Motto: “Poate ca aspectul cel mai frapant al posteritatii comuniste este inocentarea ideologiei si a partidelor care, in numele comunismului, au practicat ceea ce in cazul nazismului a fost denumit ‘crima impotriva umanitatii’. Incurajati de placida indiferenta a ‘maselor largi populare’, fostii comunisti, vechi tovarasi de drum sau oameni de convingere pur si simplu–revizionistii–isi articuleaza din ce in ce mai limpede un tip de discurs care fie separa net ideologia marxist-leninista de practica partidelor care s-au reclamat din ea, fie reabiliteaza insasi politica acestor partide”. (H.-R. Patapievici, “Politice”, Ed. Humanitas, 1996, p. 205).
Au trecut asadar sapte decenii de la Pactul Molotov-Ribbentrop. Nu a fost vorba atunci de un simplu calcul tactic din partea lui Stalin, ci de o strategie a complicitatii cu cealalta putere totalitara (Germania hitlerista) interesata in distrugerea lumii liberal-conservator-burgheze. Pactul de asa-zisa neagresiune dintre cei doi gangsteri era de fapt cadrul care consfintea revenirea la starea de jungla.
Dincolo de pasagere (si in fond normale) dezacorduri, dincolo de unele rabufniri polemice ce fac, voit ori nu, deliciul “canaliei de uliti”, sunt convins ca toti prietenii societatii deschise sustin spiritul Declaratiei de la Praga. Un document care proclama, fara urma de ambiguitate, faptul ca “ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanităţii”. O recunoastere a unui adevar care ii aduce in stare de apoplexie pe stangistii de ieri, de azi si de maine…
Nu a avut loc, din pacate, un Nurnberg al comunismului. Faptul este cat se poate de regretabil. Salut aici apelurile initate de Sorin Iliesiu si de reprezentantii unor organizatii civice pentru continuarea demersului de condamnare a crimelor comuniste, inclusiv recentul Apel pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop si a funestelor sale efecte. Salut efortul de salvare a memoriei reprezentat de cutremuratorul Memorial de la Sighet.
Crimele comunismului (leninism, stalinism, maoism, castro-guevarism), nu au fost mai putin monstruoase decat acelea ale nazismului. Nu exista un “comunism originar” cu propensiuni “umaniste”, nu exista un “bolsevism cu chip uman”. In numele acestei morbide utopii au fost exterminati peste 100 de milioane de oameni: crestini, mulsulmani, evrei, confucianisti, budisti. Au fost ucisi si persecutati credinciosi si atei, liberali, conservatori, social-democrati, anarhisti, monarhisti, teozofi, antropozofi, tarani care refuzau colectivizarea socialista, orice persoana care “in mod obiectiv” s-ar fi putut opune sistemului. Lupta anuntata de Lenin si Trotski, pe urmele lui Marx si Engels, impotriva “moralei pretotesti ” s-a tradus in bestiale perscutii impotriva preotilor reali. Dezumanizarea celui decretat drept “dusman al poporului”, reducerea sa la conditia de “reptila” ori “lipitoare”, mostenire iacobina, a fost substanta pseudo-legalitatii comuniste si naziste. Partidul decisese lichidarea “chiaburimii” drept clasa sociala, au urmat genocidul si stramutarile fortate. Dincolo de divergentele acute intre Robert Conquest, Richard Pipes, Alain Besancon si Martin Malia, pe de o parte, si scoala “revizionista”, pe de alta, reiese azi cat se poate de clar, pe baza documentelor de arhiva, ca sistemul bolsevic a fost unul al anihilarii oricarei oaze de autonomie. A se vedea in acest sens cartea lui Lynne Viola, figura importanta in dezbaterea amintita, din directia revizionista, profesoara la University of Toronto, “The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (Oxford University Press, 2007). Mieux vaut plus tard que jamais…
Religia, familia, scoala: toate trebuiau subsumate controlului constrangator al partidului/stat. Piata libera trebuia anihilata, fiind inlocuita de economia de comanda, de suprematia planului. Deopotriva in Germania nazista si in regimurile leniniste, stiinta devenea ideologie. Sub semnul unui pseudo-scientism dezlantuit, se inventau “fizica ariana” si “biologia materialist-dialectica”. Orice umbra de libertate, in orice domeniu, trebuia eradicata. In “The Great Terror” Robert Conquest aminteste fraza lui Nikolai Krilenko, comisarul poporului pentru justitie, insarcinat de Stalin sa inregimenteze “miscarea sahista”: “Sa aplicam fara sovaire lupta de clasa in domeniul sahului!”. Krilenko pierea el insusi in 1937. Acelasi Krilenko care cerea capetele “sabotorilor” la procesul nascocitului “Partid industrial”.
Bolsevismul, in oricare din incarnarile sale, a urmarit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetateanului si a spiritului civic, eliminarea oricarui “virus social”. In primul volum al “Arhipelagului Gulag”, Soljenitin il citeaza pe Lenin care in 1918 proclama drept obiectiv primordial “curatirea pamantului rusesc de toate insectele daunatoare”. Tot asa cum Hitler cerea eliminarea fizica a “verminei” evreiesti. Ambele sisteme au practicat exterminismul. In 1938, Andrei Visinski isi incheia unul dintre rechizitoriile urii cu cuvintele: “Cainii turbati sa fie impuscati pana la unul!” La fel urla procurorul nazist Roland Freisler cerand executarea celor implicati in complotul impotriva lui Hitler ori a fratilor Scholl. Oricine indraznea sa se indoiasca de omniscienta liderului devenea automat o “vipera lubrica” (expresia lui Aleksandr Fadeiev, presedintele Uniunii Scriitorilor sub Stalin, acea asociatie a “inginerilor sufletului”specializati in lasitate, turnatorii abjecte si ploconiri). De-kulakizarea (“dezchiaburirea) era prezentata drept deparazitarea corpului social. A se vedea cartea lui Eric Weitz, “A Century of Genocide: Utopia of Race and Nation” (Princeton University Press, 2003), indeosebi capitolul al doilea (“Nation, Race, and State Socialism: The Soviet Union under Lenin and Stalin”) si al treilea (“The Primacy of Race: Nazi Germany”).
Comunismul a insemnat domnia imposturii, asa cum o demonstreaza Sheila Fitzpatrick , profesoara de istorie rusa de la University of Chicago, intr-o recenta carte in care examineaza, intre altele, personajul Ostap Bender din romanele lui Ilf si Petrov. Nici o surpriza, asadar, ca vedem atata prospera impostura in lumea post-comunista: impostura sociala, academica, morala. Fosti delatori dand lectii celor pe care i-au turnat, fosti ofiteri de securitate perorand despre demnitatea nationala, fosti sicofanti ai dictaturii comentand cu aplomb situatia politica actuala ca invitati la cele mai populare talk-shows. Comunismul a insemnat domnia resentimentului, cum o demonstreaza Richard Pipes in cartile sale. S-ar putea scrie volume pe tema raportului dintre totalitarism si resentiment. Sa ne miram ca intalnim atata ura, atata invidie si atata resentiment in lumea post-comunista?
In ceea ce priveste cele doua personalitati care au simbolizat extremismul revolutionar in formele sale paroxistice, merita sa meditam la concluzia cartii istoricului John Lukacs, “June 1941: Hitler and Stalin” (Yale University Press. 2006)” : “At least two generations separate us now from these two men. We may now see Hitler and Stalin as men of a transitional century. More: their lives were part of the end of an era that lasted, by and large, from 1500 to 2000, the– so-called –Modern Age. Different as that was for Germany and for Russia, they represented their reactions against –again the so-called–Enlightenment, or call it the Age of Reason; more accurately: against the world of a bourgeois civilization that reached its peaks around the time they were born.” (pp. 144-45) Inclestarea mortala de dupa iunie 1941 dintre cei doi satrapi totalitari nu poate oculta afinitatile secrete dintre ideologiile si practicile lor.
Rosul afisat obsesiv de propaganda nazista nu era doar un imprumut simbolic de la comunisti. Facea parte dintr-o recuzita mitologica pe care cele doua miscari apocaliptic-redemptive, anti-crestine si de fapt neo-pagane, o venerau si o impartaseau: cultul martirilor-revolutionari, ideologia sangelui, si mitul sacrificiului pentru Cauza Suprema. Sunt lucruri demonstrate cu splendida, tulburatoare eruditie de Michael Burleigh in cartea sa “Sacred Causes”. Merita in egala masura citia antologia lui Eugen Negrici,”Poezia unei religii politice: Patru decenii de agitatie si propaganda”, in special capitolele “Martirii credintei” si “Omul Nou”. Scrie profesorul Negrici: “Dovedind ca ne cunoaste demonii, puterea (comunista-VT) a contat pe vanitate, resentimente si arghirofilie”. (p. 359)
In pofida afirmatiilor aiuritoare ale unor nostalgici marxisti, nu a existat nicaieri o formula democratica de comunism. De la Beijing la Praga, de la Hanoi la Bucuresti , scopurile si metodele au fost aceleasi. Cititi o istorie a comunismului in Mongolia si veti afla lucruri terifiante despre dictatura “Maresalului” Cioibalsan. Cititi o istorie a razboiului civil grec si veti vedea cum se nastea, in teritoriile controlate de comunisti, o “democratie populara”, adica o dictatura terorista (cu prelungiri, inclusiv show-trials si executii, in exilul din Europa de Est).
Ceea ce un Alain Badiou, impenitentul apologet d’antan al khmerilor rosii, glorifica acum drept “l’hypothese communiste” a avut de la inceput in codul sau genetic, in ceea ce un sociolog numea matricea sa paleo-simbolica, apoteoza violentei, dispretul pentru lege, ostilitatea fata de proprietatea privata si convingerea ca Istoria este de partea auto-desemnatilor salvatori ai umanitatii. Daca exista o ipoteza, pentru unii dintre noi exista si o concluzie, platita cu masacre, lagare de concentrare, deportari, persecutii: comunismul a fost un regim ilegitim si criminal oriunde a fost pus in “opera”.
Totalitarismul a fost o agresiune impotriva spiritului, o explozie de diabolica barbarie in plina modernitate. Totalitarismul a dorit sa reconstruiasca, oricare ar fi pretul, natura umana. S-a dorit o revolutie antropolologica. A sacralizat politicul, a inventat falsi zei si false religii si a diabolizat tot ceea ce tinea de firescul relatiilor umane. Lucru spus cat se poate de clar de un Albert Camus, de un Vasili Grossman, de un Soljenitin, de un Primo Levi, de o Nadejda Mandelstam ori de o Monica Lovinescu. Pana la judecata divina, exista justitia din aceasta lume. Daca nu aceea penala, pentru ca schioapata, macar cea morala. Pe care o construim noi insine.
PS. Iata doua recente contributii pe acest subiect.
Nazism si comunism, laolalta
de Adrian Cioflanca
Recent, pe 2 iulie a.c., Adunarea Parlamentara a OSCE a adoptat – cu o larga majoritate, surprinzatoare pentru aceasta organizatie complicata si divizata – rezolutia “Reunificarea Europei divizate: promovarea drepturilor omului si libertatilor civile in regiunea OSCE in secolul XXI”. Textul, care se alatura efortului Parlamentului privind recunoasterea zilei de 23 august, pune laolalta nazismul si stalinismul ca regimuri totalitare genocidare. Rezolutia noteaza ca “in secolul XX, tarile europene au cunoscut doua mari regimuri totalitare, nazismul si stalinismul, care au dus la genocid, incalcarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, crime de razboi, precum si crime impotriva umanitatii”. Adunarea recomanda continuare cercetarii stiintifice si cultivarea constiintei publice asupra totalitarismelor si a mostenirii acestora, condamna orice incercare de a infrumuseta, nega sau restaura trecutul totalitar, solicita deschiderea arhivelor, indeamna la combaterea xenofobiei si a nationalismului agresiv si cere guvernelor sa respecte drepturile omului chiar si in timpuri de criza.
Aceste nuante releva puncte de conflict politic si diferente de perspectiva academica. Fata de aceste declaratii, care pun pe acelasi plan nazismul si comunismul, au existat cam trei tipuri de reactii critice. Prima si cea mai previzibila a venit din partea comunistilor europeni sau a unor politicieni si intelectuali de stinga, care au spus ca marxismul nu trebuie echivalat cu comunismul sau ca nu se poate face o condamnare a comunismului tale quale, adica a tuturor regimurilor comuniste fara discriminare si a comunismului ca ideologie. Al doilea tip de reactie a venit din partea Rusiei, care are, in mod evident, o atitudine nostalgica fata de comunism, fata de stalinism in special, dar si militeaza, alaturi de altii, cu mai mult temei, pentru recunoasterea rolului determinant al Armatei Rosii in infringerea nazismului. Al treilea tip de critica a fost formulat de aparatorii ideii de “unicitate a Holocaustului”, care se tem ca echivalarea mecanica a genocidului nazist cu alte crime impotriva umanitatii duce la o trivializare prin comparatie a Holocaustului. Tocmai pentru a menaja aceasta susceptibilitate, PE si AP a OSCE subliniaza in text unicitatea Holocaustului. Criticii din a treia categorie sint cu deosebire sceptici fata de utilizarea termenului “genocid” pentru a descrie politicile criminale staliniste. In conditiile in care termenul s-a consacrat in legislatia internationala si in literatura de specialitate ca descriind o forma de crima colectiva sistematica indreptata impotriva unor intregi grupuri etnice, exista inca dezbateri aprinse intre specialisti daca in cazul comunismului in general si al stalinismului in special se poate vorbi despre un proiect genocidar. O importanta organizatie internationala in care Romania este parte – Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research (ITF) – analizeaza posibilitatea de a lansa la iarna o declaratie care sa restaureze nuantele in comparatia dintre Holocaust si crimele comuniste.
Cam acestea sint, in mare, datele problemei. In ce ma priveste – desi sint implicat in aceasta dezbatere de pe pozitia de cercetator al istoriei totalitarismelor, de membru al Comisiilor Wiesel si Tismaneanu, de expert in delegatia Romaniei la ITF – am preferat sa fac o prezentarea seaca, obiectiva, a chestiunii, pentru a-i incuraja pe cei interesati sa citeasca despre acest subiect delicat si sa-si formuleze propriile pareri cultivate. Totusi, nu pot sa nu spun, pe scurt, ca sint impotriva “competitiei martirologice” dintre Holocaust si Gulag, ca sint reticent fata de utilizarea termenului “genocid” in cazul comunismului (cuvintele au o memorie academica si politica pe care nu o putem ignora) si ca sint pentru compararea nuantata a nazismului si comunismului si tratarea lor unitara ca expresii ale ideologiilor totalitare.
tismaneanu.wordpress.com 