H.-R. Patapievici, la despărţirea de un drept: Leszek Kołakowski (EvZ)

Era alături de noi de atâta timp, fusese prezent în atâtea din dezbaterile  cruciale ale secolului XX, devenise de atâtea ori purtătorul de cuvânt  spontan al binelui şi al adevărului, încât mi se părea că Leszek  Kołakowski este etern şi avea să fie cu noi pentru totdeauna, aşa cum  sunt adevărul şi binele.

Cumva, mi se părea improbabil să nu ne supravieţuiască, tuturor.  Întrucât mă priveşte, prin opera şi viaţa sa, el făcea parte, în panteonul  meu personal, dintre acei oameni care, prin simpla lor existenţă, fac ca lumea, în ciuda tuturor nedreptăţilor, să nu fie o doar o vale a plângerii. Iar acum, în 17 iulie (o vineri), a murit.

A murit unul dintre cei mai extraordinari şi mai minunaţi oameni ai celui mai întunecat secol din istorie. Sfinţii sunt solul pe care se ridică bisericile. Eroii sunt pământul pe care se delimitează, între ele, statele. Patrioţii sunt rădăcinile neamurilor lor. Iar oamenii de caracter sunt coloana vertebrală a fiecărei istorii naţionale. Fără sfinţi nu există biserici, fără eroi nu există state, fără patrioţi nu există popoare, iar fără oameni de caracter nu există istorie.

Există o legitimitate a lumii, care ţine de valoarea oamenilor care au dat un sens lucrurilor bune din ea. Doar cu Nero, Roma ar fi intolerabilă: cu Marcus Aurelius, ea devine ceva demn de respect. Prin oameni ca bunul nostru Marc, faptul de a fi roman (civis romanus sum!) a devenit unul din numele date, în istorie, demnităţii umane.

Cum ar fi fost lumea noastră fără bunătatea lui Buddha, rectitudinea lui Confucius, monoteismul lui Akhnaton ori predica de pe Muntele Măslinilor? În fond, în afara lui Dumnezeu, istoria nu are altă justificare în afara existenţei acestor drepţi, ai tuturor popoarelor. Ei sunt martorii esenţiali, ei sunt sarea pământului. Fără ei, nici unul dintre noi nu ar putea rezista, atunci când totul, semenii, ţara, familia, îl abandonează.

Cine stătea lângă Corneliu Coposu, când semenii săi îl aruncaseră în temniţă şi îi interziseseră lumina soarelui? Cine stătea lângă Elisabeta Rizea, când semenii săi o spânzurau de păr? Cine stătea alături de Doina Cornea, când toţi apropiaţii o abandonaseră în mâinile persecutorilor săi? Cine era îndurerat, lângă el, atunci când Gheorghe Brătianu era asasinat la Sighet? În fiecare din cazuri, răspunsul este diferit, iar natura celor care se află cu noi este şi ea diferită.

Cu noi, dincolo de conştiinţa noastră, se află mereu Hristos. Dar în interiorul conştiinţei noastre şi prin intermediul ei, în ajutorul nostru şi cu noi se află cei care ilustrează ce e mai bun în om şi în umanitate: aceştia sunt drepţii tuturor popoarelor. Când suntem în mâinile călăilor, nu ne dezicem de om datorită prezenţei în sufletul nostru a acestor drepţi. Ei bine, un astfel de om a fost pentru mine Leszek Kołakowski.

Leszek Kolakowski

Leszek Kolakowski

Asemenea lui Karl Popper, asemenea lui Ludwig von Mises, asemenea lui Pierre Duhem (între moderni), Leszek Kołakowski a fost unul dintre drepţii la gândirea şi argumentele cărora recurg ori de câte ori mă găsesc în cumpănă. Exemplul lor, când disper, mă întăreşte. Realizările lor, când mă dezgust de ale mele, mă stimulează. Raţionamentele lor riguroase, când mă rătăcesc în lipsa de onestitate a raţionamentelor altora, mă repune pe calea cea dreaptă. Onestitatea lor indefectibilă, prin contrast cu dezmăţul moral al contemporanilor, mă reconfortează.
Cât timp au existat oameni ca ei şi continuă să existe, nimic nu este cu adevărat pierdut, nici pentru indivizi, nici pentru popoare, nici pentru civilizaţie! Norocul culturilor este apariţia continuă şi existenţa unor astfel de oameni. E drept că, prin moartea lor, toţi oamenii care cred în idealuri şi standarde intelectuale şi morale înalte (şi inalterabile) pierd enorm. Dar prezenţa lor în lume nu se încheie prin moartea lor. Prin operele lor intelectuale şi prin exemplul lor moral, se câştigă, pentru urmaşi, posibilitatea unui viitor al umanităţii după chipul şi asemănarea lor.

Evul Mediu nu va mai putea fi niciodată ignorat şi răstălmăcit, în ştiinţe, după Pierre Duhem. După Ludwig von Mises, socialismul economic nu îşi va mai putea niciodată clama cu neruşinare soluţiile, cum a făcut-o până la critica sa devastatoare, ci o va face după el numai în mod mascat, pretinzând că este altceva decât este şi susţinând că face altceva decât face (vezi evoluţia termenului „liberalism” în Statele Unite).

Pretenţiile de profunzime ale trăncănelii filosofice (în special germane) nu vor mai îndrăzni niciodată să se afirme cu neruşinarea cu care s-au afirmat înainte de critica făcută de Karl Popper „filosofiei oraculare”. În fine, marxismul şi marxismele (imaginare ori ba) nu vor mai fi niciodată ce au fost înainte ca Leszek Kołakowski să fi scris şi publicat capodopera sa absolută, Principalele curente ale marxismului (3 volume: primul a apărut deja, la Editura Curtea Veche; următorul va apărea la sfârşitul acestui an, iar ultimul, niciodată apărut în Franţa – de ruşine – , va apărea la noi în 2010).
Contribuind la restabilirea adevărului, drepţii popoarelor fac posibilă în continuare căutarea lui dezinteresată şi ne inspiră nouă, tuturor, curajul de a-l rosti întreg, în ciuda dorinţei puternicilor zilei de a-l avea la dispoziţie pe bucăţele şi numai în folosul lor. Deşi nici unul dintre noi nu poate atinge geniul realizărilor lor, existenţa lor este o încurajare că viaţa merită trăită, că viaţa în istorie nu este întotdeauna un infern, că istoria poate avea un sens, că binele nu este condamnat să dispară, iar omul care vrea să facă binele nu este nici prost, nici fraier, nici cu adevărat singur.

Omul care vrea să facă binele îi are de partea lui pe Larii şi Penaţii bunătăţii pe lumea aceasta – pe drepţii tuturor popoarelor. Între ei, pe Leszek Kołakowski, despre care Tony Judt (un alt drept care se pregăteşte să moară) spunea: „Opera lui rămâne o dovadă a cuprinderii intelectuale şi a angajamentului moral de neatins, la care ajunsese intelighenţia central-europeană a secolului al XX-lea. Kołakowski este ultimul din specia sa; nu vom mai vedea prea curând unul ca el”.

Cuvinte definitive, la care nu mai este nimic de adăugat. Decât poate acest lucru: dacă este o dezonoare pentru Rusia că unul dintre tiranii cei mai sângeroşi pe care i-a cunoscut istoria vorbea ruseşte, este o onoare pentru Polonia că antidotul intelectual la beţia marxistă a fost găsit şi rostit în limba poloneză.

Când s-a născut Leszek Kołakowski, în 1927, Stalin era deja la putere de 5 ani. Era prea ignar ca să fi aflat vreodată de această frază împotriva lui Napoleon, scrisă de Chateaubriand într-un articol din 1807: „Zadarnic huzureşte Nero, Tacit s-a născut în imperiu”. I se potriveşte de minune. Degeaba huzurea criminalul: istoricul capabil să înfrângă intelectual teoriile în numele cărora el se pregătea să ucidă zeci de milioane de oameni tocmai se năştea în Polonia, la Radom. Tacit-ul modern se născuse: memoria Nero-ului modern era deja condamnată.

Comments are closed.

%d bloggers like this: