O forţă obscură şi amplă: Traian Ungureanu despre prodigioasă carieră a resentimentului

Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.

În fond, ne putem aporpia de misterul nemişcării sociale romîneşti, de toate refuzurile de modnernizare  şi emancipare, de la extremismul legionar la mult mai posaca inerţie a lumii comuniste, citind în toate aceste reacţii colective  cazuri de expresie resentimentară. Chiar dacă nu ne place să admitem aşa ceva, istoria modernă a României e dominată de izbucnirile periodice sau de persistenţa mocnită a resentimentului colectiv. O forţă obscură şi amplă prezidează mersul istoriei noastre contemporane iar numele acestui factor omnipotent e resentimentul.

Din acest punct de vedere, colectivitatea românească e autoarea propriei înapoieri. Iar dacă resentimentul e, prin excelenţă, resortul de bază al stîngismului, putem plasa prinicpalul sentiment politic de masă românesc, la stînga, în limitele unui gregarism abisal. Întrupările istorice ale acestui instinct s-au deplasat succesiv de la naţionalismul folcloric, la păşunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mîndria  demonstrativă a „sărăcismului” promovat de Ion Iliescu (părintele resentimentului contemporan, regizor şi teoretician al enormului puseu resentimentar care a măturat viaţa românească, imediat după decembrie 1989).

Reţin perfect şi nu cred că voi putea uita vreodată o scenă de resentiment pur, la care am asistat în 1990, cu cîteva zile înaintea faimoaselor alegeri din 20 mai. Bucureştiul era, încă, la ora primelor magazine cu marfă străină. Am intrat alături de o prietenă, într-un magazin de parfumuri care era, pe atunci, una din senzaţiile Bucureştiului. Era un magazin modest, lipit de Casa Filmului, lîngă Piaţa Romană. Înăuntru, multă marfă pusă alandala pe rafturi improvizate. În majoritate, cosmetice de mîna a doua sau falsuri aduse de marele val de contrafaceri turco-arabo-chineze. La ieşire, în timp ce discutam ceva cu prietena pe care o însoţisem, am notat cu coada ochiului o femeie de vreo 50 de ani care ne privea fix, ca un detectiv care înţelege, nemişcat, că a surpins făptaşul, în flagrant. Era o femeie muncită, cu o plasă mizeră în mînă. Una din milioanele de femei comune, nivelate de viaţa la bloc. S-a apopiat cu pas sigur, ne-a privit încă o clipă, după care a scuipat-o în faţă pe prietena mea. Apoi, a şuierat printre dinţi: ”Curvo!”.

A fost prima întîlnire cu resentimentul virulent şi mi-am făcut socteala că incidentul e o dereglare izolată care se leagă de viaţa chinuită a unei femei pentru care binele trăit de altcineva e insuportanbil. Nu era o greşeală. Aveam să aflu, însă, în următoarele luni ale primăverii şi verii lui 1990, la mitinguri FSN şi, apoi, odată cu prima mineriadă, că resentimentul cu care mă întîlnisem nu e nici izolat, nici individual. Aveam să înţeleg că resentimentul e o forţă colectivă formidabilă şi că acţiunea sa istorică e departe de a se fi încheiat.

(Cain si Abel, ilustraţie: Devis Grebu)

Dincolo de apariţiile anecdotice, resentimentul românesc – acea capacitate de a frîna, de a ţine în loc şi de a refuza – pune probleme profunde. Aparenţele istorice ne plasează, azi, într-o epocă de „schimbare generală”. Ultimul eveniment istoric major a fost, totuşi, o ruptură decisivă de trecut şi de datele sociale ale vechii orînduiri: o Revoluţie.

După 20 de ani de amînări şi imitaţie neconvingătoare, dificultăţile de articulare colectivă ale proiectului democratic românesc ar trebui să ne pună pe gînduri. Vechea aşezare a psihologiei colective româneşti e teafără, viaţa politică şi menatlitatea socială au regenerat şi nuanţat corupţia. Modenrizarea aşteptată febril s-a limitat, de la bun început, la vitrine şi a transformat, într-adevăr, dugheana cu parfumuri false in Romană. Atît. Instituţiile vizibile şi invizibile ale statului şi societăţii au fost conservate. În fine, mitul democratizării revoluţionare a anului 1989 a devenit, în mod clar, insuficient. E nevoie de o lectură proaspătă iar tradiţia resentimentară a lumii româneşti e în măsură să o ofere.

Ceva a fost suspect de la bun început în „comedia” sau „farsa” revoluţionară. Într-adevăr, concluzia după care revoluţia se înscrie în vechea tradiţie a „imitaţiilor” româneşti e tot mai plauzibilă. Iar imitaţia e unul din resorturile ascunse ale resentimentului. Nu e prea mult să bănuim că, în spatele acţiunii revoluţioanre din decembrie 1989, s-a ascuns o enormă dorinţă de imitaţie şi că acest mecanism a fost pus în mişcare de resentiment. În această variantă, e de crezut că aparatul comunist a nutrit, în secret, o anume invidie admirativă faţă de puterea, libertatea de acţiune şi prosperitatea mediilor executive occidentale. De ce n-ar putea elita de partid să devină un corp economic de comandă, o colecţie de miliardari omnipotenţi? În acelaşi mod, grupul restrîns al intelighenţiei dizidente sau proto-dizidente româneşti şi-a dorit poate, cu acelaşi amestec de admiraţie şi invidie, rolul de insanţă critică influentă pe care îl joacă elita culturală în Occident. Important e că, la sfîrşitul lui 1989, suma invidiilor reunite româneşti era enormă şi unea, într-un fel, prin resentiment, ambii versanţi ai societăţii.

O analiză, organizată în jurul teoriei lui Rene Girard („dorinţa şi rivalitatea mimetică”) ar găsi, aici, întrunite condiţiile clasice ale „crizei mimetice”: un conflict provocat de intensitatea dorinţei imitative, un conflict care culeminează într-o criză toală şi se rezolvă, de regulă, printr-un sacrificiu care permite revenirea la echilibrul iniţial. Din această perspectivă, „farsa” revoluţionară română e plină de sens. Sacrificarea rapidă şi populară a lui Ceuşescu e gestul ritual care pune capăt crizei şi permite revenirea la vechea aşezare a lumii, cu diferenţa că vechiul poate fi trăit acum sub pretexte noi şi în decorul unui alibi moral superior: elita de partid devine oligarhie, intelectualii sint o instanţă publică (ignorată dar admisă), presa poate fi abjectă în numele libertăţii cuvîntului şi toată lumea crede că participă la construcţia unei lumi „noi”.  Resentimentul a cîştigat, din nou, pariul istoric. Consecinţa e o nouă repriză de nemişcare.

De ce are resentimentul o carieră atît de prodigioasă în lumea românească? Răspunsul e legat, aproape sigur, de rolul major jucat de imitaţie. Toate acele eforturi naţionale de sincronizare şi imitaţie care au făcut gloria secolului al XIX-lea sînt, desigur, paşi înainte. Nu e cazul să verdem în presiunea culturală a unui Lovinescu altceva decît un efort complex şi generos. Însă obsesia imitaţiei dusă pînă pînă la impostură spune mult mai mult. Da, oamenii îşi doresc şi aspiră la altceva, însă numai în termenii unui război personal: eu şi ai mei, peste voi şi ai voştri. De aici, sălbticia arivistă atît de frecventă în istoria socială a Româneiei. Blocată sau interzisă, aceaşi atitdine devine, în oglindă: dacă eu nu, atunci nimeni. De aici, capacitatea formidabilă de a bloca şi, chiar, desfătarea secretă în mizeria egal împărţită. Tot de aici şi scuipatul în obrazul unei femei care a cumpărat parfum, într-un meoment istoric nepotrivit. Lumea românească se menţine în orbita resentimentului. Imitaţia, falsificarea şi degradarea valorilor rămîn ocupaţii sociale masive. Societatea romînească continuă ciclul. Ea nu produce democraţie, justiţie şi prosperitate ci le imită, pentru că nu e sigură pe ea.  Iar acolo unde viaţa interioară e dominată de confuzie şi nesiguranţă, lucrează, neîngrdit, resentimentul.