Pagini regasite: Sorin Lavric despre “Raportul Final”

18 decembrie 2006, Traian Basescu condamna comunismul

18 decembrie 2006, Traian Basescu condamna comunismul

“Nu ştiu dacă vă amintiţi cît de frecventă este, în basmele româneşti, paradigma urmăririi. Răul urmăreşte binele şi caută să-l omoare. Indiferent că e vorba de zmei, de zgripţuroaice sau de diavoli, răul intră într-o cursă de urmărire a celor buni. Cursa e pe viaţă şi pe moarte, iar urmăriţii se străduiesc să nu fie prinşi din urmă. Pentru asta, pun mereu între ei şi urmăritori un obstacol: o năframă iscă o întindere de ape, sau o perie naşte o pădure deasă, înaltă pînă la cer. Pînă la urmă, povestea se încheie prin găsirea unei piedici suficient de mari ca urmărirea să înceteze. Din acest moment, răul căre stătea să vină este anihilat.

Puterea lui malefică moare şi cursa contracronometru ia sfîrşit. O ruptură definitivă se cască între cele două tabere concurente.

Oricît de nefirească ar părea analogia, ea surprinde tocmai starea în care se aflau românii cînd, pe 18 decembrie 2006, Raportul Tismăneanu a fost prezentat în Parlamentul României. Acela fost momentul cînd românii au trebuit s-o rupă definitiv cu trecutul, găsind o perie care să pună între ei şi comunism o distanţă clară şi răspicată. Şi pentru asta era nevoie de ceva tranşant, radical şi fără echivocuri, ceva prin care fantoma care ne urmărea mereu din 1947 să fie ucisă pe termen lung. Exorcizarea aceasta a fost făcută de o comisie prezidenţială, iar ruptura finală a fost marcată de o perie deasă şi voluminoasă: raportul pe care aceeaşi comisie a publicat-o în toamna lui 2007 la Humanitas.
Reacţiile pe care le-a suscitat amintesc izbitor de zbaterile zmeilor în încercarea de a-i ajunge din urmă pe protagonişti: pe scurt, încercarea de a împiedica condamnarea fără echivoc a comunismului. Toate contestările şi atacurile ce au precedat şi au urmat zilei de 18 decembrie s-au încadrat în paradigma urmăririi. Răul venea din urmă şi nu se dădea învins. Dar pînă la urmă a fost învins. Astăzi vocile care critică raportul se referă la detalii de conţinut, iar nu la finalitatea lui. Despre această finalitate nici un om cu scaun la cap nu se poate îndoi.

Marele cîştig al acestui raport este că, pentru prima dată, o ţară europeană condamnă oficial setul de trăsături malefice care se strîng sub numele generic de comunism. Indiferent că vorbim de dictatura, de regimul sau de ideologia comunismului, suntem de acord că a fost vorba de o orînduire criminală care distrus jumătate de Europa. Îmi amintesc că am tresărit neplăcut cînd am citit cuvintele Luciei Hossu-Longin din Revista 22: „Comisia Prezidenţială condusă de Vladimir Tismăneanu, care a redactat raportul asupra celor 45 de ani de dictatură comunistă, a reunit nume consacrate ale cercetării istorice. Efortul lor ne-a ajutat să intrăm moral în rîndul lumii.“ Să intrăm moral în rîndul lumii? Cuvintele doamnei Hossu-Longin sunt un eufemism prin care se trece sub tăcere adevărata semnificaţie a raportului. În realitate, prin raportul Tismăneanu, românii au dat un exemplu moral unei Europe în al cărei Parlament ezitările privind condamnarea comunismului sînt atît de evidente încît abulia politică ce domneşte la Strasbourg ne aşază, prin contrast, în fruntea ierahiei morale. E clar că la Strasbourg nu există o voinţă politică de condamnare oficială a comunismului, şi atunci gestul comisiei prezidenţiale de la Bucureşti este salutar. Rămîne un prilej constant de uimire să vezi cîtă cecitate pot dovedi parlamentarii europeni. Tergiversări, pretexte, scrupule – semn clar de lipsă de orizont strategic. Or, Raportul final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România ne arată că, moraliceşte vorbind, nu noi am intrat în rîndul lumii, ci lumea europeană şi-a dat seama că românii au făcut ceva pe care ea nu a fost în stare să-l facă. Poate că sună emfatic şi găunos, dar sub unghiul fermităţii cu care ne-am rupt de comunism, suntem cu un pas înaintea Europei. Peria pe care am aruncat-o în spate întrece în desime declaraţiile de circumstanţă ale responsabililor europeni.

Tocmai de aceea, în cazul Raportului Tismăneanu, simbolul pe care îl reprezintă este cu mult mai important decît documentul propriu-zis. În privinţa detaliilor de conţinut, documentul poate fi negreşit criticat, iar controversele privind un capitol sau altul vor continua şi de acum încolo. Ceea ce nu poate fi criticat, decît dacă eşti complet desprins de realitate, este rezonanţa simbolică a actului în sine. În lumea în care trăim, o lume dominată cu precădere de cîmpul psihologiei colective, marea competiţie se dă între simboluri. Indiferent că le spunem branduri, mărci de firmă, hramuri sau sigle comerciale, principiul e acelaşi: încrederea în blazon şi aura de prestigiu ce răzbate din însemnele heraldice intrate în competiţie. În privinţa aceasta, Raportul Tismăneanu este actul de coborîre în bernă a brandului comunist. Este actul de înfierare răspicată a unei sigle fluturînd pe un fundal înecat în roşu. Este incriminarea unei ideologii antiumane şi criminale.
Dar nu poţi condamna comunismul dacă mai păstrezi într-un fel punţi de legătură cu el. De aceea, raportul a însemnat tăierea nordului gordian, curăţarea urmelor de incertitudine ce rămăseseră uscate pe fundul paharului nostru istoric. Căci, să recunoaştem, românii au băut licoarea comunismului pînă la fundul paharului. Efortul colectiv al comisiei prezidenţiale – din care este elementar să amintim măcar numele lui Stelian Tănase, Mihnea Berindei, Marius Oprea, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici şi Andrei Pippidi – a fost acela de circumscriere a criminalităţii regimului comunist. Efortul acesta, girat de Traian Băsescu, a însemnat solidaritatea, măcar temporară, a societăţii civile cu unul din pilonii puterii politice din România.

Aici se cuvine făcută o remarcă: deşi raportul este rezultatul unei munci colective al cărei merit trebuie împărţit între membrii comisiei, dintr-o pornire de concizie menită a prescurta titlul raportului, ne-am obişnuit să-l numim „Raportul Tismăneanu“. Preţul acestei prescurtări onomastice l-a simţit pe pielea lui chiar Vladimir Tismăneanu, căci numai el ştie cîtă uzură psihologică l-a costat amănuntul de a conduce comisia. Mă gîndesc la faptul că criticarea raportului s-s făcut îndeosebi prin contestarea şefului comisiei însărcinate cu redactarea lui. S-a căutat aşadar discreditarea unei opere prin discreditarea şefului echipei. Retrospectiv vorbind, pesemne că Vladimir Tismăneanu a trăit ceva asemănător cu ce păţeşte un om care, pus într-o centrifugă a cărei viteză de rotaţie este foarte mare, simte cum bucăţi din identitatea lui ameninţă să desprindă în afară. Altfel spus, a fost supus unei sfîrtecări mediatice atît de dure încît, dacă s-ar fi privit pe sine prin intermediul tuturor bucăţilor de ziar în care şi-a văzut ciopîrţită fiinţa, probabil că şi-ar fi pierdut simţul identităţii. E ca atunci cînd, rupt în prea multe fîşii, ajungi la sfîrşit să nu mai ştii cine eşti. Iar cînd vorbesc de cei care l-au atacat pe Tismăneanu, mă includ pe mine însumi în categoria lor. N-o spun pentru a-mi pune cenuşă în cap (articolul meu, bazat pe distincţia dintre competenţă teoretică şi autoritate morală, rămîne valabil), ci pentru a insista asupra unui detaliu psihologic cu bătaie ideologică: chiar dacă nu-l agreezi pe omul Tismăneanu, nu ai cum să nu accepţi raportul comisiei pe care a condus-o. L-am criticat pe politologul român într-un articol în care, pe baza articolelor publicate în Viaţa studenţească în anii ‘70, afirmam că nu are autoritatea morală de a conduce comisia în cauză. Au trecut lunile, l-am cunoscut la tîrgul de carte Gaudeamus din noiembrie 2007 şi apoi, de-a lungul cîtorva discuţii particulare, am avut posibilitatea să-i intuiesc structura. Vladimir Tismăneanu este un intelectual de dreapta; cu alte cuvinte, este un om pentru care noţiunea de valoare nu e vorbă în vînt. De aceea, dacă trec peste articolele nefericite pe care le-a scris în anii ‘70, nu văd nici un motiv care să mă îndemne să-l privesc cu neîncredere pe Vladimir Tismăneanu. Şi asta din două raţiuni
Prima este că, astăzi, Vladimir Tismăneanu reprezintă, în planul politologiei internaţionale, unul din cei mai hotărîţi adversari ai stîngii. Şi unul din cei mai bine pregătiţi. În al doilea rînd, e mult mai uşor să combaţi comunismul în ţară decît în străinătate. Aici, de bine de rău, există în linii mari o părere împărtăşită de majoritate: comunismul a fost o scrînteală antiumană. În străinătate, lucrurile se schimbă: acolo combaterea comunismului cere o suită de exigenţe pe care Tismăneanu ştie foarte bine să le îndeplinească. Ştie să le vorbeacă pe limba lor unor intelectuali care, în sinea lor, probabil că se uită de-a curmezişul la el, crezînd că ceva nu e în regulă cu acest om, de vreme ce s-a schimbat atît de profund. Vladimir Tismăneanu s-a convertit de tot şi cu adevărat. Şi a devenit de dreapta. Lucrul acesta îl plăteşte înfruntînd antipatia celor care îl învinuiesc că a trădat cauza şi că vrea să îngroape nobilurile ideale ale stîngii internaţionale.

Să ne amintim de pildă de Adrian Severin, care afirma că doi membri ai Comisiei Prezidenţiale (H.-R. Patapievici si Vladimir Tismăneanu) sunt exponenţi ai unei „minorităţi fascistoide”. Aşadar, Tismăneanu este fascist. E savuroasă obtuzitatea lui Severin. Din păcate pentru el, Raportul Tismăneanu este un act de justiţie morală pe care numai inconştienţii îl pot tăgădui. Chiar dacă m-aş număra printre cei care nu-l îndrăgesc pe Vladimir Tismăneanu (ceea ce nu-i cazul în urma dialogurilor avute), nu pot să nu recunosc că echipa pe care pe care a condus-o a dat un exemplu de demnitate Europei. În România, comunismul a fost declarat ilegitim şi criminal, iar discursul lui Traian Băsescu, care a devenit act oficial al statului în urma publicării în Monitorul Oficial, a pus capăt unei ambiguităţi ideologice ce părea să nu se mai termine. Adio, tovarăşi, vremea voastră a trecut. Suntem singura ţară europeană care a condamnat oficial, printr-o poziţie politică de rang suprem, catastrofa comunismului. Vrem nu vrem, destinul nostru s-a schimbat în bine.

(Articol aparut in revista Cultura)

One Response to Pagini regasite: Sorin Lavric despre “Raportul Final”

  1. […] și director de programe la USR-ul aceluiași ayatollah bolșevic, totodată aplaudac al lui Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia și Patapievici, fostul lui șef de la „Idei în dialog”, […]

%d bloggers like this: