţiilor din acel annus mirabilis 1989, cum l-a numit Ioan Paul al II-lea?

Revoluţiile din 1989 au avut loc in numele drepturilor omului. Să nu se mire Victor Ponta dacă, batjocorind aceste drepturi si continuind să se se joace cu focul, asemeni lui Viktor Ianukovici in Ucraina, va stârni o noua revoluţie. Revoluțiile din 1989 au validat faimoasa definiție dată de Lenin momentului revoluționar: cei din vârf nu mai pot conduce conform vechilor practici, iar cei de jos nu mai pot accepta astfel de practici. Mă intreb dacă Victor Ponta cunoaste această analiză. I-ar putea explica Ion Iliescu despre ce este vorba.

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a accelerat procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru mișcările patriotice din țările baltice și Ucraina, inaugurând o nouă organizare mondială, necondiționată de diviziunile Războiului Rece, de bipolarism. Așa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat condițiile pentru o situație nouă, extrem de periculoasă, în care lipseau normele internaționale de până atunci, iar comportamentul actorilor implicați nu putea fi anticipat. Existau astfel premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprimă sub nicio formă vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El avea doar rolul de a atrage atenția asupra faptului că revoluțiile din 1989 și ‘extincția leninistă’ au generat o realitate complet nouă. Mai mult decât atât, contextul radical diferit a impus o re-evaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naționalism, societate civilă, socialism și, de ce nu, însăși viziunea noastră asupra libertății la sfârșitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

Așa cum am menționat intr-un articol anterior, întrebarea fundamentală este: Au fost evenimentele din 1989 cu adevărat revoluții? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci rămâne să analizăm diferența dintre acestea și momente istorice similare (ex. Revoluția franceză din 1789 sau cea din Ungaria, din 1956). Dacă el este negativ, consider întemeiat să ridicăm o altă problemă: Ce au fost ele? Simple fantasme, rezultatul intrigilor oculte ale unor birocrații în criză care au fascinat întreaga lume dar nu au schimbat în mod fundamental “regulile jocului”? Ultima formulare este esențială pentru a înțelege semnificația a ceea ce s-a întâmplat în 1989. Acordând atenție modului în care s-au schimbat “regulile jocului” avem posibilitatea de a aprecia cu adevărat consecințele și moștenirile anului 1989.

Consider că transformarile din principalele țări din Europa Centrală (mai ales) și de Est au fost revoluții politice care au provocat decisiv și ireversibil schimbarea regimurilor din regiune. În locul unor sisteme autocratice, dominate de partidul unic, revoluțiile au creat entități politice pluraliste. Au permis foștilor subiecți ai despotismelor ideologice (membri ai unor societăți închise) să-și recapete drepturile civice și naturale, și să se implice în construirea unor societăți deschise. În locul unor economii planificate, toate aceste societăți au adoptat economii de piață. Pe parcusul acestui proces de a răspunde la trei provocări fundamentale (crearea unui pluralism politic, a unei economii de piață și a unei sfere publice), unele țări au avut mai mult succes decât altele. Dar este indiscutabil faptul că în toate țările Blocului sovietic, ceea ce înainte era un sistem monolitic a fost înlocuit de unul dominat de diversitate cultural-politică (vezi Claus Offe, Varieties of Transition: The East European and East German Experience, Cambridge, MA: MIT Press, 1997, pp. 29-105). Chiar dacă nici astăzi nu putem afirma cu certitudine că toate aceste țări au devenit democrații liberale funcționale, este totuși crucial să subliniem că, în toate aceste cazuri, leninismul bazat pe uniformitate ideologică, represiune, dictatură asupra nevoilor umane și încălcarea drepturilor omului, a dispărut.

Un alt factor care trebuie adus în discuție este impactul extinderii NATO și al aderării la UE asupra procesului de democratizare. Așa cum afirma Václav Havel: “Am considerat că extinderea către Est va garanta ireversibilitatea noii situații în țările din regiune și a păcii în Europa. Nu erau greu de imaginat hoardele de populiști, demagogi, naționaliști și postcomuniști folosindu-se de fiecare zi de întârziere a acestui proces pentru a perora isteric despre necesitatea unui drum propriu în condițiile în care Vestul arogant, consumerist și egoist refuza să ne recunoască și să ne accepte” (vezi Václav Havel, To the Castle and Back, p. 296). Nu trebuie uitat totodată semnalul de alarmă tras de același Ken Jowitt în 1992. El afirma atunci că singura modalitate ca Europa de Est să nu ajungă să fie dominată de colonei, mici despoți, sau clerici era să fie adoptată de sora ei mai bogată, Europa de Vest, adică U.E. Scenariul de coșmar imaginat de Jowitt s-a dovedit eronat, dar datorită exact contra-predicției sale – implicarea comunității europene în revirimentul democratic al țărilor din Europa Centrală. Însă Jowitt a anticipat recent o nouă capcană în condițiile actuale: pericolul transformării fostelor state membre ale Tratatului de la Varșovia într-un ghetou al Europei unite (Kenneth Jowitt, “Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe” în Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, Budapest; CEU Press, 2009).

Analiza revoluțiilor din 1989 implică inevitabil și dilema evidentului eșec al științelor sociale de a anticipa dispariția leninismului ca sistem mondial. Nu trebuie însă să generalizăm această culpă. Unii autori, precum Robert C. Tucker, Ken Jowitt, Leszek Kołakowski, John Keane, Andrew Arato, Steven Lukes, discutaseră falimentul moral și cultural al regimurilor de tip sovietic, anticipând amurgul carismei și al etosului mobilizator al dogmei oficiale. Drumul către 1989-1991 a fost pregătit de aportul mai puțin vizibil, de multe ori marginal, dar nu mai puțin esențial pe termen lung, al ceea ce noi numim astăzi societatea civilă (Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, mișcările neoficiale de pace, ecologice, pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică în Ungaria). În consecință, evaluarea ruinelor leninismului impune refuzul oricărei abordări monistice, unidimensionale. Cu alte cuvinte, nu există un singur factor care poate explica această prăbușire. Criza economică, precum și cea politică, culturală și socială, s-au combinat făcând ca aceste regimuri să devină perimate.

Trebuie însă să nu uităm că sistemele în cauză nu erau doar “simple” autocrații; ele își fundamentau pretențiile de legitimitate pe “Sfânta Scriptură” a marxism-leninismului. Odată ce această aură ideologică s-a risipit, întregul edificiu a început să se clatine (vezi Ernest Gellner, Conditions of Liberty: Civil Society and Its Rivals, New York: Allen Lane/The Penguin Press, 1994). Ele erau, pentru a folosi excelenta formulare a lui Daniel Chirot, “tiranii ale certitudinii”; diluarea graduală a angajamentului ideologic al elitelor conducătoare, cei care odinioară formau o adevărată sectă mesianică, a accelerat procesul de dezintegrare din interior a regimurilor leniniste (vezi si Raymond Taras, (ed.), The Road to Disillusion: From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk/NY; M. E. Sharpe, 1992).

Partidele comuniste nu au ajuns la putere folosindu-se de proceduri rațional-legale. Nu au preluat puterea prin intermediul unor alegeri libere. Ele își bazau legitimitatea de mucava pe pretenția teleologică potrivit căreia reprezentau avangarda clasei muncitoare și, implicit, erau agenții emancipării universale a omenirii (vezi Giuseppe Di Palma, “Legitimation from the Top to Civil Society: Politico-Cultural Change in Eastern Europe,” World Politics, Vol. 44, No. 1, October 1991, pp. 49-80. În același număr, vezi Timur Kuran, “Now out of Never: The Element of Surprise in the East European of 1989,” pp. 7-48.

Odată ce ideologia a încetat să-și mai exercite atracția iar elitele partidelor, progeniturile și beneficiarii nomenclaturii și-au pierdut încrederea în promisiunile utopice ale marximsului, fortăreața leninistă a fost sortită capitulării. Acesta a fost rolul jucat de ceea ce specialiștii au numit efectul Gorbaciov (vezi Karen Dawisha, Eastern Europe, Gorbachev, and Reform: The Great Challenge, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 1990; și Archie Brown, The Gorbachev Factor, Oxford: Oxford University Press, 1997). Climatul internațional creat în urma undelor de șoc provocate de politicile de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa în funcția de Secretar General al P.C.U.S. în 1985 a permis un nivel, nemaiîntâlnit până atunci, de disidență fățișă și de mobilizare politică în Europa Centrală și de Est. La începutul anilor 1990, Rita Klímová, fosta purtătoare de cuvânt a Cartei 77 și primul ambasador al Cehoslovaciei în S.U.A. după prăbușirea comunismului, mi-a confirmat, pe parcursul mai multor discuții, că noua concepție a lui Gorbaciov asupra relațiilor internaționale a fost percepută de Cartiști drept condiția necesară, dar nu și suficientă, a schimbării fundamentale care a avut loc în Europa Centrală. Acesta a fost drumul care a dus la sfârșitul Războiului Rece, unul care a implicat nu doar cancelariile diplomatice, ci și pe cetățenii convinși că vechea ordine mondială era sortită pieirii.

La ora actuala, cetăţenii din Europa de Est si Centrală inţeleg că lupta nu s-a incheiat si că trebuie rezistat noului val de autoritarism populist. După deceniile de democratizare, asistăm acum la eforturile de de-democratizare de tip Viktor Orban si Victor Ponta. Depinde de de noi ca aceste dictaturi putiniste in statu nascendi să nu triumfe. Prietenul meu Sever Voinescu are dreptate cand scrie ca “dictatorii sînt, în general, produsul propriilor popoare”. In egala masura, ma grabesc sa adaug, si revolutiile democratice sunt produsul propriilor popoare. Intre acestea, revolutiile electorale care ii pot inlatura pe dictatori (vezi alegerile din Polonia din iunie 1989 ori referendumul anti-Pinochet din Chile) si, adeseori, ii pot impiedica pe aspirantii la tiranie sa-si puna in practica planurile liberticide. Acesta imi pare a fi cazul Romaniei acestor zile.

 http://www.evz.ro/ridicarea-in-tron-a-noului-stapin.html

Versiune lărgită a articolului transmis la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26675884.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26675911.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/victor-ponta-se-joaca-cu-focul-despre-acuta-actualitate-a-revolutiilor-din-1989/

 

 


Falsul anticomunism al plagiatorului Ponta: Inca o forma de obscenitate

09/11/2014

Cand am spus ca anticomunismul lui Ponta, aplaudat, vai, de “Contemporanul” lui Nicolae Breban (amicul securistului Plesita) si de senatorul taricean Sorin Iliesiu, este o imensa impostura, multi au tacut. Cand acelasi Sorin Iliesiu a venit cu ideea ca, sub egida Academiei (deci a unor fost informatori ale caror nume prefer sa nu le mai scriu aici din jena pentru inaintata lor varsta), ar trebui sa fie scris un nou raport despre ce a fost dictatura comunista, idee salutata entuzast de plagatorul national si de sicofantii sai, s-a tacut. Victor Ponta si-a ingaduit sa ia in deriziune ceea ce-au facut cei 18 membri ai Comisiei Prezidentiale (inclusiv imprevizibilul domn Iliesiu) si zecile de tineri ori mai putin tineri experti, de la Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Anca Sincan, Eugen Negrici si Adrian Cioflanca la Slomo Leibovici-Lais, Levente Salat si Hannelore Baier. Tacerea are, o stim de la o imprtanta ganditoare germana, o forta distructiva. Este bine ca macar acum, cand, blagoslovit de fostul pesedinte Emil Constantinescu, mitomanul galactic Victor Ponta se impauneaza cu mantia anticomunismului pur si dur, sa i se atraga atentia ca minte fara urma de rusine. Nu, domnule Ponta, nu sunteti un anticomunist! Sunteti, ca in atatea alte domenii vitale pentru viitorul democratiei romanesti, un maestru al travestiului!

Iata comunicatul ACL despre infinitul tupeu al pseudo-antimunistului Ponta, discipol al veteranului ideolog bolsevic Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD. Cat priveste IICCMER, din cate aflu, pe 12 noiembrie urmeaza sa aiba loc o conferinta la care este asteptat sa vorbeasca Victor Ponta. Se zvarcolesc in ale lor morminte Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, Ion Mihalache si Ion Flueras! Victor Ponta trebuie dezinvitat de urgenta! Institutul platit din bani publici pentru a studia crimele comunismului nu trebuie sa devina trambulina electorala a plagiatorului neo-comunist Ponta! Domnule Dinu Zamfirescu, amintiti-va de martirii PNL! Domnule Radu Preda, amintiti-va de martirii credintei!

Alianta Crestin-Liberala critica “asa-zisele” reusite ale lui Victor Ponta si intentiile sale de a sprijini proiectele dedicate memoriei comunismului. Potrivit unui comunicat de presa transmis duminica de Biroul de presa al PNL, ACL a realizat o lista cu principalele actiuni din acest domeniu desfasurate sub guvernarea Ponta, afirmand ca e arata “dezinteresul si ignoranta sa (a premierului Ponta – n.red.) in aceasta privinta”.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18506063-acl-trece-revista-realizarile-lui-victor-pontape-subiectul-memoriei-comunismului-lista-tortionarilor-care-traiesc-blocata-dupa-preluarea-iccmer-catre-pesedist-proiectul-pentru-dublarea-indemnizatiei-f.htm

PS: Pentru cei care au uitat, merita reamintit ca am intrat (chiar mai intens decat pana atunci) in colimatorul “Observatorului Cultural” si al altor publicatii similare mai ales dupa ce-am indraznit sa ma delimitez de elogiile desantate la adresa lui Ponta semnate de Radu Calin Cristea. Un intreg serial al urii a aparut in acel saptamanal, menit sa ma delegitimeze si sa ma transforme, cu armele propagandei fascistoid-bolsevice, intr-un fel de varf de lance al comunismului dinastic. Dl Cristea si-a primit imediat rasplata, a ajuns membru in CNA. Nu are rost sa comentez anti-performantele sale de-acolo. Unii din amicii sai, vechi si indarjiti adversari ai PDL, se prezinta azi drept mari sustinatori ai ACL. Poate ca si sunt, habar n-am. Nimeni nu e sortit sa ramana pe veci intepenit in formule ce se pot dovedi perimate. Stiu insa ca pe platforma “Contributors”, politologul Marius Stan si istoricul Dumitru Lacatusu au fost primii care au deplans lipsa de implicare a IICCMER in saptamanile recente in actiunea de greva a foamei a lui Andrei Ursu. Este imbucurator ca ACL observa acest lucru si isi spune raspicat punctul de vedere.

http://www.revista22.ro/despre-voluptatea-ticalosiei-cornel-nistorescu-radu-calin-cristea-si-lumea-lor-22216.html

In ultmele săptămani, in articolele apărute indeosebi aici, am vorbit despre ceea ce mi se pare a fi o necesitate logică si morală pentru credibilitatea democratică a candidatului ACL: dl Iohannis nu a fost unul din artizanii loviturii de stat esuate din iulie 2012, dar nu a dezavuat-o la vremea aceea, nu s-a delimitat de ceea ce Dan Tapalaga a numit revolutia borfasilor. Inteleg că, la ora actuală, pozitia sa este esential diferită de aceea a lui Victor Ponta si a lui Crin Antonescu. Motiv pentru acesta din urmă de a-si revărsa public năduful: “Mai sunt câteva lucruri: în toți acești ani, dintre care câțiva petrecuți cu Klaus Iohannis și luând câteva decizii importante prin consultare apropiate cu Klaus Iohannis, eu și cei din PNL am dus niște bătălii pentru o cauză în care am crezut. În proiectul și discursul lui Iohannis, inclusiv cu privire la întâmplările din 2012 și raportarea la anumite concepte și realități din politica românească, sunt schimbate. Pentru mine nu s-au schimbat și, ca atare, aș fi un partener neadecvat”, a declarat Crin Antonescu. Cel pe care l-am numit cel mai ridicol politician din Romania post-decembristă se inaltă, iată, pe o noua culme a ridicolului. Ori, mai precis spus, a penibilului. Impreună cu cei care, explicit sau implicit, au aplaudat agresiunea impotriva statului de drept si care continuă sa emită aceleasi toxice bazaconii, in consens cu triumvirii Victor, Crin si Felix.

http://www.revista22.ro/crin-antonescu-se-delimiteaza-de-klaus-iohannis-pentru-mine-intamplarile-din-2012-nu-sau-schimbat-as-fi-un-partener-neadecvat-49873.html


“New York Times” despre cazul Ursu, cazul Visinescu si istoria recenta a Romaniei

06/11/2014

BUCHAREST, Romania — The Romanian-born American ended his 17-day hunger strike Wednesday afternoon when the government, after years of delay and inaction, agreed to open a fresh investigation into the beating death of his father, a prominent dissident, in a communist-era prison three decades ago.

“There is a high chance the next step is going to take a very long time,” said Mr. Ursu, 56. “It is a brand new fight.”

A day earlier, in an ornate, narrow courtroom just across town, Alexandru Visinescu, the 89-year-old former camp commander of Ramnicu Sarat prison, sat quietly as the widow of a former prisoner, breaking into tears, told the judge how her husband weighed less than 75 pounds when he was released.

His trial, the first brought against a government official from the communist era in nearly a quarter-century, is expected to last as long as two years.

Romania has long had a reputation as one of the most reluctant among former communist states to uncover the dark pathways of its totalitarian past, particularly involving the Securitate, its dreaded secret police. But in recent years, with the announcement that Mr. Visinescu and perhaps others would finally be prosecuted, optimism sparked that Romania might at last be prepared to confront its brutal history.

But these two cases, and others lingering in the shadows, help explain why that spark has dimmed. Bureaucratic delays, withheld documents, unresponsive officials, public apathy and the slow grinding of investigations and litigation — while victims, perpetrators and witnesses grow old and vanish — has created a growing sense that a full reckoning may never come.

“People are fed up and think nothing will ever happen,” said Marius Stan, a political scientist and former investigator who has spent years researching communist-era crimes. “Among the public, there is fatigue, disappointment.”

Why Romania has been so much more reluctant to uncover its past is explained, in part, by the way the country moved out of communism. Unlike Poland and other Eastern bloc states, the toppling of Romania’s dictator, Nicolae Ceausescu, in 1989 was in some ways more of a palace coup, with many of the former top officials surviving the transition and lingering in the government for years and decades.

“The situation is very complicated,” said Cosmin Budeanca, director general of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile, the government-funded group responsible for searching the records made available to it for evidence of old crimes. It is a phrase he uses often.

Mr. Budeanca, a historian, described their task as sifting for evidence, building case files and presenting them to prosecutors, who can choose to do what they will with them. But only a portion of the relevant documents are open to them, and many of the archives that are available are in a jumble, without indexes, a sea of paper.

The institute’s mandate is to deal first with the oldest cases, from the 1950s and ’60s.

Even in Mr. Visinescu’s case, only a handful of witnesses could be traced. Mr. Visinescu, a former prison commander, is accused of torture and of being involved in the deaths of at least 12 political prisoners between 1956 and 1963.

For more recent cases, like that of Mr. Ursu’s father, it is even more difficult.

“Current Romanian politicians are willing to bring charges against people from the ’50s and ’60s, but they are very reluctant to go after people from the Ceausescu period,” said Vladimir Tismaneanu, a professor of politics at the University of Maryland who headed a 2006 commission set up by the Romanian government to examine communist-era crimes. “The main issue is political will.”

Romania is in the final 10 days of a presidential election.

“Romania must really come to terms with its own recent history,” said Klaus Iohannis, the candidate of the center-right Christian Liberal Alliance. “It is a major problem, I think.”

Mr. Iohannis promised to reignite a national debate on the topic, if elected, and called for the creation of a national museum of the communist era.

His opponent, the current prime minister, Victor Ponta, representing the center-left Social Democrats, agreed that the past should not be forgotten, but seemed eager that Romania look forward.

“It is important to know the past, but I think now most of the political leadership is much more focused on the future,” he said.

Mr. Budeanca was not holding his breath.

“It is a sensitive topic in Romania, the time of the communists,” he said. “You hear about it from politicians only in the time of elections. After the election, all of this interest disappears. It is complicated.”

Mr. Ursu’s father, Gheorghe, died in detention in 1985. According to later testimony, he was repeatedly beaten by guards and by other prisoners.

Mr. Ursu and others say that the person most responsible for his death was Marin Pirvulescu, a former major in the Securitate who was in charge of interrogations.

Mr. Ursu, who moved with his mother to Chicago in 1986, often returned to Romania after 1989 to petition the courts and politicians for justice. He staged a hunger strike in 2000, ending it when investigations were opened involving two militia members who were convicted of murder in 2003 for actually conducting some of the beatings.

But Mr. Ursu continued to press for a case against Mr. Pirvulescu. The current hunger strike was begun, he said, when he had amassed what he considered to be a mountain of evidence, yet still hit resistance from Romanian officials.

The gaunt and unshaven Mr. Ursu spent most of the past weeks on a sagging blue sofa in the ornate meeting room of the Group for Social Change, a nongovernmental organization in Bucharest. Dull light filled the room, silhouetting a chandelier and ornate plasterwork.

The news that his demand had been met came with the weary knowledge, he said, that bringing the investigation to fruition, if that ever happens, will be the work of many, many months.

“I hoped for this solution,” Mr. Ursu said, “but I didn’t think I had too many chances, to be honest.”

http://www.nytimes.com/2014/11/07/world/europe/hunger-striker-ends-his-fast-as-romania-agrees-to-investigate-dissidents-death.html?hpw&rref=world&action=click&pgtype=Homepage&module=well-region&region=bottom-well&WT.nav=bottom-well&_r=0


Consemnări şi observaţii de la Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţele din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014 (Un articol de Dumitru Lăcătuşu)

05/11/2014

Azi, 5 noiembrie 2014, are loc la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a Penală, a nouă şedinţă a procesului lui Alexandru Vişinescu, fost comandant al „Închisorii Tăcerii” de la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. Miza acestui proces este imensă. Ar fi pentru prima dată, în cei 25 de ani scurşi de la prăbuşirea dictaturii comuniste, când un funcţionar al represiunii comuniste din cumpliţii ani ai terorii dezlănţuite ar putea fi condamnat de justiţia democratică. Procesul are, aşadar, valoare reparatorie în plan moral şi terapeutică în plan social. Până acum, au avut loc mai multe şedinţe ale acestui proces. Articolul de faţă prezintă o cronică şi o analiză a celor mai importante aspecte ale înfăţişărilor din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014. Cea de azi se anunţă a fi una extrem de interesantă, mai ales că Alexandru Vişinescu a încercat să se sustragă judecăţii, urmărind să obţină o amânare a procesului prin diferite căi.

Procesul lui Vişinescu – scurt istoric

2013 a fost anul „devoalărilor” de „torţionari”. Rând pe rând, foşti ofiţeri de penitenciare au apărut în presa centrală şi la principalele canale de televiziune. De departe însă, cazul cel mai intens mediatizat a fost cel al lui Alexandru Vişinescu, şi nu întâmplător. Conducerea de atunci a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a mizat pe impactul emoţional produs de alăturarea unor figuri total opuse şi care au traversat comunismul în ipostaze diferite: cunoscuţii deţinuţi politici şi lideri postdecembrişti Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi unul dintre funcţionarii represiunii comuniste, comandantul penitenciarului de la Rm. Sărat dintre 1956 şi 1963, locotenentul colonel în rezervă Alexandru Vişinescu. Nu este, de aceea, de mirare că imaginile cu el, în timp ce încerca să aplice o directă de dreapta jurnaliştilor, au făcut repede înconjurul României şi nu numai.

Ocazia acestei intense mediatizări a fost oferită de anunţul IICCMER din 30 iulie 20141. La aceea dată, instituţia guvernamentală a transmis printr-un comunicat că pe numele fostului locotenent colonel în rezervă a fost formulat un denunţ penal şi prin care acesta era învinuit de omor deosebit de grav. Alegerea acestei infracţiuni a fost determinată de faptul că în Codul penal aflat în vigoare la data denunţului, omorul deosebit de grav devenise o infracţiune imprescriptibilă, indiferent de momentul comiterii lui. În sesizarea institutului, au fost menţionate numele a cinci foşti deţinuţi politici decedaţi la Rm. Sărat, în timpul mandatului lui Alexandru Vişinescu (Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcințeanu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Mihail Romniceanu). Între timp însă, numărul acestora a ajuns la 122. Sesizarea transmisă iniţial Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București a fost preluată la 9 august 2013 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, „în vederea efectuării urmăririi penale de către procurori3”.

La 23 aprilie 2014, Parchetul a anunţat „schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de genocid prev. de art. 357 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod penal”, propusă de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în „infracţiuni contra umanităţii prev. de art. 439 alin. 1 lit. j), cu aplicarea art. 5 din Codul penal”. O altă măsură dispusă a fost „punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de Vişinescu Alexandru.”4. Reprezentanţii Parchetului s-au mişcat extrem de repede în acest caz, spre deosebirile de precedentele situaţii semnalate în ultimii de ani de aceeaşi instituţie, iar la 18 iunie 2014 au transmis opiniei publice că „dosarul a fost înaintat, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.”5.

Procesul a început la 14 iulie 2014, într-o zi semnificativă pentru drepturile şi libertăţile omului, pe care Vişinescu era acuzat că le-a încălcat constant. Debutul procesului a trecut în cea mai mare parte neobservat. În schimb, au început să apară articole în foileton în săptămânalul Observatorul cultural, semnate de fostul preşedinte executiv al IICCMER, Andrei Muraru, actualmente membru în Consiliul de Administraţie al TVR şi consilier personal al candidatului la alegerile prezidenţiabile al ACL din noiembrie 2014, Klaus Iohannis. Primele texte ale sale au avut o puternică notă protocronistă, ceea ce a determinat replica de bun simţ a cunoscutului profesor universitar Vladimir Tismăneanu6. Drept urmare, noul candidat la titlul de „vânător comunist” s-a văzut nevoit să renunţe la stilul articolelor sale, pentru a nu se afunda în ridicol. Între 14 iulie şi 5 noiembrie 2014, au avut loc mai multe şedinţe ale completului de judecată şi care au fost descrise într-un stil caracteristic de Andrei Muraru în publicaţia mai sus menţionată7. În cele trei şedinţe ale procesului de până în data de 24 septembrie 2014, s-a constatat „legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor şi dispune începerea judecăţii”8.

În continuare, voi descrie principalele aspecte ale şedinţelor Procesului lui Alexandru Vişinescu din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014. „Rezumate” ale acestor două înfăţişări au mai fost publicate şi de către cercetătorul IICCMER Constantin Vasilescu pe blogul său personal9.

Şedinţa din 24 septembrie 2014

Intrând în sala plină, am putut constata componenţa diversă a publicului venit să asiste la unul dintre cele mai importante procese ale societăţii româneşti. Preşedintele executiv al IICCMER, domnul Radu Preda, a catalogat procesul drept un „Nuremberg românesc”10, o catalogare neinspirată din punctul meu de vedere11. Participanţii la şedinţă formau o adunare amalgamată, fiind strânşi laolaltă inculpaţi pentru fapte de drept comun şi unul pentru „crime contra umanităţii”. Au fost prezenţi jurnalişti, martori, jandarmi, un libanez arestat pentru trafic de cocaină, ţinut de reprezentanţii legii în boxa rezervată arestaţilor, unde se mai aflau alte două persoane a căror reţinere era discutată. În afară de cei de mai sus, au mai fost în sală conducerea actuală a IICCMER (mai precis directorul general Cosmin Budeancă) şi mai mulţi angajaţi, plasaţi strategic chiar în spatele lui Alexandru Vişinescu. M-am aşezat în prima bancă, pe partea stângă cum intri în sală, pentru a putea audia desfăşurarea procesului; sonoritatea din cameră de judecată lăsând de dorit. Fiind judecat în stare de libertate, Alexandru Vişinescu nu se afla în boxa acuzaţilor, ci era aşezat în banca a doua de la geam, încadrat de prietenul său, cel care a citit unui jurnalist neinspirat scrisorile primite de Vişinescu de la deţinuţi de drept comun, avocatul lui (un tip jovial, care a fost protagonistul unei scene hilaro-comice în timpul procesului) şi un domn solid, în vârstă de aproximativ 50 de ani. În spatele lui Vişinescu, se afla o doamnă, care părea extrem de agitată, fiind copleşită probabil de emoţii şi care, după cum aveam să aflu în timpul şedinţei judecătoreşti, era una dintre părţile civile din proces.

Desfăşurarea şedinţei de judecată

Şedinţa din 24 septembrie 2014 a procesului lui Alexandru Vişinescu a debutat prin prezentarea punctelor de pe ordinea zi: 1. stabilirea calităţii procesuale de martor sau parte civilă în proces a celor care au reclamat acest statut, cu „indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază”, 2. discutarea cererii de sechestru asigurator pe bunurile imobile şi mobile ale lui Alexandru Vişinescu şi poprirea asiguratorie a pensiei acestuia (cerere formulată de doamna Nicoleta Eremia), 3. Chemarea în instanţă ca parte responsabilă în caz a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor – succesoarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă din perioada comunistă, instituţia sub cupola căreia şi-a desfăşurat activitatea Alexandru Vişinescu (cerere formulată de doamna Aurora Dumitrescu).

După citirea ordinei de zi de către grefier, a urmat apelul părţilor. Dintre cei citaţi de instanţă, a fost reprezentată prin avocat Aurora Dumitrescu şi, în persoană, doamna Nicoleta Eremia. Nu s-au prezentat surorile Coposu, singurul deţinut politic supravieţuitor de la Râmnicu Sărat, Valentin Cristea. Ei au transmis înscrisuri la dosar şi prin care au precizat că nu se constituie parte civilă. Ca atare, instanţa a reţinut doar calitatea de martor a lui Valentin Cristea, urmând să fie audiat ulterior pe parcursul procesului. Stabilirea calităţii procesuale de parte civilă este un aspect important al desfăşurării oricărui proces, ea putând fi dobândită doar până la începerea cercetării judecătoreşti, conform articolului 20, aliniatul 1 din Codul de Procedură Penală (în continuare CPP).

Au cerut să fie acceptate ca parte civilă în proces doamnele Aurora Dumitrescu, Anca Cernea, Nicoleta Eremia, Ioan Stroe şi Iacob Elena. Recunoaşterea acestei calităţi procesuale este obligatorie înainte de debutul procesului propriu-zis sau în termenii juridici „când cauza se află în stare de judecată”. Ori decomandată, aceasta nu a început încă. Au putut aspira la statutul de parte civilă doar deţinuţii sau urmaşii legali ai acestora care au trecut între 1956 şi 1963 prin Rm. Sărat, şi nu prin alte penitenciare al căror ofiţer a fost Alexandru Vişinescu (Mislea, Jilava), ca urmare a faptelor reţinute în actul de sesizare. Recunoaşterea acestei calităţi a presupus parcurgerea a două etape procedurale: 1. Stabilirea şi probarea unei legături de filiaţie/rudenie/maritale cu foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat şi 2. Probarea cu înscrisuri sau martori că deţinuţii s-au aflat la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963.

După cum calitatea procesuală de parte civilă se transmite sau se moşteneşte, instanţa a cerut celor care au clamat acest statut să probeze, în primul rând, existenţa unei filiaţii, legături de rudenie sau maritală cu foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat prin înscrisuri (certificat de naştere, certificat de căsătorie). A doua cerinţă adresată de judecătoare a fost să probeze, prin acelaşi tip de probe, că cei ai căror succesori erau s-au aflat la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, când penitenciarul a fost condus de Alexandru Vişinescu. În această parte a procesului, au fost prezentate înscrisuri (fişe matricole penale). În cele din urmă, instanţa a recunoscut calitatea de parte procesuală a civilă a doamnei Nicoleta Eremia, care a putut proba cu certificatul de căsătorie că este soţia lui generalului comunist Ion Eremia, închis la Râmnicu Sărat în mandatul lui Alexandru Vişinescu. A respins acele cereri ale unor urmaşi de deţinuţi trecuţi prin penitenciarul Mislea, chiar dacă aceştia au fost torturaţi şi umiliţi de către inculpatul de astăzi, pe atunci un tânăr şi promiţător ofiţer de la Biroul Inspecţii (structură a Securităţii în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor).

Audierea doamnei Nicoleta Eremia

După stabilirea acestei calităţi procesuale a doamnei Nicoleta Eremia, au urmat întrebări pentru a determina „natura şi întinderea pretenţiilor, motivele acestor pretenţii”. În urma întrebărilor primite, doamna Eremia a precizat natura şi întinderea pretențiilor: daune materiale şi morale în cuantum de 100.000 euro. Iniţial, a cerut ca 80.000 de euro să prezinte daune materiale, iar 20.000 cele morale. În cele din urmă, a solicitat ca proporţia daunelor să fie de 50.000 euro materiale şi 50.000 euro morale. Drept motive ale acestor pretenţii, a precizat în faţa instanţei că la ieşirea din penitenciar, soţul ei avea 30 de kilograme, era bolnav, iar starea precară de sănătate l-a urmărit până la deces. În opinia ei, daunele materiale reprezintă contravaloarea tratamentului medical şi a îngrijirilor acordate fostului deţinut din 1971, an în care s-au căsătorit. Conform propriei declaraţii, aşa cum a fost reţinută de instanţă, „daunele materiale [sunt] destinate să acopere cheltuielile pe care le-am suportat pentru îngrijirea sănătății şi întreţinerii defunctului meu soţ, în condiţiile în care starea de sănătate a fost precară, ca urmare a condiţiilor de detenţie”. Drept dovezi pentru aceste pretenţii a prezentat fişa medicală a fostului deţinut, precum şi cartea scrisă de acesta. La întrebarea dacă există martori ce ar putea proba solicitările ei, soţia fostului deţinut a precizat că după atâţia ani nu mai există martori. În consecinţă, a solicitat să se admită aceste pretenţii numai prin „proba cu înscrisuri, dovedită prin actele depuse la dosar şi cele pe care le voi prezenta astăzi”. După stabilirea motivelor acestor pretenţii materiale, a urmat identificarea celor pentru care a solicitat „daune morale”. „Pentru ce anume solicitaţi daune morale, raportat la suferinţele proprii?” a fost întrebată de către judecătoare. Soţia deţinutului a precizat că a avut probleme la locul de muncă până în 1989, dar şi „consecinţele pe care personal a trebuit să le suporte în societate şi la locul de muncă”, ca urmare a faptului că era soţie de fost deţinut politic. Întrebată dacă a fost marcată de experienţa soţului, a răspuns „cu siguranţă”. Astfel, instanţa a reţinut un alt motiv pentru daunele morale: suferinţa proprie după ce a aflat de „experienţa traumatizantă trăită de soţul meu în detenţie”. După stabilirea naturii şi întinderii pretenţiilor materiale şi morale a fost întrebată de către judecătoare dacă a mai beneficiat de vreo formă de despăgubire până în prezent, fiind menţionate prevederile Legii 221/2009. Doamna Nicoleta Eremia a specificat că a avut un proces câştigat la Tribunalul Bucureşti, dar că ulterior această lege a fost declarată neconstituţională, ceea ce a influenţat şi procesul câştigat în primă instanţă. Apelul ei la această decizie a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Curtea de Apel ca neconstituţional. Pentru a beneficia de drepturile materiale, a făcut cerere în acest sens la CEDO. În cele din urmă, CEDO a respins solicitarea ei, deoarece nu a putut să prezinte toate documentele cerute, ele nefiindu-i eliberate de instanţele româneşti. Judecătoarea i-a cerut ca până la următorul termen să depună la dosar toate hotărârile judecătoreşti menţionate.

Faţă de cele expuse mai sus, reiese că generalul Ion Eremia şi doamna Nicoleta Eremia nu au beneficiat după 1989 de nici o formă de despăgubire, dar înainte de acest an? A fost reabilitarea juridică a generalului din 1971 însoţită şi de alte forme de recompense? Nu există încă un răspuns la aceste întrebări. Poate celelalte şedinţe ne vor oferi unul.

Cererea de sechestru asigurator

A urmat judecarea cererii de sechestru asigurator pe bunurile imobile şi mobile ale lui Alexandru Vişinescu şi poprirea asiguratorie a pensiei acestuia, depusă de doamna Nicoleta Eremia. Pentru a putea decide asupra acestei cereri, instanţa a propus transmiterea de adrese către Direcţia Impozite şi Taxe locale a sectorului 1, Oficiu de cadastru şi publicitate imobiliară Sector 1, Oficiul de evidenţă a valorilor mobiliare pentru stabilirea şi indicarea bunurilor şi valorilor cu care figurează inculpatul înscris. Apărarea şi acuzarea nu s-au împotrivit acestei propuneri a judecătoarei, urmând ca cererea de sechestru să fie judecată după primirea răspunsurilor de la instituţiile de mai sus şi cunoaşterea cuantumului averilor deţinute de Alexandru Vişinescu.

Cererea de chemare în cauză a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

Această cerere a fost amânată până la stabilirea calităţii procesuale a doamnei Aurora Dumitrescu, care nu a putut susţine prin înscrisuri depuse de avocat la dosar că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat, în timpul lui Alexandru Vişinescu. În consecinţă, judecătoarea a propus trimiterea de adrese către aceasta, cu precizarea să depună actele doveditoare că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, dar şi să indice natura şi întinerea pretenţiilor.

Cine a fost Ion Eremia?

În timpul audierii, instanţa a solicitat procurorului şi avocatului apărării să adreseze întrebări. Procurorul a răspuns că deocamdată nu are, în timp ce avocatul apărării a adresat următoarea întrebare: „până la ce dată îşi aminteşte că Ion Eremia a făcut parte din structurile Armatei Republicii Populare România, cu ce grad şi până în ce an?”. Întrebarea a prilejuit un moment hilar. După ce a auzit întrebarea, doamna Nicoleta Eremia a ridicat mâinile în sus şi s-a dus să-l îmbrăţişeze pe avocatul apărării, convinsă că va releva statutul de disident anticomunist al soţului ei. Cei doi s-au prins într-o îmbrăţişare de câteva secunde, ceea ce a determinat intervenţia judecătoarei. Le-a amintit celor doi că se află într-o sală de judecată.

În răspunsurile oferite, soţia lui Ion Eremia a încercat să-i creioneze defunctului soţ imaginea unui opozant din interior partidului, precizând că până în 1955 a condus Direcţia de construcţii a Armatei, având gradul de general maior de armată, iar în 1955 a fost destituit din toate funcţiile. După „epurarea” lui, a scris o carte pe care a încercat-o să o transmită în străinătate, care a fost interceptată de Securitate, iar el a fost arestat, judecat şi condamnat la 25 ani temniţă grea.

După părerea mea personală, întrebarea adresată de avocatul apărării are cele puţin trei răspunsuri. Primul a fost cel oferit de văduva fostului general comunist şi care insistă asupra faptului că defunctul ei soţ a fost un disident din interior al partidului comunist, o imagine cel puţin îndoielnică. În acelaşi timp, Ion Eremia a fost, fără nici un dubiu, unul dintre deţinuţii politici din perioada comunistă, când a fost închis la Râmnicu Sărat. El a ajuns aici doar după ce a căzut la partid, conform expresiei lui Belu Zilber. Tot deţinut politic al perioadei comuniste a fost şi Vasile Luca, unul dintre artizanii sovietizării României, înlăturat şi el de către Gheorghiu-Dej, şi care a fost închis şi la Râmnicu Sărat. Se poate pune un semn de egalitate între cei doi? Răspunsul este dificil de dat. Dar între cei de mai sus şi Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ioan Bărbuş, Gheorghe Plăcinţeanu şi alţii? În opinia mea, primii doi (Ion Eremia, Vasile Luca şi chiar Alexandru Iacob, ministru adjunct de Finanţe) au ajuns în penitenciare doar după ce au pierdut partida politică pentru poziţia supremă în statul comunist. Spre deosebire de ei, Ion Mihalache şi ceilalţi au ajuns în temniţele comuniste pentru motivul că s-au opus instaurării unui regim totalitar şi pentru că au vrut o alternativă democratică la ceea ce a fost România comunistă pentru mai bine de patru decenii. Există, trebuie să recunoaştem, diferenţe semnificative între deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Nu faptele pentru care au ajuns aceştia în închisori sunt judecate în vremurile noastre, ci cele ale lui Alexandru Vişinescu. Acestea nu au respectat nici măcar legislaţia comunistă, ce prevedea anumite drepturi pentru cei închişi. În societatea comunistă, după cum reiese din literatura de specialitate, drepturile fundamentale erau recunoscute doar celor care se bucurau de acelaşi statut cu puternicii perioadei şi nu „duşmanilor ideologici” ai acestora. Mila şi compasiunea12 erau doar pentru ei şi nu pentru Ion Mihalache şi ceilalţi deţinuţi de la Râmnicu Sărat.

Generalul Ion Eremia, funcţionar al statului comunist.

Informaţiile biografice existente despre acesta indică însă o imagine mult mai nuanţată a acestuia. Înainte de a deveni un opozant din interior al regimului comunist, după cum sugerează văduva sa, el a fost unul dintre slujbaşii regimului, participant activ la comunizarea Armatei Regale şi crearea Armatei RPR. În acelaşi timp, disidenţa lui Ion Eremia, mai bine spus actul antipartinic al acestuia, dacă este să ne raportăm la mentalitatea politică a vremii, s-a produs după moartea lui Stalin, context în care un grup de comunişti români, printre care şi Ion Eremia, au încercat să preia conducerea în România comunistă. Această încercare nu le-a reuşit însă, ceea a tras excluderea din partid a unora, iar, în unele cazuri, chiar condamnarea şi întemniţarea în sistemul concentraţionar românesc. Voi prezenta în continuare succinte date biografice despre Ion Eremia, urmând să public ulterior un articol detaliat despre biografia sa.

De profesie militar de carieră, Ion Eremia s-a născut la 5 august 1913 în Constanţa, iar în anii treizeci a absolvit „cursurile Liceului Militar din Chişinău şi pe cele ale Şcolii Militare de Geniu”. Înainte de 23 august 1944, a luptat pe frontul de răsărit şi a avut gradele de sublocotenent (1935), locotenent (1939) şi căpitan (1942)13. Din anul primirii gradului de căpitan datează şi legăturile sale cu comuniştii, el devenind la acea dată membru de partid. După ieşirea din alianţa cu Germania nazistă, căpitanul Ion Eremia a luptat şi pe frontul de apus. În acest sens, merită remarcate contribuţiile sale la diseminarea propagandei comuniste în rândul soldaţilor şi susţinerea pe care a oferit-o unuia dintre torţionarii emblematici ai regimului comunist: generalul de securitate Nicolae Doicaru. Ion Eremia a fost cel care l-a atras în mişcarea comunistă, convingându-l să-şi schimbe opţiunile politice, diametral opuse până atunci, pe Nicolae Doicaru. Tot el a fost cel care a contribuit la ascensiunea lui ulterioară, recomandându-l pentru primirea în partid. Urmare a sprijinului primit din partea unui ilegalist, a fost acceptat ca membru al unei organizaţii PCR din Dobrogea, condusă de fratele lui Ion Eremia, Gheorghe Eremia, şi din care a făcea parte şi viitorul general de armată comunist. Gheorghe Eremia era şi inspector de poliţie la Constanţa, structura poliţienească unde Doicaru şi-a început cariera14.

Iată referinţa lui Ion Eremia, datată 24 octombrie 1947, şi care relatează cum l-a racolat pe Nicolae Doicaru şi în care indică motivele pentru care Partidul Comunist se putea baza pe sprijinul necondiţionat al proaspătului recrut:

„Subsemnatul Lt. Col. Ion Eremia, membru al Partidului din anul 1942, fost membru în biroul Regionalei PCR Dobrogea în anul 1943/44 în prezent şeful Casei Centrale a Armatei şi deputat de Sălaj, dau următoarele referinţe despre tov. Doicaru Nicolae. Îl cunosc pe acest tov. din anul 1943 (toamna) când a fost mutat la Comp. de Transmisiuni a Dir. 9. Era un element activ, foarte capabil şi cinstit. Pe vremea aceia nu se manifesta ca un simpatizant al Partidului, era pe linia cea a apolitismului. Nu avea manifestări sau convingeri fasciste. După 23 August când partidul a intrat în viaţa legală, l-am antrenat în munca de Partid de frontul anti-hitlerist. Cu avizul CC al PCR organizam pe front o organizaţie a ostaşilor <<Organizarea [Organizaţia] luptătorilor antifascişti de pe front>> care avea drept scop mobilizarea ostaşilor pentru o participare dârză la lupa pe front. Începând din Februarie 1945 Doicaru a primit sarcini pe această linie şi se ocupa cu difuzarea şi prelucrarea materialului de Partid, primit de ostaşi. Era la început, nu avea cunoştinţe politice suficiente însă a dus muncă folositoare. Pe front a luptat bine, dând exemple bune ostaşilor. După întoarcerea de pe front l-am recomandat Org. de Partid Jud. Constanţa, care l-a recomandat pentru munca în cadrul Chesturii Constanţa. După această dată nu am mai avut legături cu el. Lipsuri: Este înclinat către carierism, are rămăşiţe burgheze în comportare (servilism în oarecare măsură, tendinţe de comandă în relaţiunile cu massele). Cred că este legat de Partid, dacă nu pentru frumuseţea şi măreţia cauzei Partidului, cel puţin pentru forţa şi influenţa Partidului” 15.

Este imposibil să nu remarcăm cât adevăr se află în vorbele lui Ion Eremia şi care sunt valabile şi astăzi, ceea ce explică şi adeziunea la un anumit partid sau trecerea lor de la unul la altul. După 1948, Nicolae Doicaru a fost director al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa, adjunct şi apoi şef al Direcţiei de Informaţii Externe, adjunct al ministrului de Interne. Contribuţia lui Ion Eremia la ascensiunea profesională a lui Nicolae Doicaru a avut drept consecinţe comiterea a numeroase crime şi asasinate împotriva opozanţilor regimului comunist de către protejatul său: anihilarea grupărilor de rezistenţă din Dobrogea, Constanţa, procesul „sabotorilor” de la Canal, răpirea lui O. Beldeanu etc. Fireşte, la momentul recomandării sale, nu ştia ce avea să ajungă Nicolae Doicaru şi nici să bănuiască crimele pe care le va comite. Subliniez că nu-l consider responsabil pe Ion Eremia de crimele lui Nicolae Doicaru, dar poate dacă cei doi nu s-ar fi întâlnit, România comunistă ar fi avut un torţionar mai puţin. Nu are însă sens să divagăm despre aceasta temă, deoarece am intra în zona istoriei contrafactuale, ceea ce nu este cazul aici.

După 23 august 1944, Ion Eremia a cunoscut o ascensiune graduală. A fost înaintat succesiv la gradele de maior (d. 23 august 1944), locotenent colonel (1947), colonel (1949), general-maior (1952), ocupând în acelaşi timp funcţiile de „redactor-şef al ziarului „Glasul Armatei”, şef al Casei Centrale a Armatei şi şeful Academiei Militare Politice”, ministru adjunct pentru Construcţii şi Cazarea Trupelor (sept. 52-oct. 53), şef al acestei direcţii şi locţiitor al ministrului Forţelor Armate (din oct. 1953)16. În 1955, a fost eliberat din funcţiile deţinute, iar peste trei ani a fost reţinut de către Securitate.

Potrivit istoricului Marius Oprea, arestarea lui Ion Eremia a fost determinată de uneltirile acestuia cu Serghei Nicolau (spion sovietic, şef al SSI după 23 august 1944, şef al Direcţiei A de Securitate şi, ulterior, şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei) pentru debarcarea lui Gheorghiu-Dej, care înfuriat de cutezanţa fostului ministru adjunct al Apărării i-a fi regizat procesul cu cartea17. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică. Ion Eremia a fost eliberat din detenţie în 1964, iar în 1971 s-a căsătorit cu actuala sa soţie, Nicoleta, care avea pe atunci vârsta de 20 de ani. Tot în 1971, Ion Eremia a fost reabilitat de către justiţia comunistă. În 2004, fostul lider comunist şi deţinut politic sub comunişti a murit, iar de atunci văduva sa a reuşit să obţină recunoaşterea calităţii de „luptător în rezistenţa anticomunistă”, în urma unei Decizii a Ministerului Justiţiei din 16 noiembrie 200618. Începând din acest an, Nicoleta Eremia a avut mai multe iniţiative pentru obţinerea de recompense morale şi materiale a celor şase ani petrecuţi de fostul general-maior Ion Eremia în penitenciarele comuniste. La 14 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a civilă a dispus prin hotărâre ca statul român să-i plătească daune morale în valoare de 6.000.000 lei, în baza prevederilor legii nr. 221/2009 şi a certificatului de luptător în rezistenţa anticomunistă acordat în 2006 de Ministerul Justiţiei. Recursul intentat de statul român prin Ministerul de Finanţe a fost judecat la Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au respins acordarea daunelor morale decise de prima instanţă19.

Încheierea şedinţei din septembrie 2014

Şedinţa de judecată s-a încheiat cu trimiterea de adrese către ceilalţi succesori ai unor deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat, care au cerut să se constituie părţi civile, cu precizarea să aducă la dosarul cauzei dovezi materiale (fişe matricole penale, dosare întocmite de Securitate) a faptului că cei a căror filiaţie o pretind au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, precum şi să prezinte natura şi pretenţiilor materiale şi morale: „Amână judecarea cauzei pentru lămurirea cadrului procesual al cauzei precum şi pentru respectarea dispoziţiilor legale privind conţinutul constituirilor de părţi civile în procesul penal”20. A fost fixat un nou termen, 22 octombrie 2014.

Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţa din 22 octombrie 2014

Şedinţa din 22 octombrie 2014 a debutat cu privirile iscoditoare ale celor din sală şi care, în mod absolut firesc, îl căutau pe principalul personaj al acestui eveniment: Alexandru Vişinescu. Dar, după cum avea să se afle ulterior, cel căutat cu atâta insistenţă nu avea nici o intenţie de a se prezenta la această înfăţişare.

În absenţa lui, ochii şi urechile celor din sală au fost aţintite asupra avocatului său, urmărind cu atenţie gesturile şi mai ales vorbele sale. Apărătorul fostului comandant de la Râmnicu Sărat avea o postură dezinteresată. Vorbea cu o doamnă pe o voce joasă şi gravă, dar suficient de tare încât să fie auzit de cei din sală. I-a spus că se va retrage din dosar. Vestea a atras instantaneu atenţia celor prezenţi. Agendele s-au deschis, iar pixurile au început să noteze spusele avocatului. Întrebat de către preopinenta sa despre consecinţele actului său, avocatul a răspuns că din punct vedere juridic, deoarece inculpatul nu mai avea un avocat care să-l reprezinte, procesul se va amâna. Întrebarea care se impune este următoarea: retragerea acestuia din proces este doar o strategie în folosul clientului ori la mijloc sunt alte interese? Deocamdată, întrebarea nu are un răspuns cert, ci doar răspunsuri speculative. Vom afla probabil care a fost intenţia sa la următoarele şedinţe ale procesului.

Încercările avocatului şi ale inculpatului de a obţine cu orice preţ o amânare a cauzei au fost caracteristicile definitorii ale şedinţei din 22 octombrie 2014. Pentru aceasta, au fost invocate motive juridice şi medicale, cum ar fi lipsa unui reprezentant legal ales şi considerente ce privesc starea de sănătate a acuzatului. Stăruinţa cu care cei doi au cerut şi urmărit să obţină o amânare a procesului ne duce cu gândul la o posibilă strategie avocăţească, gândită de aceştia pentru a procrastina etapele inevitabile ale oricărui proces penal: audierea martorilor, interogarea inculpatului şi sentinţa, dar şi fuga de responsabilitate a celui care astăzi este acuzat şi judecat pentru „crime împotriva umanităţii”.

Replica avocatului are la bază unul dintre drepturile fundamentale garantate de statul român, chiar şi celor mai cruzi funcţionari ai represiunii comuniste din perioada comunistă: dreptul la apărare şi la un proces corect. Merită semnalat că, spre deosebire de el, victimele sale nu au beneficiat de aceste drepturi în anii ’50, când au fost arestaţi şi judecaţi în baza unor raţionamente politice. Procesele lor au fost o înscenare de factură stalinistă.

După debutul propriu-zis al procesului, avocatul şi-a oficializat şi decizia. A cerut judecătoarei să ia act de încetarea contractului său de asistenţă juridică cu Alexandru Vişinescu, solicitând, în acelaşi timp, amânarea cauzei până când acuzatul va putea să-şi angajeze un alt avocat. Locul său a fost luat de o tânără avocată din oficiu, care a pledat pentru aprobarea unei cereri depuse de cel care îi fusese desemnat recent drept client.

Despre ce este vorba? Fostul comandant de la Râmnicu Sărat, asemenea multor inculpaţi celebri din procesele contemporane nouă, s-a folosit de unul dintre tertipurile uzitate de aceştia pentru a obţine o amânare a cauzei. La 8 octombrie 2014, s-a internat pentru o zi în spital, de a unde a ieşit cu un „certificat medical”. Înzestrat cu noul act, s-a prezentat (el sau avocatul său) la grefa Curţii de Apel, unde a depus la 20 octombrie 2014, cu doar două zile înainte de proces, o solicitare de amânare a procesului. Motivul invocat era unul de natură medicală. Cererea sa a urmat în cursul şedinţei din 22 octombrie 2014 procedura clasică într-un proces penal. Judecătoarea a cerut părerea avocatului din oficiu, care a pledat în favoarea admiterii ei ca „îndreptăţită şi motivată”. A precizat că amânarea procesului se impunea şi deoarece se afla în imposibilitatea de a lua legătura cu inculpatul. Probabil, se gândea că o discuţie cu acesta ar fi putut conduce la elaborarea unei strategii optime de reprezentare a acestuia la proces.

A fost, după aceea, rândul procurorului să se pronunţe. A considerat cererea lui Vişinescu drept nejustificată, iar certificatul depus l-a catalogat ca fiind un simplu act medical din 8 octombrie, dar şi că acesta nu a adus la dosar nicio dovadă a neprezentării sale, adică a faptului că se află în imposibilitatea fizică de a veni la proces. A mai menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 364 din CPP, lipsea nejustificat, ceea ce însemna că procesul putea să se judece şi în absenţa acestuia.

Următoarea persoană căreia i s-a cerut punctul de vedere a fost singura parte civilă prezentă la proces şi una dintre puţinele care a fost recunoscută. Revenind la solicitarea adresată de judecătoare părţii civile Nicoleta Eremia, aceasta a răspuns că nu are nimic de comentat. De fapt, la majoritatea întrebărilor care i-au fost adresate, soţia fostului general şi deţinut politic sub comunişti a răspuns invariabil la fel. Au existat şi excepţii, pe care le voi prezenta la timpul lor. Despre aceasta, se mai poate afirma că pare total nepregătită pentru un astfel de proces, cel puţin acesta a fost senzaţia mea. Răspunsurile ei, în cele mai multe cazuri, deşi îndreptăţite, nu aveau un temei juridic care să o ajute pentru a obţine daunele materiale şi morale solicitate. La baza lor, se aflau, în primul rând, fundamente emoţionale. Nu a discutat probabil cu un avocat, pentru a elabora împreună o strategie juridică, în vederea unei mai bune reprezentări în faţa justiţiei.

În cele din urmă, Instanţa s-a pronunţat asupra cererii de amânare a procesului. Curtea a constatat că cererea este nefondată şi că nu exista nicio dovadă că inculpatul se afla în imposibilitatea de a fi prezent. Argumentele care au stat la baza acestei decizii au fost: solicitarea a fost înregistrată la 20 octombrie, după aproape două săptămâni de la internarea lui în spital pe presupuse motive de boală, dar şi că actul depus era o simplă scrisoare medicală ce trecea în revistă bolile de care Vişinescu suferise în ultimii ani şi atesta internarea lui în spital.

Alte aspecte relevante ale şedinţei din 22 octombrie 2014 au fost stabilirea părţilor civile, clarificarea naturii şi întinderii pretenţiilor acestora. Faptele cele mai relevante la acest punct au fost următoarele. Primul a fost momentul când s-a luat act de cererea depusă de fosta deţinută politică de la Jilava şi Mislea, doamna Aurora Dumitrescu, care a avut „ghinionul” de a-l întâlni personal pe Alexandru Vişinescu. Aceasta şi-a retras cererea de constituire de parte civilă în cauză, deoarece a realizat că nu avea cum să dovedească prin proba cu martori şi înscrisuri că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. Suferinţele ei nu au contat în acest caz. Motivul acestei nerecunoaşteri îl constituire modul cum diriguitorii IICCMER au ales să întocmească denunţul penal. Deocamdată, nu există nici un indiciu temeinic că institutul ar fi desfăşurat vreo activitate serioasă de cercetare şi de documentare probatorie în ceea ce priveşte cazul lui Alexandru Vişinescu. Totul pare că a fost elaborat pentru ochii presei şi nu pentru ca probele administrate în proces să conducă la condamnarea inculpatului.

A fost discutată de către instanţă şi cererea depusă de către Aurora Dumitrescu (citarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ca parte civilmente responsabilă în proces). În acest caz, procurorul a constatat că Aurora Dumitrescu nu avea legătură cu prezenta cauză, nefiind recunoscută ca parte civilă, şi, în consecinţă, nu poate solicita introducerea ca parte civilmente responsabilă a ANP. Avocatul apărării din oficiu a solicitat Curţii să ia act de cererea de retragere şi să respingă ca inadmisibilă această solicitare. Faţă de argumentele juridice expuse de către procuror şi avocat, hotărârea curţii a fost următoarea: a luat act de cererea de retragere şi a constatat că Aurora Dumitrescu nu este îndreptăţită să formuleze solicitări în acest proces, având în vedere că obiectul judecării era limitat la 1956 – 1963, adică „faptele reţinute în actul de sesizare”.

Cu riscul de a repeta, merită subliniat că deşi doamna Dumitrescu Aurora a fost închisă la Mislea, unde a fost supusă unor torturi de către Alexandru Vişinescu, când acesta era şef al Biroului inspecţii, instanţa nu i-a recunoscut calitatea de parte civilă ca urmare a suferinţei proprii, deoarece procesul se referă doar la faptele indicate de IICCMER în sesizare (abuzurile lui Alexandru Vişinescu de la Râmnicu Sărat dintre anii 1956-1963).

La ultima înfăţişare, Curtea a hotărât trimiterea unei citaţii către cei care au solicitat să se constituie ca parte civilă, cu menţiunea să-şi precizeze natura şi întinderea pretenţiilor. Răspunsurile lor au fost discutate în şedinţa din 22 octombrie. Prima a fost cea transmisă către Ioan Stroe, descendent al unei foste deţinute politice de la Mislea între 1951 şi 1954, locul unde Alexandru Vişinescu a fost şef al Biroului Inspecţii/Operativ. Procurarea a cerut respingerea solicitării acestuia ca inadmisibilă, în raport cu precizările articolului 21 din CPP şi cu obiectul cauzei. Acelaşi punct de vedere l-a avut şi avocatul apărării, iar Eremia Nicoleta nu a avut nimic de comentat.

Până acum, totul părea în sala de judecată că decurgea în favoarea acuzatului. Singurul beneficiu obţinut pentru cauza procesului a fost recunoaşterea ca parte civilă a doamnei Anca Cernea, care a depus la dosar înscrisuri şi probe care atestă că părintele ei a fost închis la Râmnicu Sărat în perioada care face obiectul cauzei, adică anii 1956-1963 când penitenciarul a fost condus de Alexandru Vişinescu. În raport cu drepturile ei de parte civilă, aceasta a solicitat introducerea în proces ca parte civilmente responsabilă a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, Ministerului de Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarul Râmnicu Sărat. Procurorul a fost de acord cu aceasta solicitare, iar doamna Eremia şi-a însuşit cererile doamnei Cernea. Curtea a constatat că cererea este admisibilă pentru Statul Român, reprezentant prin Ministerul de Finanţe, şi ultimele două instituţii (MI şi ANP), dar nu a admis citarea penitenciarul Râmnicu Sărat. Motivul indicat a fost că acesta nu mai funcţionează, existenţa lui nefiind indicată în Hotărârea 1849/200421.

Pentru a înţelege hotărârea instanţei, trebuie sa ne întoarcem în timp, mai precis în 1963. La această dată, la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă a avut loc o reprofilare a locurilor de detenţie, iar unele dintre acestea au fost desfiinţate. Activitatea lor, personalul şi deţinuţii au fost preluate de alte penitenciare. În cazul Râmnicu Sărat, cadrele şi arhiva au fost preluate de către penitenciarul Ploieşti, unde Alexandru Vişinescu a avut între 1963 şi 1968 funcţia de locţiitor comandant pentru pază şi regim, fiind al doilea în ierarhia locului concentraţionar22. Poziţia lui era una extrem de importantă, deşi la o primă vedere pare a fi o retrogradare. El era responsabil cu aplicarea regimului de detenţie şi supravegherea deţinuţilor23. Funcţia de comandant era deţinută de către Gheorghe Drăghici, fratele ministrului Afacerilor Interne Alexandru Drăghici. După dezafectarea penitenciarului, deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat au ajuns la Aiud sau în domiciliu obligatoriu.

În şedinţa din 22 octombrie 2014, a fost dezbătută şi o cerere de intervenţie, depusă de către Fundaţia ICAR. Aceasta a fost respinsă, deoarece nu îndeplinea condiţiile legale (Fundaţia nu avea nici o calitate procesuală în cauză), dar şi pentru motivul că instituţia intervenţiei nu este cunoscută de CP sau CPP, conform precizărilor doamnei judecător.

Poate partea cea mai „spectaculoasă”, aşteptată cel puţin de către unii dintre cei prezenţi, a fost cunoaşterea bunurilor lui Alexandru Vişinescu. La şedinţa precedentă, judecătoarea a dispus transmiterea unor adrese către instituţiile statului pentru a se afla valoarea bunurilor mobile sau imobile deţinute de către acesta. Răspunsurile primite indică un ins, care din punctul al veniturilor băneşti şi al proprietăţilor deţinute, s-ar plasa, aparent, în zona celor cu o stare materială medie. Fără nicio îndoială, averea lui era cu mult peste cele ale unor pensionari obişnuiţi. În timpul procesului, a reieşit că acesta era proprietar al unei garsoniere, evaluată la câteva zecii de mii lei, o pensie bunicică şi a mai multor acţiuni pe la diferite societăţi. Cunoaşterea acestora era necesară pentru a discuta cererile de sechestru asigurator pe bunurile lui Vişinescu şi de poprire a pensiei sale, dar şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor sale, pe care acesta ar putea să le plătească, dacă va fi găsit vinovat. Dezbaterea acestor solicitări a generat câteva discuţii. Doamna Nicoleta Eremia, care a depus aceste solicitări în şedinţa anterioară, a precizat că le susţine în continuare. Drept motive a invocat suferinţele soţului ei, deciziile de sistare a pensie şi eforturile făcute pentru procurarea medicamentelor de care avea nevoie. Avocata din oficiu a solicitat respingerea acestor solicitări, argumentând că nu exista nici un risc de înstrăinare a bunurilor până la sfârşitul procesului.

În schimb, doamna procuror a indicat că impunerea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei erau necesare, pentru a se evita eventuala înstrăinare sau ascundere a bunurilor de către acesta. A mai cerut şi sechestru asiguratoriu pe acţiunile pe care Alexandru Vişinescu le avea. La terminarea şedinţei, Curtea a rămas în pronunţare asupra acestor cereri. Ulterior, hotărârea Curţii a fost publicată pe portalul instanţelor, fiind admisă instituirea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei, pentru garantarea pagubelor. Din parcurgerea ei, reies veniturile estimative ale bunurilor mobile şi imobile, precum şi despăgubirile pe care Vişinescu le-ar putea plăti (suma 660.000 euro), după cum rezultă din paragraful de mai jos:

„În temeiul art.249 alin.1, 2, 5, 6 din Codul de procedură penală, instituie sechestru asigurător, pentru garantarea reparării pagubei, asupra următoarelor bunurile mobile şi imobile aparţinând inculpatului VIŞINESCU ALEXANDRU, până la concurenţa valorii reprezentând echivalentul în lei al sumei de 660.000 euro: – imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, Strada Brezoianu nr.53A, et.3, ap.9, sectorul 1, compus din o cameră şi dependinţe, cu o valoare de impunere de 78.450,24 lei, înscris în cartea funciară nr.253998-C1-U29, deschisă la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, asupra căruia se va realiza notare ipotecară, potrivit art.253 alin.4 din Codul de procedură penală; – 12 acţiuni deţinute la SIF1 Banat-Crişana SA, 10 acţiuni deţinute la SIF2 Moldova SA, 64 acţiuni deţinute la SIF3 Transilvania SA, 77 acţiuni deţinute la SIF4 Muntenia SA şi 21 acţiuni deţinute la SIF5 Oltenia SA şi dividendele la care acţiunile respective dau dreptul, cu reţinerea acestora de către instituţia plătitoare, urmând a fi realizată notarea corespunzătoare la Depozitarul Central SA. În temeiul art.254 alin.1 din Codul de procedură penală rap. la art.728 alin.1 lit.b din Codul de procedură civilă, instituie, în acelaşi scop, poprire asigurătorie asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 3.376 lei, încasată de inculpat de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, cu reţinerea acesteia de către terţul poprit. Prezenta încheiere se comunică următoarelor instituţii: Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, SIF1 Banat-Crişana SA, SIF2 Moldova SA, SIF3 Transilvania SA, SIF4 Muntenia SA, SIF5 Oltenia SA, Depozitarul Central SA şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2014. Amână judecarea cauzei în vederea citării inculpatului cu mandat de aducere, a părţilor responsabile civilmente Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi a obţinerii relaţiilor de la Ministerul Afacerilor Interne cu privire la evoluţia profesională a inculpatului”24.

Şedinţa s-a încheiat într-un mod spectaculos, care face ca şedinţa din 5 noiembrie 2014 să fie aşteptată cu preocupare de către toţi cei interesaţi. Judecătoarea a dispus, având în vedere neprezentarea lui la înfăţişarea lui 22 octombrie 2014 şi în conformitate cu prevederile articolelor 327 şi 367 din CPP „aducerea inculpatului cu mandat de aducere”. Alte hotărâri adoptate au fost transmiterea unei adrese către Ministerului de Interne, pentru a trimite Curţii toate informaţiile biografice despre Alexandru Vişinescu, dar şi transmiterea de adrese către Ministerul de Fiinţate, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciare, prin care să fie înştiinţaţi că sunt parte civilmente responsabilă în procesul lui Alexandru Vişinescu.

Concluzii provizorii

Nu ar fi exclus ca, la viitoarele înfăţişări, avocatul demisionar sau un alt avocat să menţioneze că dreptul clientului său la o apărare şi reprezentare juridică corectă a fost viciat, deoarece nu a avut un reprezentant desemnat chiar de către el şi care să cunoască amănunţit cauza judecăţii. O astfel de ipoteză este întărită şi de faptul că avocatul ales s-a retras temporar din proces şi el a fost reprezentat de un avocat de oficiu, care a fost desemnat doar cu puţin timp înainte de şedinţa din 22 octombrie 2014, ca urmare a încetării contractului de asistenţă juridică dintre Alexandru Vişinescu şi avocatul său. Poate, de aceea, fostul şi temutul comandant de la Râmnicu Sărat a refuzat orice contact cu avocatul din oficiu, care, aşa cum a menţionat în şedinţă, s-a aflat în imposibilitatea de a lua legătura cu clientul său. În sprijinul acestei ipoteze, se află şi faptul că, după ce şi-a anunţat retragerea din dosar, avocatul a rămas în continuare în sală, consemnând probabil detaliile cele mai importante ale procesului.

Oricât de cinic de ar părea, Alexandru Vişinescu este, deocamdată, în faţă justiţiei un ins care se bucură încă de prezumţia de nevinovăţie, după cum reiese şi din comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: „Precizăm că punerea în mişcare a acţiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatorului, activitate care nu poate în nicio situaţie să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie25.

Studiile istorice îl menţionează ca vinovat de regimul concentraţionar de exterminare de la Râmnicu Sărat şi de moartea mai multor deţinuţi, dar justiţia nu s-a pronunţat. Până acolo, mai este o cale lungă de parcurs şi ea depinde şi de modul cum a fost elaborat denunţul penal iniţial de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Judecătorul judecă faptele documentate în dosar, probele administrate, şi nu opiniile şi studiile istoriografice existente. Aparent, acestea nu sunt cunoscute de institut, care s-a focalizat în denunţ doar asupra anilor 1956 şi 1963, dar nici de justiţie, care nici nu avea cum să o facă. Nu intră în atribuţiile instanţei să producă dovezi ale vinovăţiei lui Alexandru Vişinescu. Acesta este sarcina unei structuri a statului român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

O primă consecinţă a modului în care a fost întocmit denunţul penal o reprezintă nerecunoaşterea calităţii de parte civilă fostei deţinute Aurora Dumitrescu, care, deşi a fost anchetată şi umilită chiar de către inculpatul de azi, justiţia judecă doar faptele reţinute în actul de sesizare, iar „legea penală vizează doar faptele interzise pentru care sancţiunea este de natură penală”. Acestea se referă doar la faptele comise de Alexandru Vişinescu la Râmnicu Sărat. Nu are rost să ne întrebăm cine se face responsabil că au fost sesizate instanţei doar faptele comise de Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, şi nu şi cele de la Jilava, Mislea sau Ploieşti. Răspunsul este pe buzele tuturor.

Numărul mic de părţi civile admise, faţă de cei care au solicitat acest lucru, este tot o consecinţă a modului în care a fost întocmit denunţul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Aflat într-o continuă grabă de a genera, în primul rând, un produs propagandistic şi nu un material probatoriu, care să prezinte faptele lui Alexandru Vişinescu, aşa cum au fost reţinute ele de documente, instituţia statului român a incriminat şi documentat doar actele comise de acesta în funcţia de comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acest lucru denotă o profundă necunoaştere a biografiei acestuia, dar şi a faptelor sale. Mai multă acribie în demersul instituţiei nu ar fi dăunat, cu siguranţă, procesului.

Încă de acum, şedinţa din 5 noiembrie 2014 a procesului lui Alexandru Vişinescu se anunţă a fi una extrem de interesantă. Vor apărarea inculpatul şi apărătorul său? Dacă da, care va fi strategia lor?

Mulţumesc avocatului Theo Parvu pentru observaţiile sale juridice.

Precizare: Articolul a fost trimis spre publicare duminica seara. O relatare a sedintei din 5 noiembrie 2014 va fi publicata in cursul urmatoarelor zile.

1 IICCMER cere Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat pentru omor deosebit de grav

2 IICCMER: Tortionarul Visinescu acuzat de inca 7 crime – noi probe confirma barbaria de care dat dovada

3 http://www.caplimpede.ro/parchetul-general-a-preluat-dosarul-lui-alexandru-visinescu/

4 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_23_04_2014.htm

5 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_18_06_2014.htm

6 Vladimir Tismaneanu: Crimele impotriva umanitatii si procesele tortionarilor

7 Vezi serialul publicistic al lui Andrei Muraru din Observatorul cultural, intitulat Procesul lui Alexandru Vişinescu. Articolele sunt accesibile la această adresă

8 http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2

9 Au numit relatările lui Constantin Vasilescu „rezumate”, deoarece aşa le-a intitulat chiar autorul lor. Acestea sunt accesibile la adresa http://constantinvasilescu.wordpress.com/category/cazul-alexandru-visinescu/

10 http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/romania/11118898/Romanias-Nuremberg-begins-with-prison-camp-commandant.html

11 Un astfel de proces nu se face doar cu maxim cinci foşti ofiţeri „devoalaţi”, dintre care unul a decedat între timp, iar un altul a fost condamnat încă din perioadă comunistă pentru aceleaşi fapte sesizate în denunţurile institutului. Rămâne un mister ce s-a ales de cei 35 de ofiţeri pe care a reuşit să-i identifice acest institut. Nu m-aş mira să aflăm că acest anunţ a fost doar o bombă de presă, pe care actuala conducere a instituţiei (domnii Radu Preda şi Cosmin Budeancă) nu se încumetă să o dezamorseze.

12 Asupra milei şi compasiunii comuniştilor vezi Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, Bucureşti, Humanitas, 1998.

13 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

14ACNSAS, fond Cadre, dosar 27814, f. 44.

15 Ion Eremia, Referinţă, 24 octombrie 1949, în ACNSAS, fond Cadre, dosar 27814, f. 147.

16 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

17 Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Cine a fost generalul Ion Eremia, http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/cine-fost-generalul-comunist-despagubit

18 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

19 Articol in luju.ro

20 http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2

21 Guvernul României, Hotărâre Nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea, funcționarea şi atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, accesibilă online la adresa http://www.legex.ro/Hotararea-1849-2004-47608.aspx [28 oct. 2014].

22 Pentru mai multe informaţi despre parcursul biografic al lui Alexandru Vişinescu vezi Dumitru Lăcătuşu, Biografia unui torţionar: Alexandru Vişinescu, accesibil la adresa http://www.contributors.ro/sinteze/biografia-unui-tortionar-alexandru-vi%C8%99inescu/

23 Vezi Regulamentul privitor la organizarea pazei interioare şi exterioare a locurilor de deţinere, în Radu Ciuceanu,Regimul penitenciar în România. 1940-1962, Bucureşti, Editura INST, 2001, p. 243.

24 Soluţia şedinţei din 22 octombrie 2014, accesibilă online la adresa http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2 [4 noiembrie 2014].

25 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_23_04_2014.htm

Articolul de masi sus a fost publicat aici:

http://www.contributors.ro/sinteze/consemnari-si-observatii-de-la-procesul-lui-alexandru-visinescu-sedinta-din-22-octombrie-2014/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers