Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost.

Dezamăgirile vin foarte repede când starea de revoluţie derivă într-un moment inevitabil al restauraţiei, perceput ca o mercantilizare a idealurilor. Putem socoti acest moment dificil când o revoluţie se transformă în reformă, – un mare ideolog a scris chiar o carte depre acest subiect spinos – ca o etapă necesară de creştere a unei societăţi democratice. În amintirea celor aflaţi pe baricade, din perspectiva perioadei de tranziţie care uremază momentului apogetic, revoluţia rămâne adeseori ca un eşec, ca o revoluţie eşuată, speranţele născute în momentele de panică şi sacrificiu, derealizate, naruite. Spiritul revoluţionar în România nu s-a stins în 1990, el a fost întreţinut în continuare prin prezenţa în fruntea F.S.N. a lui Ion Iliescu, gorbaciovist local care-şi dorea o reformă moderată, un comunism cu chip uman. „Ceauşescu a întinat idealurile comunismului” rămâne o frază cheie a noului lider, nu ar trebui s-o uităm aşa uşor. Din păcate pentru el, comunismul era atât de desfigurat, atât de monstruos, încât operaţia estetică nu a mai reuşit. În schimb, drumul spre societatea democratică s-a dovedit extrem de întortocheat, de spinos, în absenţa unui exerciţiu democratic, a unui public spiritual, a unei încercări de construire a unei societăţi civile, exerciţiu de care beneficiaseră, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, mai ales Polonia unde Solidaritatea a asigurat trecerea paşnică, prin negocierile de la Masa Rotunda, spre o societate democratică. În schimb, spiritul revoluţionar în România care nu accepta „reforma” fesenistă era trecut pe sub arcul de bâte al minerilor. Minerii au venit în scop „patriotic” la chemarea noului tătuc să apere reforma, să calmeze spiritul revoluţionar al celor care nu erau mulţumiţi cu soluţia unui moderato cantabile iliescian ce semăna teribil de mult cu regimul din care tocmai cu concursul câtorva oameni curajoşi societatea se desprinsese.

Îmi amintesc înfruntările pline de pasiune între susţinătorii lui Iliescu şi cei care-i contestau legitimitatea. În interiorul familiilor aveau loc adevărate războaie de gherilă, mama era cu Iliescu, tatăl cu opoziţia, nu-şi mai vorbeau. În Piaţa Universităţii focul s-a aprins din nou, iar preşedintele Iliescu a intuit corect ameninţarea care venea din acea direcţie, nu este nevoie de sute de mii de oameni să răstorni un regim atunci când acesta şi-a pierdut complet credibilitatea. Nu era cazul, dar fenomenul putea să evolueze, în câteva din oraşele mari era câte o mică piaţă a Universităţii. Şi acolo oamenii erau împărţiţi, fidelii lui Iliescu îi priveau cu dispreţ pe revanşarzii adunaţi pe scări, cântând cântecele Pieţei, un repertoriu aparte care s-a văzut cules pe un disc. Îl mai am încă acasă, dar nu l-am mai ascultat demult.  Am participat la mai micul for revoluţionar, la micro-Piaţa Universităţii din Craiova. Căţăraţi pe scările Univesităţii din Craiova între 50 şi o sută de oameni cântau, se manifestau sub ochii curioşi şi dezaprobatori ai mulţimii care ocazional arunca cu cartofi (probabil că ouăle reprezentau o muniţie prea scumpă şi nu erau contondente). Simţeam teatralismul şi ridicolul manifestării, nu numai că eram prea puţini, dar nu convingeam pe nimeni, gospodinele îl adorau pe Iliescu şi în unanimitate se închinau ca la icoană la Petre Roman, un tânăr care cunoştea atât de multe limbi străine şi prefăcea limbajul de lemn iliescian într-o fluentă franceză. Cred că în mod similar, spiritul revoluţionar obosise şi la Bucureşti, ultimele demosntraţii în Piaţa Universităţii demostrau această oboseală, încetul cu încetul apatia se isntala. Atunci Iliescu a făcut o greşeală uriaşă, în loc să lase focul să se stingă, a încercat să-şi ia revanşa împotriva „golanilor” şi a organizat una dintre cele mai sângeroase mineriade, (13-15 iunie) acţiunea care pentru mine l-a descalificat definitiv cu partid cu tot. Sub masca moderaţiei şi consensului, o mască de bunic plin de tact apărea hidos chipul vechi, furuncular al dictatorului care ar fi dorit să fie, care ar fi putut fi. Atât timp cât Iliescu constituie simbolul, spiritus rector al unui partid, actualul PSD, acel partid nu va putea garanta pentru mine o reformă reală. Iliescu a reuşit să reaprindă spiritul revoluţionar, succesul său punctual, Piaţa Universităţii a fost măturată cu bâtele, victime fiind nu numai demostranţii ci şi orice trecător neavizat cu un chip civilizat, a constituit eşecul său pe termen lung. O altă frază care s-a strigat în Piaţă îmi rămâne în memorie, „Moarte intelectualilor!”.

Noul regim îşi identifica corect inamicul public numărul unu: intelectualul nu de profesie, ci acela care gândeşte pe cont propriu. Acesta era portretul robot al revoluţionarului, omul care opune puterii discreţionare un demrs conginitv, o judecată morală, un ideal. În 1996, Emil Constatinescu câştiga alegerile şi zorii primului regim cu adevărat democratic se puteau întrevedea. Este greu de descris euforia pe care am trăit-o atunci, având în centru figura preşedintelui, figura sa de portret istoric, ca şi cum destinul ar fi decis că virtuţile fostului domnitor – Al. Ioan Cuza sub sceptrul căruia s-a realizat prima Unire în 1959 – să fie transferate prin delegaţie simbolică noului preşedinte. Acesta devenise cumva un simbol al schimbării, dar şi a revoluţiei, de data aceasta o revoluţie paşnică, de catifea, prin mijloacele democratice ale statului de drept, adică prin alegeri libere. În Piaţa Universităţii, spritul revoluţionar era din nou la el acasă. Vreau să spun că acest spirit revoluţionar n-a murit cu mineriadele în 1990-1992, că Iliescu a câştigat atunci o victorie à la Pyrrhus, că de fapt a pierdut pe termen lung războiul, s-a descalificat pentru mulţi dintre cei care credeau în el, pentru cei care erau capabilă să gândească, să supună acţiunile sale unui examen moral. Spiritul revoluţionar a murit în mandatul Constantinescu sub atenta indiferenţă a preşedintelui cu chipul său de domnitor cu o dignitate aulică. S-a stins cu lipsa unor reforme reale, a unor iniţiative îndrăzneţe, cu uitarea dezideratelor de care erau animaţi cei care l-au aşezat pe „tron”. Spre surprinderea celor care aşteptau toate aceste reforme, nu s-a încercat promulgarea niciunei legi a lustraţiei, punctul 8 de la Timişoara a început să-i irite pe ţărănişti chiar mai mult ca pe colegii lor PSDRişti, iar stupefacţie, Ticu Dumitrescu a fost pus la punct în partid pentru obstinaţia cu care susţinea această iniţiativă politică. Cel care iniţiase în 1990 după Proclamaţia de la Timişoara, proiectul de lege pentru desconspirarea securităţii, incluzându-i pe ofiţerii care au făcut poliţie politică şi pe colaboratorii şi informatorii lor de la toate nivelurile, de la administraţie până la cler era dat afară pentru nerespectarea disciplinei de partid de către preşedintele Constantinescu.

Spre sfârşitul mandatului său, din preşedintele Constantinescu nu mai rămăsese decât o umbră. Într-un final, pe nepregătite, – a fost o surpriză şi pentru consilierii săi, devotaţi până în ultimul moment -, a anunţat că nu va mai candida şi a recunoscut că a fost învins de Securitate şi că se retrage din politică dezgustat. Vreau să spun că această mea culpa nu m-a mulţumit, nu am găsit nicio satisfacţie în faptul că PNŢCD-ul a dispărut de pe eşichierul politic, nu a mai intrat în parlament şi probabil că atunci i s-a cântat prohodul. În turul doi al alegerilor din 2000, am văzut incredibila confruntare dintre un extremist notoriu, pupincuristul-menestrel de mare forţă în Epoca de aur şi un comunist notoriu, varianta stalinsmului pur şi dur, şi oameni votând cu inima strânsă pe politruc în locul „nebunului”. Nu am fost mulţumit cu mea culpa ex-preşedintelui Constatinescu, pentru că a risipit cu o nonşalanţă, cu o uşurătate pe care nu le pot califica capitalul uriaş de energie transformistă a celor care au crezut într-o reală schimbare în 1996. Nu ştiu ce scenariu mai prost putea fi imaginat atunci. Mulţi dintre tineri şi-au făcut bagajele şi au plecat care unde au văzut cu ochii în lumea largă. Spiritul revoluţionar a murit atunci, dar nu de o moarte naturală, ci în agonie şi scârbă. În mod aparent straniu, pot avea o recunaoştere a calităţilor de politician a lui Ion Iliescu în ciuda mâinilor pătate de sângele mineriadelor, l-am recunoscut ca pe un inamic al reformelor, al democratizării societăţii şi în forul său interior a rămas acelaşi. Nu am aşteptat nimic bun de la el şi n-a venit nimic bun, niciodată. Însă de la preşedintele Constantinescu am aşteptat totul. Sarcina pe care şi-a luat-o a fost imensă şi nu admitea nici cea mai mică frivolitate. Ori el a jucat rolul unui preşedinte într-o soap opera, a ieşit bine în toate fotografiile pentru cartea de istorie şi a leşinat la sfârşit de mandat în faţa organelor. Ceea ce aşteptatm de la Emil Constantienscu a fost în primul rând susţinerea legii lustraţiei aşa cum a formulat-o Ticu Dumitrescu şi o condamnare a comunismului. Nu a fost să fie, pe preşedinte nu l-au ţinut picioarele, s-a scăpat, a cedat psihic în faţa presiunilor enorme etc.. Eşecul său a aruncat România cu cel puţin un deceniu în urmă, a permis o revenire la putere a lui Ion Iliescu şi camarilei având ca rezultat construirea unui regim de tip mafiot. Ceea ce mă face să-l dispreţuiesc fără rezerve pe Emil Constantinescu nu este eşecul lui, ci faptul că nu a luptat nicio o clipă pentru cei care l-au ales cu o mare speranţă. El a fost marea speranţă a multora din generaţia mea, inclusiv a mea şi aş fi aşteptat de la Emil Constatinescu să lupte până la capăt pentru acele idei pe care le-a afirmat şi care m-au determinat să sper, să am încredere, să mă simt un cetăţean deplin. Am crezut că nu va dormi nopţile şi că va gândi alături de oameni integri şi inteligenţi soluţii pentru dificultăţile tranziţiei. Sau reformulând cu cuvintele rockerilor de la Nailpoint: „I won’t back down anymore even if I die trying/’cause I know what I’m fighting for and if I die trying/I’ll die trying.”, am crezut patetic că va asuma riscul de a „muri” încercând.

Ceea ce nu a realizat ex-preşedintele Constatinescu a făcut-o Traian Băsescu cu ajutorul comisiei Tismăneanu, în ciuda „iluziilor anticomunismului”. Nu ştiu dacă acesta va rămâne singurul lucru bun pe care l-a făcut în timpul mandatului său, dacă a fost mercantil sau nu, dacă a fost un perfid calcul politic sau chiar a înţeles importanţa acestui act, însă este singurul lucru care a redat demnitatea celor care au murit la închisori, la canal, la revoluţie sau au fost stâlciţi  de bâtele minerilor şi flegmaţi de cetăţenii de nădeje ai acestei ţări. Îmi amintesc ziua citirii în Parlament a documentului, şi ştiu că am asistat la un adevărat exorcism, cu răgete, ochi daţi peste cap, spume la gură, contorsiuni, înjurătuir teribile, blesteme, manifestarea elocventă a lui Vadim, completată de reţinerea discretă a oameilor fini din PSD, dar şi de la PNL. Am avut imagina în bloc a României profunde. Din păcate pentru ei istoria nu va reţine momentul de frustrare a semnatarilor Iluziei anticomunismului, ci acest act care chiar dacă nu a întors speranţa, a constituit o reparaţie simbolică necesară şi un act politic asumat şi eficient. Pe scurt a fost o bătălie câştigată, fără rest.

Când Emil Constantinescu agită drapelul strângerii rândurilor intelectuale în jurul valorilor liberale şi a lui Crin Antonescu, ar trebuie să i se amintească că el a îngropat speranţa, a stins spiritul Pieţei Universităţii şi că a renunţat de bunăvoie şi nesilit de nimeni la luptă, lăsându-i de izbelişte pe toţi cei care au crezut în el. Cu siguranţă că sunt intelectuali de mare valoare ai acestui grup care sunt îndreptăţiţi să poarte un steag şi să suţină o reformă liberală acordând deplină încredere liderului acestei formaţii. Este absolut firesc să existe opţiuni diferite şi să existe o polemică în ceea ce priveşte reforma în România şi cui i se va încredinţa un mandat în acest sens, mai precis, aceasta este normalitatea într-o societate democratică. Poate că speranţa se va întoarce, despre ea se spune că moare ultima. Însă în niciun caz Emil Constantinescu nu este îndreptăţit de a o mai clama, de a strânge rândurile şi a porni iar la luptă. Războiul lui s-a încheiat demult, a fost absent când trebuie să fie în cel mai înalt grad prezent, un preşedinte al uitării (vorba lui Kundera), o fotografie prăfuită a istoriei care a lăsat în urma sa nu doar un eşec lamentabil, ci un scâncet, un piuit.

%d bloggers like this: