Centenar Noica: Un Hegel pentru sufletul nostru

O lamurire bibliografica si o incursiune autobiografica

Eseul  de mai jos a apărut în revista Amfiteatru în luna august 1980. L-am rugat pe Bogdan Cristian Iacob să-l regăsească, să-l citească şi să-mi spună ce crede: ar merge să fie republicat acum?  Mai cu seamă că este vorba de centenarul Noica, că textul meu ar putea să fie datat etc.  Răspunsul său a fost extrem de încurajator, chiar entuziast: „Mă întreb câţi în România scriau (sau aveau curajul să scrie) despre ‘atentatele la integritatea subiectivităţii, ‘manual al salvării particularităţii, a diferenţei şi alterităţii în faţa tendinţelor dominatoare (totalitare) ale unui universal pe cât de ambiţios pe atât de trainic’, ‘instituirea unui universal devorant ca încununare a aventurilor conştiinţei, în genul acelei faimoase identificări a istoriei universale cu tribunalul suprem’ sau ‘universalul nu îşi câştigă subiectivitatea decât prin multiplicarea gradului de adevăr imanent fiecărei conştiinţe individuale, prin anihilarea parcelărilor degradante’.”  Sa spun aici doar ca fara decizia lui Stelian Motiu, redactorul-sef al revistelor Viata Studenteasca si Amfiteatru, acest articol, diferit ca stil si referinte de ceea ce se practica in stiintele sociale din epoca,  nu avea cum sa vada lumina tiparului.

N-am pretins absolut niciodata ca as fi fost disident.  Am scris pe larg si cu deplina admiratie despre cei care au infruntat sistemul. Am tradus in engleza  si am prefatat eseul lui Dorin Tudoran Frig sau frica, am prefatat volumul Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere intr-o tara ocupata de Dan Petrescu si Liviu Cangeopol. Am transmis, incepand din februarie 1983, aproape saptamanal, texte anticomuniste la Europa Libera, insistand pe ideile disidentei est si central europene.  Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre conditiile de supravietuire intelectuala intr-un sistem ideocratic sufocant si tot mai absurd. Despre cum putea fi citit Hegel in acei ani. Despre cum Hegel putea deveni un ganditor subversiv (nu in lectura mea, ci in aceea a lui Constantin Noica).  La urma urmelor, datorita acelei carti (de fapt datorita unui manuscris) fusesera arestati atitia carturari,  primind sentinte ce adunau sute de ani de inchisoare…  Orice ar spune unii si altii, regimului ii pasa de felul cum erau cititi Hegel si Marx.  Gandirea disidenta est europeana include paginile despre Hegel datorate lui Kolakowski, lui Agnes Heller, chiar lui Slavoj Zizek.  In dosarul de securitate al lui C. Noica apar denunturi legate de ideea lui Petru Cretia (pe atunci cercetator la Institutul de Filosofie al Academiei)  ca ar trebui traduse texte de Marcuse si Fromm.  In propriul meu dosar exista delatiuni care ma acuza, la sfarsitul anilor 70, ca incerc sa promovez filosofia Noii Stangi, “ostila ideilor sustinute de conducerea partidului”.  Unul dintre delatori este azi profesor de sociologie la “Spiru Haret”.

Despre rolul lui Stelian Motiu, eminamente benefic,  in acei ani tulburi si complicati,  sunt multi cei care ar avea ceva de spus (dincolo de destinele atat de diferite in anii post-decembristi):  Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici, M. N. Rusu, Sorin Rosca Stanescu, Dinu Flamand,  Grigore Arbore, Dan Pavel, Ioan Buduca, Octavian Stireanu, Ioan T. Morar, Traian Ungureanu, Andrei Corbea-Hoisie, Ion Cristoiu, Ioan Grosan, Solomon Marcus, Constanta Buzea, Razvan Theodorescu, spre a-i numi doar pe cativa.  Putea deveni un politruc odios, a preferat sa fie un spirit deschis. Imi amintesc cu cat umor ne povestea despre sedintele de marti, cand secretarul CC al PCR Dumitru Popescu “trasa sarcini”.  Se radea cu hohote in biroul lui Stelian Motiu.  A platit in final, dupa publicarea poemelor contestare ale Anei Blandiana: scos din functie, trimis disciplinar sa lucreze la “munca de jos”, la “Informatia Bucurestiului” (idem in cazul lui Sorin Rosca Stanescu).  Nu-mi fac decat o minima datorie scriind aceste lucruri. Nu discut aici ipostaza (penibila) a lui Motiu devenit jurnalist fesenist.  Stelian era un perestroikist sincer, il adora pe Iliescu. Voi povesti candva intalnirea noastra din februarie 1990, discutiile in contradictoriu purtate atunci…

Recitind recenzia-eseu pe marginea Povestirilor despre om de Constantin Noica (cartea va fi republicata  in toamna acestui an, cu prefata lui Sorin Lavric , in colectia “Zeitgeist” de la Humanitas) mi-am reconsiderat, volens nolens, propriul itinerar intelectual.  Citisem de-acum fragmentele aparute ca serial in Romania Literara,  eram eu insumi intr-o faza hegeliana, influentat mai ales de Kojeve.  Am retrăit acei ani, lecturile din Jaspers, Adorno, Cioran, Heidegger, Merleau-Ponty, Arendt, Koestler, Orwell, Djilas, Camus, Berdiaev, Aron, Monnerot, Castoriadis, Conquest, Soljeniţîn si Kolakowski, discutiile cu Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Adrian Rezus, Radu Bogdan, Radu Stern, Tita Chiper, Mariana Ioan, Dan Stanca, Florica si Tudor Jebeleanu, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Radu Ioanid, Alin Teodorescu, Mihai Milca, Calin Anastasiu, ascultarea febrilă a emisiunilor Monicăi Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, mi-am amintit de speranţele, iluziile şi dezamăgirile generaţiei mele. O generaţie marcată, nu o singură dată în chip tragic, de aventura Spiritului în Istorie despre care povesteşte atât de frumos şi de neliniştitor Constantin Noica. Nu stiam, atunci cand am scris randurile de mai jos, cati platisera cu ani grei de temnita simpla lectura a manuscrisului lui Noica.  Citisem cartea lui Cioran Histoire et utopie in care apare faimoasa Lettre a un ami lointain, trimisa lui Noica in 1957 si publicata in Nouvelle Revue Francaise (daca nu ma insel). Am stat de vorba dupa ani cu Alexandru Paleologu si cu Simina Mezincescu despre anchetele Securitatii, am citit cartea lui Stelian Tanase Anatomia mistificarii.  Iată aşadar eseul despre Hegelul lui Noica, un Hegel care sfida totalitatea apocrifa a unui sistem intemeiat pe opusul adevarului.  Public textul fără nici o modificare, aşa cum a apărut atunci, în plină dictatură comunistă, cu un an înaintea plecării mele definitive din ţară. Mai este un text neo-marxist? Ori se poate vorbi de-acum despre post-marxism? Daca m-am vindecat de marxism, acest lucru s-a petrecut, neindoios, si datorita acestei lucrari cu un destin intr-adevar aparte. Aşa gândeam atunci despre cartea lui Noica, aşa gîndesc şi acum. (Washington, D.C, iulie 2009)

Un Hegel pentru sufletul nostru

de Vladimir Tismaneanu

Autorul Despărţirii de Goethe ne propune o iniţiere în Hegel şi anume o incursiune, în cel puţin două chipuri, prin acel labirint al căutărilor metafizice, acel edificiu suprem al filosofiei occidentale care este Fenomenologia spiritului. Nu este un Hegel universitar cel pe care îl are Noica în vedere, dupa cum nici tonul „exegetului” (deliberat folosim ghilimele) nu abdică vreun moment ispitei magistrale. Dimpotrivă, gândul se derulează firesc, ne atrage şi ne face complici, gândul lui Hegel şi cel al comentatorului său, inextricabil împletite, indisociabil conjugate sub semnul căutării acelui adevăr deopotrivă accesibil şi insondabil al existentului uman. Hegel făcea prin opera sa capitală – căci asemeni lui Marx, Noica vede în Fenomenologie o culme a idealismului absolut – o breşă în sistemele dominante de gândire, aşează subiectul în centrul investigaţiei metafizice, îl sustragea determinaţiilor abstracte odată cu înţelegerea faptului că universalul necondiţionat nu poate fi altceva decât infinită expansiune a sufletului nostru. Iar cartea sa cea mare, grandioasa sa plăsmuire, prinde fiinţa întocmai unei Cărţi a omului, „una pe care o citim, pe neştiute, statornic”.

Sunt neobişnuite întâmplările conştiinţei întrucât neobişnuit este însuşi destinul acestei specii umane, lipsită de predestinare şi frustrată de providenţă, expuse unui risc perpetuu care, fireşte, nu este decât celălalt nume al libertăţii sale. Sarabanda triadelor dialectice, prilejul unei secrete jubilaţii a filosofului german, ascunde astfel lanţul de peripeţii trăite de raţiune, înaintarea acesteia prin lumea îndoielii si a strădaniilor, obsesia ei de a deveni una cu lumea, de a accede de la privilegiata reconciliere (Versöhnung) dintre spirit şi univers, căci ea „observă în afară şi nu capată legi sigure, se observă pe sine şi capată legi atât de sigure încât sunt goale, se caută zadarnic pe sine în tiparele trupului şi în circumvoluţiunile creierului, apoi iese în larg să pună ordine în lume şi aduce haosul”. Ori poate că acest haos nu este decât imaginea trunchiată pe care şi-o făureşte conştiinţa de sine, victimă a propriei sale mărginiri, despre un proiect care, pe scară infinită a istoriei – şi aceasta este cea pe care o evocă Hegel – se identifică tocmai cu şansa emancipatoare a subiectului, cu imprescriptibilul său drept la gândire suverană şi deci la libertate. Deoarece, după atâtea atentate mai mult sau mai puţin mascate la integritatea subiectivităţii – atât în plan conceptual, cât şi în plan ontic -, este în fine cazul ca accentul să cadă pe individ, adevărata întruchipare a obiectului cugetării. Nu o gnoseologie descărnată dă astfel masură gândului hegelian, după cum nu un speculativism logic, întristător de arid, este cel pe care îl propune lectura umanistă a lui Constantin Noica. Aflat pe acea platformă de comprehensiune de unde devine posibilă înţelegerea faptului că „orice îndepărtare de real umileşte” (Walter Benjamin), gânditorul român, în a cărui operă seninătatea şi luciditatea se logodesc sub semnul unei specifice îngrijorări – ajunge să descifreze în Fenomenologie, dincolo de cartea peripeţiilor cugetului, a celor ce se îngemăneaza dialectic şi sunt încarnate în figurile istoricităţii, nivelul de maximă autenticitate al „peripeţiilor adevărate din fiecare conştiinţă individuală”. Va fi fiind acesta o interpretare mulţumitoare pentru un ştiut gen de încruntată şi nu arareori dispreţuitoare exegeză pe care preferăm a o numi „academistă”? În fond, acest lucru importă prea puţin dacă avem în vedere miza reală a pledoariei metafizice intreprinsă de Noica, după cum, captivaţi de impecabila rigoare logică şi estetică a demonstraţiei sale, suntem tentaţi să ne întrebăm dacă nu o asemenea abordare, oricât de temerară, înrădăcinată însă în subiect şi orientată mereu spre subiect, descrie în chipul cel mai fericit tipul de filosofare de care are nevoie omul acestui sfârşit de veac şi de mileniu.

Efortul lui Noica tinde spre a elimina un anumit gen de indiferenţă speculativă, spre a submina barierele impuse de un lexic veleitar constituit într-un orgolios registru cu pretenţii de autonomie absolută – mai mult, intenţia sa mărturisită este de a face al nostru ceea ce a fost gîndit spre a fi al nostru, reliefând substratul uman al categoriilor dialecticii, faptul că zămsilirea şi eterna lor luptă oglindesc, în chip transfigurat, mai exact spus sublimat, suferinţa şi tensiunile umanului. Tocmai acesta este raţiunea pentru care Fenomenologia, manual al salvării particularităţii, a diferenţei şi alterităţii în faţa tendinţelor dominatoare (totalitare) ale unui universal pe cât de ambiţios pe atât de trainic, este deopotrivă o carte necesară şi primejdioasă. Primejdioasă îndeosebi dacă o ignori; sau, dacă citind-o, te mulţumeşti cu una sau alta dintre posibilităţile deschise, accepţi să priveşti ca legitimă doar una din treptele invocate, uitând, din grabă, din entuziasm sau din neputinţă, că numai în întreg poate fi dezlegat misterul părţilor: „Dacă nu citeşti cartea, atunci rişti s-o scrii, într-un fel adică să desfăşori traiectoria vieţii proprii de conştiinţă potrivit unora sau altora dintre capitolele ei”.

S-ar putea spune, într-un anumit sens, că Noica nu este un hegelian, însă afirmaţia ar fi uşor infirmată chiar de anumite confesiuni ale gânditorului: căci problema care se pune aici nu este de a adera la sistemul hegelian ca atare şi cu atât mai puţin de a îmbrăţişa visul său universalist, despoticul panlogism, ci de a distinge în Hegel, cel din Fenomenologie, pe filosoful condiţiei umane, gânditorul care, mai mult decât oricare altul, a intuit funcţia pozitivă a negativului şi a izbut să proiecteze căile prin care Raţiunea, în expansiunea-i planetară, parvine la a se confunda cu lumea, se realizează asadar în Istorie. Hegel devine astfel filosoful veacului acesta, un veac al dramelor, al himerelor şi al sfâşierilor necontenite, al asteptărilor febrile şi al redempţiunilor eşuate, al speranţei absolute şi al luptei totale. Iar personificarea conceptuală cea mai veridică a atâtor iluzii, căutări şi obsesii, a acestei Schnsucht nach dem Ganz – Anderen (Max Horkheimer) o reprezintă categoria conştiinţei nefericite, rezultată din interiorizarea lecţiei batăliei pe viaţă şi pe moarte dintre stăpân şi sclav, când „muncitorul nu mai are nevoie de recunoaşterea din afară: el însuşi va rezolva conştiinţa mai bună”. Disoluţia universalităţii apocrife, a falsei totalităţi înglobante, deziderat împărtăşit deopotrivă de tânărul Lukács, cel din Istorie şi conştiinţa de clasă (1923) ca şi de Heidegger – raporturile dintre aceste două direcţii au fost convingător subliniate de Lucien Goldmann -, este de neconceput în absenţa unei negativităţi proiective, figură a insatisfacţiei constructive în raport cu un real detestat, căruia i se discern viciile şi abdicările şi căruia îi este contrapusă speranţa conţinută în actul particularităţii autentice. Disociaţiile fine propuse de Noica, justificate etimologic şi cu valenţe euristice în plan epistemologic, vizează astfel transcendarea negativităţii de plano, abandonarea opticii utopice (ori anarhice) a rupturii totale şi introducerea unei perspective esenţial dialectică, deci o mlădiere a conceptului însuşi al negaţiei: „Ceea ce nu acceptă aci conştiinţa este negaţia doar negativă, negaţia refuz, retragerea în sine. Pozitivă în schimb ar fi negaţia tăgadă – am spune negaţia lui ‚ba’ – iar libertatea pe care a atins-o conştiinţa de sine vrea să săvârşească ceva, nu refuzând totul, ci tăgăduind totul”.

Impulsul teleologic care animă derularea Fenomenologiei nu poate funcţiona asemeni unei cauţiuni pentru instituirea unui universal devorant ca încununare a aventurilor conştiinţei, în genul acelei faimoase identificări a istoriei universale cu tribunalul suprem. Nu ne aflăm încă în Filosofia istoriei, dar viclenia raţiunii nu s-a manifestat încă pe deplin. Asemeni vieţii, asemeni istoriei, sistemul gândirii, gândirea sistemului sunt deschise, aşteaptă noi motive, noi suferinţe şi noi izbăviri – „Dacă vreţi, omul pornise la vânătoare de universaluri şi le adulmeca rând pe rând: universalul conştiinţei, al conştiinţei de sine, al raţiunii. Acum universalul porneşte la vânătoare de oameni”. Rămâne însă certitudinea victorioasă asupra atâtor chinuitoare îndoieli, că adevărul lumii depinde de adevărul nostru uman, sau, cu alte cuvinte, că libertatea lumii atârnă ea însăşi de libertatea fiecărui subiect. Deoarece, la scara istoriei umane, universalul nu îşi câştigă subiectivitatea decât prin multiplicarea gradului de adevăr imanent fiecărei conştiinţe individuale, prin anihilarea parcelărilor degradante, aşadar a acelor înstrăinări tragice pe care le denunţa tânărul Marx când se străduia în Manuscrise să afle taina Fenomenologiei. Aducându-l pe Hegel în sufletele noastre, obligându-ne să ne recunoaştem în el, răspunzând misiunii catharctice a metafizicii, Constantin Noica a scris o carte tulburător de contemporană, pe care, spre a-l parafraza, nu o vom putea ignora nepedepsiţi.

Comments are closed.

%d bloggers like this: