Veninul resentimentului: Un eseu de Sorin Lavric

Nota VT: Discutia despre originile, ipostazele si implicatiile resentimentului devine tot mai interesanta. Mai ales in conditiile in care, cum scria H.-R. Patapievici in Evenimentul Zilei, resentimentul se ingemaneaza cu ura viscerala si se camufleaza sub faldurile unor esafodaje ideologice. O simbioza toxica ale carei efecte le simtim, le vedem la tot pasul. Iata mai jos contributia filosofului Sorin Lavric la aceasta dezbatere.

Despre resentiment, frustrare si revansa

de Sorin Lavric

Mă îndoiesc că omenirea va scăpa vreodată de veninul resentimentului. Sunt dispoziţii inerente firii omeneşti, iar una din ele e dospeala resentimentară. De aceea, un intelectual onest va recunoaşte de la început că, punînd sub lupă resentimentul, nu o face în chip profilactic, în vederea posibilei sale eradicări, ci doar în scop speculativ: constaţi o pecingine şi îi faci studiul de caz. Atît şi nimic mai mult. Nu există remedii împotriva resentimentelor, pentru simplul fapt că ele sunt constitutive naturii umane. Cine spune altfel minte. Sau, dacă nu minte, atunci vrea să facă o propagandă în ale cărei idei crede, uitînd că deseori cauza resentimentelor este tocmai propaganda întreţinută prin pîrghii mediatice. Mai mult, e o iluzie să crezi că, dacă faci teorie pe marginea resentimentului, eşti scutit de otrava lui psihică. De fapt, nu poţi vorbi în cunoştinţă de cauză despre această durabilă ranchiună – resentimentul asta este, o ranchiună stăruitoare care îşi ia drept aliat o ţesătură deasă de motivaţii justificatoare – nu poţi vorbi aşadar credibil de resentiment decît dacă te-ai pătruns tu însuţi de toxinele lui. E o condiţie sine qua non a minimei competenţe în privinţa acestei trăsături universal umane. Nu te poţi pronunţa decît asupra emoţiilor pe care le-ai trăit pe propria piele. Dacă cineva îmi spune că e imun la resentimente şi în acelaşi timp îmi face teoria lor, încep să-l privesc cu mefienţă. Aş avea în faţa ochilor un simplu cabotin travestit în lup moralist. E o formă curentă de impostură să vrei să înfierezi stări culpabile pe care, chipurile, nu le cunoşti decît din cărţi.

Toţi suntem resentimentari, deosebirea este că unii îşi reduc ranchiunile la planul intim al propriilor duşmănii, în vreme ce alţii le sporesc pînă la pragul colectiv al ideologiilor în vogă. Căci una e să duşmăneşti pe cineva îm nume propriu şi alta s-o faci în numele unei categorii supraindividuale: partid, religie, etnie, clasă, sex. Din prima speţă (cea a resentimentului individual) fac parte antipatiile şi urile inevitabile, acelea de care nici un om, în măsura în care a îndurat umilinţe şi frustrări în viaţă, nu scapă.

Germenele resentimentului este frustrarea, iar forma lui de manifestare poartă numele de revanşă. Cine, omeneşte vorbind, nu a vrut să-şi ia revanşa măcar o dată în viaţă? De la dorinţa de revanşă la cea de răzbunare individuală nu mai este decît un pas. E drojdia aceea voluptuoasă pe care o lăsăm să crească în noi atunci cînd ne lăsăm în voia visurilor vindicative. Vecinul care ne-a insultat, prietenul care ne-a dezamăgit sau iubita care ne-a înşelat, toţi pot deveni, în dogoarea reveriilor noastre pedepsitoare, ţinte ale resentimentului. Dar toate aceste forme au două trăsături definitorii: 1) sunt personale şi 2) cer apropiere fizică. A le condamna sună frumos sub unghi etic, dar e ineficient. Ele sunt stări intrinsec umane şi, dacă sunt ţinute în platoşa legii, sînt acceptabile. Există doar atîtea supape legale prin care resentimentul se poate elibera, prin urmare forma individuală de resentiment trebuie acceptată şi controlată. Drama apare în momentul în care – şi acesta e cea de-al doilea tip cu adevărat periculos de ranchiună – în momentul în care resentimentul nu mai are nevoie, pentru a se manifesta, de prezenta unei persoane identificabile şi nici de apropierea ei. Din acest moment începem să urîm de la distanţă pe oameni pe care nu i-am întîlnit şi de care nu ne leagă nici o aminitire. Îi urîm în numele unui noţiuni şi îi detestăm în numele unei apartenenţe. Vrem să-i vedem căindu-se în numele unui ideal şi aşteptăm să ni se împlinească dorinţa în numele unei pofte de triumf final. Aceasta e forma de resentiment care capătă rezonanţă ideologică. Şi tot ea e forma de ură care reprezintă fermentul istoric din care iau naştere monstruozităţi incalificabile. Numai că, pe cît de incalificabile sunt ele pe atît de reale se dovedesc, de vreme ce se petrec sub ochii noştri şi nici o doctrină nu le poate combate.

Exact ce spuneam la început: resentimentul nu poate fi micşorat cu teorii preventive. Resentimentul se întăreşte prin sedimentare interioară şi se hrăneşte din lecturi ţintite, menite a înteţi o dispoziţie sufletească deja existentă. Naivitatea beligeranţilor este că îşi închipuie că, într-o zi, una din părţi va sfîrşi prin a se lăsa convinsă de justeţea resentimentelor celorlaltor părţi (nu există doar două tabere, ci mult mai multe), cînd de fapt lupta va continua în subteran pînă la plinirea vremurilor. Cam toate polemicile ideologice de astăzi seamănă cu pojghiţa subţire a unui rîu îngheţat doar la suprafaţă. La vedere nu apar decît argumentele logice şi dovezile istorice, dar în adînc curge turbionul fierbinte al resentimentelor vii. Totul seamănă cu un turnir ale cărui premise sunt mereu trecute sub tăcere, deşi în realitate tocmai ele alimentează elanul argumentativ. De aceea, nimeni nu convinge pe nimeni şi fiecare se adînceşte în obsesiile lui.

Omeneşte vorbind, situaţia nu are soluţie. Soluţia, dacă va veni, nu va fi umană. În fine, resentimentul e reciproc numai cînd e colectiv, cînd oamenii se urăsc în numele unei categorii suprapersonale. Atunci spiritul devine resentimentar cu metodă şi ranchiunos cu program. Şi, în plus, se moşteneşte: se transmite din generaţie în generaţie pe cale de contagiune psihică. Părinţii îi încarcă pe copiii cu urile lor şi copiii fac la fel cu progeniturile lor. Aşa cum mutaţiile genetice se transmit la descendenţii aceleiaşi specii, resentimentele se propagă prin lanţ cultural. Şi atunci nici măcar nu mai trebuie să reacţionezi la ură prin ură, căci deja eşti încărcat cu o ură apriorică care îşi aşteaptă ţinta. Şi atunci te înarmezi cu o doctrină şi îţi asiguri o bază logistică pentru viitor. Cine poate să creadă că situaţia aceasta va dispărea vreodată din istoria omenirii?

3 Responses to Veninul resentimentului: Un eseu de Sorin Lavric

  1. […] tismaneanu.wordpress.com […]

  2. […] şi alte texte din aceeaşi dezbatere: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, […]

%d bloggers like this: