Adam Michnik si alfabetul demnitatii (un articol de Mircea Mihaies)

Ce înseamnă să ai onoare?

de Mircea Mihăieş

Romania Literara (11 iunie 2009)

Una din cărţile marelui disident şi intelectual Adam Michnik se numeşte Istoria onoarei în Polonia. Un titlu pe care l-am găsit întotdeauna fascinant, intrigant şi — ca român — umilitor. Ştim cu toţii că noi, românii, avem toate calităţile posibile. Ştim că suntem buni, generoşi, inventivi, plini de umor, viteji, harnici. Că învăţăm uşor limbi străine, că ne adaptăm oricărui mediu, că avem un spirit al improvizaţiei unic. Şi multe, multe altele. La capitolul onoare, însă, oricât m-aş strădui, nu prea găsesc exemple şi contexte. Aş spune, mai degrabă, că de fiecare dată când am avut de ales între onoare şi dezonoare nu am ezitat să optăm pentru a doua. Ceea ce, în istoria modernă, ne-a atras în multe împrejurări renumele de ţară şi oameni nesiguri.

Marele nostru defect constă în incapacitatea de a duce până la capăt un proiect. Nu există consens asupra nici unui set de valori şi, din acest motiv, avansăm în enervante, derutante zig-zag-uri, dintr-o hârtoapă în alta. Rare au fost momentele istorice în care să fi luat cu maturitate decizii favorabile. Aş spune mai degrabă că am fost extrem de norocoşi, că sintagma lui Gheorghe I. Brătianu aplicată naşterii poporului român — „o enigmă şi un miracol” — se potriveşte aproape tuturor momentelor de răscruce din istoria noastră. N-am înfruntat aproape niciodată frontal pericolul, ci am preferat complicate strategii de învăluire, atrageri în capcane sau sănătoase abandonări ale câmpului de luptă.

Ne-am pliat pe evenimente şi arareori am avut îndrăzneala să le creăm. Ne-am asumat soarta oricărei populaţii aflate în bătaia marilor tulburări istorice pe care nu le putea influenţa în nici un fel. Uşurinţa noastră de a accepta noul, de a-l asimila, îşi are, fără îndoială, originea în faptul obiectiv că n-aveam nici o şansă de a ieşi triumfători din confruntare. Armatele popoarelor războinice ne-au făcut, fără să-şi propună, o serioasă introducere în arta flexibilizării extreme. „Capul plecat sabia nu-l taie” e unul din acele odioase proverbe pe care, la anumite intervale, îl scoatem din sertare şi-l fluturăm în faţa istoriei.

Nu sunt un adept al inflexibilităţii, dar prea ne-am încovoiat şi prea ne-am orientat după cum bătea vântul. Nici măcar izbânzile individuale, care ne-au făcut să exclamăm încântaţi: „Omul sfinţeşte locul!”, n-au fost atât de numeroase încât să creeze emulaţie. Personal, aş prefera să aud că în ţara mea „instituţia sfinţeşte locul” şi să renunţ la rarele şi strălucitoarele izbânzi individuale, în favoarea unor mărunte, cenuşii, dar constante victorii asupra prostiei, făţărniciei, nesimţirii, hoţiei şi cinismului — însuşiri de căpetenie pe care le ilustrăm cu asupra de măsură şi în ţară, şi în străinătate.

M-am gândit în mai multe rânduri la felul cum ar arăta o istorie a onoarei în România. Oricât m-am străduit, n-am putut descoperi mai mult de-o mână de episoade disparate, care abia dac-ar alcătui câteva paragrafe într-o carte. Privite prin lentila unui prezent dezastruos, întâmplările care-mi vin în minte sunt încă mai greu de asimilat, într-atât de pline de smoală rău mirositoare sunt fiecare clipă şi fiecare centimetru din existenţa noastră. Ura icnită, violenţa de limbaj, vulgaritatea fără limite, lipsa de caracter îţi provoacă nu dorinţa de a dialoga, ci pofta de-a fugi şi de-a te ascunde cât mai departe de produsele monstruoase ale unui timp nedemn.

În România, modelele sunt, pentru prostime, un Mircea Badea, iar pentru aşa-zisa elită un neo-păşunist precum Dan Puric. Din prestaţia agresivă a unor astfel de personaje nu poate ieşi decât o viziune în care, de-a valma, coexistă cultura cartierelor imunde de blocuri de la periferia marilor oraşe cu nostalgia colibei metafizice, unde se întâlnesc şi pun la cale destinul glorios al ţării Patriarhul, Vodă şi Paznicul purităţii  neamului, adică dl. Puric însuşi. Doar într-o lume derutată, fără valori sigure şi lesne manipulabilă astfel de personaje pot fi luate în serios. Aplecarea noastră spre miraculos, senzaţional, excesiv, vulgar retează orice şansă de a ne impune în spaţiul seriozităţii şi onoarei.

Până în 1990, dezinformaţi cum suntem, nici măcar n-avem habar de ce se petrecea la câteva zeci sau sute de kilometri de noi. Nu ştiam nimic despre desfăşurarea de acţiuni civice din Cehoslovacia, despre subtilitatea opoziţiei din Ungaria sau despre eroismul dezlănţuit al polonezilor. Numele auzite la „Europa Liberă” erau pentru noi la fel de abstracte precum cel al matematicienilor şi filozofilor din Antichitate. Ni se părea că toate aceste lucruri nu ni se potrivesc şi asistam la ele, în cel mai bun caz, ca la un spectacol sortit mai degrabă să ne amuze, decât să ne înveţe. Nume precum Havel, Michnik, Walesa, Konrád erau doar fragmente ale unei lumi care nici nu ne interesa prea mult şi nici nu simţeam c-ar fi putut fi şi a noastră.

Datorez descoperirea lui Adam Michnik Americii. I-am  citit textele în engleză în 1990. Tot atunci, Vladimir Tismăneanu, în electrizantele lui lecţii asupra lumii din care tocmai ieşeam, m-a condus în labirintul mişcărilor revoluţionare poloneze, făcându-mă să înţeleg cât de în afara istoriei trăisem. În 1991 am avut prilejul să-l întâlnesc pe Adam în persoană. Eram la universitatea Rutgers din New Jersey, la o conferinţă despre rolul intelectualilor în politică şi cu toate că erau de faţă trei laureaţi ai Nobelului pentru literatură, Michnik îi domina cu uluitoarea lui vitalitate şi inteligenţa lui seducătoare. Aveai impresia că-l cunoşteai de când lumea, într-atât de puternic atingea corzile cele mai profunde ale existenţei tale.

Îmbrăcat în blugi, cu o haină de catifea nu tocmai impecabilă şi o cămaşă în carouri perfect la locul ei la o masă rotundă cu muncitorii portuari de la Gdansk, Adam era însăşi imaginea normalităţii. Fusese întemniţat de trei ori, refuzase orice pact cu puterea comunistă şi acest lucru se vedea: emana prin fiecare por atomi de libertate şi poftă de a trăi. Neobositul balet al braţelor, talentul unic de a vorbi cu întregul corp, vizibila diferenţă dintre viteza gândului şi capacitatea acestuia de a se metamorfoza în cuvinte îl transformau într-o maşinărie fascinantă: nu-ţi puteai, pur şi simplu, lua ochii de la el, de la ce spunea şi făcea.

Acest om, cu ţigara veşnic între degete şi sticla de scotch mereu la îndemână m-a făcut să înţeleg, mai mult decât orice tratat de etică, mai mult decât toate lecturile din moralişti, că viaţa înseamnă un singur lucru: să trăieşti în onoare. Să nu fii laş, să fii mereu de partea binelui. Să nu faci rău, să nu pactizezi cu ticăloşii, oricâte avantaje de moment ai dobândi. Când, în 1982, satrapii comunişti îi propuneau să semneze o hârtie care i-ar fi schimbat într-o clipă starea de puşcăriaş în cea de profitor de lux, a răspuns fără ezitare: „Ştiu cât de adânc poate fi simţământul singurătăţii. Te gândeşti că te afli neputincios în faţa aparatului poliţienesc şi al armatei mobilizat în acea noapte de decembrie. Încă nu ştii ce se va întâmpla. Încă nu ştii că oamenii vor începe să-şi revină din şoc, că vor apărea ziare de subterană; că Gdansk-ul, Swindik-ul şi Poznan-ul vor cutremura din nou întreaga Polonie; că se vor forma structuri sindicale ilegale. Încă nu ştii că maşinăria generalilor se scufundă în nisip. Că roţile i se învârt pe loc, că avalanşa represiunii şi a calomniilor nu-şi nimereşte ţinta.

Dar ştii, aşa singur cum eşti, cu cătuşe la mâini, cu ochii plini de gaz lacrimogen, în faţa poliţiştilor care te ameninţă cu pistoale — poţi să vezi cu claritate în noaptea neagră şi fără stele, graţie poetului tău favorit, că drumul avalanşei depinde de pietrele pe care se rostogoleşte. Şi ai vrea să fii tu piatra care va schimba cursul eveimentelor. […] Din ceea ce am scris, ar trebui să reiasă clar că nu sufăr de fobia emigrării. Nu fobia mi-a dictat aceste rânduri. Şi nici orbirea patriotică. Nu curajul mă face să aleg închisoarea în locul alungării. Fac această alegere de frică. De spaima că salvându-mi gâtul aş putea să-mi pierd onoarea.”

Acesta este omul Adam Michnik şi aşa arată una din cele mai fascinante lecţii de onoare: onoarea scrisă pe propria piele, în vremuri de ciumă politică şi profundă derută umană. Din păcate, prea mulţi dintre noi n-am reuşit să parcurgem, chiar în vremuri de normalitate, nici măcar primele litere ale acestui alfabet al demnităţii. Iar încă mai mulţi nici nu ştim că el există.

One Response to Adam Michnik si alfabetul demnitatii (un articol de Mircea Mihaies)

  1. […] AICI despre remarcabila lectie de demnitate pe care ne-o da intelectualul […]

%d bloggers like this: