Andrei Plesu despre mediocritatea resentimentara, “intelectualii lui Gadea” si “intelectualii lui Basescu”

Nota VT:  In Adevarul, o interventie salutara a lui Andrei Plesu pe tema campaniilor isteroid-resentimentare purtate cu oarba patima impotriva acelor intelectuali acuzati de “delictul suprem” din perspectiva unor Nistorescu, Gadea, Romosan, SRS etc: refuzul de a deveni basescofobi fanatici si de a se inrola in noile brigazi ale urii.  In Cotidianul, noul locotenent al lui Nistorescu, Ovidiu Simonca, imi da o lectie de ce-ar trebui sa fac, sa scriu, poate chiar sa si gandesc. Interventiile grotesti, de o xenofobie purulenta, care apar ca “reactii” aprobative la textul lui O. Simonca par sa-l lase rece.

Il irita, inteleg, nu doar faptul ca vorbesc, dar si acela ca mai si tac. Nu scrie despre institutiile care au oprit, regretabil si absurd,  aparitia revistei Memoria (o publicatie pe care am pretuit-o si o voi pretui, un tezaur de adevar istoric), despre un juriu care a decis acest lucru (din care a facut parte, daca nu ma insel, chiar un apropiat al revistei Observator Cultural), ci despre tacerea mea pe pe blogul personal, ca si cum eu as fi ministrul culturii, seful comisiei parlamentare pe domeniu, Uniunea Scriitorilor etc  Cat priveste dezbaterea publica despre condamnarea comunismului si efectele ei in diverse planuri (juridic, educational), de nouveau, dl Simonca are probleme cu mine, nu cu institutii si institute cu bugete guvernamentale si academice care de ani de zile se ocupa de aceste chestiuni (IICCR, INST, Institutul Revolutiei). Cred ca de fapt marea problema a lui Ovidiu Simonca este ca nu m-a regasit, alaturi de prietenii sai, pe lista “intelectualilor lui Crin Antonescu”.  Et pour cause…

Criza spiritului critic

de Andrei Plesu

Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”. Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate.

Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare.

Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari… Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.

Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic.

Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.

One Response to Andrei Plesu despre mediocritatea resentimentara, “intelectualii lui Gadea” si “intelectualii lui Basescu”

  1. […] La Radio Avramescu, din postul Nu i s-a dat, ci i s-a furat… , puteti afla ce contine într-adevar Raportul mitraliat de intelectualii lui Gâdea. […]

%d bloggers like this: