Dragoş Paul Aligică: Psihopatologie şi resentiment

Draga Volo,

Am ezitat indelung sa raspund invitatiei tale din doua motive. Primul este ca nu stiu ce as mai putea adauga la cele deja scrise de cei ce au raspuns pana acum acestei invitatii. Al doilea este ca desi cred ca inteleg atat contextul cat si ratiunea  acestui demers al tau, impresia mea este ca apreciezi gresit natura problemei si prin urmare ai asteptari nerealiste.  Atitudinea ta pare sa fie ca in toata aceasta problema a resentimentului avem de a face cu o slabiciune de caracter, o lipsa de vointa si inteligenta morala sau o eroare de judecata. Altfel spus, cu un viciu ce intuneca sufletul, o chestiune ce tine cumva de fragilitatea constitutiei morale in fata slabiciunii induse de  pasiuni tulburi si greseli de judecata . Asta este probabil atitudinea normala cand te referi la o societate normala si la indivizi normali, la oameni imperfecti dar care incearca sa se lupte cu slabiciunile de caracter, intr-o societate imperfecta dar care incearca sa mentina in viata publica si privata anumite standarde de decenta.

Numai ca, daca nu ma insel, contextul ce ti-a inspirat acest demers se refera la o societate si o viata publica anume. Si mai precis, la un set de indivizi anume pe care i-ai diagnosticat (in mod gresit, cred eu) ca fiind macinati de viciul resentimentului. Daca asa stau lucrurile insa, nu trebuie sa ne amagim ca o serie de interventii inteligente si bine scrise, aducand tema resentimentului in atentie publica si disecand-o,  ar putea avea vreun efect asupra problemei reale. Vindecarea discursului public pe care o urmaresti este iluzorie. De ce? Pentru ca nu cred ca ne referim nici la o societate normala, nici la niste indivizi normali.

Realitatea este ca cei pe care ii vizezi, crezand ca daca le bati obrazul, le pui oglinda in fata si le sugerezi un moment de introspectie, vor avea o tresarire de constiinta si o ajustare de conduita (spre binele lor inainte de toate si apoi spre cel al dezbaterii publice romanesti) nici macar nu inteleg despre ce discutam aici, nu mai vorbesc de a se simti in vreun fel atinsi de textele publicate. Si asta pentru ca a fi resentimentar este cea mai mica problema a lor. Problema lor reala este una psihiatrica sau de psihopatologie. Si cand spun asta, nu ma joc cu cuvintele, ci am in minte aspectul cel mai tehnic al notiunilor.

Ceea ce tu refuzi sa accepti este ca oamenii astia sunt in mare majoritate niste persoane cu serioase probleme psihice. Nu spun asta insultator.  Este o constatare. Ne-am obisnuit atat de mult sa vedem varat peste tot in viata publica romaneasca acest tip, dezaxat psihic in sensul clinic al cuvantului, ca am ajuns sa nu mai sesizam enormitatea invaziei spatiului public de catre ei. Vorbim aici de o serie de persoane ce in mod evident sunt pozitionabile pe un spectru tipologic ce are la un capat ceea ce se numeste „borderline personality” (tradus in romaneste probabil ca „personalitate accentuata”, iau asta dupa traducerea titlului unei cartii de Karl Leonhard, dar nu sunt sigur) si la celalalt, cazuri de-a dreptul clinice. Ridicam insa din umeri la adresa lor: „Ah, Cutare. Pai Cutare nu e sanatos. Nu-l lua in seama!”. Ca si cum defularile, paranoia si complexele lui Cutare, sunt ceva de la sine inteles, parte din ordinea lucrurilor, un fel de ingredient intrinsec al vietii publice romanesti. Realizam anormalitatea situatiei rareori,  cand vedem din cand in cand in prim plan o aparitie de „om normal”, cu discurs si atitudini normale. Ne frapeaza. Cand ar trebui  –„in mod normal”, nu?– sa treaca nesesizata. Acesta este semnul ca ceva este in neregula.

Nu stiu cand a inceput aceasta invazie patologica ce a afectat profund textura si tonul lumii romanesti. Poate ca sursele ei sunt in slabiciunea institutiilor publice si a spiritului civic de dupa 1989. Poate radacinile ei sunt in universul distorsionat si distorsionant al frustrarilor, stresului si spaimelor de dinainte de 1989. Poate ca platim si acum faptul ca scoala luminata de propaganda si prelucrare ideologica a informatiei si culturii reprezentata de un Paler sau Brucan a pierdut prin anii 70 lupta cu reprezentantii scolii patibular-semianalfabeta. Nu stiu.  Ceea ce este clar este ca a fost un proces lung, in urma caruia tonul dezbaterii publice in Romania a ajuns sa fie setat actualmente de un numar de persoane care in mod sigur ar avea enorm de castigat dintr-o vizita la psihiatru. (Sa subliniez: nu spun asta insultator, ci pur constatativ).

Nu vreau sa dau exemple. Dar cred ca odata ce aplicam lentila psihopatologiei  si deschidem un manual la capitolul psihopatii sau sociopatii, multe lucruri ce acum par inexplicabile vor deveni limpezi . Vom avea o revelatie.  Vom intelege mai bine „de ce”. Nu ma abtin de la a sugera ca sunt cateva figuri de „formatori de opinie”, de oameni politici sau de personaje „mass media” pe care chiar si un diagnostician diletant le-ar putea identifica imediat ca reprezentand asa numite „studii de caz paradigmatice” de psihopatie accentuata, simptom cu simptom, rand cu rand, ca la manual. Gandeste-te: nu e o intamplare ca atatia oamenii se plang atat de des ca mass media si viata publica in tara arata „ca un balamuc”. Nu e o figura de stil. E o constatare fireasca ce atinge intuitiv si spontan esenta lucrurilor.

Chestiunea nu este de a stigmatiza, condamna sau acuza. Si cu atat mai putin sugerez inlaturarea brutala din viata publica a unuia sau altuia.  Dar in acelasi timp nu pot sa cred in asanarea discursului public ca urmare doar a unor salve de artilerie intelectuala grea si a unor argumente sofisticate si erudite. In multe instante psihopatul nici macar nu poate sa sesizeze ca are o problema. Lui i se pare ca e bine-mersi , ca are dreptate, ca este moral si patriotic, sustinator sincer al binelui, adevarului, educatiei fizice in scoli si a liniei fortificate Focsani-Namoloasa-Braila. Omul nici macar nu te ia in seama daca sugerezi ca ceva este in neregula.. De asta si spun ca demersul tau relativ la resentiment chiar si daca ar fi dublat sistematic de acum incolo de altele similare, nu va avea efectul scontat: este atat de departe de fondul problemei…

Sa inchei: de o buna vreme scrii, argumentezi, explici, demonstrezi, mobilizezi elita intelectuala a tarii pe meterezele argumentului logic si factual informat samd, comportandu-te ca si cum „adversarul” este cineva rational traind intr-o societate normala si care (ca oricine altcineva dintre noi) este victima unor erori de intelegere, de informare sau slabiciuni de caracter (cum este chestiunea asta cu resentimentul), toate cumva indreptabile sau controlabile prin exercitarea ratiunii critice in spatiul public. Este o atitudine civilizata, clasic-liberala daca vrei, aceasta prezumptie de sanitate psihica, echilibru moral si onestitate intelectuala a „oponentului”. Este un demers necesar. Dar in mod sigur nu este nici pe departe suficient. Iar in unele momente este chiar ceva contra-productiv.

Sa fiu si mai direct: mi-ai atras atentia in ultima vreme asupra mai multor mostre de atacuri la adresa ta, fiind si tu amuzat de ele. Poate ca mai este si altceva decat ceea ce mi-ai aratat si atunci judec neinformat. Dar ceea ce am vazut era in afara oricari prezumptii de ticalosie robusta, sanatoasa, inteligenta. Date fiind presupusele lor obiective, oamenii astia isi submineaza singuri demersul. A spune ca sunt diletanti si stangaci lasa mai mult loc de discutii decat este necesar. Exista moduri inteligente si profesioniste de a face treaba si exista moduri diletante si stupide. Ce mi-ai aratat nu tine nici de unul, nici de altul.  Ce am vazut eu tine in mod cert de simptomatologie si psihopatologie. Prin urmare nu apartine domeniului public si nu necesita nicio reactie in dezbaterea publica.

Dragos Paul Aligica

(Vezi şi alte texte din aceeaşi dezbatere: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12)

One Response to Dragoş Paul Aligică: Psihopatologie şi resentiment

%d bloggers like this: