Înfrângerea unui idealist: Matei Gall şi secta comunistă

Felicitari lui Toma Roman, Jr. pentru acest interviu-marturisire din Jurnalul National cu Matei Gall, supravietuitor al masacrului de la Rabnita, ex-veteran dezamagit al sectei mesianice care s-a numit Partidul Comunist din Romania. Cartea de memorii a lui Matei Gall a aparut in 1997 la Editura du Style condusa de poeta Doina Uricariu. Cartea figureaza in bibliografia lucrarii mele Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005).  

Am intrat atunci in legatura cu dl Matei Gall, am vorbit la telefon, din pacate, prins in vartejul activitatilor absorbante, n-am ajuns in Germania cum mi-as fi dorit, sa pot discuta pe indelete despre factiunea comunistilor din lagarele din Transnistria (grup mentionat in lucrarile mele atunci cand examinez rivalitatile, luptele, animozitatile dintre centrele de putere in cadrul PCdR).  Tocmai de aceea salut acest interviu, competenta si rigoarea dovedite de Toma Roman Jr, precum si sinceritatea raspunsurilor dlui Matei Gall

As aminti si o comunicare sustinuta saptamana aceasta la Institutul “Elie Wiesel” din Bucuresti de catre dl Petru Manu legata de activitatea detinutilor comunisti evrei din aceste lagare.  Sunt pagini de istorie contemporana care trebuie cunoscute, analizate cu deplina seriozitate, pe baza de documente si marturii.  Multi dintre acesti comunisti aveau sa detina functii importante in Romania stalinizata (Petre Lupu, Simion Bughici, Ghizela Vass, Barbu Zaharescu, Stefan Voicu, Emanuel Vinea, Ida Felix), unii fiind ulterior marginalizati (nu Ghizela Vass). In urma masacrului de la Rabnita dispareau personaje care ar fi jucat la randul lor roluri-cheie in anii urmatori (Lazar Grunberg si Bernath Andrei erau membri ai CC al PCdR).  Mureau insa si tineri militanti, fara functii in aparat, indragostiti de idealul internationalismului marxist ca sansa de depasire a antisemitismului, antifascisti romantici precum fratele mamei prietenului meu, istoricul de arta elvetian Radu Stern. Notati reactia suspicioasa a lui Alexandru Sencovici in raport cu supravietuitorul Matei Gall. Imi amintesc de o prietena a mamei mele, farmacista Sanda Sauvard, care lucrase la spitalul Brigazilor Internationale unde l-a cunoscut pe viitorul sot, Maurice Sauvard,  participase apoi la Rezistenta franceza, fusese deportata la Auschwitz si Ravensbruck.  Revenita in Romania in 1949, a fost anchetata la Comisia Controlului de Partid (cumplit malaxor, indeed) de trio-ul Iosif RanghetConstantin ParvulescuGhizela Vass.  Intrebarea vigilentilor “tovarasi” era: “Cum ai reusit sa scapi cu viata? Nu cumva ai colaborat cu nazistii?”  Ar trebui dezgropate cat mai curand stenogramele acelor sinistre anchete.
CUM S-A LECUIT DOMNUL GALL DE COMUNISM
“Am stat o noapte sub cadavre”
Domnul Matei Gall _i-a riscat viaca pentru PCR, partidul l-a suspectat de colaboracionism
Z.Simonffy/Jurnalul National
 
Domnul Matei Gall şi-a riscat viaţa pentru PCR, partidul l-a suspectat de colaboraţionism
Pe Matei Gall, născut în 1920, l-am cunoscut când se afla în vizită la Bucureşti, stă la Frankfurt, pe Main. Are o poveste absolut năucitoare. A crezut sincer în comunism, pentru care şi-a riscat viaţa. A scăpat ca prin urechile acului din masacrul de la Râbniţa, pentru ca apoi, ca într-un roman absurd, să intre în malaxorul de partid.
de Toma Roman Jr
29/05/2009
 
Domnule Gall, proveniţi dintr-o familie burgheză de evrei maghiari… Cum naiba aţi ajuns comunist?

Ai mei aveau un magazin la Deva, erau bine situaţi. Eram cinci copii, dar aveau posibilitatea să ne crească pe toţi. Eu ar fi trebuit să preiau magazinul. Cum eram tânăr, am stat să mă gândesc dacă îmi place să stau ca tata de dimineaţă până seara printre mărfuri, să vând şi să fac calcule. Stăteam, chiar dacă ai mei aveau o stare bună, într-un cartier muncitoresc.

Ai mei voiau să mă introducă în societatea burgheză de acolo, nu puteam să-i invit la aniversări pe vecinii mei săraci. Am preferat, poate din frondă, să fac pe revoluţionarul. Ai mei au crezut că mă pot aduce pe calea cea dreaptă dacă mă trimit la Lugoj, la o fabrică de confecţii, ca simplu muncitor, să fac practică. A fost invers, acolo am intrat în contact cu o celulă comunistă…

Vorbiţi româneşte perfect, cu toate că evreii unguri erau asimilaţi aproape total în poporul maghiar…

Da, limba mea maternă e maghiara, dar părinţii m-au dat de la început la şcoli româneşti. Sunt evreu, dar problema etnicităţii mele e complexă. Familia mea aparţinea ritului mozaic neolog, nu erau habotnici, cu pălărie şi palton negru. Eram liberali, tata mergea formal la sinagogă, doar de sărbători, era o convenţie socială. Mama era ceva mai religioasă. Eu în tinereţe mă consideram ateu. Cultural mă consider român, e limba în care scriu şi pe care o vorbesc în casă, chiar dacă stau de 40 de ani în Germania.

Erau comunişti la Lugoj? Partidul, urmărit de Siguranţă şi decimat chiar de Stalin, era o structură scheletică…

Erau printre muncitorii textilişti. Când am ajuns acolo, în 1939, am locuit în colonia muncitorească, într-o cămăruţă. După discuţii cu diverşi sindicalişti, am aderat la mişcarea ilegală, conspirativă, îl aveam şef de celulă pe unul, Grun, tot evreu. În mişcare însă, erau şi români, şi unguri, şi saşi. În celula de partid eram vreo patru oameni, mai sus ştiam că e doar Grun.

Habar n-aveam cine conduce partidul de fapt, ne întâlneam de două ori pe lună, încercam să nu fim văzuţi împreună. Grun provenea dintr-o familie de croitori din Cluj, era tot meseriaş. Nu am aflat cum îl cheamă în mod real decât mai târziu, în arest, când ne vedeam folosea un nume conspirativ, unguresc.

Cum v-a umflat Siguranţa?
Era în toamna lui 1940, în septembrie. Mă întorsesem la Deva. Comuniştii mă foloseau ca pe un fel de căsuţă poştală. Regele Mihai voia să viziteze Deva. Siguranţa a început să-i verifice pe străinii de oraş aflaţi acolo, de teama unui atentat. Grun venise şi el în oraş, să facă agitaţie printre muncitori. L-au luat la ochi, el mai fusese condamnat pentru comunism. Eu am fost imprudent, mă afişasem cu el în oraş, ne plimbam prin parc, ne văzuseră oameni. Cineva a turnat că ne cunoşteam. M-am trezit că vin, foarte politicoşi, doi agenţi, care mă invită la o discuţie cu chestorul de Poliţie.

Iniţial, m-au ţinut doar o noapte la sediul Poliţiei legionare, care tocmai se organiza. Au făcut o percheziţie la mine acasă şi mi-au dat drumul. Nu m-au brutalizat. Două săptămâni am stat acasă şi am fost fraier, puteam să dispar, să plec în Retezat, undeva. Nu credeam că au dovezi împotriva mea, să mă ducă în justiţie. În noiembrie 1940 însă, ne-au arestat pe toţi cei care am avut legături cu Grun: pe mine, pe o unguroaică la care stătea şi pe un avocat din Deva. Ne-au dus la Siguranţa din Timişoara, ne instrumentaseră dosarul. Nici aici nu au fost violenţi.

Ne-au judecat la Tribunalul din Timişoara cu un lot mai mare de la UTC, cu oameni din Timişoara, Valea Jiului, Caraş.

Vă păstraseţi ierarhia de partid şi la închisoare?
Da, exista o ierarhie destul de strictă. Totul era la comun, se împărţea. Erau în lot vreo 10 băieţi chiar din Timişoara, primeau de acasă mâncare, cărţi, reviste, care se împărţeau în mod egal. Cel mai tare mă deranja că eram înghesuiţi ca sardelele, 16 oameni într-o celulă mică. Mi-a fost frică atunci când a început rebeliunea legionară. Se auzeau împuşcături din stradă.

După ceva timp închisoarea s-a aglomerat, au populat cu legionari tot etajul 1. Ne comportam ca nişte copii tâmpiţi cum eram. Legionarii cântau cu “Sfânta tinereţe”, noi răspundeam cu Internaţionala. La judecătorul de instrucţie spuneam că nu suntem comunişti, dar noi zbieram Internaţionala. Am fost condamnat la trei ani de închisoare şi 10.000 de lei amendă. Din cauza ăstora era să mor, părinţii mei nu au plătit amenda şi ea s-a transformat în zile de puşcărie, în Transnistria.

M-au dus la Caranşebeş să fac pedeapsa, acolo unde erau numele grele ale PCR. Era şi Dej şi Bodnăraş, Chivu Stoica. Era şi un tânăr bâlbâit, Nicu Ceauşescu, care încă de atunci mi-a făcut impresia că e prost şi rău. Dej, unul dintre puţinii care umbla în haine vărgate, era perceput drept lider. Mi-a făcut atunci impresie de om moderat şi inteligent nativ. Bodnăraş avea un regim special, privilegiat, lucra la birourile închisorii.

Eram câte cinci în celulă, la noi era şef un român din Basarabia, care ne-a învăţat cum să ne comportăm şi să respectăm ierarhia. Erau trei grupuri, comuniştii, dreptul comun şi aşa-numiţii “japonezi” excluşi de Dej din partid cu acuzaţii de troţkism, colaboraţionism cu Siguranţa sau mai ştiu eu ce. Se chemau aşa fiindcă atunci Japonia era considerată principalul inamic al URSS. Îi tratam ca pe nişte ciumaţi, nu aveam voie nici să schimbăm vreun cuvânt cu ei. Se făceau şedinţe de demascare şi de autocritică. Eu a trebuit să recunosc că am mentalitate mic burghez, tinichea care a rămas la dosar şi după război, şi că nu am respectat legile conspirativităţii.

Dej şi conducerea stăteau în camere mai bune, cu trei paturi, la etaj. Ajungeai greu să vorbeşti cu Dej, era o încrengătură întreagă. Aici îl aveam ca “legătură superioară” pe unul A.G. Vaida, care după război a fost un fel de istoric al partidului. El îmi transmitea directivele conducerii şi îmi expunea politica internaţională. Partidul cred că avea undeva în închisoare un radio, fiindcă erau la curent cu ce se întâmplă în lume.

 
Aveam şi o bibliotecă de vreo 3.000 de volume, cumpărate de familiile deţinuţilor la indicaţia partidului. Aveam şi ateliere unde se făceau diverse obiecte care erau vândute afară. Banii îi gestiona partidul, care dădeau fiecăruia, în afară de masa primită de la puşcărie, ceva pâine, mămăligă, slănină sau brânză în plus. Dacă primeai pachet de acasă, reţineai doar o parte, restul mergea la comun. Aveam un bucătar, deţinut comunist, care lucra doar pentru noi. Opţional, puteai să munceşti la construcţia unui aeroport militar. Eu am vrut, ieşeam la aer, primeam mai multă mâncare pe chestia asta, dar tot trebuia să o împart cu ceilalţi.

Gardienii erau de treabă, nici nu ridicau tonul la noi. Zilnic primeam trei exemplare din ziarul Universul, care circulau. În anii ’50, directorul Dumitrescu de la Caransebeş a ajuns şef peste toate puşcăriile, se împrietenise cu Dej. Era înţeles cu Dej ca, în eventualitatea în care voiau să ne ia nemţii, să ne ajute să evadăm şi să ne ascundă în Apuseni. Croitorii, zugravii şi dulgherii noştri îi lucrau pe gratis. 

Deportare
Când v-au deportat în Transnistria?

În septembrie 1942. Mai întâi a fost un zvon că evreii comunişti vor fi duşi acolo în regim de semilibertate, ca un fel de colonişti. Am fost luaţi 85 de deţinuţi evrei de la Caransebeş şi duşi la gară, unde erau nişte vagoane de marfă. Directorul Dumintrescu ne-a dat pentru drum mai multe coşuri cu legume proaspete care ne-au prins foarte bine, fiindcă drumul, în loc de trei zile a ţinut opt. Am făcut un tur pe la alte închisori din ţară, au fost aduşi şi alţi oameni.

A fost relativ suportabil fiindcă aveam uşile deschise, era aer. Eu m-am împrietenit cu jandarmul care ne păzea, i-am dat şi lui o porţie din legumele şi zarzavaturile date de Dumitrescu. Ne-am oprit la Vapniarka, un nod de cale ferată, mai mult gară decât oraş.

 

Cum era la Vapniarka?
Era un lagăr mare, nu eram liberi, cu trei clădiri, fostul sediu al unei unităţi de cavalerie sovietice. Era destul de aglomerat, erau şi 100 de femei. Comandantul ne-a zis că o să ieşim de acolo cu picioarele-n faţă, în chip de salut. Ne-a organizat în grupe de 10 oameni cu un şef. De mâncare aveam zilnic o fiertură de mazăre, bună la gust şi 200 de grame de pâine.

Nici măcar nu aveau la ce să ne scoată la muncă. În primele zile am fost duşi la o centrală electrică, dar nu ne pricepeam şi mai mult îi încurcam pe muncitorii de acolo. Legătura cu exteriorul era ţinută de o echipă care descărca cărbuni la gară. Aşa, prin civili şi ceferişti reuşeam să aflăm veşti, să comunicăm cu rudele, să mai facem rost de medicamente sau alimente. Organizasem o bucătărie, o sală de mese, un lazaret. Partidul îşi păstrase structura, şefi erau Bernath Andrei şi Lazăr Grunberg.

Eram cam 1.000 de evrei, unii luaţi aiurea, sindicalişti sau oameni care nu făceau politică. Îi denunţase cine ştie ce vecin că-s “jidani comunişti”. Erau şi unii care nu se prezentaseră la munca forţată. Era şi un rabin printre noi, cum să fie un rabin comunist?

De la mazărea de care spuneaţi a ieşit un întreg caz mediatizat de istoriografia comunistă. Fiindcă era mazăre furajeră, tratată cu nu ştiu ce, au paralizat unii deţinuţi. În timpul primilor ani ai comunismului s-a spus că a fost o manevră voită, făcută pentru exterminarea ilegaliştilor…

Nu cred că a fost aşa ceva. Într-adevăr, mai mulţi oameni începuseră să se simtă rău, se mişcau cu mare greutate. Doctorii dintre noi au crezut că e de la frig, era o iarnă geroasă. După ce s-au înmulţit cazurile, un medic şi-a adus aminte că în India, în timpul unei foamete, au paralizat tot aşa mulţi oameni după ce au mâncat mult timp linte furajeră. Am cerut conducerii lagărului să scoată mazărea şi cazurile s-au redus. Unii s-au vindecat, alţii au rămas cu sechele, dar nu cred că a murit nimeni de la asta.

Eu n-am păţit nimic, cu toate că lucram la bucătărie şi mâncasem destul. Mortalitatea a fost în iarna aceea destul de mică, vreo 10 persoane, oameni în vârstă sau bolnavi de TBC în stare avansată. După povestea cu mazărea a venit o comisie de comandamentul Jandarmeriei, care i-a dus în ţară pe cei grav bolnavi şi i-a mutat în ghetouri locale pe cei cărora le expirase condamnarea penală.

Cu ce au înlocuit mazărea?
Cu 100 de grame de fructe uscate de căciulă, din care se făcea o supă. Era insuficient, dar mai cumpăram cartofi de la ţăranii din zonă. Membrii de partid primeau ca ajutor cinci mărci de ocupaţie de căciulă, săptămânal din care luam 2-3 kile de cartofi.

Ultimul comandant al lagărului, Sabin Motora, a reuşit să-i salveze pe deportaţi…

Motora e un Schindler român. În timp ce la Râbniţa, unde ajusesem eu, a fost un masacru, la Vapniarka Motora i-a salvat pe oameni. Când au venit kalmucii din Waffen SS să-i omoare, el le-a zis să revină într-o oră. În timpul ăsta i-a scos din lagăr pe cei 600 de oameni care mai erau acolo şi i-a trecut peste Nistru. I-a salvat de la moarte sigură.

Antonescu a deportat în Transnistria şi ţigani şi Martori ai lui Iehova… I-aţi întâlnit la Vapniarka?

Da, au adus acolo şi câteva grupe mici de ţigani, pe martori, ceva infractori de drept comun. Ultimii îţi furau şi şapca din cap, dacă nu te păzeai. Din cauza asta se făcuse o aşa-zisă carceră, de fapt o groapă de 3 metri, unde cei pedepsiţi erau băgaţi 24 sau 48 de ore, fără mâncare, păziţi de o santinelă. Martorii erau foarte ciudaţi, dogmatici. Stăteau izolaţi, se rugau toată ziua. Pe foametea aia, refuzau orice aliment ar fi fost suspect că avusese contact cu carnea.

La un moment dat, ni s-a dat carne de cal şi ei nu voiau nici să mănânce legume fierte în acelaşi cazan cu carnea sau cartofi prăjiţi în uleiul în care mai stătuse ceva de origine animală. Iehoviştii basarabeni fuseseră persecutaţi şi de sovietici, fiindcă nu voiau să pună mâna pe armă. Stăteau izolaţi în podul clădirilor şi făceau un fel de turte din mazăre zdrobită între pietrele din curte, cu asta trăiau.

Masacru
Cum aţi ajuns în închisoarea de la Râbniţa, unde a avut loc masacrul?

S-a luat decizia ca ăia care aveau condamnări neexpirate din ţară să fim duşi la un regim mai sever. Pe măsură ce li se terminau zilele de puşcărie, oamenii se întorceau la Vapniarka sau la Grosulovo. Când a avut loc masacrul eram la puşcărie vreo 55 de evrei comunişti români, iar restul, până la aproximativ 300, erau prizonieri de război sovietici sau localnici cu funcţii în PCUS. Acolo au fost duşi şi Bernath cu Grunberg şi Grun.

Gardian-şef era unul Văluţă, basarabean, care fusese tot gardian şi în ţară. Va avea un rol important şi în execuţie. Se lua în serios, ne făcea percheziţii. Eu am reuşit să intru în echipa de aprovizionare a puşcăriei, mai ieşeam şi aşa aflasem oarecum topografia locului. Director era un maior bătrân, Delcea, pe care nu-l prea interesa ce se întâmplă, era mulţumit că nu e pe front.

 

Cum s-a petrecut efectiv masacrul?
Se apropia frontul. Mai întâi, cu o săptămână înainte de masacru, Delcea a dispărut pur şi simplu. Şi-a pus lucrurile într-o căruţă şi a mers spre ţară. La 18 martie 1944, a venit un ofiţer de jandarmi care ne-a spus că închisoarea se desfinţează, că vom merge în ţară cu un tren şi o să fim liberi. A zis să pregătim în două-trei ore bagajele. Avea un ordin telegrafic de la Ministerul de Interne să ne ducă în ţară.

Am început să cântăm Internaţionala, ne-am îmbrăţişat. Paza nu mai era, puteam efectiv să plecăm dacă voiam. Noi eram pregătiţi să fugim, fiecare avea o sumă în lei şi mărci de ocupaţie dată de colectiv, alimente, dacă plecam mulţi puteau supravieţui până veneau ruşii. Bernath a ordonat să stăm pe loc. A apărut Văluţă, politicos, şi ne-a rugat să scoatem paiele din saltele şi să adunăm pânza, că e pe inventar.

Seara, Văluţă ne-a spus că se amână plecarea pe dimineaţă şi ne roagă să intrăm la loc în celule, să ne încuie, pentru protecţia noastră. Pe la 2:00 de dimineaţa, la data de 19, am auzit agitaţie în curte. M-am uitat pe geam, erau unii călare. S-au deschis uşile, a apărut Văluţă cu un lămpaş şi un carnet, însoţit de un asiatic. A început să ne numere, după care a închis uşa la loc. Eram convinşi că vrea să ştie câte locuri ne trebuie în tren.

La două-trei minute am auzit nişte bubuituri. Iniţial am crezut că au venit ruşii, dar de fapt îi mitraliau pe cei de la subsol. S-a deschis uşa de la noi, a venit Văluţă cu doi asiatici înarmaţi. A spus doar atât: “Nu o să vă doară!”. Nu ştiu dacă era cinic sau încerca să fie uşor uman.

 

Cine erau asiaticii?
Erau o companie de kalmuci încadraţi în Waffen SS, nemţii care nu prea mai aveau oameni înrolaseră tot felul de indivizi. Ei primiseră ordine de la Comandamentul German să cureţe spatele frontului de potenţiale elemente subversive. Văluţă ştia cred de la bun început ce o să se întâmple, i-a scos de acolo în timpul zilei pe unii basarabeni şi ucrainieni cu care se avea bine. Jandarmii români poate ştiau şi ei ceva, dar nu s-au băgat.

Aşa au murit 270 de oameni. Motora i-a scăpat însă pe cei din Vapniarka, a fost un erou.

 

Au tras pur şi simplu?
Văluţă a spus să îngenunchem cu faţa la perete şi după asta asiaticii au tras. Era întuneric, era doar lămpaşul gardianului-şef, nu m-au nimerit şi am făcut pe mortul. Execuţia a continuat în celelalte camere. S-a încercat o oarecare rezistenţă în celula unde era Grun, acesta a zis că nu mai primeşte ordine, oamenii nu au stat cu faţa la perete, s-au ţinut de braţ. Aşa a scăpat Walter Isac, ceilalţi s-au prăbuşit peste el.

Tot aici s-a petrecut o scenă suprarealistă. Când au început împuşcăturile la subsol, Walter a propus celor cinci din celulă să spargă geamul şi să sară. Pisu Grun a zis: “Nu aveam nici o indicaţie de la conducerea de partid”. Chiar s-a supus la vot, trei au fost împotriva evadării. Vă daţi seama ce dogmatici erau?

Voiau indicaţii de la Bernath, care era deja mort.


Aţi rămas cu cadavrele?
A fost o noapte sinistră, după împuşcături ne încuiaseră la loc. Au mai venit să verifice de două-trei ori dacă a scăpat cineva, eu am stat sub cadavre. De dimineaţă, au apărut soldaţi români conduşi de un plutonier. Ştiau că aveam în închisoare un atelier de croitorie şi voiau să înhaţe maşina de cusut şi ceva stofă. Au descuiat şi celula unde era Walter, să vadă ce e pe acolo. Walter s-a ridicat, plutonierul, speriat, a vrut să tragă, credea că e o fantomă.

Soldaţii au spus: “Lasă-l, dom’ şef, a avut zile!”. Au descuiat şi restul de celule, şi a mea. Din toată închisoarea scăpasem cinci oameni, trei întregi, doi răniţi. Le-am cerut să ne ia de acolo, dar au plecat, nu era treaba lor. Erau Fiscbach din Iaşi, rănit în picior, Iosub şi Henry Moszes din Deva, atins de două gloanţe, Walter. În timp ce-l pansam pe Moszes, am văzut pe geam că vin iar kalmucii. Walter, care era la demisol a reuşit să sară gardul, au tras după el, dar a scăpat, l-au luat localnicii şi l-au dus la partizanii ruşi trimişi să facă diversiuni.

Eu m-am băgat iar sub cadavre. Pe Iosub l-au ucis. Kalmucii au furat tot ce se putea din bagaje şi au dat foc la închisoare, cu paiele din saltele. Ei stăteau afară ca un fel de cordon. M-am băgat într-un butoi de murături aflat la etaj. După ceva timp, kalmucii au plecat. L-am lăsat pe Moszes, pansat, într-o cameră care nu arsese şi l-am luat pe Pincu Fischbach în spate, am ieşit. Ne-am ascuns la vreo 300 de metri într-o gaură de obuz.

Au trecut doi germani, am ieşit şi am cerut un foc, aparent nepăsător. Au plecat mai departe, iar noi ne-am dus la o ruină. De acolo, cu Fischbach în spate, am plecat spre sat, unde cunoşteam câţiva oameni, de când mă ocupam cu aprovizionarea închisorii. Era plin de nemţi, ne-a oprit o patrulă şi am invetat că suntem dintr-un detaşament de muncă, am tăiat vite la colhoz, de aia suntem plini de sânge, dar că tovarăşul meu şi-a fracturat un picior şi ne-am pierdut de unitate.

Voiam să ajungem la Jandarmeria română. Povestea a ţinut. Ne-am ascuns într-un coteţ, am adormit acolo. Noaptea, la 2:00 jumate am ieşit, iar am dat nas în nas cu un neamţ, i-am cerut un foc, l-am întrebat cât e ceasul şi a plecat. Nu aveam stare şi am mers pe un deal, unde era mişcare. Erau soldaţi români. M-am dus la ei şi am turnat povestea cu colhozul. Şeful lor, locotenentul Gherasim Vasile, m-a întrebat dacă am auzit ce s-a întâmplat în clădirea închisorii, care ardea mocnit. A ordonat să mi se aducă şi de mâncare, pâine cu slănină.

Mi-am dat seama că învăţătorul ăsta rezervist e un om bun şi i-am spus adevărul. M-a dus să mă ascundă la o casă de ucraineni, unde era încartiruit. I-am zis de Fischbach, a plecat cu o căruţă să-l ia. La coteţ tocmai veniseră nemţii, care voiau să-l împuşte, dar Gherasim a zis că e jurisdicţia lui, că e un dezertor român. L-am îngrijit şi l-am pansat câteva zile, Gherasim ne-a adus medicamente. Când a primit ordin de retragere, ne-a recomandat ofiţerilor care l-au înlocuit. Am fost pus să le povestesc totul, inclusiv unui colonel. Soldaţii erau solidari cu noi, ne dădeau hrană. Când a început retragerea generală, Fischbach a coborât într-un picior în ghetoul din Râbniţa, unde a supravieţuit.

Eu am plecat cu ajutorul unui plutonier, Negru, spre ţară. Colonelul dăduse ordin să rămân şi eu acolo, dar Negru, la trecerea Nistrului, m-a lăsat să iau în braţe maşina de scris a regimentului, părea că am treabă. La Rezina am găsit un batalion independent în retragere, ofiţerii lui m-au adoptat şi am ajuns în cazarma de la Huşi. Aici, venea în inspecţie un general, = şeful batalionului mi-a spus să dispar, nu înainte de a-mi da pâine şi tutun şi să-mi promită că mă ascunde mai târziu la el în sat.

M-am dus însă la comunitatea evreiască. Abia acolo mi-am spălat hainele de sânge şi am plecat la Bucureşti, unde m-a prins 23 august.

Ce vi s-a întâmplat după 23 august? Aţi primit onoruri?
Nu, din contră, sistemul era paranoic. Mai întâi partidul nu m-a crezut. Alexandru Sencovici, şeful sindicatelor, a spus că vreau capital politic. Abia mai târziu, când au apărut Walter, pe care-l credeam mort, şi Pincu, cu sovieticii, mi-au dat dreptate, dar a început altă aiureală, anchete de partid să vadă de ce am scăpat, verificări. Am lucrat pe poziţii medii la Ministerul de Externe şi în presă, dar mă bănuiau de nu ştiu ce legături cu SS. Mai conta şi prima mea caracterizare de partid, ca mic burghez.

Mi-au dat locuinţă la un demisol, înghesuită, cu toate că aveam nevastă şi copil, nu am avut drepturi de ilegalist. M-am cam lecuit de partid, mi-am pus în cap să plec din ţară. Ajunsesem băgător de seamă la Agerpres, în 1969, când am emigrat mai întâi în Israel, după în Germania, care recunoştea vechimea în muncă din România. Acolo am fost inclusiv salahor.

 

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: