Un portret necrutator: Sorin Lavric despre dictatorul ideologic Leonte Rautu

Leonte Rautu nu a fost pur si simplu un functionar al aparatului ideologic stalinist si neo-stalinist. A fost creierul inregimentarii intelelectualitatii din Romania, al construirii unui intreg sistem de conditionare mentala si de distrugere a adevaratelor elite spirituale. A actionat cu perversa indarjire pentru aplicarea in Romania a sinistrelor precepte jdanoviste legate de de linia realismului socialist si eliminarea oricaror tendinte moderniste. A detestat avangarda, dupa cum nu i-a putut suporta pe reprezentantii stangii democratice necomuniste (Brunea-Fox, Teodorescu-Braniste, Petre Pandrea). In numele luptei impotriva “artei decadente” (obsesie stalinista si nazista), a fost adevaratul arhitect al atacurilor impotriva lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia.   A prigonit orice expresie a spiritului national in numele unui “internationalism” care nu insemna altceva decat completa anihilare a traditiei si cladirea unui “Om Nou” fara repere, radacini, amintiri si, mai ales, fara sperante. Instrumentul sau in filosofie, prin care a lovit in Lucian Blaga, P. P. Negulescu, Mircea Florian, D. D. Rosca, Constantin Noica, s-a numit C. Ionescu-Gulian (inca membru al Academiei Romane, poreclit candva “academicutul Nulian”).  Aghiotantii sai, de-a lungul deceniilor, s-au numit: Mihail Roller, Nestor Ignat, Ofelia Manole, Constanta Craciun, Eduard Mezincescu, Paul Niculescu-Mizil, N. Goldberger, Ion Iliescu, Ion Teoreanu, Pavel Tugui.  Tot Rautu a conceput si a condus campaniile imptriva intelectualor democrati maghiari si l-a prigonit personal pe Gaal Gabor, ganditor prea independent pentru gustul comisarului ideologic.  Impreuna cu Iosif Chisinevschi, a patronat persecutarea militantilor sionisti.  A fost un cinic, dar si un fanatic, un oportunist, dar si un “sclav al ideologiei”, spre a relua o formula a lui Czeslaw Milosz. In acest incisiv eseu-recenzie,  Sorin Lavric surprinde cu mare subtilitate metamorfozele lui Rautu, de la tanarul fascinat de visul absurd al unei revolutii proletare globale la birocratul nevertebrat, moluscos si obsecvios al perioadei Ceausescu.

                                              Portretul unui monstru

de Sorin Lavric

(Idei in Dialog, iunie 2009)

Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Humanitas, 2008, 464 pag.

           Neaşteptată, ba chiar surprinzătoare succesiunea stărilor prin care treci citind cartea lui Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile despre Leonte Răutu. O începi cu vigilenţa precaută a celui care ştie că-şi va petrece cîteva ore asistînd la biografia unui monstru ideologic, încerci apoi o tresărire de spaimă la gîndul că un astfel de om a putut să facă ce a vrut cu intelectualitatea română, pentru ca după aceea să urmăreşti plin de curiozitate, ba chiar cu o atenţie crescîndă, spectacolul de cruntă obedienţă pe care intelectualii au arătat-o în faţa potrivelilor de culise ale acestei eminenţe cenuşii. Cum s-ar spune, nu doar Răutu a fost neobişnuit de puternic, dar şi stofa intelectualilor pe care a trebuit să-i supună a fost uimitor de slabă. Iar mai apoi, către finalul cărţii, ca un semn de ispăşire a aversiunii pe care o resimţiseşi faţă de Leonte Răutu, să te surprinzi cum, realizînd proporţiile dezastrului pe care l-a adus culturii române, să încerci gustul pervers al unei admiraţii vinovate. E ca atunci cînd simţi cum un om te impresionează  prin gradul neomenesc de nociv cu care a ştiut să stîlcească reperele culturale. Leonte Răutu a fost un spirit remarcabil de strălucit în malignitatea lui. Cu alte cuvinte, cînd un personaj poate, vreme de 30 de ani, să fie sforarul culturii române, retezînd cariere, promovînd nulităţi sau reabilitînd pe cei pe care mai devreme îi proscrisese, un astfel de personaj nu poate fi un fitecine. Aproape că nu-i exagerat să spui că a avut geniu, de vreme ce a reuşit să mişte decorurile şi actorii culturii cum l-a tăiat capul. Şi nu doar geniu, dar şi acea doză obligatorie de viclenie fără de care nu ar fi putut să facă uz de înzestrarea pe care o avea. Toate numele şi figurile pe care astăzi le asociem cu procesul de maltratare a culturii după 23 august – toţi politrucii, mercenarii, dialecticienii marxişti, gazetarii proletcultişti şi scriitori de direcţie –, toţi s-au desprins din pepiniera ideologică pe care Leonte Răutu a crescut-o cu o migală de grădinar împătimit. În comparaţie cu el, liota progeniturilor staliniste care au viciat de-a lungul deceniilor aerul epocii seamănă cu procesiunea unor condotieri imberbi şi neajutoraţi. Căci oricît de talentaţi ar fi fost în asumarea unui rol ideologic, ei au rămas nişte cópii care, în comparaţie cu ascuţimea maestrului, nu s-au putu ridica la înălţimea lui. În al doilea rînd, în vreme ce maestrul a supravieţuit vremurilor, condotierii au fost schimbaţi precum ştafetele de cai ale diligenţelor de altădată.

De la Mihai Beniuc la Paul Georgescu, de la Petru Dumitriu la Ion Vitner, de la Ovid Crohmălniceanu la Eugen Barbu, de la Tertulian la Mihai Roller, lista vlăstarelor care au înmugurit din proiectele unuia şi aceluiaşi creier – cel al lui Leonte Răutu – este prezentată amănunţit în paginile volumului. Iar ceea ce este cu adevărat admirabil este că Vladimir Tismăneanu, arătînd o necruţare analitică ieşită din comun, le indică fiecăruia vinele sociale si păcatele politice. Am citit cartea cu senzaţia că în Tismăneanu găsesc un om de indubitabilă probitate documentară, un om care nu ezită să numească răul chiar şi atunci cînd, din motive biografice proprii, ar fi putut foarte bine să tacă. De aceea, este inutil să ne întrebăm cîtă simpatie a născut Tismăneanu scriind o carte în care taie la propriu în carnea celor care ar fi preferat ca rudele şi descendenţii lor să nu fie pomeniţi. Tocmai de aceea efortul său de dezvăluire istorică merită respectul fiecărui cititor care ştie cît de greu este să spui astăzi pe nume anumitor lucruri. Iar Tismăneanu spune lucrurilor pe nume.

Ca să ne dăm seama de portretul moral al lui Leonte Răutu, e îndeajuns să privim două din pozele pe care le găsim în paginile volumului. Una din perioada maturităţii, din anii ‘50, arătîndu-ne fizionomia proaspătă a unui chip sănătos, încadrat de un păr negru repezit în sus, sub forma unui breton înţepenit pe verticală. Ochii îi joacă sub licărul blînd, de-a dreptul melancolic, al privirii inteligente, şi nimic din lumina impetuoasă, de entuziast revoluţionar, pe care Răutu ar fi trebuit s-o aibă în aceea epocă, nu răzbate din fotografie. Ai zice că ai de-a face mai degrabă cu un spilcuit profesor de liceu decît cu un încrîncenat luptător în numele ideologiei proletariatului. Pe scurt, chipul nu-i trădează defel ferocitatea malignă pe care am fi aşteptat-o de la o asemenea eminenţă cenuşie. Ba mai mult, e în poza aceasta, în lumina mimicii sale, ceva din aerul uşor mirat al unui intelectual purtat de reverie, cu ochii îndreptaţi către un orizont nostalgic şi îndepărtat, care nu are legătură cu idealul de stringentă actualitate istorică a luptei de clasă. Într-un cuvînt, Răutu pare un spirit cast al noii generaţii, un bard a cărui delicateţe, sporită de trăsăturile fine ale unei călduri native, face privitorului o impresie plăcută. Şi dacă nu ar fi urechile clăpăuge, care strică, cu lăbărţarea lor, armonia întregii înfăţişări, am putea crede că avem în faţă un profesor blajin, erudit şi flegmatic, căruia bogăţia cunoştinţelor i-a întipărit pe chip pecetea distincţiei erudite.

Şi acum să privim fotografia în care Leonte Răutu, peste 30 de ani, mai precis în februarie 1980, este decorat de Nicolae Ceauşescu cu ordinul „Steaua RSR“. Zvelteţea trăsăturilor i s-a topit sub cutele unei grăsimi faciale care se revărsă peste tot, prelingîndu-se dincolo de bărbie, în punga diformă a unei guşe masive, ce atîrnă inestetic precum colanul de piele înnodurată a unui gît de curcan. Umerii căzuţi şi ceafa înclinată îi dau profilul servil al unei bătrîn obosit care pare să-şi folosească puţinele puteri pentru a întinde mîna către mîna cu care dictatorul îl decorează. Obrajii căzuţi şi pielea adunată în falduri de o impudică opulenţă nu mai poate salva aparenţele: un ghiuj decrepit căruia viaţa în lux i-a şters orice muchie de ţinută masculină, punîndu-i în loc moliciunea amorfă a unei fiinţe terminate.

Cazul lui nu e singular. Cam toţi liderii comunişti s-au veştejit la fel, neştiind de fapt să îmbătrînească frumos. S-au lăsat cotropiţi de stigmatul obişnuit al vieţii în huzur: un facies înecat în grăsime, un spate înclinat strategic şi o burtă greu de ascuns sub acoperămîntul hainei de protocol. Dărăpănarea fizică pe care Răutu o arată în această fotografie nu face decît să-i însoţească declinul politic: sfîrşit fizic, Răutu era sfîrşit şi sub unghi politic. Din 1981, anul cînd Răutu cade în dizgraţie, şi pînă în 1993, cînd moare, viaţa îi va fi o lungă aşteptare plină de ciudă: aşteptarea de a-l vedea mort pe Ceauşescu. Că s-a bucurat atunci cînd a văzut la televizor procesul şi execuţia dictatorului e neîndoielnic, numai că mulţumirea umană de a-şi vedea adversarul omorît nu putea compensa decepţia de fond pe care i-o provocase lovitura de stat din decembrie 1989: o eră se încheia şi o dată cu ea şi iluzia comunismului providenţial. Indirect, Răutu avea parte de o pedeapsă cu mult mai aspră decît cea pe care ar fi primit-o în cazul unei eventuale judecări politice: pedeapsa morală de a vedea cum regimul pe care îl instaurase se prăbuşea, dar un regim pe care îl considerase etern şi absolut justificat, şi de care acum vedea cum se alege praful. Oricît de cinic va fi fost Leonte Răutu în cei trei ani cît a mai trăit după 1989, oricît de abil va fi fost în arta de a-şi ascunde dezamăgirile, nu trebuie să ne îndoim că pe dinăuntru drama lui a fost enormă. Şi chiar dacă pentru el singurul lucru care mai conta era să lase impresia că schimbările politice nu-l afectau, căci niciodată nu şi-a exprimat vreun regret sau vreo urmă de căinţă, putem fi siguri că, lăuntric, el a murit o dată cu decembrie 1989. Exact acelaşi lucru s-a întîmplat cu supravieţuitorii nepedepsiţi din rîndul celor care au purtat răspunderea comunismului. Chiar dacă nu au fost judecaţi vreodată, pe dinăuntru ei au primit judecata indirectă a verdictului istoric: dispariţia comunismului. După deces, Leonte Răutu a fost incinerat la crematoriul „Cenuşa“, iar în timpul ceremoniei, în mod incredibil, s-a cîntat „Internaţionala“. Dacă nu credem că există o dreptate imanentă în mersul istoriei, atunci Internaţionala lui Leonte Răutu n-a fost incinerată odată cu trupul lui.

Meritul lui Vladimir Tismăneanu este că, punîndu-ne la îndemînă portretul şi biografia lui, a înlesnit dreptatea istoriei, scriind alături de Cristian Vasile o carte în rîndurile căreia malignitatea lui Răutu e surprinsă din toate unghiurile. „În concluzie, ar trebui spus despre Leonte Răutu că a fost prin excelenţă un mare maestru al supravieţuirii oportuniste şi conformiste. În comparaţie cu un Iosif Chişinevschi, care a fost un om al convingerilor rigide, simple şi inflexibile, cu un Gogu Rădulescu, care a avut romantismul lui din tinereţe, cu un Valter Roman care sigur şi-a riscat la un moment dat viaţa mergînd înainte cu ideile sale, Leonte Răutu a fost un posedat cinic, un supravieţuitor demonic, un acrobat perfect al unei ideologii nihiliste.“ (p. 132)

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: