Simone Weil – Greutatea şi harul unei vieţi (un eseu de Angela Furtună)

Simone Weil a fost una dintre cele mai lucide gânditoare într-un timp al iresponsabilităţii şi complicităţii cu forţele Raului. Am citit “La pesanteur et la grace” când aveam 18 ani. A fost una din cărţile care m-a marcat definitiv. Eseul poetei Angela Furtuna este deopotrivă un omagiu şi o analiză de mare fineţe. Camus, Aron, Malraux, Levinas, Cioran, Hannah Arendt au admirat curajul intelectual şi moral al unei gânditoare care, spre a relua cuvintele lui Jaspers, a dat masura umanului la ceasul căderii în barbarie. Cu permisiunea autoarei, postăm aici acest text revelator. (Vladimir Tismăneanu)

Greutatea şi harul unei vieţi

 La 3 februarie 2009 s-au  împlinit 100 de ani de la naşterea, la Paris, a scriitoarei franceze  Simone Weil, care a fost o conştiinţă intensă a interbelicului european, o apreciată şi controversată gânditoare franceză din zona existenţialismului creştin, pasionată de filozofie şi de mistica creştină, animată de un activism pasional şi de un mit personal egofob. “Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei“, scria în caietele sale de mai târziu autoarea, dar tot ea afirmă (în eseul Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea) că „această distanţă infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu, sfâşiere supremă, durere de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune a iubirii, este răstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce s-a făcut blestem“.

 

Simone Weil

Simone Weil

 

 

În Cahiers 1957-1972, Emil Cioran scria că „există la Simone Weil o latură de Antigona, care a ferit-o de scepticism şi a apropiat-o de sfinţenie” (apud Simone Weil, Oeuvres, Paris, Gallimard, 1999, édition établie sous la direction de Florence de Lussy, p.1265), aşezând într-un trup delicat o fiinţă pasionată de nenorocire (mai mult decât de împlinire), dar şi o intensitate interogativă de filosof autentic (Albert Camus însuşi a afirmat că, după Simone Weil, nu se mai poate concepe o Europă nouă care să nu ţină seama de exigenţele formulate în operele ei), o exigenţă investigatoare şi o dorinţă de transcendenţă cum rar se întâlnesc. Nicolae Steinhardt, pe urmele Simonei Weil, meditează în Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, p.223), în însemnările din iulie 1966, la civilizaţia şi cultura occidentală, care „au un  caracter de generalitate, se adoptă uşor şi se adaptă oriunde”, iar această uşurătate el o aşează în balans cu „greul-greutate” (în sens de adânc, serios), găsind aceleaşi tipuri de raportare, precum şi Simone Weil, între har şi greutate (din Le pesanteur et la grâce, Plon, 1947 şi 1988), atunci când„ graţia este contrastul  gravitaţiei (=ca atracţia pământului, încetineala, îngreuierea, grosimea, grosimea, grosomânia)”.Simone Weil se mândrea cu europenitatea sa desăvârşită, scriindu-i în octombrie 1941 comisarului pentru problemele evreieşti o scrisoare în care lua peste picior modul în care autorităţile de la Vichy defineau termenul de evreu: „M-am hrănit încă din prima copilărie din tradiţia greacă, creştină, franceză“. De altfel,  celebra scriitoare a aparţinut unei familii de evrei liberali ce se îndepărtaseră de tradiţia lor religioasă, adoptând în mod benevol europenitatea ca natură culturală şi arhetip civilizaţional şi astfel intrând sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.

Pentru a-i schiţa un portret, există multiple mărturii ale unor nu mai puţini celebri prieteni şi contemporani, iar suma acestora conduce către o fiinţă genială, paradoxală, pe terenul contrastelor căreia nişte adevăruri uluitoare au produs paradigmă filosofică, o fiinţă în care intensitatea a generat iluminare şi care era înzestrată cu o rară combustie mentală şi spirituală.

Unul dintre primii ei editori, Albert Camus, spunea că “uimitoarea ei inteligenţă era incapabilă de un singur lucru, anume de frivolitate“. Emil Cioran mărturisea că Simone Weil era “complet lipsită de umor, ceea ce i-a permis progrese speciale în viaţa spirituală, căci mistica şi umorul nu merg împreună“. Materia de Antigonă de aici vine, din acestă “vehemenţă de tragedie greacă, îmbinată cu o limpezime platoniciană“. Viaţa şi caracterul scriitoarei au jucat un rol fundamental în generarea gândirii şi operei sale, pe care autoarea o pune adesea pe seama unei inspiraţii venite din alte sfere, după ce traseul vieţii sale îi purtase paşii de la iluzionismul bolşevic şi până la mistica creştină finală. Astfel, în 1940, când ajunge în refugiu la Marsilia, Simone Weil este atrasă de părintele dominican J.-M.Perrin, ce se dedicase toată viaţa mântuirii oamenilor, şi care o convinge de necesitatea botezului în Biserica Catolică. Calea pe care o urmează în această perioadă de convertire Simone Weil este una severă. Scriitoarea se supune  atât propriilor canoane venite dintr-o exigenţă ieşită din comun, cât şi canoanelor ecleziale. Toată viaţa considerase că “eul trebuie anihilat pentru ca fiinţa umană să devină transparentă faţă de adevărul divin“, iar această indiferenţă faţă de fiinţa nespirituală a şi condus-o pe Simone Weil la o rapidă capitulare biologică. Dar urmând numai acest traseu spiritual, în fond, experienţa de viaţă a Simonei Weil, ce duce până la pragul înalt al convertirii religioase este, păstrând proporţiile, însuşi traseul marii istorii culturale a Europei: tensiunea între revelaţia mediată instituţional şi ierarhic, pe de o parte, şi exigenţa unei relaţii directe, personale şi redemptoare a insului cu Creatorul (cf. Zoe Petre), pe de altă parte, a dominat istoria Occidentului european din vremea Sfântului Francisc de Assisi până la Contra-Reformă.

Fascinaţia şi nevoia de iluminare creştină resimţită cu patos de Simone Weil, survenită pe un fond general de criză a omului fără Dumnezeu (într-un secol al concluziilor ingrijorătoare privind totalitarismele), păruse ca fiind una bizară majorităţii intelectualilor epocii. Dar cât de fireşti justificări contextuale i se pot aplica! Să ne gândim numai la explicaţia raţională istorică a stingerii omului european creştin: pe măsură ce cultura urbană s-a răspândit în Europa, pe măsură ce tiparul şi traducerile Bibliei în limbile vulgare au proliferat, a scăzut drastic nevoia credincioşilor de a primi Revelaţia Cărţii prin intermediul ierarhiei ecleziastice. Or, pe fondul insipidelor experienţe înregistrate în cursul acestei crize a secularizării, pentru Simone Weil au fost decisive întâlnirile cu oameni charismatici precum părintele Perrin sau, mai târziu, gânditorul catoloc Gustave Thibon, cu care se pare că scriitoarea a comunicat cel mai bine şi cel mai inspirat. De altfel, Thibon este primul care face cunoscută filosofia mistică a Simonei Weil după moartea acesteia, publicându-i la Plon, în 1947, volumul Le pesanteur et la grâce, în care sunt adunate o parte din notele din Caietele de la Marsilia. Tot Thibon, în 1952, publică împreună cu părintele Perrin un volum de evocări intitulat Simone telle que nous l’avons connue. Acest volum conţine un portret de referinţă făcut gânditoarei: “Era pasionată până şi în dispreţul faţă de pasiuni…Detaşată până în rărunchi de gusturile şi de nevoile ei personale, nu era detaşată de detaşarea ei…În marea carte a universului aşezată în faţa privirilor sale, eul ei era un cuvânt pe care izbutise să îl şteargă“. Astfel devenise Simone Weil un personaj ofensiv şi autoexigent până la distrugere, căutând supunere faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi în egală masură absolutul ca adevăr ultim.

Cum personalitatea Simonei Weil nu era dominată de dogmatism, aceasta nu a pierdut niciun prilej, totuşi, de a-şi purta în public propriile războaie cu Biserica Catolică, la care aderarea explicită nu se putea produce ca o capitulare fără anumite fricţiuni intelectuale. Întâi, Simone Weil acuza Biserica Catolică de faptul că “nu îşi onorează numele şi vocaţia de universalitate, dat fiind refuzul de a recunoaşte autenticitatea spirituală a oricăror persoane, tradiţii sau fenomene dinafara ei“. În al doilea rând, gânditoarea socotea că “insistându-se asupra Bisericii ca “trup” al lui Christos, se uită că suntem destinaţi să fim interlocutori intimi, prieteni ai lui Christos, într-un dialog secret şi personal cu el“. În al treilea rând, considera că “există în Biserică tendinţa unui totalitarism exercitat asupra inteligenţei“. Toate aceste capete de acuzare erau trăite intens, cu revoltă, şi finalmente au determinat-o pe Simone Weil să nu primească botezul, justificând acest gest în felul următor, în Autobiografie spirituală (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004): “Creştinismul fiind catolic de drept, iar nu de fapt, consider legitim din parte-mi să fiu membră a Bisericii de drept, iar nu de fapt, nu numai pentru o vreme, ci pentru toată viaţa dacă e cazul”. Nu numai cu Biserica, ci şi cu unii apologeţi ai creştinismului s-a războit Simone Weil ( în delicata chestiune a lui a pune deoparte), însă e de remarcat faptul că ea însăşi comite aceleaşi păcate atunci când judecă religia ebraică (de care familia sa şi ea însăşi se îndepărtaseră).

În acest sens, judecata sa asupra lui Israel (şi asupra Islamului, uneori) este pesanteur, după termenul ei propriu, adică este grea şi nedreaptă, şi nu este atinsă de harul şi puritatea înălţătoare pe care le aplicase creştinismului de care fusese absorbită întru mântuire. Aşa se explică de ce Simone Weil – care aprecia o religie numai pentru capacitatea sa de a pune în legătură pe om cu divinitatea – ajunge să afirme, în mod nedrept, că “Nimic pur nu poate exista fără participare la divinitatea întrupată. Lipsa unei atare participări trebuia făcută evidentă: e motivul pentru care totul este întinat de păcat în Israel“. Beneficiul simbolic colectiv pentru a judeca o tradiţie (cf. Anca Manolescu) se dovedeşte, încă o dată, perdant, chiar şi la un mare gânditor dotat pentru transcendent.

 

Această teribilă frământare spirituală creştină şi energofagie ecleziastică i se întâmplau unei fiinţe înalt înzestrate, şi care, născută fiind într-o familie de evrei liberali, se îndreptase către Christos sub presiunea unei istorii personale zbuciumate, în căutarea adevărului absolut, şi a unei tragice istorii europene contextuale. Face studii de filosofie la liceul Henry IV (discipol al profesorului Alain), apoi este absolventă cu brio a Școlii Normale Superioare şi a colegiului de filosofie de la Sorbona (unde se distinsese prin inteligenţă şi gândire originală, alături de Simone de Beauvoir). În prima parte a anilor 1930, ca voluntară adolescentă şi tânără dominată de o conştiinţă specială dedicată luptei sindicale, înzestrată cu imperioasa necesitate de a se convinge de ascendenţa fascismului, petrece un timp în Germania, apoi revine în Franţa în stare de hiperluciditate, scrie articole şi mărturii pe această temă, se implică în acţiuni de stânga pentru cauzele muncitorilor, cu care se identifică total, şi al căror statut îl adoptă pentru un timp, după ce renunţă benevol şi idealist la propriul statut personal de profesoară (la care va reveni, însă, după ce starea precară a sănătăţii nu îi va permite să rămână prea mult timp angajată ca muncitoare la Alstom şi Renault). De la pacifistă radicală, trece la sindicalistă revoluţionară şi apoi pledează pentru ceea ce se numea “reformismul revoluţionar“: les faibles sont trop opprimés pour avoir même la volonté de se révolter, et pourtant il faut que ce soit eux-mêmes qui prennent en main leur révolution. Simone Weil era convinsă în acea perioadă că reformiştii avansaţi trebuie să creeze condiţii mai puţin opresive pentru muncitori, aşa încât revoluţiile să nu mai aibă caracter violent. Devine comunistă anti-stalinistă, scrie într-un timp la revistele L’École émancipée şi La Révolution prolétarienne, participă în 1942 la Cercul Comunist Democratic al lui Boris Souvarine, participă la Războiul civil din Spania împotriva lui Franco, nu şi-a făcut niciodată iluzii privind viitorul ei de evreică în Europa ameninţată de nazism. În acest moment de apogeu survine exilul de la Marsilia descris mai devreme ca moment de apogeu al iluminării creştine, când scrie mereu, cu febrilitate, îmbrăţişează experienţa creştinării, dar pe care o ridică la rangul de temă fundamentală a scrierilor şi meditaţiilor sale filosofice dedicate proiectului de dureroasă reconciliere dintre modernitate şi tradiţia creştină, prizată prin haloul umanismului grec, ce avea menirea să păstreze dozarea corectă a interpretărilor.

 

În 1942, Simone Weil îşi duce părinţii în siguranţă în Statele Unite, pentru a-i feri de Holocaustul ce avea să urmeze, însă îşi refuză  sieşi statutul vegetal non-beligerant, simţind nevoia să revină în Europa pentru a lupta cu Răul momentului. Traversează oceanul şi vine în Anglia, pentru a participa ca redactor la lupta dusă de organismele Franţei Libere, dar şi aici deranjează prin intransigenţa sa pasională, fiind obligată să demisioneze în iulie 1943 din organizaţia generalului De Gaulle. Cum şi firul vieţii i se apropie de capăt, astfel a ajuns Simone Weil în postura omului nemângâiat şi nemântuit ce îl găseşte şi îl primeşte pe Christos, însă menţine o tensiune conflictuală cu Biserica Catolică. Totuşi, în ziua morţii, fiind deja în stare de inconştienţă, este botezată şi astfel cercul creştinării se închide în pace. De altfel, în acest refuz instituţional se găseşte mesajul respingerii forţei, a constrângerii, a cătuşelor de orice fel, în care stă miezul gândirii Simonei Weil. Viaţa sa a fost un pod aruncat între principiile iniţiale ale non-violenţei de tip Gandhi şi, finalmente, reformismul lui Lanza del Vasto. Simone Weil a fost profund ataşată cauzelor Franţei, însă a fost la fel de profund decepţionată de această patrie în momentul în care a fost eliminată din cercurile de fideli ai lui De Gaulle şi i se interzisese accesul la rezistenţa franceză ; în aceste condiţii, ea a fost capturată de poliţia germană, apoi deportată din raţiuni de discriminare rasială, fiind identificată ca evreică şi lăsată să sufere de inaniţie şi rele tratamene care o vor îmbolnăvi de tuberculoză. Tristă şi singură, se va stinge la Ashford, în 1943, la numai 34 de ani.

 

Operele sale cele mai importante au apărut postum. Astfel : 1934Réflexions sur les causes de la liberté et de l’oppression sociale, coll. « Idées », Paris, Gallimard, 1955. – 1947La Pesanteur et la Grâce, préface de Gustave Thibon, Paris, Plon. – 1949L’Enracinement. « Prélude à une déclaration des devoirs envers l’être humain », Paris, Gallimard, coll. « Idées »; rééd. Gallimard, 1968. – 1949Attente de Dieu, introduction de Joseph-Marie Perrin, O. P., Paris, La Colombe, Éd. du Vieux Colombier ; rééd. Paris, Fayard, 1966. – 1950 La Connaissance surnaturelle, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». – 1951Intuitions pré-chrétiennes, Paris, La Colombe, Éd. du Vieux-Colombier. – 1951Cahiers. I, Paris, Plon, coll. « L’Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1970. – 1951 Lettre à un religieux, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; nouvelle éd. Paris, Seuil, coll. « Livre de Vie », 1974. – 1951 La Condition ouvrière, avant-propos d’Albertine Thévenon, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; rééd. Gallimard, coll. « Idées », 1972[3]. – 1953La Source grecque, Paris, Gallimard. 1953Cahiers. II, Paris, Plon, coll. « L’Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1972. – 1955 Oppression et liberté, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». 1955Venise sauvée, Gallimard. – 1956Cahiers. III, Paris, Plon, coll. « L’Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1974.  1957Écrits de Londres et dernières lettres, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». – 1959Leçons de philosophie (Roanne 1933-1934), transcrites et présentées par Anne Reynaud-Guérithault, Paris, Plon ; puis Paris, UGE, coll. « 10/18 », 1970. – 1960Écrits historiques et politiques, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». – 1962Pensées sans ordre concernant l’amour de Dieu, Paris, Gallimard. – 1966Sur la science, Paris, Gallimard. – 1988Œuvres complètes, Paris, Gallimard. Tome 1 : Premiers écrits philosophiques, Tome 2 : Écrits historiques et politiques. – 1988-… – Œuvres complètes, Gallimard, 17 volumes prévus. – 1999 – Œuvres, Gallimard, collection « Quarto ». – 2006Note sur la suppression générale des partis politiques, Paris, Climats.

În România, la Editura Humanitas (Anca Manolescu a tradus ), s-au editat următoarele titluri : Greutatea si harul (La pesanteur et la grâce), Humanitas 2003,  Autobiografie spirituală (Autobiographie spirituelle), Humanitas 2004,  Forme implicite de iubire a lui Dumnezeu (Humanitas, 2005).

 

Simone Weil rămâne o gânditoare şi un filosof fără de care nu se mai poate concepe  interbelicul european. Dominantele vieţii sale au fost studiul şi analiza ideilor (“…nu citesc, mănânc...”), efervescenţa unei devoţiuni excepţionale pentru cauzele tuturor celor oprimaţi, alungarea conformismului înrobitor, căutarea adevărului absolut între servitutea social-politică faţă de aproape şi întâmpinarea lui Christos. Un portret în efigie al Simonei Weil creionează Raymond Aron (citat de Anca Manolescu), atunci când îşi aminteşte faţa ei zbuciumată la vestea că o grevă din îndepărtatul Shangai fusese înăbuşită în sânge: “Simone trebuie să fi aspirat la sfinţenie; a lua asupra sa toate suferinţele lumii nu are sens decât pentru un credincios ori, mai precis, pentru un creştin“. Această dedicaţie intelectuală şi existenţială faţă de principiile ultime, atracţia faţă de nenorocire, puritate şi sacrificiu, prin compasiune, observă şi Anca Manolescu, au făcut din Simone Weil o ilustră persoană înclinată către domeniul spiritual. Cu menţiunea că urgenţa spiritului de practicant, graţie căruia Simone Weil şi-a dat practic viaţa pentru ideile sale, adaugă un plus de autenticitate şi de charismă, opunându-se  spiritului rece al simplilor teoreticieni sau al intelectualilor lipsiţi de empatie şi de relevanţă publică. Acest filosof mistic numit Simone Weil a creat nu numai un sistem, dar a învins prin reflecţiile sale haosul existenţial din destinul unui evreu supus hăituirii în întunecatul secol al XX-lea, generând un discurs ce demonstrează că realitatea fiinţei umane este un ciob din absolut. Poate că acesta este şi sensul profund al cuvintelor: C’est un grand danger d’aimer Dieu comme un joueur aime le jeu.

Angela Furtună

21 februarie 2008

 

Comments are closed.

%d bloggers like this: