Scrisoarea celor Şase: Disidenţă sau fracţionism?

Pe 11 martie 1989, un grup de sase veterani ai PCR ii adresa lui Ceausescu o scrisoare deschisa. Intre ei, doi fosti secretari generali ai partidului: Constanin Parvulescu si Gh. Apostol. Voi scrie pe acest subiect editorialul meu de saptamina viitoare din EvZ si voi transmite un eseu la Europa Libera. M-am ocupat in epoca de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, RFE, Vocea Americii. Ca istoric al PCR, consider ca a fost vorba de o actiune fractionista in interiorul partidului, o incercare de a-l sfida pe Ceausescu si de a avertiza clica din jurul acestuia in legatura cu vintul schimbarilor din blocul sovietic declansat de Gorbaciov.  Cei sase continuau sa faca elogiul Securitatii (o institutie, scriau ei, creata pentru a apara “cuceririle revolutionare ale poporului”) si nu scoteau o vorba despre autentica disidenta simbolizata de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.  Interviul lui Mircea Dinescu din Liberation mergea mult mai departe decit propunerile celor sase. Evident, cum nota Dorin Tudoran intr-un exceptional editorial din AGORA, revista alternativa de cultura care aparea in Statele Unite si era distribuita ilegal in tara, gestul lor era extrem de important mai ales in raport cu perceptiile cancelariilor occidentale privitoare la sansele unor schimbari in Romania. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de actiunile lui Brucan, Barladeanu si Corneliu Manescu decit de poeziile  contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici.  Cei sase nu au fost insa disidenti. Nu-mi pot imagina un disident din epoca precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma,  Haraszti, Simecka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originara a politiei secrete! 

Radu Filipescu

Radu Filipescu

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la virf , incapabil sa articuleze resurectia societatii civile si necesitatea pluralismului politic si economic. Era vorba de o serie de revendicari minimaliste, iar nu de promovarea unei viziuni intr-adevar diferita de linia traditionala a comunismului oligarhic romanesc. Nu se atingea nicicum natura parazitic-profitocratica a regimului. Pe de alta parte, nu trebuie subestimat gestul celor sase: ei au fost prigoniti, anchetati, tinuti sub arest. Seful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, ciine de paza al dictaturii. In Comitetul Executiv Ceausescu s-a dezlantuit cu o ura viscerala cerind pedespirea “tradatorilor” (nu mai putin isterica a fost Elena Ceausescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schitat un cit de timid gest de solidaritate cu fostii “tovarasi”. Pedepsirea fractionistilor a fost sustinuta unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales in timpul brutalei sale anchetari de catre seful Securitatii, generalul Iulian Vlad. S-a probat ca nici macar acesti birocrati stalinisti nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slabiciunea grupului celor sase a fost ca nu a reusit sa atraga adeziunea unor activisti mai tineri, din cercul nomneklaturistilor dezamagiti de Ceausescu si favorabili perestroikai. Cornel Onescu, fost ministru de Interne si presedinte al UGSR, cindva un protejat al lui Ceausescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renuntat in ultima clipa (a invocat frica de represiuni impotriva nepotilor sai). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost sef al Directiei de Informatii Externe si ministru al Turismului, mazilit dupa fuga generalului Ion Mihai Pacepa in 1978. Simptomatic, desi exista informatii ca a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor sase si a ramas in continuare in umbra, dans la reserve du parti….  In concluzie, a fost vorba de coagularea unui grup fractionist doritor sa-l debarce pe Ceausescu si sa revina la ceea ce ei percepeau drept “normalitatea” epocii Dej.  Cu exceptia lui Grigore Raceanu (exclus din PMR si arestat dupa 1958), toti semnatarii fusesera implicati in faradelegile perioadei Dej. Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratica.  In comparatie insa cu megalomanul Ceausescu (Ubuescu, cum i se spunea), erau macar rationali si cereau sa se puna capat orgiilor propagandistice si programului de infometare a populatiei prin renuntarea la obsesiile acceleriste legate de cresterea aberanta a ratei de acumulare.  Expresie a disperarii Vechii Garzi a partidului, Scrisoarea celor Sase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat insa un prag de asteptare care avea sa conteze in momentul prabusirii din decembrie 1989. A fost cintecul de lebada, incercarea ultima de redobindire a onoarei din partea membrilor de frunte ai  generatiei comuniste culpabila pentru impunerea unui sistem ilegitim si criminal.

%d bloggers like this: