Libertate, neuitare si etica rezistentei: Camus, Monica Lovinescu, Ierunca

31/12/2009

Cand se vorbeste despre “tradarea intelectualilor”, se uita adeseori ca au existat intelectuali care nu au tradat. In urma cu cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, inceta din viata, intr-un tragic si absurd accident de automobil, Albert Camus. Imi revine in memorie o fraza a autorul Omului revoltat, de fapt un principiu director menit sa avertizeze impotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde ca le remediaza nu este mau rau decat totalitarismul insusi”. Camus a rupt cu Srtre tocmai pentru ca nu putea capitula in fata ofensivei totalitare. Nu accepta sa inchida ochii numai pentru “a nu aduce apa la moara”, refren obsesiv in autojustificarile variilor compagnons de route. Spre deosebire de Satrtre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe acestia, nu a avut motive sa roseasca in momentul in care, in februarie 1956, urmasul lui Stalin, Nikita Hrusciov denunta “cultul personalitatii”, in fapt un sistem criminal de la momentul intemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau si Kolyma facea parte dintr-o unica monstruozitate, aceea nascuta din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit sa justifice Marea Teroare si Kristallnacht-ul valpurgic.  Nimeni nu a diagnosticat mai precis decat autorul Ciumei genealogia si consecintele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus fost scriitorul care a dat masura demnitatii umane in veacul lagarelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului si al Gulagului.  Pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, disparitia lui Camus, un ganditor pe care il iubeau si cu care se identificau gratie curajului de a ramane fidel adevarului, a fost o cumplita lovitura.  Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transforma viata in destin”.  Stirile din Romania erau devastatoare, speranta unei revederi cu mama Monicai (intemnitata pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucuresti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, il faisait minuit dans le siècle…

In excelenta revista Contrafort care apare la Chisinau, citesc un incitant articol de Tamara Caraus despre volumul Etica neuitarii de Monica Lovinescu (o antologie pe care am alcatuit-o si prefatat-o,  aparuta in 2008 la Humanitas). Randurile scrise de autoarea acestei cronici mi-au readus in amintire discutii cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca despre operele care au salvat onoarea intelectualitatii intr-un veac patat de atatea ignobile, infamante comptromisuri, abdicari, tradari. Niciodata nu mi-au si nu ne-au lipsit atat de mult Monica Lovinescu  si Virgil Ierunca.  As fi vrut sa vorbesc cu ei despre biografia lui Koestler de Michael Scammell, recent aparuta, carte care ar trebui tradusa cat mai repede in romaneste. Dar si despre situatia morala a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se intreba acum cateva luni ce-ar fi spus Monica Lovinescu si Virgil Ierunca despre mineriadele din presa, despre resurectia fantomelor ceausismului si despre campaniile pervers-virulente menite a impiedica si  a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberala, anticomunismul nu a fost o “iluzie”.  Imi pot lesne inchipui ce-ar fi scris pe acest subiect.  O stiu si cei care, cu lejeritate morala, propaga aceasta idee falsa.  Pentru anticomunism, ca si pentru antifascism, s-a murit.  Cred ca daca citim atent Etica neuitarii raspunsul este cat se poate de limpede: amnezia este o fuga de responsabilitate, deci este opusul unei libertati autentice. In Fenomenul Pitesti, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam petnru care  ,, Problema de capetenie este de a invinge amnezia. Trebuie ca totul sa se plateasca, altfel nu exista viitor.” Iar in Trecut-au anii gasim aceasta nota de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi dupa aflarea vestii cutrmuratoare despre moartea autorului Mitului lui Sisif: “Camus era pentru mine cel care facea din literatura o paranteza pentru a se instala in acea zona a constiintei unde cuvantul marturiseste prin arsura.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul si prietenul lui Camus, potivit caruia, viata si opera marelui romancier si moralist a dat cel mai bun raspuns intrebarii nietzscheene: “Cine e nobil?”

Pentru Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, ca si pentru Orwell, Camus, Soljenitin ori Nadejda Mandelstam, distinctiile dintre victima si calau, dintre bine si rau erau decisive, nu puteau fi pierdute in ceata unei abulice uitari.  Memoria devine astfel spatiu al salvarii, al re-cunoasterii si al rezistentei. Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a impiedica echivalentele cinice.  “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor nostri asasinati”, scria Manes Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu, prieten cu Camus, Aron, Malraux si Koestler. Pentru autoarea Undelor scurte, The Origins of Totalitarianism de Hannah Arendt a fost o carte de capatai. De fiecare data cand se intalnea cu variile ipostaze ale Raului, Monica Lovinescu se reintorcea la acea carte. Sa rememoram aici cuvintele cu care se incheie capodopera politologica, metafizica si morala a Hannei Arendt:

But there remains the truth that every end in history necessarily contains a new beginning: this beginning is the promise, the only “message” which the end can ever produce. Beginning, before it becomes a historical event, is the supreme capacity of man;  politically, it is identical with man’s freedom.  Initium ut esset homo creatus est–“that a beginning be made man was created” said Augustine (De Civitate Dei, Book 12, Chapter 20). This beginning is guaranteed by each birth;  it is indeed every man. 

Se cuvine, cred eu, sa intram in Noul An gandindu-ne la aceste teme de o grava si inoxidabila actualitate, lasand de-o parte frivolitatile sterile, vanitatile provinciale si pedanteriile tafnoase care nu fac decat sa oculteze lucrurile cu adevarat importante.

Iata un fragment din articolul semnat de Tamara Caraus:

“Neuitarea este pentru Monica Lovinescu singura etică indiferent de contextul scrierii textelor: mai întâi, memoria ca rezistenţă la totalitarism, apoi memoria ca vigilenţă de a nu repeta răul şi ca o datorie faţă de victime. Însă etica neuitării nu este lipsită de un straniu paradox. Autoarei i se pare nefiresc ca „în acelaşi parc să se plimbe azi, ţinând poate vreun nepot de mână, asemenea unor pensionari paşnici, fostul călău şi fosta victimă. Ce vor face? Se vor saluta?” (p. 473). Însă ce vor face fostul călău şi fosta victimă odată „pătrunşi” în memorie? Căci etica neuitării nu procedează selectiv scoţând din anonimatul morţii victimele şi aruncând în anonimat şi neant călăii. Dimpotrivă, această etică îi scoate din neuitare pe toţi pentru a reface drama confruntării, dintotdeauna, a forţelor binelui şi răului. Dacă scoaterea din uitare a victimelor, numirea lor, este oferită ca singura consolare, ca un act de justiţie postumă, atunci etica neuitării riscă să ofere şi călăului exact ceea ce promisese victimei – adică neuitare. Etica neuitării mai cere o minimă certitudine (şi un argument în plus) că în neuitare – ca singura recompensă – contează într-adevăr dacă ai fost călău sau victimă. Gândirea mai departe a eticii neuitării poate fi chiar provocarea pe care Monica Lovinescu o lasă celor care vin din urmă.” 

http://www.contrafort.md/2009/181-182/1782.html

PS  (1 ianuarie 2010) Remarcabil eseul Martei Petreu din Apostrof, nr 12, decembrie 2009, “Noica si utopia recunoasterii” in care se examineaza cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiatiunea. Faimoasa invitatie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Raul, noteaza Marta Petreu, a provocat interogatia critica a Monicai Lovinescu care scria: “Cum sa te rogi pentru fratele-calau, fara sa participi la schingiuirea victimei? “. O intrebare ce subintinde problematica unei justitii morale care nu poate concepe reconcilierea in absenta caintei.


Peisaj dupa batalie: H.-R. Patapievici despre drama politica a anului 2009

30/12/2009

Recomand lucida analiza a anului politic romanesc 2009 propusa de H.-R. Patapievici in articolul sau din EvZ (este prima parte). Intr-adevar, obiectivul coalitiei Grivco (precedata de lungi negocieri, pertractari, aranjamente de culise) a fost sa genereze sentimente de abandon, neputinta, disperare intre cei care sustineau proiectul Basescu.  Discursul resentimentului a atins cote delirante.  Obsesiile si fobiile au inlocuit rationamentele normale, intemeiate pe fapte demonstrabile si verificabile.  Presedintele trebuia sa apara ca un personaj care antagonizeaza pe toata lumea.  I s-a negat absolut orice merit, in politica interna ori in cea externa.  Omul care a condamnat comunismul a  devenit “dictator”, “tiran”, “mai rau decat Ceausescu”, “comunist si securist”.  Astfel a fost “impachetat” mesajul si in timpul vizitelor in Vest (dar si in Est) ale unor personaje cunoscute, mai cu seama din zona PSD. Mobilizarea societatii civile s-a petrecut relativ tarziu.

Multi intelectuali, oameni de inalta calitate etica, au fost intimidati, agasati si scarbiti de agresiunile mediatice de tip ex-Cotidianul, Antene, Realitatea.  Altii, din ratiuni ce pot fi discutate separat, au devenit aliatii celor care urmareau restauratia sistemului Iliescu.  Unele cazuri sunt de-a dreptul halucinante.  Interese meschine, invidii josnice, ranchiune de trei parale, oftici si vendete, ar fi primul nivel explicativ. Mai adanc insa, dar si mai intristator, e vorba de dispretul pentru valorile democratice autentice, de demagogie, poltronerie si iresponsabilitate.  Campaniile sordide au dus la macularea conceptului insusi de intelectual.  Ranjetul tembel al unor “vedete” de pe Antene ori de la Realitatea, ironiile lor gretoase, mojiciile lor scabroase, au poluat luni, ori chiar ani de zile atmosfera spirituala.  Situatia a fost similara cu inceputul anilor 90, atunci cand presa fesenista injura desantat “ghedeseul”.  Nistorescu a jucat roul noului Vadim.  Din fericire, blogurile au jucat un rol fara precedent in asigurarea dezbaterii publice blocata si sabotata pe canalele mediatice “oficiale” cele mai influente. (VT)

Cel mai important eveniment politic al anului 2009 a fost, fără îndoială, succesul mediatic fără precedent al coaliţiei anti- Băsescu, o coaliţie care s-a putut prezenta pe sine, până la testul democratic al alegerilor (care a spulberat-o), ca fiind universală. Aşa cum voia Carl Schmitt când vorbea de „politic”, societatea românească s-a structurat politic în două categorii etanşe, categoria de duşman şi categoria de prieten, pe un unic criteriu – „chestiunea Băsescu”. Orice subiect de dezbatere publică a fost redus la poziţia sau opoziţia faţă de Traian Băsescu. Forţa mediatică a coaliţiei anti-Băsescu a reuşit să inducă în opinia publică ideea că a fi anti-Băsescu este sinonim cu a fi raţional, democrat şi progresist. În aceste condiţii, cei care s-au pronunţat fie în favoarea lui Traian Băsescu, fie împotriva demonizării sale au fost stigmatizaţi aşa cum erau stigmatizaţi pe vremuri duşmanii poporului. Singurul argument al luptei politice a devenit, în mod inevitabil, ura – ura împotriva lui Traian Băsescu. Cu ajutorul televiziunilor zise de ştiri, împărţirea societăţii în duşmani şi prieteni s-a transformat întrun război total, care a lăsat urme mai adânci decât ne dăm seama acum, în relaxarea de după alegeri, şi care nu s-a încheiat prin rezultatul de la urne. Cea mai remarcabilă performanţă a coaliţiei anti-Băsescu a fost izolarea mediatică (aproape) deplină a preşedintelui. De partea sa a fost electoratul care l-a votat şi care, înaintea votului, era invizibil. Public, a fost susţinut de o televiziune („B1”), un săptămânal („22”) şi o mână de intelectuali. Între foarte puţinele cotidiane care nu l-au atacat în mod obsesiv, „Evenimentul zilei” a fost stigmatizat de „colegii” de breaslă ca fiind „oficiosul”, iar jurnaliştii săi, oameni integri şi cu adevărat neutri (dovadă diversitatea de poziţii susţinute), au fost batjocoriţi în fel şi chip. Împotriva lui Traian Băsescu s-a mobilizat tot restul presei (în corul urii intrând şi presa culturală – prestaţia jalnică a „Observatorului cultural” rămânând de referinţă).

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/881161/SENATUL-EVZ-Bilant-2009-I/


Vocile libertatii: Oamenii care au influentat revolutiile din 1989

29/12/2009

Iata mai jos un fragment in interviul meu aparut in Adevarul/Foreign Policy Romania, 28 decembrie 2009. Cititorii interesati de subiect pot citi cartea mea Anul 1989. Naufragiul Utopiei (Humanitas, 2009) precum si articolele aparute in diverse reviste si accesibile pe pagina web:

www.tismaneanu.com

Care sunt personalităţile care au influenţat cel mai mult tranziţiile în Est?

Primul este Papa Ioan Paul al II-lea. Primul, în sens cronologic. Primul pentru că alegerea cardinalului Karol Wojtyla, în 1978, ca Papă – primul Papă dintr-o ţară comunistă, şi primul Papă probabil în sute de ani care nu era italian, schimba fundamental datele războiului ideologic internaţional. Vizita lui Ioan Paul al II-lea – şi acel „Să nu vă fie frică“, la Marea Messă din 1979 pe pământul unei Polonii încă sub dominaţie comunistă – avea să joace rolul, cred eu, al unui detonator. Ei bine, m-am uitat eu însumi la indexul de nume şi concepte din „Reinventarea politicului”, pe care am scris-o în 1991, şi Papa nu era atât de prezent. Pentru că eram prea aproape de evenimente. Nu întâmplător, Dumas şi-a intitulat romanul „După 20 de ani” – după 20 de ani este de obicei timpul când putem să facem o primă retrospectivă serioasă, profundă.

Urmează, evident legată de Ioan Paul al II-lea, formarea Sindicatului liber şi autoguvernat Solidaritatea, din Polonia. Şi aici ne vin imediat în minte numele strategilor Solidarităţii – Adam Michnik şi Jacek Kuron, ca să dau doar numele celor mai importanţi, şi, evident, omul care devine simbolul Solidarităţii: muncitorul electrician de la Şantierele Lenin din Gdansk, Lech Walesa. Nu trebuie uitat că în ceea ce se numea atunci Cehoslovacia se formase Charta 77, şi unul dintre iniţiatorii ei a fost dramaturgul şi filosoful politic Vaclav Havel. În opera lui Havel se articulează, mai cu seamă în anii ’80, filosofia societăţii civile şi a disidenţei europene – îndeosebi în nemuritorul „Puterea celor fără de putere”. În aceeaşi perioadă, nomenclaturile sunt în declin.

Încă o personalitate care joacă un rol esenţial, şi condiţia necesară dar nu suficientă a schimbărilor sociale din ’89, este, evident, Mihail Gorbaciov. Am stat de vorbă cu o serie de militanţi ai Chartei 77, am stat îndelung de vorbă cu Adam Michnik, toate figurile importante din lumea fost comunistă care au fost implicate în aceste tranziţii recunosc – aşa cum spunea Mircea Dinescu în celebrul său interviu din „Liberation” din primăvara lui ’89 – că pentru locuitorii blocului sovietic Gorbaciov reprezenta în acel moment „un adevărat Mesia al socialismului cu chip uman”. Ulterior, sigur că socialismul cu chip uman n-a mai fost o opţiune convingătoare, s-a dovedit o fundătură istorică, o iluzie – multă lume poate ştia că e o iluzie.

Ca filosof politic revin însă mereu împotriva tentaţiei determinismului retroactiv, faptul că noi ştim cum s-a terminat un eveniment ne face să credem că ştim cum s-ar fi putut termina – întodeauna există mai mult de un posibil deznodământ al unor evenimente istorice. După ce evenimentul s-a încheiat spunem: acesta era deznodământul inevitabil. Inevitabilitatea este un cuvânt care, le spun mereu studenţilor mei, trebuie scos din vocabularul nostru dacă vrem să analizăm fenomene politice. Nu există deznodământuri inevitabile; există opţiuni, există intervenţia umană în cadrul acestor structuri.

Încă un element care nu trebuie uitat: relaţia între Statele Unite, Vatican şi mişcările contestatare, în special din Polonia. Să-l numim elementul Ronald Reagan – revoluţia conservatoare care a avut loc în momentul respectiv în Statele Unite. Atitudinea mult mai tranşantă, mai puţin acomodaţionistă în relaţiile cu URSS au pus o presiune colosală asupra maşinii politice, a nomenclaturii sovietice, astfel încât s-a ajuns la adoptarea politicii de perestroika şi glasnost. Deci: nu numai Reagan, dar şi Reagan. Toate aceste condiţii necesare, laolaltă, devin şi suficiente. 1989 a fost un fenomen cu multe faţete şi cu multe cauze.

http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Vladimir_Tismaneanu-_Cine_a_tras_de_noi_in_1989_0_179382528.html

Am explorat tema anului revolutionar 1989, cu accent pe dimensiunea romaneasca, si in interviul meu luat de Ruxandra Stoicescu pentru World Radio Switzerland:

http://worldradio.ch/wrs/programmes/international/international-relations-a-rough-romanian-revolutio.shtml?16921.


O Cassandra a secolului XX

28/12/2009

Arthur Koestler (1905-1983) a traversat veacul XX traind deopotriva febra entuziasmelor doctrinare, seductia religiilor politice si gustul de cenusa al trezirii din aceste betii ideologice. Despre el s-ar fi putut spune, precum despre Hans Castorp, eroul din Muntele vrajit de Thomas Mann: placet experiri.  A rupt cu mediul sau de origine, clasa de mijloc superioara de origine evreiasca din Budapesta inceputului de veac, a imbratisat revizionismul sionist, miscarea radicala (opusa directiilor socialiste) al carui campion a fost Zeev (Vladimir) Jabotinsky, a devenit ziarist de succes si membru al aparatului clandestin al Cominternului. A fost colaborator apropiat al  faimosului Willy Munzenberg, militantul comunist german (in final adversar al lui Stalin si probabil ucis de NKVD-OGPU), casatorit cu Babette, sora lui Margarete Buber-Neumann (cu aceasta supravietuitoare a lagarelor comuniste si naziste Koestler avea sa ramana prieten pana la sfarsit).  A rupt cu comunismul in 1938-1939 si a devenit, pe urmele lui Panait Istrati si Boris Souvarine, alaturi Andre Gide , Manes Sperber, Ante Ciliga si Ignazio Silone, unul dintre cei mai cunoscuti apostati.  Interventiile publice ale lui Koestler au jucat un rol crucial in demascarea totalitarismului comunist.  Fara a oferi explicatia definitiv (dar o poate oferii poare cineva?) a a misterului confesiunilor auto-acuzatoare ale vechilor bolsevici in timpul morbidelor procese-spectacol de la Moscova (1936-1938), ipoteza lui Koestler (“Ultimul serviciu facut partidului”) ramane una verosimila (cel putin in cazul Buharin). Suficient de importanta pentru ca Maurice Merleau-Ponty sa o utilizeze  (distorsionant) in a sa carte Humanisme et terreur. Lucretiu Patrascanu a citit cartea  in 1945, nestiind ca avea sa devina el insusi victima a angrenajului terorist. Ori poate ca presimtea si tocmai acest lucru explica refuzul sau de “a marturisi” in ceea ce a fost monstruoasa inscenare din aprilie 1954.

Excurs metafizic, tratat de demonologie si meditatie psiho-istorica, romanul Darkness at Noon a fost, dupa al II-lea razboi mondial, un best-seller absolut in Europa de Vest si in special in Franta. Intr-un discurs intrat in istorie, Andre Malraux, ex-compagnon de route devenit gaullist,  formula, imperios si solemn, cum ii era stilul, alternativa:  Molotov sau Koestler. Subtitlul acestui incendiar roman ar fi putut fi, ecou al unui celebru eseu al tanarului Lukacs, “bolsevismul ca problema morala”.  Pentru Koestler, calcaiul lui Ahile al comunismului este tocmai absenta unui sistem al moralitatii, iezuitismul absolutizat  in principiu pseudo-etic.  Alaturi de volumele-marturii ale unor Viktor Kravcenko si Whittaker Chambers, a fost, spre a relua titlul unei recente carti de John Fleming, un manifest anti-comunist.  Sartre si Simone de Beauvoir au incercat mai intai sa modereze pasiunea anticomunista a lui Koestler, sa-l coopteze in grupul lor existentialist, anti-burghez, anti-american si programatic ateu, apoi l-au atacat si calomniat.

Cartea s-a vandut in sute de mii de exemplare si a fost ceea ce se cheama un eye-opener pentru generatii de intelectuali.  In anii 50, AK a fost dinamul Congresului pentru Libertatea Culturii. A creat, din drepturile de autor ale cartilor sale (sa amintesc aici culegerile de eseuri, cele doua volume de memorii, romane precum cel despre experienta condamnarii la moarte in timpul Razboiului Civil din Spania), un fond de ajutorare a intelectualilor din tarile ocupate de URSS.  Intre cei sustinuti de Koestler, sa-i amintesc pe Gustaw Herling-Grudzinski, Virgil Ierunca, Czeslaw Milosz. Prietenul din tinerete al lui Attila Jozsef  si al lui Gyula Hay nu putea asista pasiv la orgiile criminale ale stalinismului. Pentru Koestler, ca si pentru Hannah Arendt, Camus, Orwell ori Manes Sperber, nu exista o diferenta esentiala intre bolsevism si nazism ca expresii ale Raului radical, intre Djugasvili-Stalin si Schickelgruber-Hitler. Totalitarismul, de orice culoare, a fost ciuma bubonica a veacului concentrationar.

Avem acum o noua biografie–as cuteza sa o socot definitiva, in sensul de fundamentala si greu de depasit–a autorului celui mai cunoscut roman politic al timpurilor recente, Darkness at Noon (cunoscut si sub titlul francez  Le Zero et l’infini, tradus in romaneste la Humanitas drept Intuneric la amiaza), datorata lui Michael Scammell: Koestler: The Literary and Political Odyssey of a Twentieth Century Skeptic, New York, Random House. Autor al unei monumentale biografii Soljenitin, Michael Scammell a lucrat vreme de doua decenii la noua carte, singura biografie autorizata de executorii testamentari ai lui Koestler (spre deosebire de senzationalista lucrare semnata de David Cesarani acum cativa ani).

Christopher Caldwell, autorul recent aparutei Reflections on the Revolution in Europe: Immigration, Islam, and the West, semneaza o recenzie de prima pagina in super-influentul supliment duminical de carti The New York Times Book Review (27 decembrie 2009). Portretul lui AK din aceasta biografie nu este neaparat unul flatant. Personajul a fost, se pare, un egoman incurabil, mizantrop, arogant, alcoolic, brutal pana la violenta in relatiile cu femeile, depresiv, angoasat si terorizat de infinite, indicibile si inavuabile complexe. Ori cel putin asa apare el in amintirile unor contemporani. Se poate. Altii si-l amintesc in chip diferit.  Dar nu aceasta fata intunecata a lucrurilor este ceea ce conteaza de fapt. In plus, sa nu-l confundam pe Koestler cu Bertolt Brecht, un narcisist duplicitar capabil de cele mai abjecte ploconiri in raport cu despotul sanguinar de la Kremlin.  Atunci cand AK a denuntat Marea Teroare, Brecht a aplaudat-o (ramane de pomina fraza sa despre cei condamnati la Moscova: “Cu cat erau mai inocenti, cu atat mai mult meritau sa piara”). De altfel, in ale sale memorii The Invisible Writing, AK facea o deconstructie nimicitoare a piesei lui Brecht Die Massnahme, adevara oda a crimelor Cominternului in timpul Revolutiei chineze din deceniul al treilea.  Si azi ma intreb cum se poate ca oameni inteligenti, care se jura pe admiratia pentru AK, sa ramana prizonierii unor absurde visuri (era sa scriu virusuri) stangiste.  Un Gaspar Miklos Tamas, care l-a citit cand trebuia, legat prin atatea fire biografice de experienta eretica a unor Koestler sau Kolakowski, si care totusi vine astazi sa faca elogiul marxismului ca ideologie salvatoare. Se pare ca nu putem scapa de magnetismul paradigmelor redemptive.  Or, in cazul sau, nu se pune nici macar problema candorii bibliografice…

Ca si Michael Scammell, cred ca mostenirea lui AK este una a apararii libertatii in vremuri de josnice abdicari. A fost printre ultimii care au vorbit cu Walter Benjamin.  Prietenul sau, Otto Katz (Andre Simone) a fost spanzurat in urma procesului Slansky.  Cei mai multi din cercul sau intim s-au sinucis ori au fost asasinati.  Trecuse vremea catacombelor, a naivilor idealisti, a iluminatilor revolutionari, scria el, Europa si omenirea intrasera in era familiei Borgia. Stiind ca risca sa fie ostracizat, ponegrit, insultat, poate chiar lichidat fizic, Koestler a spus lucrurilor pe nume, direct si fara reverente salonarde. A avertizat despre expansionismul sovietic, a scris printre primii despre primejdia orbirii colaborationiste. Vocea sa i-a deranjat pe multi. A fost intr-adevar o Cassandra in acele timpuri de dezonoare si fanatism. Prietenii democratiei liberale ii datoreaza enorm (recititi in antologia Etica neuitarii, Humanitas, 2008, ce scria Monica Lovinescu despre AK).  A fost mereu motivat de un libido politic de nestavilit, de o irepresibila vocatie a libertatii, a crezut, asemeni Nadejdei Mandelstam, ca la ceasul totalitarismului tacerea e crima impotriva umanitatii. Iata concluzia cronicii lui Caldwell:

“… in ceea ce a scris, ca si in viata personala, a fost determinat  de ego, nu de principii.  Subiectul sau a fost el insusi. Si totusi, intr-un moment cand oroarea comunismului sovietic era inca invizibila pentru atatia oameni rationali, acest om aparent fara constiinta a trezit constiinta Occidentului”.


Ariciul Basescu si vulpile din jur

26/12/2009

Am publicat acest text pe blog pe data de 18 martie 2009. Iata ca nu m-am inselat.

Marele filosof politic Isaiah Berlin a propus distinctia dintre personalitatile de tip hedgehog si cele de tip fox. Simplu spus, ariciul stie un lucru important, urmeaza o idee mare. Vulpea stie multe lucruri marunte. Pentru Traian Basescu, reformarea sistemului politic, asanarea domeniului public, lupta cu oligarhii ticalosi si ticalositi, decomunizarea sunt prioritiati. Ideea cea mare este acolo, o urmareste constant, fara teama de criticile, malitiile si injuriile care nu intirzie si nu lipsesc. Vulpile care isi anunta candidaturile sunt exact opusul sau: manevreaza subteran, dau din colt in colt, se repliaza oportunist, fac matanii doar doar vor izbuti sa convinga electoratul ca ei sunt cei care vor realiza the change. Un spectacol cind amuzant, cind dezolant. Faptul ca time and again se anunta “demolarea”, sfirsitul politic al lui Traian Basescu nu face decit sa demonstreze anemia valorica a celor care ii neaga actualului presedinte curajul, imaginatia, vointa politica. Va urma o lupta dura, dar nu ma indoiesc ca spiritul democratic va invinge. Iar Traian Basescu, in pofida povestilor despre “neocezarism”, este un presedinte intr-adevar democratic.

Un fierbinte La Multi Ani tuturor prietenilor de idei!


Astfel pier dictaturile: Condamnarea lui Liu Xiaobo, demonstratii in Iran (Updated 28 dec.)

25/12/2009
Puterea celor fara de putere
Nu-mi propuneam sa scriu un text astazi (vineri, 25 decembrie). E liniste si pace, ne bucuram cu totii de sarbatori. Nu insa si liderii chinezi ori iranieni. Inspaimantati de eruptia libertatii de gandire, de resurectia sperantei, dictatorii recurg la represiune (intre cei ucisi de politia lui Ahmadinejad duminica 27 deceembrie 2009  s-a numarat Ali Mousavi, nepotul liderului opozitiei democratice).  Mi se pare clar ca regimul teocratic de la Teheran se dovedeste tot mai subred. In Iran, in China, in Cuba, zelul ideologiei radicale a last locul cinismului (la nivelul puterii) si impulsului anti-totalitar in randurile miscarilor disidente. Se cristalizeaza, tot mai primejdios pentru dictatori, ceea ce Vaclav Havel a numit, inspirat de filosofia lui Jan Patocka, puterea celor fara de putere.
Condamnarea lui Liu Xiaobo, intelectualul critic care, inspirat de lectiile disidentei din Europa de Est si Centrala si in primul rand de Carta 77,  a initiat Carta 08, la 11 ani de inchisoare tradeaza de fapt angoasele despotilor bolsevici de la Beijing.  Sotiei lui Liu nu i s-a permis sa asiste la proces. Supravegherea semnatarilor Cartei 08 s-a intetit si se astepta alte arestari.  Oximoronicul “market Leninism” isi arata acum adevaratul chip: cel al dispretului netarmurit pentru pluralism, pentru statul de drept.  Brejnev, Andropov si Cernenko i-au prigonit pe Soljenitin si Saharov. Cine-si mai aminteste de gerontocratii senili?  Sistemul sovietic s-a prabusit lamentabil, cum la fel se va narui si sistemul creat de Mao si Deng. Sunt intro totul de acord cu Cristian Preda: sentinta de la Beijing este o palmuire a demnitatii umane. Dar tribunalul istoriei este mai puternic decat tribunalele dictaturilor. Reflectiile lui Imre Nagy din “Memorandumul de la Snagov” spun totul: “Qui vivra, verra”.
Cuvintele lui Chateaubriand , atat de dragi Monicai Lovinescu, din finalul biografiei lui Stalin de Boris Souvarine sunt mai actuale decat oricand: “In zadar prospera Nero, Tacit s-a nascut in imperiu…”

Intelectualii critici au fost cei care au sfidat continuumul represiv, au articulat sintaxa adevarului si au torpilat falsele certitudini ale unei ideologii muribunde. Pasiunea libertatii nu poate fi intemnitata. Ea isi urmeaza drumul si va invinge. (VT)

Seninatatea sperantei: Fur Elise, Ivo Pogorelitch (piano)

24/12/2009