Painea, vinul si adevarul: Destinul lui Ignazio Silone

Ignazio Silone a fost unul dintre cei mai admirati scriitori italieni ai secolului XX (Faulkner il considera cel mai de seama scriitor italian al epocii sale).  Romanele sale, intre care Fontamara (primavara amara) si Painea si vinul, vorbesc despre viata aspra a taranilor din zona sa natala, dar si despre pasiunile revolutionare de stanga si de dreapta. A fost un antifascist consecvent, a aderat la comunism din ratiuni sentimentale si etice. Nu a fost un ideolog si a detestat orice forma de dogmatism.  A crezut, ca atatia altii, mai ales dupa dezastrul primului razboi mondial,  in fagaduinta egalitarista a marxismului. A imbratisat, cu naiv entuziasm, mitul internationalist.  L-a intalnit pe Lenin, a fost unul dintre fondatorii PC Italian. S-a despartit apoi, in 1927, de secta mesianica a comunistilor italieni, atunci cand a constatat ca era dominata de cruzime, duplicitate si de un servilism total in raport cu Stalin.  Politic vorbind, un destin similar cu cel al unor Boris Souvarine, Panait Istrati, Whittaker Chambers ori Arthur Koestler.

Am scris acum cateva luni pe acest blog un text intitulat “Despre cutremure si conditia umana”. Era imediat dupa cutremurul din regiunea Abruzzi. Plecam de la un articol din New York Times al lui Stanislao Pugliese, , profesor la Universitatea Hofstra, remarcabil istoric al ideilor si biograf al unor personalitati marcante din cultura italiana a secolului XX. Amintesc cartea sa despre Carlo Rosselli, tradusa in romaneste la Polirom (am scris prefata). Nu poti intelege gandirea unui Norberto Bobbio, de pilda, fara a te referi la ideile fratilor Rosselli privind posibilitatea unui “socialism liberal”, anti-leninist si anti-autoritar.  Pugliese este de asemenea editorul unor carti importante, inclusiv Renzo De Felice, The Jews in Fascist Italy: A History ( New York: Enigma Books, 2001).  Tin sa spun ca Stanislao Pugliese a scris o competenta recenzie a cartii mele Fantasies of Salvation (Princeton UP, 1998, paperback 2009) in Philadephia Inquirer (12 iulie 1998).

Silone a descris propria apostazie, convertirea de la comunism la ceea ce el numea socialismul democratic, in contributia sa la volumul The God that Failed, o lucrare fundamentala din perioada Razboiului Rece, manifest al luptei pentru adevar (ceilalti autori erau Koestler, Richard Wright, Louis Fischer, Stephen Spender, Andre Gide).  In cursurile mele despre ascensiunea, decaderea si prabusirea comunismului, The God that Failed este required reading.  Dupa razboi, Silone a fost cel care a determinat, in mare masura, rezistenta reusita la tentativele partidului lui Palmiro Togliatti si Luigi Longo de a inghiti Partidul Socialist Italian, dupa modelul testat in Europa de Est.  Silone a fost unul dintre criticii cei mai profunzi ai totalitarismului, fascist si comunist. A fost un adversar redutabil la comunismului a carui minciuna constitutiva o traise din interior.

Dupa moartea sa, dar mai ales in ultimii ani s-a nascut o controversa legata de posibile contacte intre Silone si politia secreta fascista. Desi viata intelectuala italiana s-a polarizat in legatura cu acest subiect, nu a rezultat nimic concludent menit sa submineze autoritatea scriitorului. Intitulata Bitter Spring (dupa titlul romanului lui Silone),  revelator si adeseori palpitant, volumul lui Stanislao Pugliese despre autorul pretuit de Thomas Mann, Bertrand Russell si Arturo Toscanini,  a aparut anul acesta la Farrar Straus & Giroux. Despre aceasta fascinanta lucrare (care ar merita sa fie tradusa cat mai curand in romaneste) scrie elogios Geoffrey Wheatcroft in New York Times Book Review din 23 august 2009.  Voi scrie mai pe larg intr-un articol viitor.

Sa mai adaug ca volumul The God that Failed este prevazut sa apara, probabil anul viitor, in colectia Zeitgeist pe care o coordonez la Humanitas.  Opera lui Silone ne ajuta sa intelegem mai bine secolul XX, ceea ce un Sigmund Neumann a definit candva drept “the Age of International Civil War”. 

Comments are closed.

%d bloggers like this: