Omul care mârâie (II)
de Angelo Mitchievici
Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” Dacă javra avea ceva uman în existenţa sa obidită într-o lume ostilă, în afectele sale orientate către mila trecătorilor, în schimb, omul nou poartă cu sine toate trăsăturile javrei sau mai precis tot ceea ce face dintr-un câine ca simbol al loialităţii şi prieteniei o javră. Şarikov devine rapid un proletar sadea orientându-şi o ură tâmpă nu lipsită însă de viclenia care ţine loc de inteligenţă către creatorul său Filipp Fillipovici, cel care i-a dat un adăpost confortabil şi o identitate umană, încercând ulterior să-l civilizeze.
Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.
Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea în băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el mai ales atunci când îşi ca scut suprem şi alibi rahatul. Pentru că înotând în rahat nu mai ai cum să te murdăreşti, rahatul devine arma cea mai puternică, mirosul îl copleşeşte pe inamic. Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.
Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura. Şarikov încearcă timid cu o broşură, corespondenţa lui Engels cu Kautsky din care nu înţelege o iotă, dar pe care o reduce convenabil la principiul: „Să se ia totul şi să se împartă.” Bulgakov era cât se potate de ironic făcând instrucţia lui Şarikov cu o astfel de carte, pentru cei care nu au carte, scriptura doctrinei devine cartea cărţilor care le justifică resentimentul prin formula magică a distrugerii societăţii din temelii. Nu trece mult până când Şarikov devine ceea ce se i se potriveşte cel mai bine, şeful subsecţiei de ecarisaj şi sub această marcă cetăţenească exemplară – ce poate fi mai frumos decât să îţi extermini aproapele? – comite şi primul său denunţ. În acest denunţ, fiecare mărunţis capătă dimensiuni apocaliptice instrumentat la scara resentimentului travestit în civism, binefăcătorul său a devenit un menşevic, pronunţând discursuri antirevoluţionare, conspirând masiv pentru a teroriza regimul sovietic. Acuzaţia de contrarevoluţionarism atât de populară odinioară încât te putea băga la închisoare pentru ani buni rimează perfect astăzi cu cele de terorism sau cu alte acuzaţii privind monstruoase conspiraţii mondiale.
E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.
În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. Critica a tratat drept revoltă legitimă atitudinea lui Niculae Moromete îndreptată asupra claselor exploatatoare. Personajul lui Marin Preda, copilul de ţăran cu aptitudini pentru învăţătură, dar căruia tatăl i-a barat drumul către ea, construit cu nuanţe în filmul reuşit al lui Stere Gulea din 1988, devine în al doilea volum al romanului, rămas neecranizat, resentimentarul tipic însufleţit de ura de clasă. Critica de specialitate i-a tratat ca pe nişte precursori incasabili, revoluţionari care chiar dacă nu ajung la un limbaj articulat al revoltei nu se mai abţin s-o mârâie. Devenit activist, deşi ar fi putut ajunge şi învăţător în sat cum îşi dorea odinioară, Niculae profesează limbajul resentimentului, nimic nu-l mulţumeşte, pregăteşte colectivizarea forţată, adică distrugerea lumii în care a trăit, şi-şi caută argumentele în broşuri precum cea pe care o descoperă tatăl lui, intitulată „Umanism în gândirea secolului”. Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan. În cărţile şi filmele modelate ideologic, acest om al resentimentului îşi va găsi permanent locul, mereu morocănos, suspicios faţă de orice şi faţă de oricine, mai puţin faţă de Partid, refuzând existenţa lumilor alternative, raportând totul la etalonul său îngust bazat pe excluderi.
Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.