Cei care aleg sa taca in privinta naturii toxice a inventiilor anteniste, dar nu contenesc sa atace intr-o singura directie, argumentand ca isi focalizeaza criticile asupra “puterii”, pierd din vedere, deliberat sau nu, ca “Antenele” detin o imensa putere de persuasiune in Romania de azi. Cand se va scrie istoria acestor ani si a intortocheatei tranzitii romanesti, rolul acestor statii de televiziune si al celor care isi fac o pseudo-profesiune ca propagandisti devotati patronului nu va fi uitat. Teratologia tranzitiei va retine numele unor Badea, Gadea si Ciutacu, alaturi de numele papusarului sef. Va retine si numele celor care i-au tolerat si i-au incurajat prin tacerea lor.

Am gasit zilele trecute intr-un dulap cu carti demult uitate un volum de Dan Voiculescu intitulat “Adevarul despre Crescent”, Editura Economica, 2001, cu o postfata de Sergiu Andon, avocatul d-lui Voiculescu in procesul (castigat, cred) cu Petre Mihai Bacanu. Nu mai tin minte, ori prefer sa nu tin minte, cum a ajuns la mine acea carte, un fel de apologia pro vita sua a celui caruia mai toata lumea ii spune astazi Felix. Et pour cause. Am rasfoit-o pe atunci in viteza, am uitat de existenta ei. Scopul este limpede: auto-inocentarea. Rezultatul, din punctul meu de vedere: nul. “Opera” incepe duios-romantic, cu cuvintele: “Unde esti copilarie cu gradina ta cu tot–as putea sa parafrazez un vers celebru in momentele de nostalgie”.

Fiindca vorbeam aici zilele trecute despre tupeu, despre ceea ce numeste chutzpah, nu ma port abtine sa nu citez titlul unui dintre capitole: “Valoarea demnitatii in statul de drept”. Sigur, statul de drept in viziunea Grivco. Ultimul capitol, nu mai putin dulceag-sentimental, se incheie cu cuvintele: “Daca-mi recapitulez viata profesionala, viata de adult, constat ca ea se imparte, pana acum, in trei etape practic egale ca durata: 10 ani de slujba la stat,10 ani lucrati la patron, si 10 ani de cand sunt propriul meu stapan. De acum incolo, si pana la sfarsit, asa voi ramane: propriul meu stapan”.

In mai 2006, dl senator Dan Voiculescu s-a adresat Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cerandu-ne sa-l exoneram de acuzatiile privind trecutul sau indoielnic. Evident ca nu era cazul, i s-a raspuns politicos, dar domnia sa nu ne-a iertat. In presa voiculesciana s-au purtat campanii intense imptriva Comisiei, acuzata de a fi, in cel mai bun caz, intruchiparea zadarniciei insasi. Cine crede ca actuala cruciada mediatica voiculesciana nu are legatura cu acele momente din vara anului 2006, cand a inceput marele transfer de dosare dinspre SRI si SIE catre CNSAS, se inseala amarnic. La sfarsitul lui 2011, mai precis in ianuarie 2012, a inceput pentru dl Voiculescu un alt ciclu de zece ani. Se pare ca nu-i mai este de ajuns (daca ii va fi fost vreodata) sa fie “propriul sau stapan”. Si-ar dori sa fie stapanul Romaniei. Iar pentru aceasta, niciun mijloc, oricat de sordid, nu este demn de dispret.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/antenele-dan-voiculescu-si-viitorul-romaniei/

Discursul a fost limpede, coerent si la obiect. Mesajul sau principal, cum imi spunea un bun prieten, este in directia: Nu va fie frica! Nu va temeti! Aveti incredere in statul de drept! Avem nevoie de intarirea democratiei, nu de subminarea ei. Spre deosebire de cei care au vazut acolo un fel de mesianism (termenul a fost adeseori folosit in raport cu Churchill, de Gaulle, Kennedy si Reagan, pe drept ori pe ndrept), eu am vazut realismul asumarii obligatiilor functiei prezidentiale. Traian Basescu stie cine este si ce poate oferi. Apelul la societatea civila si la intelectualiii publici mi se pare normal in conditiile in care, intr-adevar, multe voci au fost amutite de presiunile incredibile exercitate de corurile denigrarii. Nu este usor sa fii in chip constant tinta pupinizatorilor de serviciu pozand in arbitrii moralitatii imaculate. Exista cel putin o televiziune privata care nu face altceva decat sa demonizeze orice tine de zona gandirii si actiunii civic-democratice. Cred ca, in comentariul postat pe blogul sau, politologul Cristian Preda surprinde in chip sintetic si adecvat aceste lucruri.

A reamintit liniile politice ale mandatului său – de la reforma Constituției la legea sănătății – menționând că nu va ceda la niciun șantaj.
A fost neutru și nu a lansat nicio polemică inutilă.
A fost ferm în privința angajării guvernului – a oricărui guvern – în fața crizei.
A tradus foarte clar semnalul pe care protestele din stradă îl aduc din societate, menționând fără înconjur neliniștile și fricile omului de rând.
A recunoscut eroarea din disputa cu Arafat.
A demontat cu calm câteva din clișeele cu ajutorul cărora Opoziția îl portretizează.
Pe scurt, Traian Băsescu a avut o atitudine prezidențială.
Chiar dacă gesturile teatrale pe care le aștepta Opoziția nu au venit, Traian Băsescu a preluat inițiativa în disputa politică.
El a lăsat să se înțeleagă că vor urma decizii instituționale importante, odată cu reluarea activității Parlamentului.
În opinia mea, aceste decizii nu se pot materializa înainte de încheierea misiunii pe care FMI și Comisia o fac la București.
Spre deosebire de adversarii săi radicali, Președintele știe că vorbește pentru un public ceva mai larg decât audiența conectată la un studio de televiziune.

http://cristianpreda.ro/2012/01/25/atitudine-prezidentiala/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/obligatiile-unui-presedinte-realismul-vointa-tenacitatea/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/antenele-dan-voiculescu-si-viitorul-romaniei/

Update, 26 ianuarie 2012: Cand am postat ieri seara acest text stiam ca ma expun. Nu-i am in vedere pe cititorii care pot fi in dezacord, chiar unul accentuat, cu modul cum percep eu lucrurile. Este dreptul lor si voi lupta pentru acest drept daca va fi vreodata pus la indoiala. Dar exista oameni care nu pot supravietui fara sa faca procese de intentie si fara sa ponegreasca. Nu stiu de ce o fac, am banuielile mele, dar nu le voi dezvolta aici. Pe unii ii devora vechi complexe, datand din anii liceului si studentiei, ale ratarii profesionale. Pe altii, invidii ce tin de vizibillitate, prezenta publicistica, recunoastere academica. Ceea ce ei numesc”influenta”. N-am discutat pana acum rolul nociv al “Antenelor” in hiperbolizarea crizei si in diabolizarea lui Traian Basescu. Sunt insa uluit ca acele persoane care sunt framantate si de o virgula din ceea ce scriu, acei redutabili polemisti care nu pregeta sa scrie pamflet dupa pamflet pe subiectul “sinecuristilor si pupinilor”, n-au gasit de cuviinta sa spuna un cuvant pe tema totusi mai actuala a manipularilor grosolane provocate din acea directie.

A fost un magistru, a incurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri in teatru, deopotriva in Europa si in Statele Unite. Public aici superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, in excelenta revista clujeana “Apostrof”. Un text tulburator, de o solemna si sobra frumusete, al carui final vorbeste nelinistitor despte timpurile pe care le traim: “La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”

Nu cred în statui, dar lui Ciulei i-aş ridica una

de Andrei Şerban

Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu ştiu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspiraţie, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum. Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că ştiu ar trebui să înveţe de la acest mare om modest, care într-adevăr ŞTIA.

Încep cu o confesiune: La 15 ani eram îndrăgostit de Clody şi idolii mei erau Liviu şi Lucian Pintilie. Când l-am cunoscut pe Ştefan, primul soţ al lui Clody, de la el am învăţat despre legile artei şi ale bunului-gust şi bunului-simţ. De la Liviu şi Lucian am învăţat despre teatru şi viaţă.
Mai târziu, Clody mi-a făcut o confesiune despre aceşti trei soţi ai ei. O citez: „Ştefan mi-a fost ca un tată, Liviu ca un frate, Lucian ca un fiu“. „Ah, mi-am zis eu, etern îndrăgostit: atunci aş putea să fiu eu, Andrei, bărbatul“! Însă nu a fost să fie…
Dar înainte să-i cunosc pe aceşti oameni de elită, mă plimbam umil şi adolescentin sub fereastra casei din Dionisie Lupu (azi Arghezi) unde trăiau şi, precum Nina Zarehnaia, încercam să-mi imaginez cum trebuie să trăiască marii artişti; îi urmam în troleibuzul 84 în drum spre Izvor, unde s-au născut acele mari spectacole, Sfânta Ioana, Cum vă place, pe care le-am văzut de zeci de ori şi de la care am învăţat despre magie – da, magie, căci nu am alte cuvinte să descriu vraja ce mă cuprindea deja la intrarea în teatru, acele secunde dinainte de ridicarea cortinei.
În compania acestor artişti, am trăit într-adevăr momente de neuitat, în care am simţit că sunt în afara timpului şi a spaţiului, la marginea unei lumi noi.
Ce norocos am fost în tinereţe să privesc în sus spre cei dinaintea mea, să-i respect, să învăţ furând de la ei şi ce trist trebuie să fie când eşti tânăr dacă nu ai modele, dacă nu te mişti pe acest pod între tradiţie şi modernitate, dacă nu crezi că nimic din ce a fost înainte are valoare. De aceea Ciulei a fost aur pentru noi. Unde e înlocuitorul lui Ciulei azi, care să dea şansa unui tânăr să evolueze, ca în cazul meu, când, student fiind, am fost chemat de el la „Bulandra“ să montez Iulius Cezar? Nu numai că mi-a oferit actori de clasa întâi: Rebengiuc, Gina Patrichi, Iordache, Cotescu, Caramitru, Pittiş, Ogăşanu, dar, ca şi cum nu ar fi fost prea mult pentru un debutant, m-a întrebat dacă accept ca el, Liviu Ciulei, să-mi facă mie scenografia! Da, acesta a fost debutul meu pe scena bucureşteană şi curând după aceea Ellen Stewart a aterizat, „veni, vidi, Iulius Cezar – alea jacta est“… destinul m-a luat pe sus, sub aripa lui Ellen, la New York şi la La Mama. Deci şi aici vreau să-i mulţumesc lui Liviu, că el a fost indirect responsabil pentru schimbarea de direcţie a vieţii mele.
Nu pot să subliniez destul importanţa pe care Ciulei şi Ellen Stewart au avut-o în educaţia mea.
Exemplul lor de generozitate n-ar trebui să fie uitat. Amândoi erau animatori inspiraţi, credeau în colaborare. Ei ştiau că teatrul nu se face de unul singur.
Ambii urmăreau un scop comun în procesul de creaţie, dar respectând şi încurajând contribuţia individuală şi originalitatea fiecăruia. Câtă nevoie avem unii de alţii! Cu toţii aspirăm în teorie la ideea de colaborare în teatru, dar egoismul şi vanitatea ne opresc deseori s-o încarnăm. Ellen şi Liviu erau animatori de geniu, catalizatori ce făceau posibilă colaborarea – fără de care teatrul e ca o plantă bolnavă. Să fie o coincidenţă că amândoi ne-au părăsit în acelaşi an: 2011!? Le datorez lor perioada cea mai bună a formării mele artistice.

Nu e cazul să vorbesc despre importanţa uriaşă a lui Ciulei pe plan profesional. Alţii ar trebui s-o facă. Amintesc doar succint de faptul că el a fost un adevărat artist al Renaşterii, jucând la fel de strălucit diverse roluri în viaţă: arhitect, regizor, scenograf, actor, director de institute, profesor. Ca arhitect, nu numai c-a refăcut Teatrul „Bulandra“ sau pe cel de la Guthrie, în Minneapolis, unde a schimbat radical relaţia dintre scenă şi sală, dar a şi dezvoltat împreună cu fraţii Bortnovski un proiect arhitectural pentru un nou şi ultramodern Teatru Naţional, rămas până azi nerealizat. Ar trebui realizat!
Interesant de remarcat e faptul că în tinereţe prima sa dorinţă a fost să studieze arhitectura şi la bătrâneţe tot la arhitectură s-a referit: voia cu orice preţ să realizeze vila de la Sinaia, pentru care făcuse toate planurile şi ne arăta tuturor, de cum intram pe uşă, macheta vilei, ca fiind lucrul care-l pasiona cel mai mult. Şi ea ar trebui construită.
Ca regizor, nu cred că pot numi mulţi care au fost la fel de prolifici; Liviu a lucrat în teatru şi în film şi cu succes egal în ambele omenii. Nu mulţi reuşesc să fie la fel de buni în ambele: de exemplu, nici Brook în film, nici Bergman în teatru nu mi se par la fel de buni. Ciulei e o excepţie. Pădurea spânzuraţilor e un film la fel de important ca oricare dintre marile sale spectacole în teatru.
Dar pe scenă, de la debutul cu o simplă melodramă, Omul care aduce ploaie, până la ultimele sale spectacole cu Pirandello, stilul lui s-a schimbat continuu.
Montările sale au revoluţionat teatrul românesc şi îi suntem cu toţii datori, pentru că odată cu el, teatrul modern s-a eliberat de realismul poststalinist şi a deschis porţile spre imaginaţie, creativitate şi expresie personală. Un public însetat spiritualiceşte şi-a găsit la „Bulandra“ o oază de lumină, un refugiu din cenuşiul tern al vieţii în comunism.
Dar nu i-a fost uşor. Nici când a trebuit să sufere umilinţa „tragerii la răspundere“ după Revizorul lui Pintilie, când de fapt a pierdut controlul teatrului, nici când a fost obligat să se exileze, plecând în America, împreună cu Helga – îngerul lui păzitor, fără de care nu ar fi putut rezista presiunilor de tot felul – şi cu fiul ei, Thomas.
A încercat să lucreze şi în Germania, unde a avut ghinionul că, după o serie de succese, atitudinea pretins politizată a noii generaţii de regizori l-a făcut să simtă că nu-şi găseşte locul în acest climat distructiv şi agresiv, total opus temperamentului său.
Ajuns la Washington, a triumfat la Arena Stage şi, curând după aceea, a primit direcţia prestigiosului teatru Guthrie, dar nici acolo n-a apucat să-şi dezvolte până la capăt viziunea, căci după doar cinci stagiuni, încununate de succese majore, atât ale sale, cât şi ale lui Pintilie şi ale mele, invitaţi constant de Liviu să ne alăturăm lui şi să lucrăm împreună, a trebuit să plece iar, ca să preia la New York catedra de profesor, iniţial la Columbia, apoi la New York University.
Că studenţii americani l-au iubit, dar poate nu l-au înţeles, mi-am dat seama recent, când am participat la o celebrare a memoriei lui Ciulei, la New York, unde s-a râs mult, s-au amintit clipe hazoase din repetiţii, dar destul de superficial, fiecare încercând să definească ce e imposibil de definit: misterul fiinţei.
Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeaşi ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile „acasă“, România se schimbase.
Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. S-a retras, pretextând că nu mai aude şi nu mai vede la fel ca înainte.
De fapt nu a vrut să mai vadă, nu a vrut să mai audă minciuna şi falsul din jur; retragerea a fost o formă de rezistenţă, ca să rămână pur şi incoruptibil, aşa cum a trăit. Acceptarea sa tristă şi resemnată mi-a amintit de Jacques Melancolicul, pe care l-a jucat în legendarul său Cum vă place. Tristeţea unui vulcan care a ars pentru Artă. Nu credea în Dumnezeu, avea însă un dialog continuu cu el şi evident că avea har, deci Dumnezeu era în el.
Pentru mine, omul rămâne mai important decât artistul: a fost un prieten adevărat, în sensul vechi al cuvântului: philadelphia – dragostea de frate, în Liviu puteam să am totală încredere. Ceva rar azi.
El a fost binecuvântat cu o calitate unică în lumea noastră competitivă şi fără suflet – calitatea de a fi un OM BUN, total lipsit de orice urmă de gelozie, invidie sau rivalitate.
Nu a privit pe nimeni de sus, nu ştia ce-i aia răutate sau cinism. Iar când se întâmpla să vadă teatru mare, avea ochii în lacrimi, expresia feţei era fericită, ca a unui copil. Strehler sau Pintilie erau printre marii săi favoriţi.
Dar Liviu era modestia întruchipată: şi în asta era unic. Toată viaţa l-am invidiat: cum poate el să aibă toate calităţile pe care eu doar visez să le am?
Ultima oară când l-am chemat la telefon la München, cu 10 zile înainte de moarte, i-am spus că ICR New York pregăteşte să prezinte în decembire toate filmele lui la Lincoln Center. S-a bucurat, dar nu mult: Aoleu, se dă şi Erupţia?, m-a întrebat şi când i-am spus că da, a ezitat: Păi nu mai ţin minte deloc filmul ăsta. Dacă mai ajung cumva acasă, am să-l scot din raft să-l văd… Nu ştiu, ar mai ţine? Tu ce crezi, ar merge şi azi?
A fost ultimul nostru dialog. Da, Liviu, Erupţia va continua să meargă! Noi te iubim!

La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.

http://www.revista-apostrof.ro/

In cartea mea “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom de Laura Lipovan) am examinat in adancime ceea ce s-a numit “the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei in sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pilda, pe un Karel Kosik ori pe un Jiri Dienstbier sa se desparta de leninism  si sa sustina „socialismul cu chip uman” si apoi, dupa infrangerea Primaverii de la Praga, sa devina disidenti? Aceeasi intrebare este valabila pentru un Janos Kis, Jacek Kuron ori Bronislaw Geremek. Raspunsul il gasim, in mare masura, in scrierile autobiografice ale marelui apsotat care a fost Milovan Djilas. Am langa mine, cand scriu aceste randuri, volumul „Of Prisons and Ideas” cu autograful autorului, unul dintre acei intelectuali care, plecand dinspre fanatismului cominernist a reusit sa se emancipeze, sa se debaraseze de camasa de forta a ideololgiilor utopice. Ne-am intalnit la Washington in martie 1988, m-a prezentat tatalui sau istoricul Aleksa Djilas de care ma leaga o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, in 1947, pe sora mamei mele Cristina Luca, fosta luptatoare in maquis devenita diplomat cultural al guvernului Groza. In acel ceas de conversatie am vorbit despre Ana Pauker si Tito, despre Mosa Pjade si Kardelj. Cu Aleksa m-am revazut la Varsovia, cred ca in 2007, la o conferinta NEXUS organizata de Rob Riemen, autorul acelei carti de o mare frumusete intitulata „Nobletea spiritului”, tradusa la Curtea Veche in colectia „Constelatii”.

In Polonia, Romania si Ungaria, neindoios, a existat, in prima faza a regimului comunist, o prezenţǎ masiva a militantilor de origine minoritara (ucrainieni, evrei, maghiari, bulgari) in aparatele de dominatie (partid, Securitate, ideologie, planificare etc). Subiectul a fost examinat, intre altii, de catre Pavel Campeanu, Robert Levy, Liviu Rotman si Andrei Roth. In Ungaria si Polonia fenomenul  poate chiar mai pronuntat decat in Romania, cum demonstreaza chiar “Memorandumul de la Snagov” al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czeslaw Milosz, nu era vorba de niciun “mister rasial”, ci de atractia exercitata de internationalismul mistic al bolsevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate si persecutate in perioada interbelica si mai ales in anii razboiului. Apoi, trebuie sa luam in seama ca in fruntea PCR s-a aflat, intre 1945 si 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic romaneasca, ca tot etnici romani au fost Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceausescu, Constantin Parvulescu, Ilie Verdet, Manea Manescu, Constantin Dascalescu, Suzana Gadea, Ion Ionita, Stefan Andrei, Cornel Burtica, Virgil Trofin, Ion Stanescu, Cornel Onescu, Nicolae Plesita, Ion Iliescu, Ion Traian Stefanescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat si atatia altii. Discut aceste chestiuni in volumul “Stalinism pentru eternitate”.

Nici Chisinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Dej nu actionau in virtutea unei motivatii “nationale”. Acesti oameni erau „exteriori” nu prin etnie, ci prin ideologie, fie ca se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chisinevschi,, Wladyslaw Gomulka sau Roman Zambrowski, Antonin Novotny sau Bedrich Geminder. Nu intamplator si-a intitulat Teresa Toranska volumul de interviuri cu magnatii stalinisti ai Poloniei „Oni” (Ei). Erau soldati devotati ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comunisti germani refugiati in anii razboiului in Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon”, lucrare  recenzata de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe. Am cumparat cartea cu ani in urma, la un anticariat din Philadephia. Nici azi nu stiu cine sunt autorii, dar este limpede ca erau extrem de bine informati despre meandrele strategiilor cominterniste si despre mentalitatile artizanilor „revolutiei mondiale”:

http://unz.org/Publication/AmMercury-1947mar-00373?View=PDF

Acesti fanatici din Romania, grupati intr-o secta mesianica in care „mantuitorul” purta numele lui Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca si Matyas Rakosi si Erno Gero in Ungaria, ca si Klement Gottwald si Rudolf Slansky in Cehoslovacia, ca si Boleslaw Bierut (nume nascut prin combinatia dintre alias-urile sale, Bienkowski si Rutkowski) si Jakub Berman in Polonia, ca si Wilhelm Pieck si Walter Ulbricht in RDG, ca si Gheorghi Dimitrov si Vulko Cervenkov in Bulgaria, ca si Enver Hoxha si Mehmet Shehu in Albania (ma refer in primul rand la perioada luarii puterii). La fel, in Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) si Luigi Longo (nom de guerre Gallo in timpul Razboiului Civil din Spania) in Italia, Maurice Thorez isi Jacques Duclos n Franta serveau neconditionat linia Moscovei. Citesc acum cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky si a sotiei sale, profesoara Elena Agarossi, “Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War” (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probeaza totala infeudare a PC Italian in raport cu directivele lui Stalin. In anii de inceput ai Razboiului Rece, elita comunista italiana era complet dirijata de PCUS (p. 24). Le fel si aceea romaneasca, fara rezerve, fara scrupule, fara remuscari. Sa citez in concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „…there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them”.

Repere bibliografice

John V. Fleming „The Anti-Communist Manifestos: Four Books that Shaped the Cold War”, Norton, 2009

Michael Scammell, „Koestler: The Literary and Political Odyssey of a Twentieth-Century Skeptic”, Random House, 2009

Richard H. Crossman, Ed., „The God that Failed”, Foreword by David C. Engerman, Columbia University Press, 2001

Stanislao Pugliese, “Bitter Spring: A Life of Ignazio Silone”, Farrar Straus and Giroux, 2009

Timothy Snyder, “Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin”, Basic Books, 2012

François Furet, “Le passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XXe siècle”, Robert Laffont/Calmann-Levy, 1995

Milovan Djilas, „Of Prison and Ideas”, Harcourt Brace Jovanovich, 1986

Herbert (Belu) Zilber, „Actor in Procesul Patrascanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber”, Editie ingrijita de G. Bratescu, Humanitas, 1997

Teresa Toranska, „’Them’: Stalin’s Polish Puppets”, translated by Agnieszka Kolakowska, Harper & Row, 1987

Yury Slezkine, „The Jewish Century”, Princeton University Press, 2004

Aleksander Wat, „My Century: The Odyssey of a Polish Intellectual”, Foreword by Czeslaw Milosz, Translated by Richard Lourie, University of California Press, 1988

Marci Shore, „Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968”, Yale University Press, 2006

Jan T. Gross, „Fear: Anti-Semitism in Poland after Auschwitz: An Essay in Historical Interpretation”, Random House, 2006

Irena Grudzinska Gross, „1968 in Poland: Spoiled Children, Marxists, and Jews”, in Vladimir Tismaneanu, Ed., “Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia”, Central European University Press, 2011

Liviu Rotman, “Evreii din Romania in perioada comunista. 1944-1965″, Polirom, 2004

Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Pavel Campeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Vladimir Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005

Heda Margolius Kovaly, „Under a Cruel Star: A Life in Prague, 1911-1968”, Pneguin Books, 1986

Ivan Margolius, „Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century”, Wiley, 2006

Jacek Kuroń, „La foi et la faute. A la rencontre et hors du communisme”, Fayard, 1991

Manès Sperber, „Ces temps-là. Le pont inachevé”, Calmann-Lévy, 1977

Eric Hoffer, „The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements”, Harper Perennial, 1989

Alberto Toscano, „Fanaticism: On the Uses of an Idea”, Verso, 2010

Ypsilon, „Pattern for World Revolution”, Ziff-Davis, 1947

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/fanatici-renegati-si-eretici-despre-stalintern-si-mistica-revolutionara/

Ceea ce ma uimeste este ca ne blocam in discutarea decontextualizata a unui cuvant, dar nu luam pasajul in spiritul sau. Incercam acolo sa examinez momentele de fractura ale politicului in clipe de explozii anarhice, rolul celor pe care Gustave Le Bon ii numea les meneurs in raport cu ceea ce tot el numea les foules, ori cei care fac parte din the mob, un concept diferit de cel de masses (v. Hannah Arendt), riscurile legate de posibila transformare a unor nemultumiri, frustrari, iluzii naruite, asteptari neonorate si dureroase incertitudini in actiuni violente. Vorbeam despre “antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane”. De-a lungul anilor, am scris pe larg despre fantasmele salvarii si despre diversele forme de mobilizare (manipulativa sau nu) in ceea ce profesorul Ken Jowitt numeste movements of rage. Cartea acestui exceptional politolog, vreme de decenii profesor la Universitatea California din Berkeley, azi senior fellow la Hoover Institution din Palo Alto, ”New World Disorder”, publicata la inceputul anilor 90 la University of California Press, va apare curand in traducere romaneasca in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche.

Miscarile spontane de protest pot aduce la suprafata, pe langa fortele favorabile unei binevenite innoiri, regenerari a tesutului politc, si ceea ce numim “drojdia societatii”. Profetii violentei, de la Sorel la Negri, pariaza tocmai pe aceste straturi debusolate si defavorizate, incearca sa le utilizeze drept “subiect revolutionar” pentru a demonstra falimentul statului de drept, natura “ipocrita” a institutiilor democratice, caracterul “represiv al tolerantei”. Recititi finalul “Omului unidimensional” de Herbert Marcuse si cred ca veti fi de acord cu mine. Este normal si important ca intelectualii democratici (un termen propus de Olivier Mongin) si politicienii responsabili sa nu le cante-n struna acestor forte anarhice (era sa scriu “stihinice”, dar cuvantul a fost compromis de comunisti), sa nu le aclame drept “incarnarea negativitatii istorice”, sa nu le directioneze spre contestarea violenta a statului de drept.

Niciodata si nicaieri n-am afirmat ca ar fi existat vreun pogrom in Piata Universitati. A spune ca ma dezic de ceea ce-am scris este un neadevar. Eu insumi am repostat aici, pe acest blog si pe “Contributors” fragmentul in discutie si am pledat pentru o lectura contextuala, impotriva extragerii tendentioase a unui cuvant pentru atingerea unor obiective retorice. Toate textele scrise in aceste zile, de fapt toate textele mele fara exceptie, sunt accesibile. Inclusiv acela despre intelectualii-canalii. Sincer vorbind, nu stiu cum as putea fi mai explicit.

(Versiune dezvoltata a raspunsului dat d-lui Adrian Merfu pe forumul “Contributors”. Interventia d-lui Merfu s-a remarcat prin probitate si pertinenţǎ).

http://www.contributors.ro/cultura/despre-patimi-politice-si-acuratetea-citatelor-desfigurarea-unui-text/

Repere bibliografice:

Georges Sorel, “Reflections on Violence”, Translated by T. E. Hulme, Introduction by Edward A. Shils, Collier-Macmillan, 1970

Leszek Kolakowski, “Principalele curente ale marxismului”, Vol.II, “Varsta de aur”, Traducere de Catalin Candea, Emanuel-Nicolae Dobrei, Bogdan Florian, Tereza-Brindusa Palade (coord.), Prefata de Vladimir Tismaneanu, Editura Curtea Veche,  2009, capitolele  “Rosa Luxemburg si stanga revolutionara”, pp. 62-91 si “Georges Sorel: Un marxist jansenist”, pp. 132-153

Albert Camus, “The Rebel: An Essay on Man in Revolt”, Translated by Anthony Bower, Foreword by Sir Herbert Read, Vintage International, 1991

Hannah Arendt, “The Origins of Totalitarianism”, Harcourt Brace Jovanovich, 1973, subcapitolul “The Temporary Alliance Between the Mob and the Elite”,  pp. 326-340

Hannah Arendt, “On Violence”, Harvest Books, Harcourt Brace, 1970

Paul Hollander, ed., “Political Violence: Belief, Behavior, and Legitimation”, PalgraveMacmillan, 2008

Pierre Rosanvallon, “Counter-Democracy”, Translated by Arthur Goldhammer, Cambridge University Press, 2008

Jean Bethke Elshtain, “Democracy on Trial”, Basic Boooks, 1995

John Dunn, “Western Political Theory in the Face of the Future,” Canto Edition, Cambirdge University Press, 1992

Vladimir Tismaneanu, “Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista”, Traducere de Magda Teodorescu, Polirom 1999 (editia originala, Princeton University Press, 1998, paperback 2009).

PS Observ ca nu contenesc puseurile de amatorism cu aplomb ale unor condeieri fixati pe taierea firului in patru la fiecare cuvant pe care il scriu. Tot ce pot face este sa trimit la un articol de Dragos Paul Aligica aparut in minunata revista care a fost “Idei in Dialog”, o interventie a carei concluzie a ramas, iata, cat se poate de actuala:

“Închei acest şir de constatări făcînd explicită o observaţie-propunere ce este implicită în toate cele de mai sus. Cred că ar fi mult mai constructiv dacă am deplasa centrul de atenţie de la persoana Tismăneanu către ideile, tezele, propunerile susţinute de acesta fie ca politolog, fie ca intelectual public. Cu toţii am avea numai de cîştigat dacă am conveni că încă un nou articol sau o nouă intrare de blog conţinînd opiniile noastre cu privire la persoana sa (oricît de intens am simţi că trebuie să le împărtăşim umanităţii) nu reprezintă o contribuţie reală la dezbaterea publică. Vladimir Tismăneanu este pînă la urmă un om ca noi toţi. Cu o mulţime de defecte, scăderi şi cu greşeli personale, de carieră sau publice. Ca fiecare dintre noi, pe unele le înţelege şi şi le asumă. Pe altele probabil că nu. Ca oricare dintre noi, pe unele probabil că le va înţelege şi şi le va asuma în viitor. Pe altele, ca fiecare dintre noi, probabil niciodată. Dacă noi considerăm că despre acestea şi nu despre altceva trebuie să fie dezbaterea publică românească, şi dacă noi considerăm că asta este tot ceea ce inteligenţa, experienţa şi talentul nostru pot produce şi aduce la masa acestei dezbateri, atunci chiar că avem o problemă. Şi evident, problema nu este Vladimir Tismăneanu.”

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/01/curajul-luciditatii-dragos-paul-aligica-despre-controversele-tismaneanu/

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/litera-si-spiritul-texte-contexte-pretexte/