Un cautator de lumi imposibile: Gabriel Garcia Marquez (1927-2014)

17/04/2014

In memoria varului meu, doctorul Pedro Meneses Imber (1962-2014)

Stiam ca era foarte bolnav, acum am aflat ca a incetat din viata. A fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atator prieteni, ca pe o voce menita sa schimbe nu doar lexicul, ci si axele de coordonate ale literaturii. In viziunile sale, se intalneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud. Fernando Botero si Marc Chagall. Cand il citesti, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvant, “magul realismului magic”. Este ceva deopotriva grandios si intim, epic si febril in acest efort de a lua masura acelor o suta de ani de singurate, de a traduce in cuvinte deceniile unui razboi civil ce nu s-a oprit, in fond, nici azi.

In plan politic, Garcia Marquez a fost un om de stanga. A simpatizat cu stanga radicala. Mai mult, cand alti intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stanga precum un Teodoro Petkoff,  si-au ridicat vocile impotriva tiraniei castriste, el a tacut si a continuat sa mentina relatii amicale cu patriarhul leninist de la Havana, In articolul extrem de patrunzator aparut in “New York Times” (18 aprilie 2014),  Michiko Kakutani mentioneaza o declaratie a unei intelectuale care nu putea fi suspectata de vederi de dreapta. Ma refer la Susan Sontag: “Pentru mine este scandalos ca un scriitor inzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtatorul de cuvant (spokesman) unui guvern care a trimis mai multi oameni in inchisoare (proportional cu populatia tarii) decat orice alt guvern din lume”.

Evident, opera literara, in cazul de fata geniala, nu se confunda cu optiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, in anii 70 si 80, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortazar, evident Borges, erau oaze ale sperantei. Una din cartile la care tin foarte mult este “El olor de la guayaba”, dialogurile dintre Gabo si Plinio Apuleyo Mendoza. O ciudata concidenta face ca tocmai in aceste zile am recitit, intr-un numar al revistei “Dissent” din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia. Ma gandeam sa scriu pe marginea acelui text. Iata ca am facut-o aici si acum…

 

Gabriel Garcia Marquez with Book on Head

 

Asemeni lui Sartre, Garcia Marquez a avut multe iluzii, la unele a renuntat, a persistat in altele. A fost, din pacate, selectiv in denuntarea tiraniilor si a tiranilor. Nu stiu ce-ar fi avut de spus daca ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramon Mercader, asasinul lui Trotki, dar si despre dezastrul stangii revolutionare, inclusiv al celei din Cuba, in secolul XX. Nu a imbratisat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa si Octavio Paz. A ramas atasat de Fidel, in pofida nenumatelor probe ca promisiunile revolutiei din Cuba au fost de mult tradate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor ametitoare si un cautator asiduu de lumi imposibile…

http://www.amazon.com/olor-guayaba-Fragance-Guava-Conversaciones/dp/968132546X

PS: Fiind la Caracas in 1982, am locuit la matusa mea, Sofia Imber (vara primara a tatalui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tanar ca mine cu 11 ani. Il chema Pedro, ca si pe fiul, si el disparut prea tanar, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frati. Impreuna cu el am vazut prima oara “Apocalypse Now”. Cand a venit la Washington, acum cativa ani, am mers imreuna la libratia mea favorita, “Politics and Prose”. Sofia si primul ei sot, marele scriitor Guillermo Meneses, lucrasera cu Gabo in anii 50, la Bogota. Facusera parte din acelasi cerc intelectual. Drumurile lor s-au despartit in anii 70, dar Sofia mi-a vorbit intotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.

Pedro on Horseback - Fernando Botero

Fernando Botero, “Pedro on a Horse”

Cand a primit premiul Muzeului de Arta Contemporana care purta numele Sofiei pana cand colonelul Chavez a decis sa-l inlature, Gabo a donat suma substantiala ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei institutii. Al doilea sot al Sofiei a fost celebrul ganditor politic Carlos Rangel.

imageRotate

Pedro, Adriana, Daniela si Sofia

In urma cu cateva saptamani, stateam de vorba, la Fribourg, cu Victor Ieronim Stoichita despre Sofia si pasiunile ei, politice si estetice. Pedro a murit inacceptabil de tanar. Era chirurg la Miami. Henrique Capriles Radonsky, candidatul opozitiei la alegerile prezidentiale din Venezuela, a postat pe FB acest mesaj:

https://es-es.facebook.com/HenriqueCaprilesRadonski/posts/675019799227443?stream_ref=10

Recomandari:

http://voxxi.com/2013/07/29/10-facts-about-artist-fernando-botero/

http://english.eluniversal.com/nacional-y-politica/140417/henrique-capriles-in-wsj-meaningful-dialogue-is-necessary-in-venezuela

http://www.contributors.ro/cultura/adios-gabo/

http://www.nytimes.com/2014/04/18/books/gabriel-garcia-marquez-literary-pioneer-dies-at-87.html?_r=0

 

 


Fragila, casabila si plina de har: Despre Nina Cassian (1924-2014)

16/04/2014

“Langa floarea margareta/Sta motanul Behemoth/Floarea e analfabeta/Behemoth e poliglot./Singura atunci ramane/Cartea-n raft, anahoreta/Cuplul vesnic, Rau si Bine/Behemoth si Margareta”. Citez din memorie acest superb poem. A fost foarte miscata cand, era prin 1985, i l-am recitat in apartamentul in care locuia in Greenwich Village. Fiinta de o mare sensibilitate, cu aer de sirena seducatoare si ciuta inspaimantata, semanand la chip (din profil) cu Dante, cu niste degete de-o eleganta iesita din comun, neuitabile, avand muzica-n sange si poezia-n carnea trupului, cu o conversatie imbatatoare precum o sampanie de mare lux, consumatoare frenetica de vodka si de tigari, cinica si ludica, romantica si melancolica, fragila si cruda, gracila si intransigenta, aceasta a fost Nina.

 

Istoria literara o va retine ca iubita multor figuri celebre, rasfatata, adorata, inconjurata mereu de o curte de tineri admiratori. Primul ei sot a fost Vladimir (Jani) Colin. Al doilea, Al. I. (Ali) Stefanescu. Al treilea si cel din urma, Maurice Edwards. Traducatoare de geniu, asemeni tatalui ei. Brecht exista ca poet in romaneste gratie ei. La fel Christian Morgenstern. A fost atacata feroce in anii stalinismului dezlantuit, in primul rand de fostul coleg de ilegalitate comunista, tartorul Uniunii Scriitorilor, Traian Selmaru. Indragostita de expresionism, si-a trait viata sub semnul maximei expresivitati. S-a indepartat de regimul pe care initial il slujise cu delirant zel. A scris, pentru urechile amicilor apropiati, poezii subversive. Avea grija sa ramana in cercul lor intim. Gheorghe (Babu) Ursu le-a notat in acel jurnal ce avea sa-i fie fatal.

M-am intalnit cu Nina la New York exact in perioada cand a aflat de arestarea lui Babu Ursu. Era ingrozita de ideea revenirii in nebunia din tara. Avea o spaima fizica de Securitate. A decis sa ceara azil politic in Statele Unite. Aminteste in memoriile ei intalnirea noastra de atunci. Am stat de vorba indelung despre culturnicii stalinismului, despre Chisinevschi si Rautu. Mi-a citit pasaje din caietul ei de amintiri. Ca si Paul Georgescu si Ov. S. Crohmalniceanu, ca si fratii Brandys si Adam Wazyk, ca si Tamas Aczel si Tibor Meray, a confundat stalinismul cu anti-fascismul.

Trecuse prin trauma Holocaustului, stia ce inseamna prigoana rasiala. Din pacate, a deschis prea yarziu ochii la ceea ce insemna prigoana sociala. In clipa cand s-a produs revolta mintii in Polonia si Ungaria, in acel fierbinte an 1956, nici Nina, nici prietenii ei nu au mers pe calea intelectualilor critici din acele tari.

Am mai vazut-o prin 1990 cand a venit la Stefan (Pista) Benedict, impreuna cu Mihai Botez, sa-l intalneasca pe Mircea Cartarescu. A fost o mare deziluzionata, a crezut in utopia comunista si a admis ca s-a inselat. Nu a fost disidenta. Nu este niciun repros aici, ci pur si simplu notarea unui adevar factual. Devenise constienta de fascizarea comunismului, stia ca pariase pe o carte gresita. A fost o poeta adevarata, a trecut prin acel veac insangerat incercand sa-si salveze talentul. Uneori a reusit, alteori nu. Dar a incercat.

 Romanta cu tantar

Iti mai aduci aminte, toamna ?
Era tarziu. Eram o doamna.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,
si il aveam pe vino-ncoa

sub forma unui catelus
cu ochi de cocs, cu bot de plus.

Fugind de sufletele moarte,
de-atatea ori ieseam din carte,

ma lepadam de privilegii
visand sa pot rosti « exegi »,

sa las pe drumul nimanui,
cladiri, poeme si statui.

Iti mai aduci aminte, vara ?
Era-n amurg. Eram murdara.

Imi siroiau pe doua laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura tantarul Anofel
pe langa sanul meu rebel,
pe gura mea de poama coarna.

Era in zori. Si era iarna.

Din volumul « Loto-poeme, 1972 »
http://www.cerculpoetilor.net/Nina-Cassian.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1602/Daniel-Cristea-Enache-Nina-Cassian/Nina-Cassian-Ma-fascina-ideea-disparitiei-razboaielor-a-statului-a-banilor-a-claselor.html


http://abcnews.go.com/International/wireStory/romanian-poet-dissident-nina-cassian-dies-23344203


Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (I)

16/04/2014

Declarația PMR în problemele mișcării comuniste internaționale a fost adoptată, acum cinci decenii, din inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu voi analiza aici acel moment. Provocat, în parte, și de un articol recent al lui Ion Cristoiu, prefer să mă ocup de personalitatea liderului totalitar de la București, revenind la unele amintiri publicate și adăugând alte elemente ce mi se par necesare portretizării sale adecvate.

Dej a fost un stalinist convins și consecvent, a îmbrățișat cu ardoare ideile lui Stalin și a fost șocat, chiar revoltat, de denunțarea cultului personalității de către Nikita Hrușciov. Ion Cristoiu are dreptate, pentru Dej Stalin era un idol absolut. Vreme de 11 ani, în închisori și lagăre, trăise cu gândul la Stalin. Ceea ce nu înseamnă că Ana Pauker nu-l adora pe Stalin, ci doar că venerația ei, de militantă a Cominternului, era cumva diferită.

Dacă Tito a reușit, până la un punct, să se “de-stalinizeze” mental, Dej nu a ajuns niciodată la convingerea că sistemul avea carențe insolubile și că problema terorii staliniste nu era una ce ținea exclusiv de psihologia despotului sociopat de la Kremlin. „Declarația” nu a fost un manifest anti-stalinist, ci unul anti-hrușciovist. Nu se poate însă nega și elementul anti-hegemonic din linia politică a ultimului Dej. În plus, realismul lui Dej în relațiile cu Vestul (o moderație dezvoltată sub influența lui Maurer), ajunsese la punctul coliziunii cu aventurismul lui Hrușciov. Criza

Reiau pasaje din volumul de dialoguri cu Cristian Pătrășconiu, subtil comentator politic, intitulat “Cartea președinților”, apărut la Humanitas în 2013. Cum am mai spus, am fost amic cu nepotul lui Dej, Gheorghe, copilul Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului. I se spunea Ghiță, era un băiat cu ochii negri, de o mare intensitate. La fel mi-l descria tatăl meu pe tânărul Gheorghiu, pe vremea când îl întâlnise la Doftana (1935-1937). Colegul meu nu era cultivat, dar îl interesa istoria, era modest ca stil, în plus era generos. Ghiță și surorile sale au fost adoptați de bunic în 1963. Si-au schimbat numele din Popescu (după tatăl lor, Marcel Popescu, fost ministru al Comerțului Exterior, debarcat în clipa când Lica a decis să divorțeze), era în perioada legăturii intime cu doctorul Plăcințeanu, care avea să fie arestat și practic lichidat în temnițele regimului. Au schimbat și școala: au venit toți trei de la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți la noul Liceu nr. 24 de pe strada Grădina Bordei, lângă televiziunea din epocă. Actualul Liceu „Jean Monet”.

Acolo am fost și eu elev între 1963 și 1970, când am dat bacalureatul. Chiar și după moartea lui Dej, familia Licăi avea parte de privilegii (medici personali, medicamente, aprovizionare specială). Ghiță împărțea fără probleme țigări Rothmans. În anii facultății nu ne-am văzut, el a făcut Politehnica. Dar am reluat prietenia prin 1975 când am petrecut multe ceasuri, inclusiv la el acasă măcar o singură dată (adică la Lica), pe actuala stradă Atena, vorbind despre sistem, despre Dej, despre Ceaușescu, despre Nicu. Era amic cu acesta, dar țin minte că Lica se opunea ca „delfinul” să mai vină pe la ei.

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-i-.html

 


Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


IICCMER (Muraru-Zamfirescu) si gogoaşa celor 35 de tortionari

10/04/2014

 

Motto: “Cu iaurt, cu gugoşele,/Te făcuşi vornic, mişele!” –Costache Negruzzi, “Istoria unei plăcinte”

Lista lui Andrei Muraru va dăinui ca unul din misterele istoriei recente a Romaniei. Lansata ca o bomba jurnalistica, cu surle si tobe, lista pare sa fi fost mai degraba un exercitiu de PR al celui care, pana recent, a fost presedintele executiv al IICCMER iar acum candideaza, din partea PNL, pentru un loc in Parlamentul European. O poveste nu in sens de story, ci de basm. Deci de fictiune, de nascocire. Aflam ca dl Dinu Zamfirescu nu a avut acces la lista, desi este presedintele Consiliului Stiintific, numit de premierul-plagiator Victor Ponta. Inteleg ca nici dl Marius Oprea nu este foarte lamurit si se indoieste ca ar exista 35 de indivizi precuma aceia “vanati” de dl Muraru cu ajutorul “neprecupetit” al d-lui Nitu (mult mai putin entuziast in 2010 in cazul real al tortionarului Enoiu).

Ar rezulta ca nici membrii acelui organism menit sa coordoneze activitatile stiintifice ale institutului. Oare ce au de spus istoricii Zoe Petre si Adrian Cioroianu, membri ai CS? Jenant, teribil de jenant. Situatia este paradoxala, chiar consternanta, si nu poti sa nu te intrebi cum a fost de fapt condusa institutia in acesti ultimi doi ani? S-a facut stiinta sau propaganda? Cum si de unde a aparut numarul magic “35″? A indus dl Muraru in eroare opinia publica? Daca nu, sa probeze existenta acelor 35 de nume de tortionari aflati in libertate. Daca da, sa recunoasca, el si cei care l-au girat, ca s-a comis o frauda morala si stiintifica. Poate ca dl Ponta va trimite Corpul de Control sa vada despre ce este vorba…

http://m.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/unde-au-disparut-cei-35-de-tortionari–331626

Cum sa nu fii de acord cu istoricul Dumitru Lacatusu atunci cand intervine intr-una din discutiie de pa Facebook si precizeaza:

“Marius Oprea si Dinu Zamfirescu erau la IICCMER si in 2013. Din cate stiu, nu au iesit public sa spuna ca e o farsa mediatica. Au fost dezvaluiti 4 tortionari, doar pentru ca atat a apucat Muraru sa fure din dosarele celor care lucrau acolo. Dosarul lui Ficior era gata din timpul mandatului lui Tismaneanu-Stanomir. Groapa comuna de la Periprava a fost descoperita din 2008. Tot atunci au fost fotografiate si cele 100 de acte de deces. La cel cu Visinescu se lucra de ceva timp. Motivul pentru care acesta a fost dezvaluit primul a fost notorietatea personajului. S-a mizat pe sensibilitatea publicului. Toate informatiile era deja adunate. Iuliu Sebestyen a fost luat din ‘Dictionarul ofiterilor de penitenciare’. Cormos a aparut in sesizarea Institutului din 2008, cea cu 205 ofiteri, care in timpul lui Muraru a disparut de pe site-ul IICCMER. Meritul dlui Muraru este ca a stiut sa vanda o gogoasa goala, care nici macar nu-i apartinea. Asta arata ca are stofa de politician, ca pupil al lui Fenechiu.” Nimic de adaugat, decat ca nu-l invidiez pe dl Radu Preda, noul presedinte executiv, autor al unor excelente lucrari despre comunism, pentru ce are de administrat…

Pentru textul integral al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/iiccmer-muraru-zamfirescu-si-gogoasa-celor-35-de-tortionari/

 

 


Zaharia Stancu, duplicitarul perfect (un articol de Luminita Marcu)

09/04/2014

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Un stahanovist al realismului socialist

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

Pentru textul integral al acestui excelent articol:

http://www.contributors.ro/cultura/zaharia-stancu-duplicitarul-perfect/

 


Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


CIA, “Doctor Jivago” si Razboiul Rece

07/04/2014

In memoria poetului Andrei Bodiu (1965-2014)

In “Washington Post” a aparut un fascinant articol despre rolul CIA in publicarea in editii menite sa circule in Blocul Sovietic a romanului “Doctor Jivago” al marelui poet si prozator rus Boris Pasternak. Pentru cei mai tineri, merita reamintit ca Boris Pasternak a fost unul dintre titanii literaturii ruse si ca doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul ca a scapat nevatamat din ororile dictaturii bolsevice. Nevatamat este un fel de a zice, pentru ca Pasternak a fost fortat sa traiasca din traduceri si din publicarea sporadica a unor poezii socotite drept inofensive de cerberii regimului. Dar a scapat cu viata, spre deosebire de Boris Pilniak, Osip Mandelstam si Isaak Babel.

Timp in care a lucrat la ceea ce avea sa devina capodopera sa si una din marile carti ale secolului XX: romanul “Doctor Jivago”, experiment istorico-psihologic panoramic, meditatie despre destinul intelectualului in maelstromul revolutionar si despre cautarea transcendentei intr-o lume ce si-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasa este cea care i-a facut pe cenzori sa interzica publicarea cartii. Ajunsa in Vest, gratie profesorului comunist Vittorio Strada, cartea fost publicata de catre editorul de stanga Feltrinelli. Pe aceasta cale (inca destul de obscura, cel putin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, sustine publicarea si chiar difuzarea ei, in cadrul pavilionului Vaticanului de la Expozitia Universala din Bruxelles din 1958,. Mai tarziu, filmul cu Julie Christie si Omar Sharif avea sa consacre succesul mondial al cartii. Tema muzicala este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolica a vremurilor de restriste traite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.

Boris Pasternak ((1890-1960)

Succesul occidental al romanului, decretat “antisovietic”, i-a scos din minti pe Nikita Hrusciov, Mihail Suslov si pe ceilalti demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatura a exacerbat situatia. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate caile, vizibile si invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat in chip imund in sedinte publice de infiereare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvantul Valdimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomolului, care l-a comparat pe traducatorul lui Hamlet cu un porc. Cu putine exceptii, intre care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg si nu multi altii, “inginerii sufletului”, cruciatii partinitatii, s-au dezlantuit in denuntarea “tradatorului”. Peste cativa ani, Hrusciov l-a rasplatiti pe nemernicul Semiceastnii  numindu-l presedinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Shelepin.

In Romania, Zaharia Stancu publica in “Gazeta Literara” un articol infam in care repeta mecanic si absurd: “Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la indemana textul, dar cred ca-l poate cita si comenta Luminita Marcu. Boris Pasternak a murit insingurat si chinuit, supus unui suupliciu al rafuielilor isterice si al invectivelor insolente. Numele sau revenea in literatura oficiala odata cu publicarea ciclului memorialistic “Oameni , ani, viata” de Ilya Ehrenburg in paginile revistei “Novyi Mir” condusa de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski, protectorul lui Aleksandr Soljenitin. Ulterior, apareau volume de versuri si chiar texte de proza. Romanul insa a putut fi publicat abia in perioada de glasnost de dupa venirea la putere a lui Miahil Gorbaciov. In anii 70, a aparut in Romania un vlum de poezii de Pasternak, suprb trduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: “O, de stiamde la-nceput/Ca versul scris cu sange-omoara…”

Atunci cand scriem istoria politica si intelectuala a Razboiului Rece e bine sa ne amintim ca CIA, pe langa atatea alte misiuni, a avut-o si pe aceea de a incuraja andirea libera, neiregimentata, in lumea comunista. A facut-o discret, precum in cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori in cel examinat mai sus. Nu pot spune decat ca sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer, activ in cadrul Congresului, care spunea ca dintre toate posibilele utilizari ale bugetului acestei agentii, sustinerea libertatii a fost cea mai fericita si demna de lauda. Razboiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite si, uneori, declansate,, ci, in egala masura, o competitie intre doua universuri valorice, intre doua pariuri privitoare la destinul individului si dreptul sau la demnitate.

http://www.washingtonpost.com/world/national-security/during-cold-war-cia-used-doctor-zhivago-as-a-tool-to-undermine-soviet-union/2014/04/05/2ef3d9c6-b9ee-11e3-9a05-c739f29ccb08_story.html

http://www.nytimes.com/books/00/04/23/reviews/000423.23joffet.html

 


Impotriva defaimarii si calomniei: Despre prietenul meu Calin Anastasiu si noii calibani

07/04/2014

Ce poti face cand impotriva ta se rostogolesc valurile calomniilor, ale denigrarilor si ale celor mai aberante nascociri? Cum te poti apara de aceste abjecte fabricatii? Merita sa le dai atentie ori e preferabil sa-l lasi pe calomniator sa-si savureze ineptiile in voie, sperand ca oamenii onorabili vor sti sa discearna despre ce este vorba? Merita sa apelezi la justitie? Eu am facut-o, in cazul “Romaniei Mari” si al lui Gheorghe Funar, am castigat procesul si mizeriile nu s-au oprit.

M-am gandit la aceste lucruri citind textul cat se poate de limpede, lipsit de orice ambiguitate, scris de sociologul Calin Anastasiu pe noul sau blog. Il cunosc pe Calin de peste patru decenii, intre 1970 si 1974 am fost colegi de grupa la sociologie, am discutat indelung, in anii facultatii si dupa aceea, despre aventura radicalismului marxist, despre concepte precum alienare, reificare, revolutie, constiinta de clasa si emancipare. Este un impatimit al ideilor, un erudit, un spirit liber si un om demn.

Ne-am vazut adeseori dupa prabusirea comunismului, la Bucuresti si la Washington. Este unul dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, unul dintre cei mai respectati sociologi ai Romaniei de azi. Intelectual public, a intrat in politica, apoi, din ratiuni pe care le explica in text, s-a retras. Dar nu s-a retras din batalia care ii opune pe prietenii societatii deschise adeversarilor acesteia. Este un ganditor deschis anti-comunist si anti-fascist. Poate acestea sunt motivele pentru care noii si mai putin noii calibani il detesta. Experti ai macularii si ai manipularii, acesti indivizi nu pot prospera decat in mlastinile fetide ale insultei, insinuarii si minciunii.

Raspunsul dat de Calin Anastasiu mi se pare exemplar. Scris cu calm (doar el va fi stiind cat l-a costat, psihologic, acest calm), cu argumente imbatabile, aceasta replica este definitiva si irevocabila pentru oricine indrageste adevarul. Cat ii priveste pe falsificatorii de profesie, pe apologetii Securitatii, emisari ai neantului valoric, ei nu merita, vorba lui N. Manolescu adresata candva lui Vadim Tudor, nici macar o secunda de dispret. Intr-o lume in care solidaritatea este de prea multe ori deficitara, il asigur pe Calin Anastasiu de deplina, indefectibila mea solidaritate.

http://calinanastasiu.wordpress.com/

 


Socialism și barbarie. Teze despre Marx, Lenin si Stalin

06/04/2014

“Echivoc si inepuizabil”, astfel a descris Raymond Aron proiectul intelectual marxist. Sociologie a crizei, nascuta din criza si pretinzand ca rezolva criza morala, politica, sociala si economica a umanitații, marxismul are drept nerv vital imperativul unei revoluții cataclismice. Un marxism non-revoluționar este o contradicție in termeni. S-a dorit anti-utopic si emancipator, a sfarsit intr-o utopie esuata si in experimente liberticide. Cine a fost, asadar, Karl Marx (1818-1883)? In consens cu Leszek Kolakowski, sa spunem ca a fost un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. Indragostit de totalitate, a fost parintele unei doctrine care a culminat in totalitarism. In egala masura,tocmai pentru ca teoria lui Marx nu este un monolit, exista o distincție care nu trebuie neglijata, din perspectiva filosofiei politice, intre marxismul sovietic si cel occidental (tanarul Lukacs, Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort, tanarul Lyoyard, Habermas din “Theorie und Praxis”). Revizionismul marxist al anilor 60 si 70, vehement denunțat de politrucii leninisti, s-a inspirat din aceasta traditie a “celuilalt marxism”.

1. Karl Marx a început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă este o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.

 

 Karl Marx in tinerete

2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți radicali de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, “clasa mesianică” a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii…

3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția umană, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.

4. Manifestul Partidului Comunist: un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Tinerii Karl Marx si Friedrich Engels propun o viziune asupra lumii (Weltanschauung) care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Dialectica Stapan-Sclav din “Fenomenologia” hegeliana este tradusa in conflictul ireductibil dintre clasele opuse. Este textul în care Marx si Engels postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare…

5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o “clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului – pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară). Pentru Engels, proletariatul german era mostenitorul filosofiei clasice germane. Pentru tanarul Marx, arma criticii era lipsita de valoare in absenta criticii armelor.

6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din tărâmul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex. Doctrina lui Marx subordona eticul politicului. In polemicile cu Karl Kautsky, Lenin si Troțki au respins existența unor valori etice eterne, Binele si Raul erau definite strict instrumental, pragamatic, in functie de interesele partidului de avangarda. Acest partid era, spre a-l cita pe Troțki, instrumentul perfect al indeplinrii planurilor Rațiunii in Istorie. Teroarea devenea astfel acceptabila si chiar necesara in numele unui umanism providențialist. Violența are sanctificata drept remediu purificator la corupția generalizata. Spasmul revolutiei finale este si cel care incheie pre-istoria umanitatii. Nu e sfarsitul Istoriei, ci debutul uneia nestiuta pana atunci.

7. Marx a pretins că transcende utopismul, dar a rămas el însuși prizonierul unor idei utopice: “Proletarii nu au o patrie”. Marx a romantizat și idealizat proletariatul existent. A construit doctrina internaționalismului proletar (opus naționalismului burghez) și a subestimat rezistența la schimbare a devotamentelor, credințelor și loialităților. Apariția URSS a dus la o noua viziune a internaționalismului: piatra de incercare, spunea Stalin, este atitudinea fata de Uniunea Sovietica.Oricine se indoia de justețea absoluta a liniei staliniste devenea un tradator, un inamic obiectiv (ori chiar subiectiv) al revoluției. Stalin nu a facut decat sa exacerbeze viziunea lui Lenin asa cum a fost aceasta codificata in condițiile de aderare la Internaționala a Treia (Comintern). Centrul sacru al revoluției mondiale era localizat la Moscova.

 

  Lenin si Troțki 

8. Marx a dezvoltat o viziune excesiv optimistă asupra progresului: a insistat că Istoria are un sens, un înțeles, o logică, toate guvernate de legi cvasi-raționale – aceasta este lovitura determinismului său istoric care a devenit baza unei religii politice. El a pretins a fi descoperit acele legi și a insistat asupra primatului relațiilor economice în vreme ce admitea o relativă autonomie de conștiință și alte elemente ale “suprastructurii”. Pentru el, instituțiile umane și cultura sunt rezultatul interacțiunilor (practicii) economice și sociale. Istoria avansează către stația finală, ceea ce reprezintă totodată sfârșitul “pre-istoriei umane” – comunismul. Acesta este sensul în care Engels s-a referit la Marx ca la un “Darwin al științei sociale”.

9. Marxismul și moralitatea: Marx considera că toate acțiunile umane colective sunt determinate de factori sociali, economici și politici. Contradicțiile din interiorul structurilor existente explică progresul istoric, cu vechi forme pe cale de dispariție și altele noi emergente. Revoluția (comunistă) proletară este justificată din punct de vedere moral: este rebeliunea oprimaților împotriva opresorului. Nobilul țel suprem justifică, odată cu Marx, recursul la mijloace murdare și deranjante (violență, dictatură, teroare de tip iacobin). Marx nu a fost un profet amoral, dar moralității sale i-a lipsit un criteriu clar de distingere a binelui de rău. Acesta a fost terenul fertil pe care au înflorit leninismul, stalinismul, maoismul, castro-guevarismul, socialismul lui Dej si Ceausescu. Toate aceste dictaturi au fost intemeiate pe ideologie si pe hybrisul pedagogic al plasmuirii Omului Nou.

 

 KOMAR & MELAMID (RUSSIAN B1943 AND B1945)
Girl and Stalin

10. Topografia revoluționară, epicentrul seismic: Când și unde va izbucni revoluția? Marx considera că anumite condiții erau necesare: un proletariat matur, un partid politic care să-i promoveze doleanțele, sindicate. Așadar, pentru Marx, începutul revoluției mondiale trebuie să se petreacă în Occidentul dezvoltat.

11. Marxismul ca religie politică, “opiul intelectualilor” (Raymond Aron): Pentru Marx, revoluția este un act apocaliptic al eliberării, o întoarcere la o demult uitată condiție a unității speciei umane. Dar revenirea (v. imaginea spectrului in “Manifest”, impresionant examinata de Jacques Derrida), nu inseamna repetare, ci resurecție pe un plan superior al spiralei Istoriei, deci negare a negației.  Marxismul este o escatologie (o doctrină despre moarte și viața de apoi): o doctrină a redescoperirii supreme a identității umane și libertății. Este totodată parousia, milenarism, chiliasm – o credință în era utopică ce va să vie, sosirea timpului mesianic (Walter Benjamin) creat prin revoluție. Astfel se explica actuala turnura teologica a post-marxismului (v.
“From Marxism to Post-Marxism”, de Goran Therborn, Verso, 2008) si tentativele de a-l apropia pe Marx de Sf. Pavel (v. Jacob Taubes, dar si Agamben, Alain Badiou).

Biroul lui Stalin la Kremlin

12. O filosofie a acțiunii: Marx a respins simpla speculație filosofică și contemplarea. A considerat ideile drept mijloace de transformare a lumii. Teza 11 despre Feuerbach exprimă foarte pregnant această convingere: “Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” În acest sens, leninismul (bolșevismul) a fost urmașul loial al doctrinei inițiale a lui Marx. Acesta a împlinit principalele trei postulate ale doctrinei originare: postulatul revoluției; postulatul universalismului; și postulatul unei mutații antropologice.   Prețul a fost abjurarea promisiunilor umaniste inițiale si instaurarea unei “dictaturi asupra trebuințelor umane” (un concept introdus de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus). Alternativa proclamata de Rosa Luxemburg, socialism sau barbarie, s-a tradus in sinteza catastrofica dintre socialism și barbarie. Secolul al XX-lea a fost unul al cataclismelor, cum demonstreaza istoricul Dan Diner si cum am incercat sa demonstrez in cartea mea “Diavolul in istorie”. Doctrina lui Marx, adaptata de Lenin la conditiile unei Rusii abia in curs de reala industrializare, cu toate superstitiile si mentalitatile anti sau non-democratice, simplificata si bastardizata de Stalin, a devenit o ideologie extact in sensul pe care tanarul Marx l-a demascat si l-a demistificat: o apologie a unui status quo intepenit, a unui Moloch asfixiant, dominator si fundamental lipsit de autenticitate.

(Note pentru seminarul “Marxism and Post-Marxism” pe care il tin la University of Maryland in semestrul de primavara, 2014. Traducere din engleza de  Marius Stan)

Recomandari:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/may/09/real-karl-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/diavolul-din-detalii-demonism-iluminari-si-metapolitica/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article1186584.ece

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1784

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-%C3%AEn-istorie

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-lucien-goldmann-un-marxist-occidental-originar-din-romania/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers