Solidaritate cu Andrei Ursu: Fundația Ioan Bărbuș

30/10/2014

Dorim să ne exprimăm solidaritatea cu demersurile Domnului Andrei Ursu. Îi mulţumim pentru sacrificiile pe care le face pentru aflarea adevărului şi pedepsirea asasinilor tatălui său. Gestul său onorează memoria tuturor celor care au suferit din cauza represiunii comuniste. Îi transmitem în același timp apelul creștinesc de a nu-și pune în pericol sănătatea și viața.

Mulţumim, de asemenea, celor care s-au solidarizat cu cauza Domnului Ursu.

Solicităm în mod expres deschiderea urmăririi penale împotriva maiorului de Securitate Marin Pârvulescu. Tergiversările legate de această decizie sunt o jignire pentru memoria lui Gheorghe Ursu şi arată desconsideraţie pentru memoria tuturor celor care au suferit în urma represiunii comuniste.

Considerăm că lipsa de reacţie a IICCMER faţă de demersul Domnului Andrei Ursu confirmă diminuarea independenţei, profesionalismului şi credibilităţii acestei instituţii.

E bine cunoscut că în regimul comunist nu doar condamnaţii politici au fost trataţi cu cruzime, ci şi familiile lor. Rudele şi prietenii lor au trăit tensiunea, dezamăgirile şi revolta aşteptării răspunsului la cele mai fireşti cereri. În loc să primească acest răspuns, au fost deseori amânaţi, repeziţi, ameninţaţi sau minţiţi. Astfel de practici rămân inadmisibile. Chiar dacă se manifestă astăzi într-o formă mai puţin stridentă, ele continuă să denote cinism, incompetenţă sau un inacceptabil dezinteres faţă de pedepsirea răufăcătorilor.

Instituţiile însărcinate să apere societatea de răufăcători trebuie să înţeleagă că, în lumea liberă, rolul lor nu este doar să îndeplinească nişte proceduri, ci să transmită publicului, mai ales tinerilor, un mesaj moral în favoarea dreptăţii. Ori, din evenimentele până acum, nu putem să înţelegem decât că dreptatea este păgubită. Vechile mentalităţi nu au fost eliminate în întregime şi dreptatea e înlocuită cu satisfacerea birocraţiei şi protejarea foştilor colegi proveniţi din Securitate – o instituţie responsabilă de zeci de mii crime.

Considerăm că atitudinea candidaţilor la preşedinţie faţă de eforturile Domnului Andrei Ursu este foarte grăitoare. Un singur candidat consideră că e firesc să fie alături Domnul Ursu şi insistă că această prezenţă nu e un demers electoral. Ceilalţi candidaţi sunt ocupaţi să vorbească despre justiţie şi nu observă nedreptatea.

Din partea Fundației Ioan Bărbuș:

Elsa Anca-Bărbuș
Anca Cernea
Mihaela Bărbuș

http://inliniedreapta.net/insemnare/fundatia-ioan-barbus-mesaj-de-solidarizare-cu-domnul-andrei-ursu/


Solidaritate cu Andrei Ursu: Asasinii trebuie să-si primeasca pedeapsa

29/10/2014

Inginerul Gheorghe Ursu a fost un intelectual in sensul nobil si frumos al acestui cuvant. A crezut in libertate si a murit pentru ea. A scris poezii, a fost prieten apropiat al unor poeți, romancieri, regizori, compozitori. Iata una din poeziile sale:

“Poetii sint in general tristi/Ei nu inteleg lumea /Si lumea nu-i intelege/ Ei iubesc lumea dar nu o inteleg/ Lumea ii iubeste dar nu-i intelege/ Uneori cand ajung sa inteleaga lumea ei o detesta/ Alteori cand lumea ajunge sa-i inteleaga e prea tarziu /Si uite asa, poetii mor in general tristi”

Inginerul Gheorghe Ursu a ales sa traiască in adevar. A refuzat să fie sclavul unui regim ilegitim si criminal. A ținut un jurnal in care a notat ce vedea, ce gandea, ce simțea. Aceasta este functța unui jurnal. Dar a ține un jurnal in regimurile totalitare poate fi un gest sinucigas. Adică unul care te poate distruge, daca politța secreta află de existenta lui. Pentru a afla asemenea lucruri “c-un dedesubt primejdios” (cum scria Boris Pasternak), există delatorii, turnătorii, acea specie infectă despre care N. Steinhardt spunea că-i produce o greață infinită (“Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori“). Inginerul Gheorghe Ursu a fost turnat, arestat, anchetat, torturat, ucis.

 

Monica Macovei,, Andrei Ursu si Radu Filipescu

 Monica Macovei, Andrei Ursu, Radu Filipescu (fotografie de Marius Stan)

Era in noiembrie 1985, au trecut 30 de ani de-atunci, a căzut dictatura lui Ceaușescu, s-au succedat la putere diversi presedinți si premieri. Cazul inginerului Gheorghe Ursu, menționat explicit in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a fost in continuare neglijat, ignorat, mușamalizat.

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie (in stanga, fiica sa Olga, in dreapta Andrei)

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie

Principalul vinovat de moartea lui Gheorghe Ursu, torționarul Marin Pirvulescu, a scăpat de binemeritata pedeapsă, s-a fofilat prin interstitiile legilor astuțios răsucite de avocati perfizi si judecători indiferenți ori mai rău. Timp in care s-au mai găsit si unii care să-l calomnieze postum pe cel omorât de Securitate. Intregul caz trebuie redeschis in regim de urgență si judecat corect. In clipa cand scriu aceste randuri, fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, se află de sapte zile in greva foamei. Sub ochii noștri, un om iși riscă viața pentru a salva memoria, dreptatea, adevărul.

Să nu mi se spună că este vorba de o chestiune tangențială, fără legătura cu alegerile. Nu este adevărat: acum decidem ce fel de stat va fi Romania, unul de drept ori de nedrept, unul al legii sau al fărădelegii. In plus, cum bine remarca Dumitru Lacatusu, nu e vorba doar de securistul-tortionar Marin Pirvulescu, ci de grangurii din varful Securitatii, inclusiv Tudor Postelnicu si Iulian Vlad. Acesta din urma este celebrat in cercurile national-securiste drept un “autentic patriot”. Unul responsabil, intre altele, de lichidarea fizica a lui Gheorghe Ursu.

http://www.evz.ro/solidaritate-cu-andrei-ursu-asasinii-trebuie-sa-si-primeasca-pedeapsa.html

Link la interviul cu Andrei Ursu transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/article/26656348.html

Despe conferinta de presa a lui Andrei Ursu:

http://www.europalibera.org/content/article/26664653.html

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/andrei-ursu-apel-pentru-anchetarea-maiorului-de-securitate-marin-parvulescu/

 

 


Sa mori pentru adevar: Cazul Gheorghe Ursu si Romania de azi

28/10/2014

Sunt intru totul de acord cu Andrei Plesu atunci cand trage semnalul de alarma. Inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis de instrumentele abjecte ale dictaturii comuniste pentru ca a indraznit sa tina un jurnal. A fost un martir al luptei pentru adevar. Asasinii sai au fost sistematic crutati de justitia post-decembrista. Fiul sau, Andrei Ursu, se afla de sapte zile in greva foamei la Bucuresti. S-a intalnit cu ministrul justitiei, cu reprezentantii procuraturii, ai perchetelor militare: rezultele au fost cel putin dezamagitoare. Greva foamei in numele adevarului si dreptatii contintinua. Miercuri, la ora 13, la sediul GDS din Calea Victoriei 120 va avea loc conferinta de presa a lui Andrei Ursu.

Monica Macovei este singurul candidat prezidential care a semnat Apelul GDS. Sper ca se va pronunta in continuare in aceasta directie. La fel, apelez la ceilalti candidati ai opozitiei democratice, Klaus Iohannis si Elena Udrea, sa-si faca auzite vocile. Tema nu este catusi de putin marginala, fara legatura cu actuala campanie electorala. Eu inteleg ca presa este excitata de catusele lui Andrei Hrebenciuc. Dar mi se pare o proba de miopie sa nu vezi care este diferenta intre un Andrei si celalalt, sa ignori ceea ce tine de insasi supravietuirea memoriei noastre, de dreptul nostru la onoare si demnitate.

 

 

Miza o reprezinta realitatea insasi a statului de drept si a respectului pentru drepturile omului.. Ne confruntam in chip cinstit cu trecutul totalitar ori mergem mai departe pe calea amneziei? Uciderea lui Gheorghe Ursu de catre Securitatea lui Ceausescu este o proba irefutabila ca regimul a fost criminal pe intreg parcursul existentei sale. E foarte bine ca monstrul Visinescu e judecat. Sa fie judecati si asasinii lui Gheorghe Ursu, monstri si ei. Credibilitatea democratiei din Romania depinde si de felul cum este rezolvata, in regim de urgenta, aceasta chestiune. Gheorghe Ursu a murit pentru adevar. Fiul sau se jertfeste sub ochii nostri pentru adevar. Nu avem dreptul sa tacem! Impreuna cu Andrei Plesu, intreb: “Vom provoca, prin nesimtirea noastra, o noua victima?”

Apelez la toti prietenii societatii deschise sa sustina demersul lui Andrei Ursu, sa-si exprime solidaritatea cu el. Asa cum o face, exemplar, pianistul si eseistul Andrei Vieru: “Astăzi, fiul martirului și eroului Gheorghe Ursu (sub tortură Gheorghe Ursu nu-și denunțase prietenii!) este în a șaptea zi de grevă a foamei. El cere deblocarea unui dosar de urmărire penală pentru tortură aflat în adormire de mulți ani de zile din cauza indolenței, relei voințe sau a bunăvoinței prost orientate a unor funcționari. Pentru ca adevărul să iasă la iveală este oare nevoie de noi victime?”

http://www.evz.ro/eroi-sau-martiri.html

http://www.revista22.ro/andrei-ple350u-despre-fiul-disidentului-gheorghe-ursu-aflat-in-greva-foamei-vom-provoca-prin-nesimtirea-noastra-o-noua-victima-49137.html

http://www.revista22.ro/fiul-disidentului-gheorghe-ursu-intra-in-greva-foamei-ucigasii-au-ramas-nepedespsiti–sustineti-apelul-adresat-primului-ministru-semnati-aici-48905.html


Оде́са: Destinul unui oraș cosmopolit (Un articol de Marius Stan)

25/10/2014

Odesa, portul atipic al Mării Negre, un oraș ornat cu pavaje, colonade ori cu o superbă clădire a Operei ridicată de Ecaterina cea Mare în secolul XVIII, respiră cumva acronic în pofida situației politice neclare din Ucraina. În acest conglomerat multietnic în care își duc viața ucraineni, ruși, români, evrei, greci, bulgari, tătari și alte seminții, senzația predominantă rămâne cea pușkiniană: “În Odesa poți adulmeca Europa”. Nici măcar Mark Twain nu s-a simțit defel străin când a pășit pentru prima oară în acest port, în anul 1867. I-a amintit de îndată de casă, dar este de presupus și că Odesa (fondată de aceeași Ecaterina cea Mare la 1794) arăta puțin altfel în epocă, un oraș tânăr și plin de vitalitate, înțesat de varii aristocrați, de la cei ai locului și până la cei francezi. Fiul orașului, Isaac Emmanuilovici Babel (de fapt acest “Mark Twain” local), a contribuit din plin, prin povestirile sale, la faima spectaculoasă a portului. Pentru detalii privind istoria așezării, recomand excelentul volum al lui Charles King, Odessa: Genius and Death in a City of Dreams, W.W. Norton&Company, 2012. Personalitatea odesiană, așa cum a conturat-o Babel în scrierile lui și cum a readus-o King la suprafață în cartea sa, aparține oricărui localnic “care, dacă nu evreu el însuși, este totuși evreu într-un sens mai larg cultural. El este cosmopolit, se simte acasă peste tot în lume, se simte acasă într-un spațiu multicultural”. Aceștia sunt oamenii Odesei, de ieri și (poate și) de azi…

10
După tumultul politic care a debutat în Ucraina pe 21 noiembrie 2013, atunci când fostul președinte, Victor Ianukovici, a refuzat să semneze acordul de asociere la Uniunea Europeană, soarta fiecărei regiuni a devenit cât se poate de incertă. Nici Odesa nu a fost lipsită de mișcările centrifuge ale militanților pro-ruși și, nu mai departe de primăvara acestui an, au avut loc manifestații în care stabilitatea fragilă a orașului-port a fost pusă la grea încercare. Grupurile civile pro-ucrainene s-au confruntat atunci cu pro-rușii în centrul Odesei, chiar în Piața Kulikovo, unde protestatarii pro-putiniști declaraseră zona parte din “Noua Rusie, liberă de fasciști”. Între timp lucrurile par a se fi calmat. Din nou, relativ! Liderii separatiști de aici au fost recent arestați (de exemplu, Anton Davidchenko, principalul organizator al mișcării separatiste). Iar această toamnă găsește o Odesă pașnică, pestriță ca întotdeauna, vizitată de tot felul de turiști, scăldată în soarele cumsecade al Mării Negre…

 

9

Sigur, autoritățile ucrainene par a deține în acest moment controlul asupra situației din zonă și, cum spuneam, nu existau semne evidente (cel puțin în septembrie, a.c.) ale tușelor care ilustrează în aceste zile tensiunea din alte regiuni ale țării. În pofida calmului aparent, te poți aștepta totuși la reacții dintre cele mai diverse. De pildă, încercând să aflu direcția spre o anumită locație din Odesa, am intrat în vorbă, aletaoriu, cu un -poate?- localnic. Întrebându-l dacă vorbește engleză, m-am trezit contrat destul de agresiv: “Vorbești rusă? Atunci nici eu engleză”. Din tonalitate și privire, mi-am dat imediat seama că rusa nu este pur și simplu lingua franca a acestor caleidoscopice seminții, ci și un mod de a afirma tranșant o anumită preferință politică. Nu am insistat, în ciuda aerului turistic și cosmopolit al locului, într-o superbă toamnă de sfârșit de septembrie, este bine să-ți vezi de ale tale pentru că nu știi niciodată peste simpatizanții cărei tabere dai. Altfel, orașul este destul de sigur, atât ziua, cât și noaptea (mai ales în centrul vechi). Plaja cea galbenă a Odesei rămâne probabil locul cel mai reconfortant pe care îl poți găsi aici. La fel, terasele din centrul orașului respiră același aer puternic european asupra căruia nu se înșela absolut deloc Pușkin. M-am lăsat apoi desenat de un fel de “Ostap Bender” local, care articula într-un amestec vioi de idiș, rusă și engleză, chiar în fața monumentului celor 12 scaune ilfpetroviene. Le-am gustat celebrul compot local. Am negociat prețuri hazlii cu negustorii de călătorii cu iahtul din port și am survolat orașul dintr-un telescaun scârțâitor spre care te invitau plictisit, pentru câteva grivne, două doamne experte în croșetat. Pe Treptele Potemkin, ajunse celebre mai ales prin Serghei Eisenstein și al său “Crucișător”, te poți pierde ore întregi privind în depărtare spre gura portului și împreunarea semi-turcoaz dintre linia orizontului și Marea Neagră. Pentru partea plăcută a promenadei, mirosul îmbietor al mâncării locale, festivaluri, târguri, turiști și voie bună, recomand Deribasovskaia, artera principală a centrului vechi…

Odesa rămâne principala ieșire a Ucrainei la Marea Neagră. Istoria ei este brăzdată de teribile evenimente și nu este niciodată suficient să amintim că de numele acestui oraș se leagă și una din marile pete ale istoriei României: masacrarea evreilor în timpul administrării românești a orașului-port. Un subiect despre care s-a scris și se va mai scrie (de notat și că la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, mai rămăseseră aici doar 48(!) de evrei din cele câteva mii consemnate la începutul conflagrației). Nu știm ce se va mai întâmpla cu și în Odesa peste un an sau peste cinci. Timpul ne va lămuri. Dar oamenii locului par a fi în general dornici să-și perpetueze tradiția de “vitraliu cultural”, chiar în pofida acestor tragedii istorice de care n-au fost niciodată străini.

 

Articol si fotografii de Marius Stan aparute in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/25/%d0%be%d0%b4%d0%b5%d1%81%d0%b0-destinul-unui-oras-cosmopolit/

 

odesa2

 


Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Isteria cultului lui Stalin

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


50 de ani de la puciul de partid din octombrie 1964. Nikita Hrușciov și agonia bolșevismului

15/10/2014

Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Sergheevici Hrușciov, din “motive de sănătate”. În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev, iar șef al guvernului era instalat Aleksei Kosîghin. Liderul debarcat devenea din acel moment o non-persoană, numele său dispărea din ziare, din cărțile de istorie, din filme, din memorialistica epocii. Istoria recentă a URSS era rapid dehrușciovizată. Începea epoca re-stalinizării, ulterior denunțată de Mihail Gorbaciov drept una a stagnării.

Noul lider de partid era un birocrat obtuz, vanitos și complet lipsit de imaginație politică. Fusese protejatul lui Hrușciov încă din anii ’30. După război, Brejnev a condus PC din Moldova sovietizată. A urcat în ierarhia centrală încă din ultimii ani de viață ai lui Stalin. În aprilie 1964, ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a rostit omagiul conducerii de partid și de stat când Hrușciov a împlinit 70 de ani. Câteva luni mai târziu i-a înfipt cuțitul pe la spate. Brejnevismul a însemnat o nouă glaciațiune politică și economică. Țarul ideologic a fost eternul Mihail Suslov, unul dintre cei mai înverșunați staliniști. Se punea capăt liberalizării parțiale, pentru Suslov un veritabil dezmăț ideologic care dusese la publicarea, cu acordul lui Hrușciov, a romanului anti-stalinist “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn.

La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarazii săi, respirau ușurați. Relațiile lui Dej cu Hrușciov erau mizerabile. Liderul PMR refuzase să participe la festivitățile din luna aprilie, îl trimisese la Moscova pe principalul său locotenent, premierul Ion Gheorghe Maurer. La baza conflictului s-au aflat deopotrivă incompatibilități psihologice și divergențe ideologice. Hrușciov s-a comportat extrem de arogant cu Dej, dar nu acesta a fost motivul principal al divorțului, ci teama conducerii PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă.

Opt ani mai devreme, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov s-a angajat într-un atac virulent asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență în stare de șoc, alcătuită din 1.436 de delegați la cel de-al XX-lea Congres al PCUS – cel mai important conclav al partidului – și-a ascultat liderul rostind “Raportul Secret”, unul dintre documentele politice cu maxim impact asupra secolului XX. A fost secret deoarece niciun oaspete sau jurnalist străin nu a avut voie să participe la congres, iar textul nu a fost publicat în URSS până la venirea lui Gorbaciov la putere. Timp de câteva decenii, mașina propagandistică sovietică a refuzat să-i recunoască existența. Cu toate acestea, discursul a fost real și a avut efecte uriașe. Documentul a ajuns în Occident via Polonia, printr-o scurgere de informații, și a fost publicat în New York Times după câteva luni, atunci când i-a fost confirmată autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat în Europa de Est și URSS. După “Raportul Secret”, nici Uniunea Sovietică, nici Blocul Sovietic și nici întreaga mișcare comunistă nu au mai fost aceleași. Începând de atunci, Mao, Enver Hoxha, Maurice Thorez, Dej și alți susținători convinși ai stalinismului au văzut în Hrușciov omul care a îngropat comunismul, un ultrarevizionist și un renegat.

 

 

Discursul lui Hrusciov a denunțat “cultul personalității” lui Stalin, un eufemism menit să sugereze responsabilitatea personală a dictatorului pentru crimele în masă ale deceniilor trecute. Publicul a amuțit. Pentru mulți dintre ei a fost o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați și ofensați. Bolesław Bierut, liderul partidului comunist polonez și un stalinist fanatic, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie, după ce a citit textul într-un spital din Moscova. Discursul, cu o durată de patru ore, aducea dovezi în legătură cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin, persecutarea elitei partidului, rolul său în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților marcante ale partidului și eșecul său în a deveni un mare comandant militar. Hrușciov l-a denunțat pe Stalin ca fiind creierul din spatele execuțiilor în masă. Liderul atât de venerat până atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieți omenești, deportarea brutală a grupurilor etnice, programele absurde din agricultură și “idolatria dezgustătoare” – o mascaradă a “istoriei partidului”.

Accentul se punea pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acesta era, de fapt, principalul handicap al abordării lui Hrușciov. El a garantat că va restaura “principiile leniniste ale democrației socialiste sovietice” și că va “lupta cu cei care abuzau, în mod arbitrar, de putere”. Pentru cititorii de astăzi, accentul pus pe “sănătatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de temerar. A fost o lovitură colosală pentru pretențiile ideologice ale sistemului.

Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Blocul Sovietic, ducând la ruptura sino-sovietică, la revoltele din din Polonia din primăvara și vara anului 1956 și la revoluția ungară din toamna aceluiași an. “Raportul Secret” a fost un catalizator al revoltei spirituale printre intelectualii critici cunoscuți ca marxiști revizioniști. Solidaritatea necondiționată cu URSS, “amprenta” stalinistă a internaționalismului proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a sfărâmat o întreagă piramidă de minciuni, mituri și iluzii. Geniul din trecut apărea acum ca un monstru psihopat. Liderii comuniști din “democrațiile populare” erau înfuriați peste măsură. Pentru micii Stalini ai Poloniei, României, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin a însemnat o trădare a celor mai înalte principii; se simțeau amenințați pe bună dreptate. Multă vreme, până în anii ’80, comuniștii francezi se refereau la “Raportul Secret” cu ură, numindu-l “raportul atribuit lui Hrușciov”. În ciuda omisiunilor sale, discursul oferea o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin era înfățișat sub forma unui maniac al puterii, crud și narcisist până la extrem.

Regim inspirat și condus de o ideologie, deci ideocratic, URSS se baza pe teza infailibilității partidului comunist și a statutului liderului său, văzut ca un fel de Dumnezeu. Era o teocrație cu veșminte seculare. Pentru Stalin, mitul rolului predestinat de conducător al partidului coincidea cu permanenta consolidare a propriei puteri. În timp ce-i omora pe cei din Vechea Gardă Bolșevică, pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin. Al Doilea Război Mondial a contribuit la crearea imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandanților Armatei Roșii, precum și pactul infam cu Germania nazistă au fost trecute cu vederea de mulți, inclusiv de politicienii din Occident. Își crease imaginea unui strateg și om de stat înțelept. Stalin a declanșat Războiul Rece pentru a-și impune si păstra dominația asupra țărilor satelit ale URSS din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au provocat în 1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o bandă de asasini și spioni”.

Paranoia sa finala l-a făcut să-și imagineze comploturi sioniste menite să-l ucidă și să nimicească socialismul. Către sfârșitul vieții, Stalin devenise liderul unor sicofanți abjecți, a căror singură grijă era simpla supraviețuire. Unul dintre aceștia era Nikita Hrușciov care, în septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La început, impulsivul Hrușciov împărțea puterea cu ceilalți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul lor era reîntoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au întors la casele lor în timpul “dezghețului” de după 1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat în Ungaria un “Nou Drum” (New Course), iar propaganda isterică împotriva lui Tito a luat sfârșit.

Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze prin punerea la cale a denunțării fostului tiran. Până în 1955, o comisie a lucrat în secret pentru a demonstra efectele și amploarea regimului terorii instaurat de Stalin. Președintele acestei comisii era istoricul de partid Piotr Pospelov, un fost apologet al lui Stalin. Hrușciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a dezvăluit testamentul lui Lenin (care cerea înlocuirea lui Stalin la șefia partidului) și l-a distribuit delegaților. Peste câțiva ani, Mihail Gorbaciov, care fusese în sală, avea să menționeze, într-o discuție cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul sfâșietor pe care discursul l-a avut asupra lui și asupra generației aparatcicului de partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul politicii de glasnost, și-a amintit de eveniment ca fiind începutul renașterii sale politice. “Raportul Secret” a însemnat, printre altele, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune mai tolerantă și mai receptivă a bolșevismului. Textul iconoclast rostit de Hrușciov conținea in nuce justificarea reformelor lui Gorbaciov. Evident, prin prisma revoluțiilor din 1989 și a căderii URSS, discursul nu reprezintă un atac foarte categoric la adresa bolșevismului. Totuși, pentru 1956, la numai 3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.

De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? Mai întâi, teroarea politică se dovedise deja a fi neproductivă. Aparatul de stat și intelighenția se săturaseră să trăiască într-o teamă permanentă. Prin demolarea mitului lui Stalin și reabilitarea leninismului originar, Hrușciov propunea un nou principiu al legitimității. “Reîntoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan. În acest scop, s-a creat o nouă imagine romantizată a lui Lenin. În al doilea rând, în acel moment, Hrușciov se lupta pentru putere cu staliniștii din conducerea partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și vroiau să se debaraseze de el. În al treilea rând, exista un element personal, de natură psihologică: cu cât Hrușciov afla mai multe despre Marea Teroare în timp ce-și pregătea discursul secret, cu atât era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu că nu ar fi știut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales în Ucraina, dar a pătruns relativ târziu în cercul apropiaților lui Stalin și nu a fost la fel de influent ca ceilalți baroni.

Pe de altă parte, Hrușciov nu a criticat instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de “Raportul Secret” prezenta favorabil un Stalin aflat la începutul carierei, care se opusese în mod corect lui Troțki și Buharin și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, datorită, în mare parte, influenței lui Beria, s-a angajat în acțiunile oribile descrise în discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era numai personalitatea malignă a lui Stalin sau influența demonică a lui Beria, ci identificarea, în cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice și sociale a socialismului. În acest sens, “Raportul Secret” al lui Hrușciov nu a reușit să scoată în evidență aceste cauze profunde și a rămas la un nivel explicativ destul de superficial.

Până la sfârșitul vieții, chiar și după ce a fost eliminat în 1964 de către o conspirație neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic convins și nu a acceptat niciodată faptul că ambiția lui Lenin de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile în vieți omenești, a fost cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, “Raportul Secret” a inaugurat era reformării, a contra-reformării și a dizolvării totale a comunismului. Era numită de Czesław Miłosz a “Noii Credințe” luase sfârșit. Așa cum afirma unul dintre intelectualii de marcă ai Revoluției Ungare, dramaturgul Gyula Háy, în autobiografia sa “Născut în 1900″: izbucnirile furibunde ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin “au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat – o dorință arzătoare care a acumulat forță timp de mai multe decenii, o dorință pentru umanitate”.

Textul de mai sus a fost transmis la Radio Europa Libera si a aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26639152.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26639151.html

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/dialectica-deziluziei-%e2%80%9enovii-mir-si-destalinizarea-hru%c8%99ciovista/

PS Din ratiuni de spatiu, n-am putut spune o multime de lucruri relevante. De pilda ca, in memoriile sale, Hrusciov a ajuns sa regrete puseurile agresive din 1963 impotriva poetului Andrei Voznessesnki si a sculptorului Erns Neizvestnii. Acesta din urma a sculptat, la solicitarea familiei, monumentul funerar care, cu combinatia de marmura neagra si alba, simbolizeaza biografia politica a acestui stalinist care a denuntat multe, chiar daca nu toate, din crimele lui Stalin. La fel, a ajuns sa regrete suprimarea Revolutiei Ungare. A fost critic, intre apropiatii sai, in raport cu invazia Cehoslovaciei in august 1968. Intrebat de ginerele sau, Alexei Adjubei, ce regreta in viata, Hrusciov a raspuns onest: “Faptul ca am fost toti cei din jurul lui Stalin, deci si eu, cu mainile in sange pana la coate”. Cand a plecat din sediul CC, dupa debarcare, i-a spus vechiului sau prieten Anastas Mikoian ca e fericit pentru ca, gratie reformelor sale, stie ca se poate pensiona normal, ca succesiunea nu inseamna o baie de sange. Intr-un sistem precum cel sovietic, nu era putin lucru. Cartea esentiala despre Hrusciov a fost scrisa de politologul american William Taubman.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 184 other followers