Georg Lukacs, Scoala de la Frankfurt si problema convertirii

Motto: “Detractorii de meserie isi fac iluzia ca aureola oamenilor poate fi taiata cu foarfecele ca parul” (Lucian Blaga, Aforisme, Ed. Humanitas, 2001, p. 81)

Atunci cand unii se ocupa cu scormonitul prin colectii de publicatii de mult uitate,  iar altii se autopropun drept drept  judecatori ai autenticitatii apostaziilor selectate cu mare grija, uitand ca in afara de un Mircea Flonta ori de regretatul Alexandru Valentin, n-au fost multi “dascali de materialism dialectic” care sa rupa public cu trecutul lor, chestiunea convertirii este intr-adevar una ce tine de filosofia morala si politica, de intemeierea unei culturi a memoriei si a decentei. Iata un text semnat CIB si publicat pe blogul lui Cristian Preda. Dincolo de persoana si evolutia mea, textul mi se pare ca deblocheaza discutia si o aduce in zona analizei lucide, informate si apta de abordari comparative in planul istoriei ideilor.  Cum au ajuns Kolakowski, Michnik, Haraszti, Modzelewski, Pomian, Bence, Kis etc din marxisti critici anti-marxisti?  Care era statutul marxismului critic in Romania lui Ceausescu? In revista Studii si materiale de istorie contemporana (SMIC) publicata de Institutul de Istorie “N. Iorga” al Academiei Romane, va apare un text importat pe acest subiect.  Este vorba de recenzia-eseu scrisa de regretatul Mihai Botez (matematician, futurolog, disident in epoca Ceausescu, ulterior, dupa 1990,  ambasador la ONU si apoi la Washington, decedat in 1995)  la cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology: The Poverty of Utopia” (New York and London: Routledge, 1988), trad. rom. de Laura Lipovan la Polirom .  Textul lui Mihai Botez a aparut in revista trimestriala Agora publicata in SUA sub conducerea dlui Dorin Tudoran.

Pentru cititorii mai tineri, merita sa amintesc ca lucrarea lui Georg Lukacs, “Geschichte und Klassenbewusstsein” —Istorie si constiinta de clasa (1923), una din acele livres maudits din istoria radicalismului de stanga al secolului XX, era tinuta la fondul secret (Serviciul de Documentare Universitara-SDU) de la Biblioteca Centrala Universitara (BCU) din Bucuresti. Eu am citit-o acolo, cu infrigurata pasiune, cand aveam 20 de ani, in traducerea franceza de la Editions de Minuit, cu prefata marxistului heideggerian francez originar din Grecia, Kostas Axelos. Am obtinut permisiunea sa o citesc datorita unei recomandari semnata de indrumatorul meu stiintific din epoca, conferentiarul de sociologia educatiei Aculin Cazacu.  Poate ca unii colegii mei de an (Calin Anastasiu, Alin Teodorescu, George Voicu, Cornel Codita, Mariana Ioana, Nadia Badrus) isi mai amintesc lucrarea pe care am prezentat-o atunci despre “Lukacs, Rosa Luxemburg si problema revolutiei”.  De ce ma interesa Lukacs atat de mult?  Pentru ca aflasem, din studiile publicate de N. Tertulian, ca ganditorul care pornise ca discipol al lui Paul Natorp si al lui Max Weber, cel care fusese marea promisiune a filosofiei neo-kantiene, se convertise la marxism in 1918. Sau cum spunea atat de impresionant Agnes Heller: “Lukacs s-a ales pe sine ca marxist“.  Aceasta a fost convertirea lui Georg von Lukacs devenit dialecticianul en titre al marxismului revolutionar, fondatorul de fapt a ceea ce avea sa se inchege drept marxism occidental, opusul marxismului sovietic. Era marxismul (ori mai exact spus hegeliano-marxismul) ereticilor, al perdantilor, al indragostitilor de utopie (ca opus al ideologiei), al unui radicalism care nu uita omul, caruia ii pasa de supliciile subiectivitatii.

Teza mea doctorat, sustinuta in 1980, despre acest marxism vorbeste.  Trebuia sa apara in colectia “Idei Contemporane”, am plecat din tara in 1981, n-a mai fost sa fie.  Acum cativa ani, am vorbit cu Mihaela Miroiu si Adrian Miroiu sa o public, fara absolut nici o modificare, eventual cu o prefata semnata de Adrian. Sper sa se intample si acest lucru. In fine, toate la timpul lor…

Voiam sa citesc textele interzise din Lukacs, Ernst Bloch, Karl Korsch, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno, Rosa Luxemburg (despre care a scris un studiu esential Hannah Arendt). Voiam se pricep de ce-ul naufragiului utopiei.  Il citeam pe Antonio Gramsci in editia romaneasca, publicata cu prefata lui Pavel Apostol.  Aveam sa aflu dupa ani de zile ca acest ganditor, fost detinut politic, il denuntase candva pe Lucian Blaga, ca a fost in anii 70 un delator ordinar.  Cititi dosarul intocmit de Dorli Blaga, fiica poetului si sotia lui Tudor Bugnariu, unul dintre putinii marxisti romani de reala calitate etica, Prietenii, medalii cu doua fete: Tudor Bugnariu sau tradarea prieteniilor in sistemele totalitare” aparut in excelenta revista clujeana Apostrof, condusa de Marta Petreu (Anul XII bis, Nr. 3, 143, 2002). Indraznesc sa preiau aici motto-ul ales de fiica marelui poet pentru acel text scris cu o imensa durere.

Voiam sa-l citesc pe Karl Mannheim, despre care am aflat abia acum ca a fost prieten cu T. S. Eliot. Stiam deci ca Lukacs a fost apropiat de Thomas Mann, stiam ca el fusese prototipul personajului Leo Naphta, calugarul mistic-revolutionar, din cartea mea favorita, “Der Zauberberg” (am invatat germana ca sa-i citesc pe Nietzsche si pe Thomas Mann in original).  Am citit “Muntele vrajit” de cateva ori: mai intai in romana, apoi in germana si engleza (discut cartea adeseori cu studentii mei aici, la University of Maryland).   Am citit apoi cartea  lui Adorno si Horkheimer despre dialectica iluminismului.  L-am citit si citat pe Erich Fromm cu a lucrare capitala “Escape from Freedom“, aparuta si sub titlul “The Fear of Freedom”. Ii citeam pe Koestler, pe Souvarine,  pe Orwell.  Tot atatea istorii ale apostaziei.

Cand descopar acum atatea stupiditati proferate  pe un ton de-o aroganta fara margini despre aventura intelectuala a marxismului critic, cand ma intalnesc cu procurorii autodesemnati care imi si ne dau note bune/rele la purtare utilizand lexicul lui Fadeiev denuntand intelectualii vestici (“pupini” de pilda, imi suna ca un ecou post-modern al “viperelor lubrice” de odinioara)  imi vine in minte titlul celebrului pamflet scris de Petru Dumitriu cu putin inaintea evadarii din “lagarul socialist”, acel indemn adresat jandarmului pseudo-intelectual Eugen BarbuCaliban, du-te la scoala!

VLADIMIR TISMANEANU

O intrebare ce nu s-a pus pe forum: Convertire de la ce?

de CIB

De peste doua decenii Vladimir Tismaneanu este apropiat de valorile liberalismului politic si economic. Acest lucru a avut loc in urma unei convertiri ale carei detalii au fost date de acesta in numeroase interventii academice si jurnalistice. Inclusiv citatele in chestiune, pe care profesorul de la Maryland le-a regretat public. Evident ca de la puritanii anticomunisti sau pentru condotierii fara ideologie nu se poate cere prea multa sedimentare a lecturii (sau prea multa lectura chiar).

S-a invocat aici spre sustinere-si pe buna dreptate-convertirea intelectualilor occidentali sedusi la un moment dat de marxismul ortodox sau chiar de marxism-leninism. S-a vorbit mai putin de trecutul ancorat in maosim ingenuu al multor grei din politica europeana (Barrosso, Jospin etc). Insa nu s-a vorbit despre faptul ca Tismaneanu nu s-a convertit la liberalism de la national-Stalinism-adica fata reala a experientei ‘comuniste’ din Romania-ci de la un filon de marxism critic si de la contributii ale Scolii de la Frankfurt care erau total incompatibile cu national-stalinismul. Orice minte alfabetizata in istoria gandirii politice nu va gasi in aceste curente decat opusul autoritarismului, alienarii, anomiei, exploatarii si crimei politice care pot fi gasite abundent in istoria national-stalinismului din Europa de Est.

Deprimanta nu este doar ignoranta cu care marxismul critic si Scoala de Frankfurt sunt asociate ‘comunismului’ (asta e, in Romania credem cu mandrie ca realitatea poate fi inteleasa doar citind pe spectrul HayekGiddens), ci mai ales ca cineva trebuie , in aceasta atmosfera aproape mccarthy-ista, sa se simta obligat sa se justifice la infinit pentru ca a luat in serios imperativul eruditiei politice si al cautarii libertatii autentice si in alte locuri decat in Burke sau in Scoala Austriaca. Tismaneanu a inceput aceasta cautare in ceea ce a dat stanga mai bun si, alaturi de alte minti briliante-si din pacate pentru viitorul unei stangi antiautoritare romanesti care a inceput in sfarsit si din fericire sa se contureze- a ajuns sa ramana in biblioteca liberala. Daca in cursul acestor cautari acest marxolog stralucit a reprodus intrumental citate din discursul ‘documentelor de partid’, actul trebuie inteles in cadrele unui context istoric in care era imposibil sa faci cercetare pe filosofia politica scrisa dupa momentul Marx fara sa accepti umilitorul act de concesie discursiva formala unui regim care nici macar nu a permis studiul la liber a tanarului Marx sau a multor interventii ne-leniniste/staliniste elementare (Cat ar fi rezistat baza normativa a national-stalinismului sultanizat unui examen facut de Walter Benjamin?).

Putea Vladimir Tismaneanu sa isi foloseasca instrumentarul de teorie critica pentru a ataca deschis regimul? Doar daca ar fi avut vocatia de intelectual kamikaze, lucru ce nu ar fi folosit nimanui. Un astfel de gest era posibil in conditiile existentei unui curent robust de critica de la stanga a sistemului care sa fi permis genul de actiune colectiva care ar fi dat eficienta unui astfel de gest. Mai trebuia apoi cel putin o bresa in regim. Ori, este bine stiut ca aceste conditii minimale nu erau intrunite in Romania epocii.

Asa ca nici nu vad de ce Vladimir Tismaneanu ar trebui sa-si faca o mea culpa fara sfarsit. Mai bine s-ar gandi sa dea la tipar a sa ‘Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt’, una din putinele contributii sistematice ale gandirii critice de stanga date de de o cultura atat de prolifica pe partea dreapta a istoriei ideilor. Si i-as sugera sa publice volumul cu citatele respective cu tot. Citate care pentru cei mai multi dintre cei ce l-am citit cu atentie si am ramas cu ceva din Lisa Wadeen (Ambiguities of Domination) nu ar fi mai mult decat reprezentarea simultana a brutalitatii autoritarismului stalinist si, prin adaugarea lor voit artificiala intr-un text de teorie critica, ar insemna exemple ale unui evident si sarcastic efort de subminare a bazei de idei ale aceleiasi hegemonii in limitele posibilului.

Episodul’ Cotidianul’ ar trebui sa prilejuiasca o dezbatere critica mai larga si fara cadere in pamflet despre tentatia spre integrism ideologic in istoria ideilor in Romania. Caci, pastrand proportiile evidente, ceea ce uneste integrismul national-stalinist de ieri si cel paleo- si neoconservator de astazi este esecul constituirii unui spatiu de dialog in care ideile stangii antiautoritare sa nu fie tratate doar cu ‘fise de internare’. Aici, in aceste ‘idei fara dialog’, e cu adevarat loc de mea culpa. In ce-i priveste pe mercenarii de tabloid si pe pamfletarii fara carte, nu cred ca merita sa le acordam mai mult de un indelung cascat.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: