“Etica neuitarii”: un manual de verticalitate intelectuala

Iata mai jos eseul/recenzie semnat de Bogdan Cristian Iacob in revista Idei in dialog, numarul pe luna aprilie 2009. Curajul etic si competenta intelectuala mi se par cele doua atribute capitale ale acestui text intr-adevar luminos.

O antologie pentru nelinistea noastra

de Bogdan Cristian Iacob

In noiembrie 2008, Vladimir Tismaneanu a coordonat publicarea la editura Humanitas a unei antologii de articole scrise de Monica Lovinescu intitulata Etica neuitarii. O intrebare normala ar fi: mai era oare nevoie de o regrupare a textelor Monicai Lovinescu, in contextul in care cele selectate pentru volumul din colectia „Zeitgeist“ au fost publicate deja la aceeasi editura? Apreciez ca putem raspunde la aceasta intrebare numai daca luam in considerare contextul specific al aparitiei sale. In mod evident, demersul eminentului politolog este legat de disparitia celui mai important simbol al gandirii libere si al anticomunismului democratic din Romania. Dar ne-am afla la jumatatea drumului daca ne oprim aici. Doua precizari suplimentare trebuie facute: seriile profesorului Universitatii din Maryland „Monica, Hannah, Nadejda“ (Idei in Dialog, iunie si iulie 2008) si „De ce conteaza Monica Lovinescu“ (Evenimentul zilei, I–IX, aprilie–iunie, 2008). Vladimir Tismaneanu, asadar, si-a asumat o situare in context a gandirii lovinesciene atat din punct de vedere etico-filosofic, cat si din perspectiva pedagogic-anamnezica.

Antologia lansata anul trecut la targul de carte Gaudeamus este un manual despre verticalitate intelectuala si o lectie (un crash course) despre viata in adevar. Demersul in sine nu este unul strategic festivist. El are scopul de a ne confrunta cu nelinistea unui erou contemporan in permanenta lupta cu fantomele unui trecut inca prezent in constiinta noastra. El este marturisirea a doua generatii: cea a Monicai Lovinescu, textele fiind ordonate cronologic, cititorului oferindu-i-se sansa de a urmari cursiv si progresiv evolutia si maturizarea argumentului in raport implicit cu circumstantele istorice specifice; cea a lui Vladimir Tismaneanu, care prin intermediul volumului (secondat de prefata si de cele doua serii din presa) ne dezvaluie ce anume l-a influentat si care sunt valorile pe care mentorul Monica Lovinescu i le-a insuflat; el vorbeste in numele celor pentru care „Teze si antiteze“ era una dintre putinele ferestre, daca nu singura, catre libertate. Cu alte cuvinte, pentru a-l parafraza pe antologist, Etica neuitarii ne reaminteste noua, cei care am avut norocul de a ne naste mai tarziu, de ce fara Monica Lovinescu spiritul romanesc ar fi fost grav vatamat. Intr-un cotidian definit prin neadevar, complicitati si abulie morala, ni se ofera sansa exemplaritatii. Contrapunerea aplicata, clara si lucida dintre Bine si Rau, schema compozitionala si teoretica a scrierilor din acest volum, este un reper fundamental pentru cei care, apoi, isi intorc privirea catre o „lume nu doar total in afara legii, ci in afara civilizatiei, a omeniei, a decentei, o lume de paianjeni, nu de oameni“1 – realitatea comunismului romanesc.

Intr-un excurs despre mostenirea arendtiana in gandirea contemporana, Julia Kristeva afirma ca principala tema a autoarei Originilor totalitarismului este aceea ca „numai exprimarea propriei opinii poate invinge violenta. (…) Prin candoare – «riscarea propriilor revelatii» in public – transform arena politica intr-un spatiu al autointerogarii si al renasterii permanente. (…) este o gandire despre lume, avandu-si radacinile in ea, aplicandu-se la ea si in sine reconstituind lumea“2. Aceasta operatiune de refundamentare prin supravietuirea spiritului critic – care judeca, dar mai ales surprinde – este lectia Hannei Arendt. Consider ca acelasi lucru poate fi afirmat si despre Monica Lovinescu. Scrierile sale au reprezentat o oglinda neiertatoare pentru mlastina duplicitatilor noastre in comunism, dar si un univers paralel, al libertatii prin gandire si memorie. La originea acestui efort de supravietuire individuala si de salvare colectiva a stat refuzul de a accepta violenta, de a legitima dictatura, de a ignora distructivitatea unui spectru pe cat de malefic, pe atat de fascinant – totalitarismul. Astfel, etica neuitarii este „necesitatea vitala a unui travail de deuil care sa desparta apele si sa permita acea ruptura cu mocirla plina de sange a trecutului“3.

Catarsisul individual a fost transformat de Monica Lovinescu intr-un efort de pedagogie colectiva. Intr-o tulburatoare descriere a evolutiei traumei personale a doamnei Lovinescu (pierderea mamei in universul concentrationar comunist), Gabriel Liiceanu ne dezvaluie premisa esentiala a misiunii asumate de aceasta: „Refuzand targul, obisnuia sa spuna fiica ei, s-a lasat sa moara pentru a ma naste a doua oara spre libertatea de a fi eu insami“4. Regasirea de sine are la baza un sacrificiu, care la randul sau impune ca singura terapie „memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor“ (p. 318). Monica Lovinescu, prin intermediul emisiunilor sale de la Radio Europa Libera, a propus povara claritatii si a responsabilitatii in contrapondere la ceea ce ea a numit „indisponibilitatea fata de real“ care a fost si inca pare a fi maladia spatiului public din Romania. Exemplul ei a fost antidotul pentru cortinele de fum si scheletele din dulap care au orbit si bantuit generatiile sacrificate si compromise ale Romaniei celei de-a doua jumatati a secolului douazeci. Sandra Cordos a surprins excelent misiunea asumata de Monica Lovinescu: „libertatea cu care si-a trait, acolo, propriile sale vieti intemnitate a reverberat si in cenusiile vieti captive de aici, improprietarindu-le cu memorie, cu un rasuflet mai liber, uneori cu promisiunea unui sens“5. Mi se pare astfel inexplicabila interventia lui Costi Rogozanu (permanent in cautare de campanii strategice de monopolizare simbolica), care afirma: „Sa spui ca Monica Lovinescu e o voce anticomunista e ca si cum am spune ca Eugen Lovinescu e mare pentru ca a ridiculizat poeti samanatoristi prosti sau orgoliile lui Iorga. Nu, cred ca un astfel de portret e nedrept de incomplet“6. Intr-adevar, modelul ei este acela al refuzului oricarei logocratii, dar Monica Lovinescu a scris fundamental impotriva unei umanitati grotesti nascute din experienta totalitara a fascismului si comunismului. A-i nega aceasta genealogie intelectuala da dovada nu doar de ignorarea scrierilor sale, dar si de o dubioasa neantizare a istoriei fata de care acestea s-au raportat. Revin la marturisirea lui Gabriel Liiceanu; filosoful isi aminteste urmatoarea afirmatie a ei: „Ce «umanitate» aparuse intre timp pe scena lumii? De unde venisera oamenii acestia care puteau lua o batrana din patul ei in plina noapte, pentru a o arunca in infernul inchisorii si a o lasa sa moara acolo?“7 Mama Monicai a fost intr-adevar victima unui abuz, dar ar fi revoltator sa ne oprim aici. Aceasta tragedie personala este un caz intr-un program sistemic fixat pe exterminism social. Lectiile predate de doamna Lovinescu sunt intr-adevar valabile pentru orice context hegemonic-criminal, dar exemplaritatea acestora consta exact in inradacinarea lor in singularitatea experientei totalitare, in caracterul lor de denuntari ale „indracirii“ lumii. Rogozanu face o grava confuzie: confunda generalizarea cu normalizarea, pierzand pe drum semnificatia unei intregi lumi pe care in mod evident (tinand cont si de alte interventii tematice despre comunism) nu o intelege. O lectura atenta a Eticii neuitarii poate oferi cititorului sansa de a intelege ca modelul lovinescian nu este doar critic; el este o incercare de gasi un sens intr-o lume in care „simtul realului s-a faramitat“ (Jeanne Hersch in EN, p. 226). Monica Lovinescu a pledat pentru detabuizare, autointerogare si dialog, pentru a regasi ordinea lucrurilor explodata prin impostura si minciuna ridicate la rang de norma existentiala de intelectualii carora ori le-a lipsit vointa de a se revolta preferand sa ramana „spirite gramofon“, ori au preferat visul dogmatic l’aveau-ului, capitularea in locul integritatii propriilor spirite in fata Utopiei.

Intorcandu-ma la antologia publicata de editura Humanitas, trebuie remarcat ca modul in care a fost construita dezvaluie o importanta neliniste a Monicai Lovinescu: esecul saizecist al reformei/alternativei. In articolul „Umanismul revolutionar“, ea remarca: „prin anii 1960 si ceva, o noua generatie incepuse sa cladeasca, piatra cu piatra, pe ruinele dogmatismului stalinist. Nu se ridicase insa bine cladirea ca distrugerea a si reinceput, in slujba ei punandu-se chiar si unii din generatia pe care ne obisnuiseram s-o credem a minunii. De cate ori se pot spera miracole, de cate ori ne putem astepta ca Mesterul Manole sa o ia de la capat?“ (p. 168) O serie de articole selectate de antologist ne vorbesc despre conditia intelectualului, despre deontologia sa. Aceleasi texte insa, atunci cand se opresc asupra cazului romanesc, sunt si note asupra „apologiei resemnarii“ si a egoismului estetic al scriitorilor romani care s-au refugiat in propriul malaise sau au acceptat cooptarea in locul solidarizarii in refuz sau disidenta. Fara ura, dar cu tristete, Monica Lovinescu remarca doar cu 44 de zile inainte de caderea dictaturii lui Ceausescu: „[intelectualul roman] are la dispozitie un rationament simplu pentru a contracara atacul: daca intelectualul occidental, total liber, fara nici o presiune, a abdicat de la statutul sau de luciditate critica spre a cadea in utopie si ideologie de bunavoie, cum e posibil sa fiu invinuit de acelasi pacat eu, intelectual roman, care l-am savarsit sub amenintarea continua a gulagului? Replica ce n-ar suporta contradictie daca, atunci cand emite astfel de judecati de valoare, comentatorul din Occident n-ar avea la dispozitie comparatia cu ceilalti intelectuali ai Rasaritului (de la polonezi la unguri, de la cehoslovaci la rusi), cu totii pe baricadele contestatiei“ (p. 284). Monica Lovinescu condamna in scrierile sale ceea ce eu consider a fi promiscuitatea spiritului: efortul palpabil al scriitorului (in acest caz) de supravietuire prin si in cultura a devenit si o operatiune de impacare cu sine si cu constiinta sa: „n-a stat inutil sub vremi, chiar daca nu i-a fost dat sa le recunoasca in ce-au avut ele mai naprasnic, mai credibil, intr-un cuvant mai ireal“ (p. 205). Prin aceasta critica, doamna Lovinescu face cu incomparabila luciditate o radiografie a experientei comuniste din Romania: „miezul fenomenului sta in imbinarea regimului concentrationar cu minciuna ca metoda de guvernamant si delatiunea ca instrument de atomizare a societatii. (…) irealitatea incarnata in care proiectul totalitar comunist a transformat realitatea cotidiana“ (pp. 203–204). Generatia care a cazut in capcana antisovietismului ca eliberare reala si a reabilitarii natiunii (ca simbol director) pe post de libertate totala, la zece ani de la aceste schimbari, s-a gasit blocata in proiect, incapabila de a se elibera de paradigma acceptata, impartasita si monopolizata de regimul comunist. Monica Lovinescu ne vorbeste despre cei care s-au oprit initial la jumatatea drumului, ca apoi sa realizeze ca merg inapoi, ca devin partasii unui obscurantism sistemic. Rezistenta prin cultura a fost meritorie, dar ea a si impus o mentalitate a infrangerii si a neputintei care ascunde astazi atatea minciuni si abdicari ce fac marturisirea extrem de dificila si rara.

Dupa 1989, Monica Lovinescu a incercat sa inteleaga cum putem judeca trecutul. Intrebarea dureroasa care reapare in interventiile sale este: suntem „o apa si un pamant? Adica noroi“. Din pacate un raspuns categoric nu poate fi dat. Dar putem, iar ea a facut acest lucru, sa distingem intre onoare si dezonoare, intre suferinta si disimulare, intre victime si calai. Odata cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cu Constantin Ticu Dumitrescu si Doina Cornea, cu Gheorghe Ursu si Vasile Paraschiv putem construi modele de demnitate pentru noile generatii a caror trauma este poate doar aceea de a fi fost „ceausei“ (nu putin lucru insa daca luam in considerare intreg contextul social-familial implicat de acest statut) sau care nu au trait vreodata sub comunism. Vladimir Tismaneanu a inteles acest lucru, iar activitatea sa stiintifica dar si implicarea civica din ultimii ani (coordonarea CPADCR, editarea impreuna cu Cristian Vasile si Dorin Dobrincu a Raportului Final sau nenumaratele luari de pozitie impotriva avatarurilor mostenirii leniniste) constituie un demers pedagogic pentru ca democratia romaneasca sa-si gaseasca resursele pentru o legitimitate posttotalitara. Antologia Etica neuitarii este un pas intr-o asemenea directie. Crearea acestui adevarat manual de utilizare a operei lovinesciene, care este, in acelasi timp, si o marturie asupra vremilor si maladiilor lor, constituie un apel pentru reinceperea dialogului, dar si a autointerogarii. Vladimir Tismaneanu a sesizat pericolul asupra caruia Gabriel Liiceanu tragea un semnal de alarma: „La ce bun sa tii minte un om a carui valoare de intrebuintare disparuse intr-un interludiu al istoriei?“8 Prin efortul comun al celor doi, Monica Lovinescu si etica neuitarii au fost readuse in discutie prin publicarea volumului de fata.

Intr-un editorial din Observator cultural, Iulia Popovici incerca sa explice Kulturkampf-ul actual provocat de condamnarea regimului comunist prin intermediul unui presupus conflict intre generatii: „Deja nu mai stam la taclale despre cati autori importanti de stiinte politice pot cita Costi Rogozanu, Sorin Adam Matei sau altii. Legitimitatea tinerei generatii de intelectuali e data de faptul ca ei vor trebui sa reconstruiasca o lume pe ruinele celei in care au crezut predecesorii lor“9. Consider ca aceasta afirmatie este incompleta: noua generatie de intelectuali trebuie sa stie in primul rand ce a fost lumea pe ale carei ruine trebuie sa reconstruiasca. Imperativul reintemeierii unei societati nu poate fi alibiul pentru „frivolitatea intolerabila“ (Monica Lovinescu) a unora interesati mai mult de metadiscurs si de campanii oedipiene decat de a intelege irealitatea trecutului, a gasi modalitatea sa-si reprezinte experienta totalitara dincolo de nostalgie, cinism, sau normalizare. Afirmatia de mai sus a lui Costi Rogozanu arata capcana refuzului de a sti. Asadar, Etica neuitarii este si o oferta de dialog, de dezbatere intre generatii: ce are sa ne spuna Monica Lovinescu despre timpurile, mostenirea si cartile ei; ce ne spune Vladimir Tismaneanu prin selectia facuta si prin intermediul numeroaselor articole despre autoarea de fata; si ce invatam, noua generatie, odata expusi la aceste marturisiri si, posibil, instigati inspre lecturi suplimentare din opera doamnei Lovinescu. Condamnarea regimului comunist din 18 decembrie 2006 a deschis portile, a oficializat ceea ce ar fi trebuit sa aiba loc de mult: „dreptate inter-generationala“ (Ágnes Heller).

Ne ramane noua sa preluam stafeta si sa punem individual problema traumei, vinii, coabitarii si cooptarii. Dar vom esua in absenta bagajului etic si teoretic necesar intelegerii traumei si capitularii parintilor nostri. Iar Monica Lovinescu este una dintre resursele fundamentale pentru astfel de repere. Ea ne impune „civilizatia memoriei“ (Gabriel Liiceanu) care ne rupe de „uitarea noastra cea de toate zilele“ (Monica Lovinescu). Etica neuitarii este menita sa nelinisteasca, sa trezeasca spiritul imbacsit de pretextele si narcisismul discursiv care ne tin departe de realitatea a ceea ce avem de facut: sa ne amintim.

——————————————————————————–

1 Mircea Cartarescu, „O lume de paianjeni“, Evenimentul zilei, 16 ianuarie 2009.

2 Julia Kristeva, „Refoundation as Survival An Interrogation of Hannah Arendt“, Common Knowledge 14: 3, pp. 353–364.

3 Vladimir Tismaneanu, „Hermeneutica libertatii“, Evenimentul zilei, 26 noiembrie 2008.

4 Gabriel Liiceanu, „Monica Lovinescu in cautarea mamei“, Cotidianul, 25 aprilie 2008.

5 Sandra Cordos, „Libertatea de a trai vieti captive“, In memoriam Monica Lovinescu, Steaua, nr. 7, 2008.

6 Nu am reusit sa gasesc intrarea respectiva de pe blogul lui Costi Rogozanu. Folosesc referinta Vladimir Tismaneanu, „De ce conteaza Monica Lovinescu IV“, Evenimentul zilei, 14 mai 2008.

7 Liiceanu, ibid.

8 Gabriel Liiceanu, „La moartea Monicai Lovinescu“, Cotidianul, 21 aprilie 2008.

9 Iulia Popovici, „Intelectualul public fata cu reactiunea. Despre elita de dreapta, gerontocratie si conflict intre generatii“, Observator cultural, nr. 200, 22–28 ianuarie 2009.

Comments are closed.

%d bloggers like this: