O Cassandra a secolului XX

Arthur Koestler (1905-1983) a traversat veacul XX traind deopotriva febra entuziasmelor doctrinare, seductia religiilor politice si gustul de cenusa al trezirii din aceste betii ideologice. Despre el s-ar fi putut spune, precum despre Hans Castorp, eroul din Muntele vrajit de Thomas Mann: placet experiri.  A rupt cu mediul sau de origine, clasa de mijloc superioara de origine evreiasca din Budapesta inceputului de veac, a imbratisat revizionismul sionist, miscarea radicala (opusa directiilor socialiste) al carui campion a fost Zeev (Vladimir) Jabotinsky, a devenit ziarist de succes si membru al aparatului clandestin al Cominternului. A fost colaborator apropiat al  faimosului Willy Munzenberg, militantul comunist german (in final adversar al lui Stalin si probabil ucis de NKVD-OGPU), casatorit cu Babette, sora lui Margarete Buber-Neumann (cu aceasta supravietuitoare a lagarelor comuniste si naziste Koestler avea sa ramana prieten pana la sfarsit).  A rupt cu comunismul in 1938-1939 si a devenit, pe urmele lui Panait Istrati si Boris Souvarine, alaturi Andre Gide , Manes Sperber, Ante Ciliga si Ignazio Silone, unul dintre cei mai cunoscuti apostati.  Interventiile publice ale lui Koestler au jucat un rol crucial in demascarea totalitarismului comunist.  Fara a oferi explicatia definitiv (dar o poate oferii poare cineva?) a a misterului confesiunilor auto-acuzatoare ale vechilor bolsevici in timpul morbidelor procese-spectacol de la Moscova (1936-1938), ipoteza lui Koestler (“Ultimul serviciu facut partidului”) ramane una verosimila (cel putin in cazul Buharin). Suficient de importanta pentru ca Maurice Merleau-Ponty sa o utilizeze  (distorsionant) in a sa carte Humanisme et terreur. Lucretiu Patrascanu a citit cartea  in 1945, nestiind ca avea sa devina el insusi victima a angrenajului terorist. Ori poate ca presimtea si tocmai acest lucru explica refuzul sau de “a marturisi” in ceea ce a fost monstruoasa inscenare din aprilie 1954.

Excurs metafizic, tratat de demonologie si meditatie psiho-istorica, romanul Darkness at Noon a fost, dupa al II-lea razboi mondial, un best-seller absolut in Europa de Vest si in special in Franta. Intr-un discurs intrat in istorie, Andre Malraux, ex-compagnon de route devenit gaullist,  formula, imperios si solemn, cum ii era stilul, alternativa:  Molotov sau Koestler. Subtitlul acestui incendiar roman ar fi putut fi, ecou al unui celebru eseu al tanarului Lukacs, “bolsevismul ca problema morala”.  Pentru Koestler, calcaiul lui Ahile al comunismului este tocmai absenta unui sistem al moralitatii, iezuitismul absolutizat  in principiu pseudo-etic.  Alaturi de volumele-marturii ale unor Viktor Kravcenko si Whittaker Chambers, a fost, spre a relua titlul unei recente carti de John Fleming, un manifest anti-comunist.  Sartre si Simone de Beauvoir au incercat mai intai sa modereze pasiunea anticomunista a lui Koestler, sa-l coopteze in grupul lor existentialist, anti-burghez, anti-american si programatic ateu, apoi l-au atacat si calomniat.

Cartea s-a vandut in sute de mii de exemplare si a fost ceea ce se cheama un eye-opener pentru generatii de intelectuali.  In anii 50, AK a fost dinamul Congresului pentru Libertatea Culturii. A creat, din drepturile de autor ale cartilor sale (sa amintesc aici culegerile de eseuri, cele doua volume de memorii, romane precum cel despre experienta condamnarii la moarte in timpul Razboiului Civil din Spania), un fond de ajutorare a intelectualilor din tarile ocupate de URSS.  Intre cei sustinuti de Koestler, sa-i amintesc pe Gustaw Herling-Grudzinski, Virgil Ierunca, Czeslaw Milosz. Prietenul din tinerete al lui Attila Jozsef  si al lui Gyula Hay nu putea asista pasiv la orgiile criminale ale stalinismului. Pentru Koestler, ca si pentru Hannah Arendt, Camus, Orwell ori Manes Sperber, nu exista o diferenta esentiala intre bolsevism si nazism ca expresii ale Raului radical, intre Djugasvili-Stalin si Schickelgruber-Hitler. Totalitarismul, de orice culoare, a fost ciuma bubonica a veacului concentrationar.

Avem acum o noua biografie–as cuteza sa o socot definitiva, in sensul de fundamentala si greu de depasit–a autorului celui mai cunoscut roman politic al timpurilor recente, Darkness at Noon (cunoscut si sub titlul francez  Le Zero et l’infini, tradus in romaneste la Humanitas drept Intuneric la amiaza), datorata lui Michael Scammell: Koestler: The Literary and Political Odyssey of a Twentieth Century Skeptic, New York, Random House. Autor al unei monumentale biografii Soljenitin, Michael Scammell a lucrat vreme de doua decenii la noua carte, singura biografie autorizata de executorii testamentari ai lui Koestler (spre deosebire de senzationalista lucrare semnata de David Cesarani acum cativa ani).

Christopher Caldwell, autorul recent aparutei Reflections on the Revolution in Europe: Immigration, Islam, and the West, semneaza o recenzie de prima pagina in super-influentul supliment duminical de carti The New York Times Book Review (27 decembrie 2009). Portretul lui AK din aceasta biografie nu este neaparat unul flatant. Personajul a fost, se pare, un egoman incurabil, mizantrop, arogant, alcoolic, brutal pana la violenta in relatiile cu femeile, depresiv, angoasat si terorizat de infinite, indicibile si inavuabile complexe. Ori cel putin asa apare el in amintirile unor contemporani. Se poate. Altii si-l amintesc in chip diferit.  Dar nu aceasta fata intunecata a lucrurilor este ceea ce conteaza de fapt. In plus, sa nu-l confundam pe Koestler cu Bertolt Brecht, un narcisist duplicitar capabil de cele mai abjecte ploconiri in raport cu despotul sanguinar de la Kremlin.  Atunci cand AK a denuntat Marea Teroare, Brecht a aplaudat-o (ramane de pomina fraza sa despre cei condamnati la Moscova: “Cu cat erau mai inocenti, cu atat mai mult meritau sa piara”). De altfel, in ale sale memorii The Invisible Writing, AK facea o deconstructie nimicitoare a piesei lui Brecht Die Massnahme, adevara oda a crimelor Cominternului in timpul Revolutiei chineze din deceniul al treilea.  Si azi ma intreb cum se poate ca oameni inteligenti, care se jura pe admiratia pentru AK, sa ramana prizonierii unor absurde visuri (era sa scriu virusuri) stangiste.  Un Gaspar Miklos Tamas, care l-a citit cand trebuia, legat prin atatea fire biografice de experienta eretica a unor Koestler sau Kolakowski, si care totusi vine astazi sa faca elogiul marxismului ca ideologie salvatoare. Se pare ca nu putem scapa de magnetismul paradigmelor redemptive.  Or, in cazul sau, nu se pune nici macar problema candorii bibliografice…

Ca si Michael Scammell, cred ca mostenirea lui AK este una a apararii libertatii in vremuri de josnice abdicari. A fost printre ultimii care au vorbit cu Walter Benjamin.  Prietenul sau, Otto Katz (Andre Simone) a fost spanzurat in urma procesului Slansky.  Cei mai multi din cercul sau intim s-au sinucis ori au fost asasinati.  Trecuse vremea catacombelor, a naivilor idealisti, a iluminatilor revolutionari, scria el, Europa si omenirea intrasera in era familiei Borgia. Stiind ca risca sa fie ostracizat, ponegrit, insultat, poate chiar lichidat fizic, Koestler a spus lucrurilor pe nume, direct si fara reverente salonarde. A avertizat despre expansionismul sovietic, a scris printre primii despre primejdia orbirii colaborationiste. Vocea sa i-a deranjat pe multi. A fost intr-adevar o Cassandra in acele timpuri de dezonoare si fanatism. Prietenii democratiei liberale ii datoreaza enorm (recititi in antologia Etica neuitarii, Humanitas, 2008, ce scria Monica Lovinescu despre AK).  A fost mereu motivat de un libido politic de nestavilit, de o irepresibila vocatie a libertatii, a crezut, asemeni Nadejdei Mandelstam, ca la ceasul totalitarismului tacerea e crima impotriva umanitatii. Iata concluzia cronicii lui Caldwell:

“… in ceea ce a scris, ca si in viata personala, a fost determinat  de ego, nu de principii.  Subiectul sau a fost el insusi. Si totusi, intr-un moment cand oroarea comunismului sovietic era inca invizibila pentru atatia oameni rationali, acest om aparent fara constiinta a trezit constiinta Occidentului”.

One Response to O Cassandra a secolului XX

  1. […] natura totalitara a sovietismului. La fel si Koestler (mai ales biografia acestuia datorata lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist si antifascist. Acest lucru nu-l poate nega […]

%d bloggers like this: