Mircea Mihaies despre Gabriel Gafita: “Vara turnatorului”

Iata ca au trecut peste zece luni de cand Mircea Mihaies tragea un semnal de alarma in legatura cu mentinerea lui Gabriel Gafita in postul de ambasador la Lisabona. Departe ca subiectul sa se fi evaporat, el revine in plina, fierbinte actualitate.

SENATUL EVZ: Vara turnătorului

Mircea Mihăieş
Luni, 14 Iulie 2008

MIRCEA MIHĂIEŞ: „Cât de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Gabriel Gafiţa“.
În aprilie 2006, Mihai-Răzvan Ungureanu, pe atunci ministru de externe, a cerut CNSAS-ului verificarea „tuturor informaţiilor posibile“ ce-i priveau pe şefii misiunilor diplomatice şi pe angajaţii din MAE cu funcţii de răspundere.

Era prima oară când ciudata clădire din Aleea Alexandru era confruntată cu o astfel de situaţie. Acuzat – pe drept sau pe nedrept – c-ar fi nu doar o instituţie cu desăvârşire opacă şi că mult prea mulţi oameni ai vechiului regim şi-ai „structurilor“ se aciuaseră pe-acolo, Ministerul Afacerilor Externe oferă şi azi – sau mai ales azi – suficient loc pentru reformă. Azi, când au reintrat în uz „infogramele secrete“!

Rezultatul acelui demers n-a fost prea spectaculos. Au existat, e drept, mai multe „pensionări strategice“, „renunţări unilaterale“, „retrageri neaşteptate“, dar până în clipa de faţă aşteptata primenire nu s-a petrecut. În 1997, personajul care ocupă astăzi pagina întâi a ziarelor, Excelenţa Sa Gabriel Gafiţa, dat sigur ca ambasador în Germania, n-a mai ajuns niciodată în republica federală. Oare de ce?! Poate aflăm de la scriitorii germani din România, despre care texte recente afirmă c-ar fi fost turnaţi cu mult aplomb de către ex-redactorul editurii „Kriterion“.

Gabriel Gafiţa a ajuns, curând după aceea, ambasador în Canada. Ţin minte articolul unui gazetar care, în epocă, merita să fie citit cu atenţie, măcar pentru că fusese el însuşi un intim al serviciilor secrete şi avea un miros bun în domeniu. Iată cum era descris în 1998 diplomatul suspectat actualmente de turnătorie: „La Ottawa am întâlnit un ambasador mincinos. Arogant. Nepoliticos. Isteric. Încruntat. Îngălat. Constipat. Un prost avocat pentru România. Un maestru al gafelor“. Din cele aflate despre sejurul său diplomatic la Lisabona, comportamentul nu i s-a schimbat nici cu un milimetru. Aceeaşi brutalitate, aceeaşi intoleranţă şi aceeaşi poftă de a zdrobi cu mânie proletară orice „stări de spirit necorespunzătoare“.

Delatiuni, diplomatie si chutzpah: Din nou despre ambasadorul Gafita

Asadar, dl Gabriel Gafita ne anunta ca nu a colaborat de fapt cu Securitatea. Se considera total inocent si nu are de gand sa-si dea demisia de onoare. Domnia sa pretinde ca purta cu diversii handlers doar discutii generale despre viata literara. Faptul ca era trecut in dosarele Securitatii ca informator cu nume de cod i se pare o bagatela, ori chiar o calomnie. Gabriel Gafita a dat anul trecut un interviu in imunda foaie numita Tricolorul (anexa cotidiana a ultra-xenofobei publicatii vadimiste “Romania Mare”) in care se pronunta cu aplomb despre cine si cum are dreptul sa condamne comunismul. Este deopotriva amuzant si grotesc sa citim asemenea peroratii venind de la cei banuiti, ori chiar dovediti, a fi fost turnatori. Iata deci un fragment din declaratia lui Gabriel Gafita:

“Ambasadorul Romaniei in Portugalia, Gabriel Gafita, in cazul caruia Curtea de Apel Bucuresti a decis, joi, ca a fost colaborator al Securitatii, a declarat vineri, la Realitatea FM, ca nu si-a turnat colegii, ci a avut o discutie cu un ofiter de securitate despre climatul literar de atunci, transmite NewsIn.
‘Am discutat cu un ofiter de securitate, asa cum foarte multi cetateni ai Romaniei au discutat cu ofiteri de securitate in perioada respectiva. Problema este daca aceste discutii au vizat direct persoane, au vizat situatii care sa intre sub incidenta notiunii de politie politica si asemenea lucru nu am facut. (…) Nu am turnat, in sensul de turnat, nu am turnat pe nimeni, in sensul de a da elemente intime despre ei, a spune ce discuta si asa mai departe. Au fost niste discutii generale despre climatul literar, asta a fost tot”, a spus Gafita. ‘A-mi da demisia inseamna a recunoaste o vinovatie, or aceasta vinovatie eu o contest’, a adaugat.”

Citind aceasta halucinanta luare de pozitie (“n-am turnat in sensul de turnat” este o uluitoare deturnare semantica!), am mers la American Heritage Dictionary la cuvantul chutzpah, definit drept utter nerve, effrontery.

Revoltă, speranţă şi sânge: Doua decenii după Tienanmen (1989)

Nu se poate scrie despre anul revolutionar 1989 fara a aminti demonstratia democratica a studentilor din Piata Tienanmen, una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, intemeiat pe represiune, delatiune, minciuna si spaima. Cum scrie astazi in New York Times un fost participant la acel marathon al sperantei, au fost cateva saptamani in care cuvantul “popor”, utlizat pina la satiu in propaganda oficiala, a insemnat ceva real, concret, palpabil. Nazuinta de a recladi libertatea s-a ingemanat cu o resurectie a principiului suveranitatii poporului. O teza sustinuta de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

Nu trebuie uitat in aceiasi perioada aveau loc si greve muncitoresti de sustinere a revendicarilor studentilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile impotriva studentilor ne-inarmati, dar si prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt inca o proba ca nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor miscari emancipatoare sa fie unul fericit. Panicata si angoasata, nomenklatura a recurs atunci, ca si la Berlin in iunie 1953, ca si la Poznan in iunie 1956, ca si la Budapesta in octombrie-noiembrie 1956, ca si la Gdansk in decembrie 1970, la violenta in numele “restabilirii ordinii”. Renasterea societatii civile trebuia impedicata cu price pret. Asemeni lui Ceausescu, Jakes, Jivkov, ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste drept o inacceptabila “deviere de dreapta”. Cel mai tare ii incomoda politica transparentei, a recunoasterii crimelor din trecut, ideea de glasnost. Cei care astazi denunta “injustitiile” economice ale post-comunismului si par sa regrete l’ancien regime uita asadar ca lucrurile puteau merge si in directia unei autoritarism politienesc in care libertatile civice sa fie considerate crime politice. China de azi ramane una a monopolului puterii in mainile unor oligarhi pentru care pluralismul si adevarul istoric reprezinta valori subversive. Iar tinerii chinezi, in pofida avalansei informationale a internetului, stiu prea putin despre eroismul celor care, acum douazeci de ani, au sfidat, platind cu sange, Leviathanul totalitar.

In iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reinmormantarii lui Imre Nagy, premierul comunist care, in 1956, luase partea plebeilor revolutionari impotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orban liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat sa paraseasca ceremonia, poporul real avea dreptul sa-si jeleasca mortii fara prezenta ipocrita a acestuia. Senilul Janos Kadar fusese inlocuit de cenusiul aparatcik Karoly Grosz. Imre Nagy, promotorul unui “comunism care nu uita omul”, a fost spanzurat in iunie 1958 sub acuzatia de “tradare de patrie” si “complot contra-revolutionar”. Reintoarcerea sa simbolica a semnificat agonia ireversibila a regimurilor leniniste din Europa de Est si Centrala si geneza unui nou imaginar politic inradacinat in adevar, spontaneitate si autonomie civica.

Iata ce scria N. Steinhardt in Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiza luminoasa si calda a rupturii cu minciuna totalitara si a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred ca Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare si ajuns la sfintenie si martiriu: Imre Nagy.  Cat de liber sufla duhul si ce neasteptat isi alege salasurile: in sufletul unui activist mai intai (si ani multi) plin de zel stalinist… Inlauntrul omului astuia…se petrece in interval de numai zece zile (timpul e limitat ca intr-o piesa clasica) prefacerea deplina.  Nagy e la sfarsitul celor zece zile altul.  Nu si-a schimbat politica, si-a schimbat sufletul”.   Aceasta transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, desteptare, cum vreti sa-i spuneti, este cheia revizionismului marxist si a rebeliunii sale impotriva Marelui Inchizitor. Studentii din Piata Tienanmen, putinii lideri comunisti care s-au opus represiunii si au fost urgent epurati, autenticii disidenti si opozanti, au impartasit acest fior al adevarului, aceasta pasiune irepresibila pentru democratie pe care regimurile totalitare au urat-o visceral. Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos si contorsionat, marcat de reculuri, persecutii, interogatorii, infrangeri, chiar disperare. Si totusi, in pofida atator obstacole, spiritul libertatii a primat, Blocul Sovietic s-a prabusit ireversibil, sub loviturile miscarilor sociale inspirate de ethosul solidaritatii, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Leszek Kolakowski.  Ethosul pus in practica de revoltatii din Piata Tienanmen.

 

Înfrângerea unui idealist: Matei Gall şi secta comunistă

Felicitari lui Toma Roman, Jr. pentru acest interviu-marturisire din Jurnalul National cu Matei Gall, supravietuitor al masacrului de la Rabnita, ex-veteran dezamagit al sectei mesianice care s-a numit Partidul Comunist din Romania. Cartea de memorii a lui Matei Gall a aparut in 1997 la Editura du Style condusa de poeta Doina Uricariu. Cartea figureaza in bibliografia lucrarii mele Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005).  

Am intrat atunci in legatura cu dl Matei Gall, am vorbit la telefon, din pacate, prins in vartejul activitatilor absorbante, n-am ajuns in Germania cum mi-as fi dorit, sa pot discuta pe indelete despre factiunea comunistilor din lagarele din Transnistria (grup mentionat in lucrarile mele atunci cand examinez rivalitatile, luptele, animozitatile dintre centrele de putere in cadrul PCdR).  Tocmai de aceea salut acest interviu, competenta si rigoarea dovedite de Toma Roman Jr, precum si sinceritatea raspunsurilor dlui Matei Gall. 

După douăzeci de ani – istoricul Igor Caşu despre Moldova anului 1989

Istoricul basarabean Igor Cașu

Radio Free Europe

 

26.02.2009

“Niciodată ca acum sufletul uman n-a cunoscut o asemenea descătuşare”

Perestroika, lansată de Mihail Gorbaciov la mijlocul anilor 1980, se prezintă retrospectiv drept un proiect politic şi economic foarte ambiţios şi, incoerent, totodată, de reformare a societăţii sovietice. Gorbaciov însuşi a dat postfactum aprecieri destul de contradictorii privind finalitatea programului său politic. În Rusia a afirmat că a intenţionat refacerea societăţii sovietice şi dacă ar fi dorit, ar fi putut rămâne la putere pe viaţă. În Occident, a spus adeseori, cu totul altceva, şi anume că regimul nu putea fi reformat şi că intenţia sa a fost de la bun început să distrugă sistemul comunist.
E greu de spus când Gorbaciov este mai sincer, în primul sau în al doilea caz?

În plină Perestrokă, în 1988, RSSM era dominată de oamenii lui Bodiul, om al stagnării prin excelenţă, care a stăpânit in Moldova aproape două decenii, până în 1980. Chiar dacă liderul nomenclaturii locale după Bodiul, pe nume Simion Grossu, era primul moldovean basarabean care deţinea funcţia de prim secretar al partidului de la 1944 încoace, acesta era nu mai puţin rusificat decât predecesorii săi şi a manifestat o servilitate deosebită faţă de interesele Moscovei. Se pare că Grossu avea o susţinere importantă în Biroul Politic al PCUS, o dată ce acesta va fi ultimul prim secretar al unei republici unionale demis de Gorbaciov, abia în noiembrie 1989. Cu atât mai imperios se impunea în Moldova mobilizarea societăţii împotriva conservatorismului elitelor de partid şi de stat.

Un rol decisiv în promovarea Perestroikăi l-au avut organizaţiile neformale, cum se spunea atunci. Prima organizaţie de acest fel era cenaclul literar-muzical Alexe Mateevici, creat la data de 15 ianuarie 1988, de ziua de naştere a lui Eminescu. O dată aleasă, evident, nu întâmplător. Principalul animator al cenaclului era Anatol Şalaru, medic de profesie, alături de alţi tineri şi studenţi de la varii facultăţi din Chişinău. Întrunirile aveau loc la început pe Aleea Clasicilor din parcul Puşkin din Chişinău, actualemente Grădina Publică Ştefan cel Mare. Ulterior, locul preferat a devenit Teatrul Verde de la lacul Comsomolist, azi parcul de agrement Valea Morilor. La aceste manifestări erau prezenţi şi înalţi demintari de stat sau de partid, care păreau entuziasmaţi pe moment, dar care ulterior condamnau cenaclul în „Moldova Socialistă” sau „Sovetskaia Moldavia”, pe motiv că activităţile sale ar avea un caracter naţionalist, aşa cum a fost cazul vice-ministrului Învăţământului Public, Simeon Musteaţă.

Există numeroase cronici despre aceasta în ziarele vremii. Vom invoca aici mărturia scriitorului Vlad Zbârciog, publicată în Literatura şi Arta din 7 iulie 1988. „Ce platformă promovează aceşti tineri uniţi de comune idealuri? – se întreba acesta, invocând autoritatea liderului sovietic în acest sens. „Despre ce se vorbeşte, se discută, se cântă la aceste spectacole ale tineretului? – se interoghează scriitorul basarabean, şi răspunde : „Despre problemele vieţii spirituale ale republicii, despre durerea pentru destinul pământului strămoşesc, suprasaturat şi contaminat cine ştie câţi ani înainte de pesticide, despre condiţia umană în atari circumstanţe, despre problema limbii materne, despre cărţi şi dicţionare, a căror lipsă le resimţim acut. Şi toate aceste dureri, doleanţe, continuă Vlad Zbârciog, sunt rostite în strofe polemice, cântate, plânse pe strune de chitară, şi ele răscolesc sufletul, învolburează conştiinţele. Niciodată ca acum sufletul uman n-a cunoscut o asemenea descătuşare”, spune încântat cronicarul nostru.

Anume spiritul cenaclului literar-muzical Alexe Mateevici a contagiat, în sens pozitiv, societatea basarabeană de la sfârşitul anilor 80, şi a servit drept prima tribună de la care a pornit procesul lung şi anevoios al regăsirii identităţii româneşti şi a condamnării crimelor comunismului sovietic, un proces care, din păcate, nu s-a încheiat nici astăzi.

Straniul caz al ambasadorului Gafita (updated)

Ambasadorul roman in Portugalia a fost chemat la MAE pentru consultari in urma verdictului de colaborator al Securitatii

de Anne-Marie Blajan HotNews.ro

Vineri, 29 mai 2009, 17:05 Actualitate | Esenþial

 

MAE l-a chemat la Bucuresti pentru consultari pe ambasadorul roman in Portugalia, Gabriel Gafita, in urma deciziei de joi a Curtii de Apel care a stabilit ca acesta a fost informator al Securitatii. Dupa consultarile de saptamana viitoare, vom lua o hotarare”, a declarat pentru HotNews.ro purtatorul de cuvant al MAE, Alin Serbanescu. Din experienta anterioara, in astfel de cazuri, ambasadorii nu s-au mai reintors la post.

“Il chemam la consultari, probabil ca saptamana viitoare va fi la Bucuresti, dupa care urmeaza sa luam o decizie”, a spus Serbanescu referitor la pasii care vor fi facuti de minister dupa ce Curtea de Apel a stabilit ca Gafita a colaborat cu Securitatea. O eventuala rechemare de la post se va decide dupa consultari, dupa discutii, insa surse diplomatice au spus ca “probabil nu se va intoarce inapoi”.

In cazurile anterioare, precum cel a fostului ambasador in Austria, Andrei Corbea Hoisie, de exemplu, iesirea din scena dupa un astfel de verdict a fost una eleganta, prin demisia ambasadorului, in conditiile in care soarta sa era oricum pecetluita.

Intrebat daca MAE va urma politica din perioada ministrilor anteriori Ungureanu si Cioroianu, care vroiau curatarea corpului diplomatic de persoane care au colaborat cu politia secreta a vechiului regim, Serbanescu a spus ca “fiecare are propriul mod de actiune”. “Analizam situatia fara a fi vindicativi si emotionali, avand in vedere interesul institutiei si al tarii. Nu poti merge pe astfel de precedente, dar nici nu le poti ignora”, a spus acesta.

Ministri Ungureanu si Cioroianu au cerut rapoarte CNSAS despre cei care lucreaza in Ministerul de Externe, tocmai in demersul de ‘primenire’ a corpului diplomatic romanesc.

In privinta ramanerii sale la postul de la Lisabona, ambasadorul Gabriel Gafita ar putea invoca faptul ca mai exista o cale de atac a deciziei si putea face recurs. Ultima decizie este o sentinta definitiva si irevocabila a Curtii Supreme de Justitie.

Despre Edmund Burke, Hayek si Rousseau la Washington

Ieri seara am participat la festivitatea de absolvire (graduation) a clasei a VIII-a de catre fiul meu Adam la Edmund Burke School din Washington. A fost un moment extraordinar, mi-au trecut prin minte atatea lucruri intamplate in acesti ani, prezenta lui Adam si a lui Mary la Bucuresti, in decembrie 2006, cand Traian Basescu a condamnat dictatura comunista, desenele facute de Adam in timpul sesiunii Parlamentului, in acel vacarm isteroid pus la cale de Vadim si fasciile sale, tolerat si chiar incurajat de N. Vacaroiu si alte figuri din PSD.

M-am intors acasa si am recitit pagini din una din cartile cele mai profunde scrise in veacul XX, o lucrare inspirata de viziunea burkeana despre moralitate, rationalitate si istorie, The Fatal Conceit: The Errors of Socialism de F. A. Hayek (The University of Chicago Press, 1988). O carte pe care ar trebui sa o citeasca toti cei care vor sa intelega dinamica auto-generata a  sistemelor sociale, relatia dintre ordine constitutionala si spontaneitatea creativitatii umane, pericolele oricaror forme de colectivism etatist si de inginerie sociala.

 Iata unul din motto-urile capitolului doi, “The Origins of Liberty, Property, and Justice”:

“Men are qualified for civil liberties, in exact proportion to their disposition to put moral chains upon their appetites: in proportion as their love of justice is above their rapacity.” (Edmund Burke)

 

PS Scrisesem randurile de mai sus inainte de a fi citit un editorial de dl Mircea Platon din Ziarul de Iasi.  Nu intru acum in chestiuni legate de genealogia ideilor politice. Sa spun doar ca nu doar Jacob Talmon, Maurice Cranston, ori Paul Johnson au avut retineri majore in raport cu Jean-Jacques Rousseau.

F. A. Hayek, in lucrarea amintita mai sus scrie:

“It was Rousseau who–declaring in the opening statement of The Social Contract that ‘man was born fre, and he is everywhere in chains’, and wanting to free men of all ‘artificial’ restraints–made  what had been called the savage the virtual hero of progressive intellectuals, urged people to shake off the very restraints to which they owed their productivity and numbers, and produced a conception of liberty that became the greatest obstacle to its attainment. … This is perhaps the source of the fatal conceit of modern intellectual rationalism that promises to lead us back to a paradise wherein our natural instincts rather than the learnt restraints upon them will ennable us ‘to subdue the world’, as we are instructed in the book of the Genesis.” (p. 49).