Despre neoconservatorism

Incetarea din viata a lui Irving Kristol a readus in dezbaterea intelectuala  tema neoconservatorismului.  Unul din forumistii care au comentat articolul meu din EvZ in memoria acestui ganditor de exceptie ma intreba de ce nu explorez substanta, corpul ideatic al neoconservatorismului.

I-am raspuns ca am scris pe larg pe acest subiect. Am fost eu insumi vreme de peste 10 ani contributing editor al revistei ORBIS (A Journal of World Affairs) publicata la Philadelphia de Foreign Policy Research Institute.  Am publicat in ORBIS numeroase articole si recenzii, mai ales in perioada cand editor era Daniel Pipes, unul dintre neoconservatorii proeminenti, fiul istoricului Richard Pipes, el insusi istoric al Orientului Mijlociu.  Am participat la numeroase evenimente organizate in anii 80 la FPRI, inclusiv prezentarile facute de Midge Decter, Irving Kristol, Adam Ulam si Richard Pipes. In Commentary (revista lunara editata vreme de decenii de Norman Podhoretz, iar acum de fiul acestuia, John) am citit eseul lui Leszek Kolakowski “Totalitarianism and Lie” in care ilustrul filosof polonez scria ca minciuna este sufletul nemuritor al comunismului (am scris un rejoinder publicat in sectiunea “Letters“).   Tot  in Commentary am citit articolele lui Podhoretz despre Soljenitin, precum celebra interventie a lui Daniel Patrick Moynihan pe tema antiamericanismului de la Natiunile Unite (“The US in Opposition“).  Tot acolo am citit articole despre efectele perverse ale actiunii afirmative, despre noul antisemitism de stanga si cate altele.

Din mai tanara generatie de ganditori apropiati de neoconservatorism sa-i pomenesc pe Carl Gershman (actualul presedinte al NED-National Endowment for Democracy), pe Penn Kemble (plecat prea devreme dintre noi), pe Arch Puddington, pe Richard Perle, pe Ken Adelman, pe Paul Wolfowitz, pe Francis Fukuyama (care s-a delimitat insa in anii recenti de ceea ce el priveste drept un triumfalism riscant legat de nation and state-building) si pe Joshua Muravchik, astazi cercetator la American Enterprise Institute. Cartea lui Muravchik, Raiul pe pamant: Marirea si decaderea socialismului, a aparut in romaneste in 2007 la editura Brumar din Timisoara in traducerea lui Dorian Branea. Intr-un fel, mediat dar incontestabil, ideile lui Kristol il vor fi influentat si pe Mark Lilla, candva ginerele sau, fostul student al lui Harvey Mansfied la Harvard…

Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, autoarea unor studii importante de demascare a feminismului radical, a ipocriziei unor intelectuali incapabili sa se desparta de mirajul socialist si a exhibitionismului camp,  a condus un panel in timpul conferintei pe care am organizat-o, in octombrie 1987 la New York, pe tema “Will the Communist States Survive?  The View from Within”. In anii 80, Midge Decter a condus the Committee for the Free World. Printre participantii la acea conferinta de neuitat se numarau Agnes Heller, Ferenc Feher, Miklos Haraszti, Jan Vladislav (traducator, poet, disident), Jan Kavan (editorul lui East European Reporter, avea sa devina in anii 90 ministrul de externe al Republicii Cehe), Antonin Liehm (editorul lui Lettre Internationale), Dorin Tudoran, Mihai Botez, Richard Pipes, Aleksandr Zinoviev, Carlos Franqui, disidentul din Nicaragua devenit apoi ministru al culturii, Umberto Belli, Arthur Waldron, Svetozar Stojanovic, Hellmut Sonnenfeldt (celebru pentru controversata “doctrina” ce i-a purtat numele), Daniel Pipes, William Luers (fostul ambasador american la Praga, apoi presedintele lui Metropolitan Museum of Art), Paul Hollander, Michael Radu (s-a stins din viata in martie 2009), Jakub Karpinski (disident, sociolog polonez, a incetat din viata acum cativa ani), Irena Lasota, Aleksander Smolar, Carl Gershman, Carlos Alberto Montaner.  Cuvantul de deschidere l-a rostit Jerzy Kosinski, scriitorul american de origine poloneza, autorul lui Being There si The Painted Bird. In sala se aflau figuri de seama ale lumii intelectuale si politice new-yorkeze, inclusiv Susan Sontag.  Am editat ulterior, impreuna cu specialista pe problemele Chinei comuniste, Judith Shapiro, volumul bazat pe lucrarile conferintei, Debates on the Future of Communism (Macmillan, 1990).

Spun aceste lucruri pentru ca datorez si datoram neoconservatorilor imaginea netrucata asupra totalitarismului comunist, solidaritatea cu cei care nu au ingenuncheat si faptul ca ei au fost cei care au spus lucrurilor pe nume intr-un timp in care altii predicau “dialogul” cu potentatii comunisti.

Cititorii interesati de analiza pe care am facut-o originilor, continutului si implicatiilor doctrinei neoconservatoare, pot consulta in volumul meu Scopul si mijloacele: Eseuri despre ideologie, tiranie si mit (Curtea Veche, 2004), mai multe eseuri grupate in partea a VI-a, “De la postmarxism la postistorie“. Intre acestea, “Walter Laqueur si polivalenta constiintei istorice”, “Controverse politice si istorie contemporana”, “Marturia lui Whittaker Chambers”, “Memoriile intelectualilor din New York” si, in mod deosebit, “Neoconservatorismul: un proiect de reconstructie intelectuala”.

Amintesc, mai ales pentru cititorii mai tineri, ca aceste texte au fost transmise in epoca la Radio Europa Libera.  Ripostam atunci atacurilor dirijate de aparatul ideologic al PCR imptriva “instigatorilor la un nou Razboi Rece”.  Nu mi-as fi inchipuit, nici in cele mai negre cosmaruri, ca la doua decenii dupa caderea comunismului vom asista la diabolizarea neoconservatorilor de catre tineri ori mai putin tineri publicisti care se declara conservatori. Dar de ce ma mir? O stim prea bine, no good deed goes unpunished…

Am purtat in acei ani numeroase discutii despre neoconservatorism si neoconservatori cu istoricul Vlad Georgescu, cu Daniel Pipes, cu Michael Radu, cu Adam Garfinkle (astazi editorul lui American Interest), cu Carlos Rangel, cu Jean-Francois Revel, cu Midge Decter. M-am intalnit in cateva randuri cu Norman Podhoretz (lucru mentionat si in dosarul meu de urmarire de catre agentura securitatii din SUA).  Ulterior, am intrat in cercul legat de William Phillips si Edith Kurzweil la Partisan Review unde am scris destul de frecvent (ami ales dupa 1971, pana la extinctia revistei).  Exista o legatura intelectuala profunda intre Commentary si Partisan Review, chiar daca uneori pozitiile celor doua publicatii au fost divergente (mai ales in anii 60). Cata vreme un Roger Shattuck, co-editor al Partisan Review, aplauda contracultura, Podhoretz se delimita tot mai transant de Noua Stanga si de simpatizantii liberali ai acesteia, inclusiv vechiul sau prieten, celalalt Norman, Mailer ( a scris despre aceste lucruri in volumul sau Ex-Friends). Tot atunci s-a produs ruptura dintre Podhoretz si Jason Epstein care a culminat in aparitia unui numar din New York Review of Books cu o coperta indicand reteta de producere a cocktailului Molotov. Neoconservatorismul s-a nascut din revolta morala impotriva iresponsabilitatii unor intelectuali pentru care America nu putea avea nicicand dreptate.  Podhoretz a scris o carte pe care stanga nu i-o va putea ierta vreodata: Why We Were in Vietnam.  Astazi el este senior fellow la un think tank apropiat de neoconservatori, Hudson Institute.

Iata un fragment din articolul din 1985 despre proiectul neoconservator:

“Neoconservatorismul nu poate decat sa-i irite pe pontifii socialismului ‘real’. El exprima un salutar consens spiritual asupra unor teme fundamentale pentru viata politica si culturala. Caracteristica sa nu este nicidecum lipsa de flexibilitate, patosul unei credinte presupus infailibile, ci, dimpotriva,vocatia de a tine piept ofensivelor staliniste si neo-staliniste. Neoconservatorismul este expreisia unei reactii intelectuale legitime a unui grup de ganditori ultragiati si revoltati de declinul valorilor care stau la baza democratiilor occidentale. … Situat la antipodul elitismului antiintelectual al contraculturilor stangiste, neoconservatorismul denunta esenta reactionara a ceea ce trece astazi drept liberalism.”  (p. 231).

Este vorba, fireste, de simulacrul de liberalism imbratisat de apostolii unei social democratii care se rusineaza sa-si rosteasca numele. Eseul meu pornea de la contributiile unor ganditori asociati cu neoconservatorismul:  Norman Podhoretz, Walter Laqueur (ulterior s-a detasat de acest curent), Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb, Robert Nisbet, Midge Decter, Peter Berger, Jeane Kirkpatrick, Richard Pipes.  Au existat puternice interferente cu ideile unor Michael Novak, Herman Kahn, Daniel Bell, Nathan Glazer, Allan Bloom, Saul Bellow, Seymour Martin Lipset, Paul Nitze, Irving Louis Horowitz (profesor la Rutgers University si editorul revistei Society).  In plan artistic, ideile neoconservatoare au fost articulate de Hilton Kramer, multa vreme chief art critic la New York Times.  Cu sprijinul lui Kristol, Kramer si Roger Kimball au intemeiat revista The New Criterion.  Neoconservatorii au crezut in fundamentele unei lumi eliberata de radicalisme utopice. In anii 70 au infiintat the Committee on the Present Danger, o initiativa care a contribuit in mare masura la configurarea doctrinei Reagan. Au criticat acerb ceea ce ei percepeau drept conciliatorismul lui Henry Kissinger si capitulationismul lui Jimmy Carter.  Politica externa preconizata de ei poate fi privita drept un neo-wilsonism moderat, dar ferm.

Ulterior, in special dupa 11 septembrie, s-a petrecut o radicalizare a viziunii interventioniste neoconservatoare, criticata virulent de un Jacob Heilbrun (fost sustinator) intr-o carte mult-discutata si discutabila.  Sa mai amintesc legaturile politice stranse cu senatorul Henry (Scoop) Jackson, cu Lane Kirkland, conducatorul anticomunist al AFL-CIO (marile centrale sindicale), ori cu Jack Kemp.

Exista un fel de paraliteratura cu ambitii atot-explicative care incearca sa prezinte neoconservatorismul drept un fel de cabala inspirata de tezele celor doi Leoni: Trotsky si Strauss. Mi se pare o simplificare, de fapt o caricaturizare, absolut puerila. Ideea revolutiei democratice globale nu s-a nascut odata cu Kristol si Podhoretz. To make the world safe for democracy este un slogan wilsonian. Neoconservatorii au demonstrat luciditate in raport cu primejdia totalitara sovietica si nu au cedat ofensivelor unui pacifism ruinator. S-au opus faimoaselor eforturi de a ajunge la nuclear freeze. Au sustinut amplasarea rachetelor americane in Germania Federala atunci cand stanga europeana organiza manifestatii mamut de protest.  Cand nu putini militanti liberali (in sens american) deplorau initiativa de aparare stategica (SDI) a lui Ronald Reagan drept o elucubratie, fizicianul neoconservator Robert Jastrow a fost principalul ei avocat.  Scutul anti-racheta, despre care vorbim atat de mult azi, este o urmare a cercetarilor legate de SDI.

Ganditorii neoconservatori au sfidat si au incalcat nu putine tabu-uri ale establishmentului.  Victoria Occidentului in Razboiul Rece a fost, in mare masura, si victoria neoconservatorismului.

Studentilor de la filosofie, stiinte politice si istorie, cititorilor interesati de destinul ideilor in lumea contemporana, de lupta dintre democratia liberala si totalitarism, le recomand un film documentar cu un titlu cat se poate de relevant: Arguing the World. Irving Kristol este unul dintre protagonisti.