“Naivitatea” sarmanului Ovidiu Simonca

Ovidiu Simonca a plecat prin demisie de la ex-Cotidianul. Invoca acum un soi de “iluzii”, de naivitate, de credulitate, ba poate chiar si o ingenuitate tradata. Nu stia, sarmanul Ovidiu Simonca, ce program are ex-Cotidianul. Nu citise abjectiile secretate de Nistorescu si Romosan, spre a-i numi doar pe ei, la adresa unor oameni (Mircea Mihaies, I. T. Morar, H.-R. Patapievici, Tom Gallagher, subsemnatul) pe care candva se jura ca ii respecta (macar pe unii dintre ei).  Pe blogul revistei Cultura, Mihai Iovanel (un autor ce nu poate fi nicicum banuit de simpatii pentru orientarea acestui blog, iar reciproca nu este falsa) observa:

“Insa un comentariu tot am de facut in ce priveste trecerea lui (a lui OS) pe la Cotidianul, apropo de ‘naivitatea’ pe care o invoca acum. Cum se face ca din atatea si atatea subiecte pe care le-ar fi avut la indemana si pe care – activitatea sa de pana acum o arata fara gres – are capacitatea de a le identifica & exploata, Ovidiu Simonca de gasit de cuviinta sa scrie primul sau articol de la Cotidianul tocmai impotriva lui Vladimir Tismaneanu (aflat in plin razboi total cu Cornel Nistorescu, seful ziarului)?”

Intr-adevar, ma intreb si eu, poate mai putin “naiv”, oricum, sper, mai putin victima a “iluziilor” decat dl Simonca, chiar cum se face?  Chiar nu stia ca fisa postului pe care fusese angajat includea ca principala activitate ceea ce se cheama hatchet job? Pozitie pentru care se calificase, cu asupra de masura, inca de la nevroticul articol intitulat “Nervii domnului Mihaies” aparut acum vreo doi ani in Observator Cultural. Dupa care au urmat atacurile, obositoare si previzibile precum o ploaie de toamna, impotriva tuturor celor care azi sunt tintele calomniilor desantate ale lui Nistorescu. Trista degringolada, datatoare de seama pentru acest timp al vertebrelor absente…

Din panseurile si “revelatiile” tortionarului Plesita

Am in fata cartea Ochii si urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Plesita, o serie de dialoguri din perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, consemnate de Viorel Patrichi , aparuta la editura Ianus Inf S.R.L. in 2001. Redactorii cartii sunt Anca Voican si Marian Oprea (cunoscuti pentru activitatea de la revista Lumea). Prefata, cu un titlu revelator (“Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita”) este semnata de cunoscutul apologet al ceausismului, cruciatul protocronismului in forma sa cea mai vituperanta, Dan Zamfirescu. Dupa DZ, gratie acestei carti, generalul securist “a intrat in literatura romana”. Eu unul credeam ca a intrat mai devreme, in modul cel mai abject, pe vremea cand il tragea de barba pe Paul Goma si ordona asasinarea Monicai Lovinescu. Delirant hiperbolic, DZ recurge la analogia cu Homer. Il citeaza pe Ceausescu care, aflam, i-ar fi spus lacheului: “Tu esti senisbil, Plesita. Trebuie sa fii scriitor”.

Iata cum vedea Plesita activitatea disidentilor:

“De fapt, li s-a spus ca sunt niste disidenti, dar erau doar niste nemultumiti” (dupa care urmeaza denigrarea lui Dorin Tudoran si Mircea Dinescu).

Caderea lui Ceausescu ar fi fost de fapt pregatita de un complot intrafamilial avand ramificatii la Kremlin:

“Cu acordul lui Gorbaciov, Leana vroia sa-l rastoane pe Ceausescu”.

Deespre doctorul Ion Vianu, urmarit si anchetat de Securitate pentru solidarizarea cu Paul Goma, la fel, Plesita l-ar fi lasat sa plece. Nimeni nu scapa de calomniile acestui inrait servitor al Raului.

In fine, din acest “tezaur” al stupiditatii tantose, sa remarc panseurile lui Plesita despre societatea civila:

“Suprastructura societatii civile contine Internele si Armata. … Serviciile secrete sunt structuri de rezistenta ale societatii civile”.

Cu o asemenea viziune (daca viziune se cheama aceasta insailare de halucinatii conspirationiste) nu mai exista frontiera intre dictatura si democratie.

Sa retinem ca Plesita ar fi urmat studiile universitare la Facultatea de istorie a Universitatii din Cluj (1964-1970). Intre 1962 si 1967 a fost comandant de securitate al regiuniii Cluj. Ne putem inchipui cam cum se desfasurau examenele celui mai temut om din regiune…

Hotnews: Un comentariu despre sanatorii (SRI), pensii astronomice, crime si impenitentul calau Plesita

Iata linkul la articolul pe care l-am scris pentru Hotnews.  Se intreaba unii: de ce nu suntem capabili a-l ierta pe Plesita? Nu a fost si el om?  Raspunsul meu este cat se poate de simplu: pentru a fi iertat, culpabilul trebuie sa-si ceara iertare, sa faca penitenta, sa ispaseasca, fie si psihologic, deci nu neaparat in temnita, faradelegile comise. Sa se lepede de Satana, nu sa continue a-l slavi.

Or, generalul securist Plesita, departe de a se cai, departe de a fi fost ostracizat,  a continuat sa-si persifleze, sa-si insulte, sa-si scuipe in fata victimele si sa maculeze memoria celor ucisi, batuti, schinguiti.

In plus, versurile marelui poet polonez Zbignew Herbert, citat adeseori de Adam Michnik, spun totul pe acest subiect:

“Cum putem ierta in numele celor ucisi in zori?”

Mega-securistul Plesita şi justiţia romaneasca

Puteti citi mai jos un text scris pe acest blog pe 14 martie 2009. N-am asteptat asadar moartea tortionarului in confortul sanatoriului SRI pentru a spune ceea ce trebuie spus.  La Canal si la Aiud, la Gherla si la Sighet, victimele lui Plesita nu au avut parte de o asemenea sansa.

Plesita a fost inmormantat la Curtea de Arges, aflu din EvZ, fara onoruri militare, fara salve si fara pompa. Nu a fost prezent nici unul dintre complicii sai mai usor de recunoscut (Iulian Vlad, Gh. Enoiu). Au stat pititi in scorburile turpitudinii lor morale.  Macar atat. Ne-au ajuns funeraliile militare ale lui Ion Dinca si alte omagii solemne aduse nomenklaturistilor, generalilor politici, securistilor, ideologilor impietriti in convingerile lor anti-democratice si in nostalgia pentru asfixianta uniformitate totalitara.

14/03/2009 — tismaneanu | Editează

Iata o stire (Ziua, 13 martie 2009) care te poate lasa cu gura cascata. O stire absurda, aiuritoare, de-a dreptul suprarealista. Asadar, mega-securistul Plesita nu va fi judecat. Omul care a ordonat urmarirea,  schilodirea si chiar asasinarea unor figuri de seama ale exilului (Monica Lovinescu, Paul Goma), tortionarul intotdeauna gata sa-si umileasca victimele, instrumentul docil al ordinelor criminale ale lui Dej si Draghici, apoi ale lui Ceausescu, poate fi linistit. Nu va fi atins nici cu o floare. La fel ca si monstrul Enoiu. Deci calaii securisti vor beneficia si pe mai departe de pensii uriase si vor putea sa se uite piezis, fara teama, la cei pe care i-au terorizat.  In timpul acesta, Constantin Rauta, un om care a decis sa ramina in Statele Unite, rupind cu institutiile regimului (inclusiv cu Securitatea) si luptind impotriva lor, este in continuare condamnat la moarte in Romania.  Deci Plesita cu pensie de erou, Rauta cu sentinta de tradator…

“Parchetul General al Romaniei a decis recent neinceperea urmaririi penale in cazul fostului general de Securitate si sef al Directiei de Informatii Externe Nicolae Plesita. Informatia a fost dezvaluita vineri de site-ul revistei Q Magazine. Potrivit sursei, dezvaluirea a fost confirmata de procurorul Dan Voinea, care a fost pana de curand procuror-sef-adjunct la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Fostul general de Securitate Nicolae Plesita era acuzat in celebrul dosar “Europa Libera”, de omor deosebit de grav, tentativa de omor deosebit de grav, vatamare corporala, lipsire de libertate in mod ilegal, rapire de persoane, fals in inscrisuri oficiale, uz de fals si alte acuzatii. Nicolae Plesita era acuzat ca a ordonat, in 1981, atentatul cu bomba comis asupra sediului postului de radio “Europa Libera”.”

Privilegii, onoruri si gratitudine pentru tortionari

Un text cat se poate de pertinent pe blogul ziaristului Virgil Burla:

http://virgilburla.wordpress.com/2009/09/30/recunostinta-vesnica-tortionarilor/

“Agentia de presa NewsIn anunta ca fostul general de Securitate, Nicolae Plesita, a murit luni intr-un spital al SRI din Bucuresti.

Nicolae Pleşită, fost şef al DIE, a fost acuzat de terorism pentru că ar fi coordonat atentatul executat asupra clădirii postului de radio Europa Liberă în februarie 1981. A fost trecut in rezerva in 1990. De atunci i-am platit o pensie de 5500 lei pe luna, dupa cum scria Gardianul pe la inceputul anului. Adica aproximativ 1800 de dolari. In cei 19 ani cat a beneficiat de pensia speciala pentru ca si-a servit tara (cunoscatorii recunosc expresia), Plesita a incasat 400.000 dolari de la statul roman.

Cati mai sunt ca el? Un proiect de lege care propune limitarea drepturile banesti ale fostilor lucratori ai Securitatii putrezeste prin nu stiu ce sertar. In Polonia a fost posibila acesta minune. Noi trebuie sa “analizam cu calm” adopatarea unei asemenea decizii.”

Foamea de adevar: Doru Maries, 58 de zile de greva foamei

Romania, septembrie 2009

Tortionarul Plesita moare in Sanatoriul SRI, sub atenta ingrijre medicala. Cu o pensie astronomica. Fara umbra de cainta.

Militantul societatii civile Doru Maries a intrat in a 58-a zi de greva a foamei. Foamea de adevar.

 

Securitatea a fost o institutie criminala, Plesita a slujit-o cu sadic zel

Citesc in EvZ articolul lui Vlad Stoicescu:

“Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă a încetat din viaţă la vârsta de 80 de ani. El şi-a petrecut ultimele trei luni într-un sanatoriu aparţinând Serviciului Român de Informaţii (SRI).”

Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau.  Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv putea fi acest tortionar. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-“brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? S-a uitat ca acelasi sinistru Plesita a ordonat suprimarea nucleului de reflectie critica de la Paris grupat in jurul biroului postului de radio Europa Libera si atacarea salbatica a Monicai Lovinescu?  Exista, intreb cat se poate de deschis, vreo nemernicie, vreo oroare petrecuta in Romania anilor de dictatura comunista care sa nu fie legata de Securitate si deci de Plesita?  S-a uitat cum isi freca mainile scabors amintindu-si aceste mizerabile fapte?  Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist? Aflu ca s-a decis ca aceasta “ceremonie”, “despartirea” de Plesita, sa fie una inchisa. De ce? Cine se teme de vocea societatii civile?

Biografia lui Plesita a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei. La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat.  Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc.  Ori daca preferati, un Abakumov (cititi roamnul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).  Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Viktor Abakumov,  a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca.  E timpul, e obligatoriu, e moral  – la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.

Criza stangii europene (1989-2009)

Criza stangii europene este de fapt a unei directii din constiinta si practica politica a continentului.  O directie ce-si reclama originile din Asociatia Internationala  a Muncitorilor (Internationala I-a) fondata de Marx si alti doctrinari/militanti anti-capitalisti ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (v. Albert S. Lindemann, A History of  European Socialism, New Haven and London, Yale University Press, 1983: Shari Berman, The Primcay of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2006).   De-marxizarea social democratiei vestice, mai ales in anii 60, nu a insemnat insa renuntarea la un numar de dogme economice si sociale de sorginte pronuntat etatista precum si la vetusta mefienta in raport cu initiativa privata, rolul pietii si necesitatea limitarii guvernamantului. Iar partizanii stangii socialiste din Vest nu au interiorizat de o maniera responsabila lectiile a ceea ce regretatul ganditor maghiar Ferenc Feher a numit bestiarium-ul socialismului real.

Alegerile din Germania, desfasurate cu doar cateva saptamani inaintea aniversarii a doua decenii de la caderea Zidului Rusinii, au provocat cea mai puternica infrangere a social democratilor din acea tara din ultimii 60 de ani. Sa nu uitam ca SPD-ul semnase, cu doar doi ani ani inainte a ceea ce s-a numit die zaertliche Revolution (revolutia tandra) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologica cu partidul lui Honecker si  Mielke (seful Stasi).  Este simptomatic si declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stanga italiana este fragmentata, descumpanita si incapabila sa ofere o alternativa viabila la stilul si strategiile lui Silvio Berlusconi si Gianfranco Fini (desi exista divergente semnificative intre acestia). In Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu inclinatii adeseori clasic liberale.  Oricum, un partid nedezmintit anticomunist.  Avansul stangii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: exista diferente esentiale intre extravagantul si iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chavez (expresie a barocului fascisto-comunist) si stanga socialista din Chile, Uruguay ori Brazilia.  Eroziunea inexorabila a castrismului contribuie cat se poate de direct la de-radicalizarea stangii latino-americane. 

Ceea ce se intampla in Europa de Vest (implozia stangii chiar in conditiile recesiunii globale) nu va intarzia sa aiba repercusiuni si in Europa de Est si Centrala. Stanga din Est si cea din Vest nu (mai) sunt separate printr-o cortina de fier (ori de ceata).  In cazul Romaniei, pretinsa stanga pesedista este de fapt o corporatie incoerenta ideologic, dispusa mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice ca si de un leninism rezidual (iata-l chiar in acest moment pe Ion Iliescu revenind la timona partidului pe care l-a inventat).  Sa nu uitam, PSD-ul a fost partidul care s-a opus cel mai inversunat, poate doar cu exceptia PRM, decomunizarii.

Intr-o carte care urmeaza sa apara la Editura Curtea Veche, in excelenta traducere a Ioanei Ilie, Colosul rasturnat: Stanga la rascruce, Bernard-Henry Levy examineaza pe larg si cu acuratete registrul de iluzii auto-distructive ale stangii occidentale contemporane. Intre altele, imbratisarea tematicii resentimentare a anti-americanismului, anti-europenismului, anti-globalismului, anti-capitalismului (fixatie mai veche, insa revigorata) si, mai nou, a anti-semitismului (indeosebi sub camuflajul antisionismului). Stanga de azi tinde sa devina deschis iudeofoba.  Ca si nationalistii socialisti din Viena tanarului Hitler (v. cartea lui Brigitte Hamann).

BHL este citat astazi intr-un informativ articol de Steve Erlanger din New York Times, intitulat “Europe’s Socialists Suffering Even in Bad Times”. Sunt incluse in articol opiniile unor specialist pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, intre care Michel Winnock, Giovanni Sartori si Tony Judt. Il recomand ca sursa bibliografica pentru cei care urmaresc cu atentie fenomenul destramarii vechilor paradigme politico-intelectuale.

In opinia mea, actualul declin al stangii nu poate fi despartit de momentul 1989 cand regimuri de sorginte marxista s-au prabusit fara glorie. In volumul pe care l-am coordonat despre revolutiile din 1989 (trad. rom.de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu la Polirom), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului si deruta istorica a stangii (inclusiv a celei anti-autoritare). Actualele invocari (patetice) a unei traditii in fond anacronice (a se vedea declaratiile neo-leninistului Slavoj Zizek, ale maoistului Alain Badiou cu a sa “hypothese communiste” si ale neo-luxemburgistului G. M. Tamas) nu fac decat sa probeze deficitul de imaginatie politica si intelectuala a acestei familii de ganditori radicali. 

La extrema stanga, asadar, au loc replieri, se fac eforturi de reconstructie doctrinara, se nasc aliante dintre cele mai stranii, dar, cel putin acum, ele par mai degraba reluari dezolante ale unor scenarii desuete decat expresia unei noi viziuni. Die Linke in Germania (dominata de fostii militanti ai PSUG din Germania de Est si de”dezertori” din SPD) a castigat ceva teren, dar ramane un partid marginal.

Despre Partidul Socialist Francez, Levy, care a votat pentru Segolene Royal la ultimele alegeri prezidentiale,  afirma direct: “Este de-acum mort. Nimeni, ori aproape nimeni nu indrazneste sa o spuna. Dar toata lumea, ori aproape toata lumea, o stie”.  Ceea ce implica (genereaza) un numar de provocari tot mai presante pentru partidele de centru-dreapta care nu se pot multumi pur si simplu cu avantajele rezultate din esecul adversarilor lor de idei. Este nevoie de regandirea cadrelor conservatorismului liberal in raport cu aventura istorica a globalizarii, cu dificultatile mentinerii sistemului de welfare, cu problemele generate de imigrare, cu necesitatea continuarii razboiului din Afganistan si lupta impotriva flagelului terorist.

“Socialismul in Europa nu pare sa mai aiba un viitor”, spune Tony Judt. Ceea ce creaza de fapt un nou spatiu cultural, politic si ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rataciri si noi posibile radicalisme colectiviste.  Mitul post-istoriei i s-a dovedit precar si efemer.  Cum spuneam, daca stanga democratica traieste un puternic recul, exista intotdeauna forte neo-nihiliste care se pregatesc de o noua ofensiva. Tocmai de aceea este important sa retinem lectiile revolutiilor din 1989, inainte de toate cele legate de constructia unor comunitati democratice bazate pe libertate, proprietate privata, piata libera, respect pentru valorile spiritului, decenta, toleranta si civilitate.

Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (II)

Omul care mârâie (II)

de Angelo Mitchievici

Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” Dacă javra avea ceva uman în existenţa sa obidită într-o lume ostilă, în afectele sale orientate către mila trecătorilor, în schimb, omul nou poartă cu sine toate trăsăturile javrei sau mai precis tot ceea ce face dintr-un câine ca simbol al loialităţii şi prieteniei o javră. Şarikov devine rapid un proletar sadea orientându-şi o ură tâmpă nu lipsită însă de viclenia care ţine loc de inteligenţă către creatorul său Filipp Fillipovici, cel care i-a dat un adăpost confortabil şi o identitate umană, încercând ulterior să-l civilizeze.

Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.

Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea în băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el mai ales atunci când îşi ca scut suprem şi alibi rahatul. Pentru că înotând în rahat nu mai ai cum să te murdăreşti, rahatul devine arma cea mai puternică, mirosul îl copleşeşte pe inamic. Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.

Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura. Şarikov încearcă timid cu o broşură, corespondenţa lui Engels cu Kautsky din care nu înţelege o iotă, dar pe care o reduce convenabil la principiul: „Să se ia totul şi să se împartă.” Bulgakov era cât se potate de ironic făcând instrucţia lui Şarikov cu o astfel de carte, pentru cei care nu au carte, scriptura doctrinei devine cartea cărţilor care le justifică resentimentul prin formula magică a distrugerii societăţii din temelii. Nu trece mult până când Şarikov devine ceea ce se i se potriveşte cel mai bine, şeful subsecţiei de ecarisaj şi sub această marcă cetăţenească exemplară – ce poate fi mai frumos decât să îţi extermini aproapele? – comite şi primul său denunţ.  În acest denunţ, fiecare mărunţis capătă dimensiuni apocaliptice instrumentat la scara resentimentului travestit în civism, binefăcătorul său a devenit un menşevic, pronunţând discursuri antirevoluţionare, conspirând masiv pentru a teroriza regimul sovietic. Acuzaţia de contrarevoluţionarism atât de populară odinioară încât te putea băga la închisoare pentru ani buni rimează perfect astăzi cu cele de terorism sau cu alte acuzaţii privind monstruoase conspiraţii mondiale.

E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.  

 În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. Critica a tratat drept revoltă legitimă atitudinea lui Niculae Moromete îndreptată asupra claselor exploatatoare. Personajul lui Marin Preda, copilul de ţăran cu aptitudini pentru învăţătură, dar căruia tatăl i-a barat drumul către ea, construit cu nuanţe în filmul reuşit al lui Stere Gulea din 1988, devine în al doilea volum al romanului, rămas neecranizat, resentimentarul tipic însufleţit de ura de clasă. Critica de specialitate i-a tratat ca pe nişte precursori incasabili, revoluţionari care chiar dacă nu ajung la un limbaj articulat al revoltei nu se mai abţin s-o mârâie. Devenit activist, deşi ar fi putut ajunge şi învăţător în sat cum îşi dorea odinioară, Niculae profesează limbajul resentimentului, nimic nu-l mulţumeşte, pregăteşte colectivizarea forţată, adică distrugerea lumii în care a trăit, şi-şi caută argumentele în broşuri precum cea pe care o descoperă tatăl lui, intitulată „Umanism în gândirea secolului”. Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan. În cărţile şi filmele modelate ideologic, acest om al resentimentului îşi va găsi permanent locul, mereu morocănos, suspicios faţă de orice şi faţă de oricine, mai puţin faţă de Partid, refuzând existenţa lumilor alternative, raportând totul la etalonul său îngust bazat pe excluderi.

Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.

William Safire, ziarist conservator, campion al clarităţii morale, RIP

La cateva zile dupa trecerea in lumea celor drepti a lui Irving Kristol, s-a stins din viata William Safire, unul dintre cei mai inteligenti jurnalisti si comentatori de orientare conservatoare. Imi amintesc anii 80, cand Safire ironiza ca nimeni altul minciunile demnitarilor sovietici. A scris atunci despre seful militar al Pactului de la Varsovia, Ogarkov, numindu-l “the marshal with an Irish name”.  In New York Times a aparat, vreme de decenii, intr-un mediu neprielnic, valorile conservatoare contre vents et marées. Necrologul lui Safire (“Political Columnist and Oracle of Language”) din New York Times (28 septembrie 2009), semnat de Robert D. McFadden,  mentioneaza cateva din formularile sale de unoptriva caustice si profunde:, de pilda aceea despre acei “hopeless, hysterical hypocondriacs of history”.   Merita tinute minte si regulile lui Safire pentru cei care se dedica scrisului: “Remember to never split an infinitive.  Take the bull by the hand and avoid mixing metaphors.  … Avoid clichés like the plague. And don’t overuse exclamation marks!” 

Crezul sau politic a fost cel al conservatorismului libertarian pe care l-a definit in termeni de libertate individuala si de guvernamant minimal.  A fost un maestru al limbii engleze, un redutabil duelist in planul ideilor si un campion al claritatii morale.

NEW YORK  (AP) – William Safire, the conservative columnist and word warrior who feared no politician or corner of the English language, died Sunday at age 79.

The Pulitzer Prize winner died in Maryland, his assistant Rosemary Shields said. He had been diagnosed with cancer, but she declined to say when that had happened or what type of cancer he had.

Safire spent more than 30 years writing on the Op-Ed page of The New York Times. In his “On Language” column in The New York Times Magazine and more than a dozen books, Safire traced the origins of words and everyday phrases such as “straw-man,” “under the bus” and “the proof is in the pudding.”

New York Times Co. Chairman Arthur Sulzberger Jr. said in a statement: “For decades, Bill’s columns on The Times’s Op-Ed Page and in our Sunday Magazine delighted our readers with his insightful political commentary, his thoughtful analysis of our national discourse and, of course, his wonderful sermons on the use and abuse of language. Bill will be greatly missed.”

Michael Oreskes, senior managing editor of The Associated Press, who served as a correspondent and Washington bureau chief of the Times during Safire’s years as a columnist, said the conservative writer was a mentor and friend to a generation of Washington journalists of all political persuasions.

“He believed in the values of journalism – of ferreting out the truth and holding leaders to account, Republicans and Democrats,” Oreskes said. “Above all, he loved to encourage his colleagues to break a good story and raise hell.”

Safire penned more than 3,000 columns, aggressively defending civil liberties and Israel while tangling with political figures. Bill Clinton famously wanted to punch the curmudgeonly columnist in the nose after Safire called his wife “a congenital liar.”

Shields said: “Not only was he brilliant in language and assessing the nuances of politics, he was a kind and funny boss who gave lots of credit to others.”

As a speechwriter in the Nixon White House, Safire penned Vice President Spiro Agnew’s famous phrase, “nattering nabobs of negativism,” a tongue-in-cheek alliteration that Safire claimed was directed not at the press but at Vietnam defeatists.

Safire also wrote several novels and served as chairman of the Dana Foundation, a philanthropy that supports brain science, immunology and arts education.

Along with George Will and William F. Buckley Jr., Safire’s smooth prose helped make conservatism respectable in the 1970s, paving the way for the Reagan Revolution.

Safire was a pioneer of opinionated reporting. His columns were often filled with sources from Washington and the Middle East, making them must-reads for Beltway insiders.

Author Eric Alterman, in his 1999 book “Sound and Fury: The Making of the Punditocracy,” called Safire an institution unto himself.

“Few insiders doubt that William Safire is the most influential and respected pundit alive,” Alterman wrote.

Safire’s scathing columns on the Carter White House budget director Bert Lance’s financial affairs won him the Pulitzer Prize for commentary in 1978; in 1995 Safire was named to the Pulitzer board.

Critics said Safire made loose accusations trumpeting various “scandals” by the Clintons that were never borne out by the facts.

“Like a pioneering blogger, Safire years ago started grabbing bits of information and wrapping them in the tightest partisan, what-if spin possible,” Eric Boehlert wrote in the Web site Salon in 2004. “When the accusation unraveled, he’d simply ignore the thud of his charges hitting the floor.”

From 2001 to 2003, Safire also published several columns pressing the case that Saddam Hussein was linked to the Sept. 11 attacks, calling it an “undisputed fact” that hijacker Mohamed Atta met with a senior Iraqi intelligence official in Prague in April 2001. The 9/11 commission said that meeting never happened.

Safire’s pun-filled “On Language” column exploring the foibles and abuses of the English language was far less controversial, winning him more admirers across the political spectrum.

Safire lived in the Washington suburb of Chevy Chase, Md., with his wife, Helene, a British-born jewelry designer; they had a son and a daughter.

Safire, born Dec. 17, 1929, to a Jewish family in New York City, was the youngest of three boys. He attended Syracuse University but dropped out after two years to work as a legman for a Republican political strategist and publicist Tex McCrary, who had a column in the New York Herald Tribune.

Safire started writing speeches for Nixon in 1965 and followed him to the White House. He left shortly before the Watergate break-in erupted into a full-fledged scandal.