Revista “22” si demnitatea societatii civile

Revista “22” a implinit doua decenii de aparitie. Este una din aniversarile cele mai frumoase si promitatoare in plan politic, spiritual si moral. Neindoios, Romania post-comunista ar fi fost grav vitregita in absenta acestei tribune a ceea ce se cheama common sense in cel mai nobil inteles al expresiei.  Adam Michnik a scris despre istoria demnitatii, a onoarei  in Polonia.  La noi, sunt convins, o istorie  a demnitatii romanesti va include la loc de cinste biografia acestei minunate reviste.  In paginile ei s-au desfasurat cele mai importante dezbateri de idei pe teme adeseori spinoase si controversate. Simplismul tendentios nu a fost niciodata acasa in revista 22.  Aici s-au configurat raspunsurile asteptate de atatia cetateni ai Romaniei in clipe de deruta, aici s-a spus NU celor care incercau si incearca sa nege caracterul anticomunist al revolutiei din decembrie 1989.  In plan politic, obiectivul numarul unu al revistei a fost intarirea statului de drept.  In plan moral, exorcizarea a ceea ce Rodica Palade a numit fantomele trecutului. In plan social, o redobandire a constiintei civice. In plan cultural, sprijinirea modernitatii, a discursului rational, a pluralismului axiologic, a libertatii ca valoare non-negociabila, auto-constitutiva, a reflectiei dezinhibate, emancipata de constrangatoare tabu-uri mostenite din veacul ideologiilor totalitare si totalizante.  22 a fost si ramane expresia unei armonii polifonice, a heterogeneitatii roditoare, a repudierii discursului unic propriu corectitudinilor politice, istorice sau etice. O stim de la Tocqueville, democratia liberala nu se rezuma la institutii, oricat de importante ar fi acestea. Pentru a fi robusta, viabila si functionala, ea are nevoie de ceea se numeste spiritul democratic.  Aici au actionat si actioneaza, cu admirabil devotament, revista “22” si Grupul pentru Dialog Social.

Imi visez o antologie din textele aparute in “22”, un Reader, asemanator cu volumul A Partisan Century, editat de Edith Kurzweil si aparut acum cativa ani la Columbia University Press, cuprinzand eseuri de mare influenta publicate de-a lungul unei jumatati de veac in celebra Partisan Review.  Ar fi nu numai o cat se poate de necesara recuperare a memoriei recente, dar si un instrument de lucru pentru studentii de la litere, jurnalism, stiinte politice, istorie, teologie, filosofie, sociologie.  Cititorii ar putea avea acces la unele din interviurile care au marcat istoria intelectuala si politica a acestor douazeci de ani, inclusiv cel acordat Gabrielei Adamesteanu de Ioan Petru Culianu, la Chicago, un document zguduitor prin extraordinara forta analitica si capacitate premonitorie a savantului nascut in urma cu 60 de ani, in ianuarie 1950, si ucis, nu ma indoiesc, de fortele intunecate care au detestat si detesta societatea deschisa. Ar putea fi inclus serialul Monicai Lovinescu despre comunism si fascism, in fapt o fascinanta, vibranta si extrem de actuala cronica a cartii lui François Furet despre trecutul iluziei comuniste.

De la bun inceput, “22” a refuzat perestroikismul, cripto si neo-comunismul, compromisurile auto-injositoare. S-a opus revenirii politrucilor, saltimbancilor, trepadusilor, vidanjorilor, lichelelor si lacheilor in viata publica. Tocmai din acest motiv, “22” a fost tinta miseliilor publicate in presa fesenista si in cea peremista (cele doua se confundau adeseori in acei ani).  Inspirata de etica neuitarii sustinuta de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, revista s-a opus celor care incercau reluarea discursurilor radicale de dreapta, a publicat texte care sfidau confortul cliseelor patriotarde.  Dar a respectat si respecta traditiile veritabile, ceea ce un D. D. Rosca a numit valorile vesnice.  Mai presus de orice, “22” a stiut sa consolideze centrul intelectual si politic, respingand orice forma de extremism. Asemeni Chartei 77, revista se defineste de fapt dincolo de “isme”, preferand dubiul oricaror certitudini incremenite.  De-aici si reactiile ulcerate, ultragiate, ofensate ale spiritelor manicheist-dogmatice. Traditia disidentei romanesti a fost mereu prezenta in paginile revistei, chiar daca unii fosti disidenti nu s-au identificat cu optiunile ei.  La fel de important, a fost evitata cu obstinatie personalizarea discutiilor intelectuale.  Polemicile, care nu au lipsit, s-au derulat intotdeauna cu calm, fara stridente, fara rechizitorii, fara procese de intentii.  Opusul obscenitatii este decenţa, o valoare aparata cu statornica pasiune in paginile revistei “22”.

In vacarmul cotidian, asediati de informatii buimacitoare despre rolul magicienilor in viata politica, despre absolvirea de catre CNSAS ori de catre alte foruri a unor informatori notorii, despre degradarea mediului, a economiei, a justitiei, in conditiile in care suntem anuntati de catre Institutul de Studii al PSD ca Romania experimenteaza “cezarismul” ori alte forme de autoritarism extrem, atunci cand directoarea unui saptamanal cultural merge pana acolo in desconsiderarea a ceea ce N. Steinhardt numea buna socotinta incat il compara pe H.-R. Patapievici cu abominabilul sicofant ceausist Adrian Paunescu, revista “22″ mentine standardele civilitatii, ale discursului sobru, ale fermitatii si moderatiei, ale orientarii constante si consecvente spre Occident, cultivand autenticele valori liberale. Nu degeaba a fost si este ponegrita, asemeni Grupului de Dialog Social, de catre varii fundamentalisti, neo-comunisti, neo-fascisti, etc. Acum doua decenii, pe strazile Bucurestiului, se vocifera, la comanda maipulatorilor fesenisti, Moarte intelectualilor!  Un slogan macabru, nascut din ura si menit sa intretina, sa potenteze ura.  Intre cei vizati, erau tocmai intelectualii asociati cu “22”.   Oameni care au inteles si continua sa stea de veghe, sa se pronunte onest si responsabil despre treburile Cetatii. Fara a se pretinde pedagogii natiunii, fara a se auto-proclama instante morale absolute, constienti de propriile, inerentele limitari, deschisi spre dialog, dar refuzand abdicarile lase. Ca unul care a scris necontenit la “22″, incepand din primele numere si pana astazi, ii felicit din inima pe redactorii si colaboratorii acestei exceptionale publicatii, prieteni de valori si de idei, pe cei care,  in pofida tuturor obstacolelor, continua, saptamana de saptamana, sa mentina viu si nealterat  spiritul independent  al societatii civile.

 

De ce conteaza Camus? Argumentele lui Sever Voinescu (si ale mele)

In Dilema Veche din 28 ianuarie 2010, un tulburator articol de Sever Voinescu. Conceput ca efort de a reconcilia pozitia lui Radu Cosasu cu abordarea pe care am propus-o in EvZ (reluata si largita in revista clujeana Apostrof, ianuarie 2010), textul lui Sever Voinescu ne reaminteste lucrurile esentiale despre filosofia morala a lui Albert Camus. Este vorba de articularea singurului umanism neipocrit intr-un veac al fatarniciilor si ticalosiilor absolute.  Dupa ce Hannah Arendt s-a intalnit cu Camus la Paris la inceputul anilor 50, avea toate motivele sa-i scrie prietenei sale, romanciera Mary McCarthy: “In fine, am gasit aici un om onest”.  Apropo de “anticomunismul radical” pe care, nu fara o urma de avunculara  ironie mi-l reproseaza dl Cosasu, ma intreb daca pe domnia sa l-ar stingheri cumva antifascismul radical? Ar prefera cumva un antifascism moderat?  A uitat cumva dl Cosasu ignobilele, scandaloasele, in fapt obscenele cuvinte ale lui Sartre: “L’anticommuniste est un chien”? Ori reactiile isterice ale stangii franceze la comparatia lui Camus, din Omul revoltat dintre Dachau si Magadan?

In Revista 22 a aparut saptamana trecuta eseul meu despre noua biografie a lui Arthur Koestler (1905-1983) scrisa de Michael Scammell (o forma initiala a textului o puteti gasi pe acest blog).  Se prezinta in acea carte exceptionala, un adevarat tezaur de informatii atent decantate si examinate, polemicile de-acum 60 de ani cand, in asediatul Berlin de Vest, la reuniunea de infiintare a Congresului pentru Libertatea Culturii, au fost unii (intre care istoricul Hugh Trevor-Roper, filosoful A.J. Ayer si chiar romancierul ex-comunist, confratele de apostazie Ignazio Silone) care ii reprosau autorului lui Darkness at Noon tocmai “anticomunismul radical”, atitudinea ofensiva in raport cu Estul, temeritatea de a recunoaste ca nu era nimic rusinos in alianta cu dreapta conservatoare anti-totalitara, inclusiv cu crestin-democratia ori gaullismul.  O acuzatie venind dinspre familia politica a stangii pe care Koestler si-a asumat-o cu mandrie. Prietenii lui Koestler in acele clipe de eroica verticalitate s-au numit Manes Sperber si Albert Camus (George Orwell trecuse in lumea celor drepti, dar optiunile lui fusesera, explicit si consecvent, aceleasi cu ale lui Koestler). 

Inradacinat in cultul Istoriei, al violentei si al terorii, totalitarismul (utilizez deliberat singularul, pentru ca fratii gemeni aveau in comun aversiunea viscerala pentru pluralism si pentru caracterul sfant al vietii) era de fapt expresia exacerbata, sustinuta prin forta aparaelor de stat, a nihilismului. Justificarea transcendentala a crimelor totalitarismului despre care a scris atat de limpede si riguros Vlad Muresan, isi afla reazimul in abrogarea distinctiilor traditionale dintre Bine si Rau, in negarea morbid-luciferica a umanitatii comune a tuturor fiintelor umane, indiferent de fictiunile ideologice numite “rasa” si “clasa”.  Asasinarea metafizica a divinitatii duce in chip inevitabil la proclamarea dictaturii iluminatilor revolutionari, a posedatilor dostoievskieni,  in care, pentru membrii “Statului Major” al fantasmei numita Revolutie, “totul este permis”.  Inceteaza sa mai existe constiinta morala, cainta, scrupulele, remuscarile, frica de pedeapsa suprema.

Atitudinile marinimoase in raport cu ciuma (iar totalitarismele, leninist ori fascist, mi se par naive si, in ultima analiza, suicidare. Aceste religii atee, cum adecvat le numeste Radu Preda intr-o carte de mare profunzime aparuta in 2009 la ed. Eikon–Comunismul. O modernitate esuata–, au incarnat ciuma veacului XX.  Atat cat pricep eu pozitia lui Camus, atat cat au priceput-o Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, nu cred ca exista vreo indoiala ca nu a fost vorba de vreo reticenta in a numi plaga si de a o combate, oriunde si sub orice masca s-a manifesta ea. Orwell, Istrati, Koestler, Camus, Aron, Souvarine, Whittaker Chambers au stiut sa recunoasca sangele acolo unde altii, vorba lui George Konrad, credeau ca era vorba de ketchup.  Daca acest lucru inseamna absolutism etic, sunt gata sa mi-l asum fara rezerve. Pentru ca, in raport cu totalitarismul, nimic nu este mai primejdios decat prestidigitatia ideologica exuberant-jucausa, relativismul moral. (VT)

Solitar si solidar

de Sever Voinescu

La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios. Pe 4 ianuarie, ziua în care cele cinci decenii s-au împlinit exact, Franţa dezbătea aprins chestiunea, mai toată lumea dîndu-şi cu părerea, sfătuindu-i, aplaudîndu-i sau înjurîndu-i pe protagonişti. La noi, mai nimic. Orbiţi de proaspătul guvern Boc, am uitat cu totul de Albert Camus. Absurd, nu-i aşa?

Singur, într-un text de rară frumuseţe, Vladimir Tismăneanu l-a evocat pe Albert Camus în contextul unui dor de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca („Etica revoltei şi a rezistenţei: Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca“, în Evenimentul zilei din 6 ianuarie 2010). Săptămîna trecută, maestrul Radu Cosaşu a publicat, la rîndul său, o evocare proprie a lui Camus („Albert Camus“, în Dilema veche, nr. 310, din 21 ianuarie). Amîndoi îl preţuiesc suprem pe autorul Ciumei. Pentru aceleaşi motive. Diferă, doar, nuanţa plasamentului lui Camus ulterior rupturii de Sartre (1952). Vladimir Tismăneanu îl admiră pe Camus pentru curajul intelectual de a denunţa Gulagul şi procesele staliniste în vremea în care aceste orori se petreceau – moment în care puţini aveau curajul să o facă. Acest anticomunism camusian îi place lui Tismăneanu. După ce luptase direct împotriva nazismului, riscîndu-şi viaţa, Camus se ridica cu aceeaşi consecvenţă împotriva comunismului. Camus e un antitotalitar de cea mai bună extracţie. Pentru Radu Cosaşu, anticomunismul nu-l rupe deloc pe Camus de stînga politică. Dimpotrivă, Camus este unul dintre cele mai pure exemple ale stîngii anticomuniste. Admit, printre intelectualii noştri, primul plasament este larg acceptat. Al doilea este mai rar întîlnit şi, poate, mai greu de înţeles la noi pentru că România nu a avut vreodată o stîngă anticomunistă, ci, doar, cel mult, o stîngă indiferentă la comunism care pare a se naşte acum. Iar dacă mintea noastră mai suportă povara de plumb a nuanţei infinitezimale, mai precizez că Vladimir Tismăneanu nu neagă stîngismul lui Albert Camus, iar Radu Cosaşu nu spune nici o clipă că Albert Camus nu a fost un anticomunist.

Avusese, desigur, excesele lui. Cine îi citeşte publicistica din Combat, mai ales cea din primii ani de după 1945, vede un comunist autentic. Adoraţia sa pentru ceea ce singur numea „democraţia populară şi proletară“ se petrecea în timpul oribilului viol istoric pe care ţările de la Estul Cortinei de fier tocmai îl trăiau. Dar, în 1952, la apariţia romanului Străinul, se ceartă cu Sartre şi, pentru mulţi, acesta este episodul biografic şi intelectual cel mai semnificativ. Sartre l-a acuzat că e „incompetent din punct de vedere filozofic“, iar Francis Jeanson – redactor la Temps Modernes, un sartrian feroce pe atunci – l-a numit „un moralist de la Crucea Roşie“, etichetă cu rezonanţe largi, după cum confirmă Radu Cosaşu. Şi totuşi, Străinul este o carte zguduitoare. Camus însuşi o sintetiza astfel: „o carte despre o lume în care cineva care nu plînge la înmormîntarea mamei sale este condamnat la moarte“.

Albert Camus a fost un mediteranean melancolic. Îl iubea pe Nietzsche. În coordonatele apolinic-dionisiac, Albert Camus spunea despre sine că se situează „la mijloc, între soare şi mister“. Îl iubea pe Dostoievski.

O trecere rapidă şi superficială prin gîndirea lui Camus ne spune că existenţa (nu viaţa!) este absurdă şi că avem o singură soluţie: revolta. Aici, vibrează sufletul comuniştilor, căci ei confundă revolta camusiană cu revoluţia marxistă. Camus însă pune lucrurile la punct, într-un celebru pasaj din Omul revoltat: „Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!“. Absurdul era/este diagnosticul pe care foarte mulţi autori îl pun acestei lumi. Unii dau şi soluţii: la Kierkegaard, credinţa religioasă, creştinismul; la Cioran, ideea sinuciderii plus o anume ieşire meditativă şi sceptică din lume; la Ionesco, rîsul – căci absurdul este, de fapt, o farsă enormă pe care ne-o joacă Creatorul. La Camus, revolta. Camus sondează cu ochi proaspăt absurdul şi găseşte speranţa chiar acolo. „Omul absurd“, cel care refuză să capituleze, să se sinucidă eventual, găseşte în acest refuz – el însuşi sursa revoltei – o extraordinară energie, o exaltare vivantă, o splendidă vivacitate. În Mitul lui Sisif, Camus spune că îl interesează Sisif în momentul în care porneşte la vale să-şi ia din nou în spate stînca, după prăvălire.

Atunci, cînd coboară panta cu pas săltat, momentan eliberat de chin, Sisif îşi poate contempla chinul. Acela este momentul magic, momentul în care omul devine cu adevărat relevant. „Cînd omul îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii“ – spune Camus, cu sclipiri nietzscheene. Ridicarea omului la dimensiunea maximei importanţe prin suferinţa sa – iată de ce Camus a fost un umanist. Camus a creat singurul umanism posibil după ce umanitatea însăşi a trecut prin catastrofele Auschwitz şi Gulag. Alt umanism nu era posibil în secolul al XX-lea.

PS (31 ianuarie 2010): Cristian Patrasconiu a reluat pe blogul sau intrebarea pe care i-o adresez d-lui Radu Cosasu. Am adaugat urmatorul comentariu, raportandu-ma si la o salutara interventie a unui cititor:

http://patrasconiu.ro/

“Daca ne gandim la modul in care au fost stigmatizati ori pur si simplu ignorati intelectualii care au numit elementele comune dintre fascism si comunism, la atacurile, directe ori indirecte, impotriva Monicai Lovinescu numai pentru faptul ca ne amintea ca Romania a iesit din comunism, iar nu din fascism, intelegem miza acestei batalii culturale (dar si politice). Nu neg ca au existat elemente fascistoide in comunismul lui Ceausescu, dar “Conducatorul” a murit cantand “Internationala”. A fost un regim national-stalinist, o versiune idiosincratica (spre a-l cita pe Zbigniew Brzezinski) de bolsevism. As aminti aici si contributiile unor Alexandru George (cu studiile sale despre “bolsevismul alb”), Bujor Nedelcovici, H.-R. Patapievici cu al sau exceptional eseu din “Politice” despre cele doua masuri si mormanul de cadavre. In volumul “Iluzia anticomunismului” sunt si (putine) texte onorabile (ma gandesc la cel datorat lui Gabriel Andreescu), insa ca directie generala este vorba de un efort, cum spune Radu mai sus, de inocentare, de exonerare a religiei seculare comuniste. Nu mai vorbesc de unele explozii umorale prin presa, de etichetele pripite aplicate celor care se ocupa de caracterul criminal al totalitarismului comunist de catre editorialisti ce se vor “cool” dar care eludeaza cu superbie literatura problemei pe care o discuta. De aici si importanta “Declaratiei de la Praga” accentuata cat se poate de justificat de Radu Preda in excelenta sa carte aparuta in 2009 la ed. Eikon.” (VT)

If you want to know the truth: Salinger si nevrozele eternei adolescenţe

A incetat din viata, la 91 de ani, J. D. Salinger, legendarul autor care, in urma cu sase decenii, a revolutionat proza americana. Nu a murit tanar ca Rimbaud, insa, asemeni acestuia, s-a retras din lume, a parasit spatiul public devreme, agasat de zgomotul si furia modelor efemere, specioase si apasatoare. Pentru generatia mea, bombardata cu nuvele si romane sovietice imbibate de stupid idilism pionieresc, aparitia in romaneste, in minunata traducere datorata Catincai Ralea, a romanului De veghe-n lanul de secara a insemnat evadarea din cosmosul totalitar. Gratie lui Salinger, multi dintre noi am invatat sa respiram.  Ne intalneam atunci, cred ca era in 1964, cu un alt limbaj, cu o alta viziune despre timp, adevar si suflet.  Tot astfel, am citit povestirile lui Salinger ca pe tot atatea prilejuri de a ne regasi, genial sublimate literar, propriile anxietati, febricitari, dubii, disperari.  Cum era sa stiu, sa banuiesc, sa presimt ca intr-o zi voi ajunge sa traiesc in America si ca prin familia sotiei mele voi fi geografic legat de “uncle Wiggily”, “unchiul scrantit din Connecticut”?

Poate ca dintre toti prietenii mei de atunci cel mai apropiat de anti-eroul lui Salinger era Zaza (Radu) Ioanid, fiul pictorului Costin Ioanid si al artistei plastice Ada Ioanid, varui lui Andrei Doicescu si al Cristinei Grant, cel care avea sa devina operator la televiziune, personaj fabulos care s-a stins din viata acum vreo zece ani.  Zaza (noi ii spuneam si Zazone) locuia la ultimul etaj in casa unchiului sau, marele arhitect Octav Doicescu, la coltul dintre strada Herastrau si actualul Bulevard Mircea Eliade, acolo unde se afla acum sediul revistei Dilema Veche.  Romanul lui Salinger era una din cartile sale favorite.  De o inteligenta scaparatoare, cu un umor nebun, Zaza nu a intrat niciodata la vreo facultate (Salinger insusi a avut relatii problematice cu scoala). Ma intreb daca Zaza nu si-a construit si ni si-a incheiat viata inspirat de experientele lui Holden Caulfield.

Fiul meu Adam a citit cartea anul trecut, la 14 ani, fiind recomandata la cursul de literatura anglo-americana din clasa a opta.  A scris un eseu pe acest subiect.  S-a identificat si el, asemenea atator adolescenti americani, cu personajul hipersensibil, inocent, derutat, casabil, vulnerabil si idealist, alter ego-ul unui scriitor pe cat de autentic, pe atat de enigmatic.

Intr-o istorie a celor mai originale si memorabile inceputuri de roman, este cert ca aceste randuri care deschid Catcher in the Rye vor figura proeminent:

“If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth.”

Cainii de paza ai comunismului dinastic: Dinu Sararu si ceilalti

Public mai jos un text scris special pentru acest blog de criticul si istoricul literar Angelo Mitchievici, unul dintre cei mai atenti si rafinati cunoscatori ai fenomenelor ideologice din Romania totalitar-comunista. In spiritul Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca, textul este un extrem de riguros si bine informat apel la neuitare, un protest impotriva disparitiei (voite sau nu) a criteriilor etice in discutia asupra regimului criminal si ilegitim. Activistii literari hiper-zelosi gen Sararu, recrutati si promovati de-a lungul anilor de Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Suzana Gadea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, Miu Dobrescu, Eugen Florescu si Ion Traian Stefanescu, au fost cei mai inversunati sustinatori, complicii celor numiti, pe drept cuvant, cainii de paza ai dictaturii. Au facut deci parte din haita propagandistica a unui timp al mizeriei morale, materiale si spirituale.  Ei se pregateau sa devina ideologii urmasului la tron, scriau de-acum cronica sicofantica a epocii de glorie a celui care se visa un Kim Jong-il al Romaniei.  (VT)

Să nu confundăm un activist literar cu un disident!

de Angelo Mitchievici

Este întristător să vezi ieşind la rampă într-un ziar respectabil, Evenimentul Zilei, (27 ianuarie 2010) un personaj ca Dinu Săraru intervievat cu inocenţă de doamna Marinela Raţă şi lăsat în voie să debiteze minciuni să-şi construiască cu nesimţire legenda de disident sub acoperire (şi ce acoperire mai bună ar fi fost decât aceea de membru supleant al CC al PCR). În ce-l priveşte pe Dinu Săraru, asum un punct de vedere pe baza faptului că sunt printre puţinii dacă nu unicul care i-a citit aproape întreaga operă după 1989, rezultatul acestei lecturi găsindu-se în studiul meu „Tangouri celebre: dragostea şi revoluţia” din Explorări în comunismul românesc vol III, (Editura Polirom, 2008, coautori Paul Cernat şi Ioan Stanomir). A fost un chin lectura elucubraţiilor acestui prozator de maxime ruginite şi ficţiuni mirobolante cu activişti aristocratici sau frământaţi existenţialist de dileme morale, dar m-a ajutat să înţeleg spiritul timpului şi mecanismele de legitimare socială în ultimul deceniu de comunism.

Cariera lui Dinu Săraru (Păturică) este una tipică pentru regimul ceauşist care avea nevoie de legitimare culturală, dar fără opoziţie intelectuală, cu alte cuvinte, de exercitarea unui control nu din afara sistemului, – pentru aceasta erau personaje de talia intelectuală a Suzanei Gâdea care spunea că 20 de viori într-o orchestră este prea mult, putând fi înlocuite cu 10 care să cânte mai tare – cât mai ales din interior. Informatorii şi o serie de scriitori au exercitat rolul de câini ai dictaturii, precum Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, alţii, precum Adrian Păunescu sau Dinu Săraru, au  jucat rolul de interfaţă prietenoasă între scriitori şi Partid. Ascensiunea fulminantă a lui Dinu Săraru se datorează obedienţei faţă de regim a scriitorului şi capacităţii sale de a se strecura într-o lume alunecoasă a intrigii şi delaţiunii tocmite şi benevole. Mircea Zaciu în Jurnalul său îl înregistra corect ca fiind omul lui Popescu- Dumnezeu, alături de Adrian Păunescu şi alţii. Personalitate odioasă, eminenţă cenuşie a regimului, Popescu-Dumnezeu, celebru pentru memorabila frază lătrată subordonaţilor, „Fă ce-ţi spun!Auzi? Sunt Dumnezeul tău!”, nu tolera decât oameni de aceeaşi factură, de aceeaşi compoziţie sufletească.

Cariera lui Dinu Săraru a debutat frumos, din succes în succes, astfel că între 1960 şi 1963 ocupă postul de secretar de redacţie la revista Secolul XX, şi între 1964 şi 1968 la revista Luceafărul, în 1963 era redactor la Scânteia tineretului, ziar important de propagandă comunistă şi un post cheie pentru ascensiunea pe linie de Partid, iar între 1969 şi 1977, readactor-şef adjunct, şi apoi redactor-şef al Redacţiei Culturale a TVR, o zonă în care propaganda necesita o digitaţie mai fină, dar nu mai puţin eficientă. Astfel de posturi nu erau ocupate la întâmplare, funcţia reprezenta o omologare într-o ierarhie în care se înainta controlat, un rit de trecere în care erau verificate fidelitatea faţă de Partid, eficienţa în a exercita munca de propagandă, capacitatea de a relaţiona cu superiorii, cu alte cuvinte familiarizarea cu cercurile puterii. Cert este că Dinu Săraru devine director la Teatrul Mic în 1977, funcţie pe care o păstrează până în 1989 şi din 1979 director şi la Teatrul Foarte Mic. Postul era unul strategic, teatrul alături de literatură fiind una dintre zonele cele mai permisive în ceea ce priveşte ricoşeurile ironic-critice la adresa regimului, de aceea un om de încredere ca Dinu Săraru era oportun în această funcţie. Dinu Săraru a asigurat un climat de relativ echilibru într-o perioadă când regimul devenise insuportabil însă nicidecum nu s-a transformat într-un disident încurajând spectacole care să pună în discuţie legimitatea regimului dictatorial.

Anul 1979 este anul de graţie pentru Dinu Săraru, an în care acesta devine membru supleant al CC al PCR, treapta preliminară înscrierii sale ca membru cu drepturi depline în Comitetul Central. În condiţiile răcirii relaţiilor dintre Partid, respectiv Ceauşescu, şi membrii USR din cauza măsurilor luate ca urmare a Tezelor din Iulie 1971 de restrângere a libertăţii de exprimare şi a exacerbării aparatului de cenzură, promovarea lui Dinu Săraru într-un eşalon superior, de data aceasta explicit politic, evidenţiază încrederea care i se acorda scriitorului pentru devotament şi subordonare completă. Faptul echivala cu recunoaşterea acestuia ca susţinător al regimului Ceauşescu cu privilegii care decurgeau din această fidelitate: accesul la cantina partidului, la casele de odihnă şi creaţie, la fondurile destinate remunerării generoase a cărţilor sale, la tiraje speciale şi întâlniri cu cititorii organizate de Partid  etc. Pentru a înţelege „disidenţa” lui Dinu Săraru trebuie ştiut că „fronda”, niciodată la scenă deschisă, niciodată asumând un risc real,  – „Da, tovarăşi, s-au făcut şi greşeli! – reprezenta un spaţiu de negociere al obedienţei, nu al libertăţii şi că regimul se baza şi pe o serie de „critici” cu toane, maliţioşi, care mai scăpau câte o vorbă în doi peri, atrăgând atenţia asupra unor evidenţe, dar care nu uitau o clipă să mulţumească Partidului pentru aerul pe care-l respiră şi pentru lumina pe care o dă soarele cu voia lui Ceauşescu. Micile libertăţi care creau platforma unei „disidenţe”, imaginea unui scriitor contorversat, certat cu autorităţile – a nu se uita, membru supleant al CC al PCR – erau decontate în discursuri apologetice de forţă. De fapt, acest joc la două capete era unul de maximizare a preţului scriitorului care-şi scotea condeiul la mezat, un joc nu odată performat de Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu dependeţi de canalele puterii, afişând un devotament canin faţă de Ceauşescu şi consoarta lui. Odată inclus în protipendadă, scriitorul se bucura de o serie de certitudini, printre care aceea a unei vieţi lipsite de griji la adăpost de penuria generală care a bântuit ultimul deceniu de comunism, şansa de a-şi promova odraslele în slujbe avantajoase sau lansarea lor în politică.  Ar fi delicios să vezi câţi dintre actualii politicieni tineri sau prezentatori TV au în CV-ul nedeclarat câte o funcţie majoră în UTC ca prim punct de plecare pentru o glorioasă carieră comunistă care s-a împlinit miraculos în capitalism! La adăpost, „disidentul” de tipul Dinu Săraru (Păturică) clănţănea de două ori din făcli axfisiind o muscă şi-şi primea porţia de salam nu cu soia, ci de soi, adică de Sibiu, oraşul (si judetul) al cărui prim secretar era Nicu Ceauşescu.

Cum Nicu Ceauşescu era desemnat să devină succesorul la tron al lui Nicolae Ceauşescu – într-o excelentă radiografie a comunismului în România, Stalinism pentru eternitate, Vladimir Tismăneanu l-a intitulat comunism dinastic – lupii tineri precum Dinu Săraru urmau să alcătuiască viitoarea curte a beizadelei căruia nu-i mai plăceau de acum greoii Bobu, Verdet sau Tudor Postelnicu, ci tovarăşii lui de crailâc. Dinu era în cărţi, iar Speranţa sa, titlul ultimului roman apărut în preajma revoluţiei, ţinea tocmai de ascensiunea fiului căruia urma să-i slujească cu credinţă. Trilogia Dragostea şi revoluţia vizează prin altele şi această naturală rotire de cadre, un regim mai lax, dar nicidecum o democraţie, Doamne fereşte!, ci un comunism cu faţă umană, mai vesel, cu mai multe privilegii pentru fideli sau cum a spus mai târziu Ion Iliescu, o „democraţie originală”. În articolele strânse în volum în 1987 cu titlul Adevăruri de toată ziua, Dinu Săraru preda lecţia bunului activist, ciclul său romanesc este despre activişti în mijlocul cărora trăia cu adevărat. Nu inteţionez să reiau analiza pe care am făcut-o acestor romane, cei curioşi o pot citi în cartea menţionată mai sus alături de excelentele studii ale lui Ioan Stanomir, Paul Cernat şi Ion Manolescu, însă doresc să formulez o concluzie. Romanele lui Dinu Săraru nu reprezintă decât o falsificare soporifică a imaginii acestei clase privilegiate, decisă să-şi conserve cu orice preţ privilegiile, dezinteresată de catastrofa şi mizeria oamenilor de rând. Înobilându-i fictiv pe activişti prin romanţarea până la melodramă a unor situaţii de tipul „care pe care” specifice pentru subterana comunistă, sau schiţând drame existenţialiste cu mize etic-metafizice, Dinu Săraru îşi asigura simpatia acestora şi un loc de cinste în galeria minciunilor epocale.

Înţeleg de unde răspunsul pe care Dinu Săraru îl dă scurt-mitocăneşte lui Vladimir Tismăneanu. Nu numai Raportul Comisiei Prezidenţiale este de vină, Raport unde Dinu Săraru apare la capitolul Exponenţi ai protocronismului, este suficient să citim Arheologia terorii sau Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (coautor Cristian Vasile) şi portretele pe care politologul le face câtorva dintre principalii „activişti”, decidenţi politici, pentru a realiza mistificarea lui Dinu Săraru, o mistificare care flata bulibaşele comuniste, căzute într-o stare de prostraţie encomiastică, răsuflând greu între un cotlet şi un spriţ şi străduindu-se să piardă cât mai credibil partidele de şeptic cu savanta de renume mondial şi pe cele de volei cu sportivul Ceauşescu. În definitiv, Conu Dinu se pregătea pentru acest post şi înaintarea sa în grad ar fi venit negreşit sub domnia lui Nicu Ceauşescu ca o încununare de lauri pe o frunte asudată de şef de sală.

Ion Iliescu a recunoscut şi şcoala de partid a activistului literar şi calibrul său umanist-socialist şi l-a numit director al Teatrului Naţional, ca răsplată pentru susţinerea în campania electorală din 2000. Cred că două prezenţe mi s-au părut absolut execrabile de-a lungul perioadei postdecembriste, prezenţa lui Paul Everac ca director al Televiziunii Române şi în a a doua fază a tranziţiei, prezenţa lui Dinu Săraru ca director al Teatrului Naţional.  Un al doilea gest care-l defineşte pe politrucul odios este tratamentul pe care i l-a aplicat unui autentic om de teatru, Andrei Şerban, regizorul Trilogiei antice, cel care aducea un nou suflu teatrului românesc după revoluţie, aşa cum regizorul încerca să creeze o nouă şcoală de teatru. Dinu Săraru îi propunea ironic lui Andrei Şerban să vină să monteze piesa Apus de soare a lui Delavrancea, care a fost ulterior montată de Dan Piţa, un spectacol grotesc-triumfalist, senil, menit să sublinieze încă odată declinul îngrozitor al Teatrului Naţional după plecarea lui Andrei Şerban. Desigur, acest spectacol n-a mai deschis festivalurile internaţionale, n-a mai adus premiile pe care Trilogia le-a adus, dar ceea ce a contat a fost triumful miştocăresc al impostorului, autor al unei piese proaste, Crimă pentru pământ, jucată până la refuz şi plictiseală câteva stagiuni la rând. Mitocănia, superbia tâmpă, găunoşenia, iritarea umectată de salivă, suflul scurt al înjurăturii din rărunchi şi trepidatul din copită au alcătuit împreună replica activistului literar căruia îi era devoalată impostura. La fel şi reacţia în cazul lui Vladimir Tismăneanu, care la rândul său dezvăluie impostura acestui personaj duplicitar care-şi reşapează acum imaginea bazându-se – corect – pe lipsa de memorie a tribului şi pe nepăsarea generalizată a obştei preocupată de probleme mult mai grave decât apariţia din trecut a unui erou cu obezitate morală, târând săbiuţa ruginită a disidenţei ca pe un ţucal găurit.

Partea proastă este că un personaj de această talie din care mai sunt câteva exemplare active, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, pot trece din ignoranţă drept ceea ce se dau, patrioţi exemplari, disidenţi care au ros măruntaiele regimului, i-au mâncat ficaţii, l-au pus la pământ, l-au băgat în dambla, fini diplomaţi care au urzit revoluţia la chiolhanele tovărăşeşti, mâncând şi conspirând, conspirând şi digerând. Se bazează pe faptul că nimeni nu are nici timp şi nici chef să le citească opera, darămite textele de adeziune, fierbinţile pupături omagiale, textele gnomice de sfătoşenie activistă, precum la Săraru, nimeni nu are timp să privească mai atent nişte cariere construite prin oportunism, intrigă şi pupincurism arzător, nimeni nu doreşte să scotocească în mizeria lor sufletească, în debaraua plină de schelete. Se bazează pe această ignoranţă, comoditate, poate şi sastiseală a unui public care nu mai este interesat de trecut pentru că este îngrijorat de viitor, pentru a apărea din senin cu o nouă identitate, o nouă croială,  cu aerul fals cucernic al ticăloşilor ieşiţi la pensie, memorând asemeni bunicilor senili nepoţilor creduli acelaşi moment glorios: „Şi atunci le-am zis: ocupaţi scările, ocupaţi scările!” În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti literari acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.

Dragostea, revolutia si abjectia: Despre Dinu Sararu si alti “trepadusi de curte noua”

Aflu ca Dinu Sararu, nepotul lui Mihail Rosianu, eternul presedinte al ARLUS, varul lui Ionel Rosianu, cel care a fost ani de zile adjunctul lui Leonte Rautu la Sectia de Propaganda, apoi seful Departamentului Cultelor, deci Dinu Sararu, romancier de curte al clanului Ceausescu, se ocupa de mine intr-un interviu din EvZ. Nu am nici timp, nici chef sa polemizez cu aceasta epava a comunismului dinastic in faza sa cea mai penibila. Dar trebuie reamintit faptul ca Dinu Sararu a fost nu doar un trambitas de partid, un apologet al degradarii morale prezentata drept “etica si echitate socialista”, unul dintre cei mai activi membri ai nefastului grup al celor “douazeci si ceva” cum ii numea Monica Lovinescu, cei care mergeau cu jalba la Ceausescu, turnandu-si cu zel colegii din Uniunea Scriitorilor ca fac jocul Europei Libere. Sararu, Ungheanu, Paunescu, Barbu, Marcea, Purcaru, Paul Anghel, Vadim, Dan Zamfirescu, Nicolae Dragos, Nicolae Dan Fruntelata, spre a-i numi pe cei mai inversunati si agresivi, sustinuti de Mihai Dulea si Eugen Florescu.  

Cu inalte protectii in Olimpul nomenklaturist, Sararu  si-a dezvoltat o intreaga retea de conexiuni in lumea culturala, politica  si economica, a renascut dupa 1989 ca magnat, bancher, businessman, asemeni rudelor sale mai vechi sau mai noi, travestite in juni liberali.   Este unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu.  Public, deocamdata, acest fragment din articolul lui Mircea Mihaies in memoria lui Virgil Ierunca, ilustrul jurnalist si eseist, tinta infamiilor lui Sararu. Nu avea, nu are cum sa ierte crapulosul personaj faptul ca Monica Lovinescu il numara, pe drept cuvant, printre cei mai nocivi “trepadusi de curte noua”.   Textul a aparut in Romania Literara, nr. 40 din 2006. Voi reveni.

“Nici unul din articolele mizerabile scrise, de-a lungul vremii, de Artur Silvestri, Constantin Sorescu, de Corneliu Vadim Tudor, de Eugen Barbu, de ideologii protocronismului de la revista “Luceafărul” nu-mi sună atât de sinistru precum un text al lui Dinu Săraru. Profitând de faptul că era un familiar al lumii din care provenea exilatul de la Paris (Virgil Ierunca se născuse la Lădeşti, în Vâlcea), fostul politruc comite una din cele mai respingătoare delaţiuni pe care mi-a fost dat s-o citesc într-o epocă în care turnătoria era la putere. Textul cu pricina, în care ura şi resentimentul se îngemănau într-o pastă rău mirositoare, încerca să-i transforme pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca într-un soi de paria ce trăiau în mizerie fizică şi morală, într-un Paris în care, în viziunea lui Săraru, se acumulaseră toate ororile universului.”

Socialismul paranormal al lui Ion Iliescu

Ma intreb cine este mai instrainat de realitate–Mircea Geoana ori Ion Iliescu? Primul, cu ale sale viziuni despre fortele paranormale, al doilea, patronul sau din umbra, recidivand pe linia “nobilelor idealuri” pe care le-ar fi tradat un Stalin ori un Ceausescu?  Ambii par sa fie ostatecii unor naluciri, dispusi sa ignore evidentele empirice in numele unor pulsiuni de-a dreptul irationale.  Infeudati fixatiilor si frustrarilor auto-devorante, cei doi lideri pesedisti si-au pierdut instinctele pragmatice. Pentru ca numai astfel ne putem explica interpretarea elucubranta a revolutiilor din 1989 de catre Ion Iliescu.

Una este sa crezi niste lucruri absurde, alta sa le proclami public, cu o teribila, jenanta auto-suficienta.  Teza lui Iliescu, similara asertiunilor unui Mark Tkaciuk, ideologul Partidului Comunistilor din Republica Moldova, este ca stalinismul ar fi o “degenerare”, o “deformare”, o “denaturare” a unui comunism originar impregnat de idealuri umaniste.  In acest sens, stalinismul  poate fi condamnat pentru ca “a intinat” comunismul.  Criminalitatea sa a fost de fapt una accidentala, nicidecum legata de natura intrinsec despotica a ideologiei radicale de stanga. Sunt de fapt tezele opozitiilor din anii 20, ideile lui Trotsky pentru care impulsul intial al revolutiei din octombrie 1917 a fost unul emancipator.  Ori, mai aproape de timpurile noastre, este vorba de iluzia hrusciovista. Ceea ce uita Ion Iliescu este ca bolsevismul contine samanta barbariei totalitare in chiar proiectul sau fondator.  Lenin, Buharin, Stalin si Trotsky au fost militanti si ideologi marxisti, ca si Mao, Castro, Che Guevara etc  Asadar, pentru presedintele de onoare al PSD:

“… stalinismul nu poate fi considerat orientare de stinga. Socialismul de tip sovietic a fost de fapt, in esenta lui, un capitalism de stat cu ambalaj socialist. Revolutia din 1989 a fost nu o revolutie antisocialista, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor in Revolutie? Pai comunistii. Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenti in acest proces. Factorul social de baza – muncitorimea.”

La doua decenii dupa ce l-a tratat pe Corneliu Coposu drept un neavenit, refuzand in perseverenta traditie leninista sa accepte pluralismul politic, Ion Iliescu continua sa intretina mitologiile extenuate ale unei stangi falimentare.  Pozand in super-democrat, omul responsabil pentru confiscarea revolutiei de catre nomenklatura si pentru mineriade il ataca pe Traian Basescu, recurgand la aceleasi poncife gaunoase precum Adrian Severin si Adrian Nastase: “Tendintele si tentatiile totalitariste ale sefului statului apar ca un pericol, ca si incercarea de a slabi celelalte verigi ale statului, in primul rand, a Parlamentului.”  Este intr-adevar culmea tupeului ca Ion Iliescu sa reproseze altcuiva “tendinte totalitariste”.  Mai lipseste sa-l auzim pe Vadim Tudor acuzandu-l pe Traian Basescu de “sovinism” si “xenofobie”.  Avem de-a face cu un truism: Iliescu nu a iubit si nu va iubi vreodata stanga democratica. Atasamentele sale adanci, pe care nu le-a abjurat sincer niciodata, sunt in directia pe care a servit-o cu entuziasm inca din frageda junete: a Pravdei, a Scanteii, a sectiei de propaganda si agitatie.

Singurul marxism aplicat in realitate a fost cel de tip bolsevic. Socialismul anti-autoritar, al unor Leon Blum, Titel Petrescu, Guy Mollet ori Francois Mitterrand, a respins categoric cultul marxist al violentei sociale, experimentul totalitar leninist, mistica revolutiei apocaliptice  si a denuntat dogmele luptei de clasa si ale dictaturii proletariatului.  Socialismul din Europa de Est nu avea nimic de-a face cu principiile social-democratiei autentice formulate mai ales dupa puciul leninist din 1917. Dar nu se poate nega ca era vorba de regimuri dictatoriale de stanga, nu de dreapta.  Revolutiile din 1989 au fost asadar anti-socialiste in sensul respingerii colectivismului etatist si a minciunii institutionalizate.

Revolutiile din 1989 au repudiat monolitismul ideologic, pretentiile hegemonice ale birocratiei de partid (din care Ion Iliescu a facut parte vreme de decenii), modelul dezastruos al economiei de comanda, himerele propagandistice intemeiate pe pretinsul “rol conducator al clasei muncitoare”. Lovitura de gratie aplicata socialismului marxist a fost data de clasa muncitoare poloneza care a preferat comandamentele religiei crestine si valorile liberale mirajului ideologic al unui comunism politienesc.  Iar a sustine ca membrii PCR, in calitate de comunisti, au condus revolutia din decembrie 1989, tine de-acum de zona paranormalului, a unei desfigurari aiuritoare a realitatii istorice.  In timp ce Ion Iliescu, asemeni unui gramofon stricat, repeta aceste vestejite, exasperante clisee, Doru Maries se afla in greva foamei, revendicand, cu eroica demnitate, dreptul sacru la adevar.

Despre tot mai straniile rabufniri ale lui Ion Iliescu, cititi:

http://patrasconiu.ro/

PS  (26 ianuarie 2010) Ar mai fi de spus ca Iliescu este in fond chiar mai virulent anti-capitalist decat atatia nostalgici ai unui “marxism luminat” ori ai “comunismului cu chip uman”.  Daca neo-leninistii prezinta stalinismul drept o degenerare a comunismului, Iliescu sugereaza ca e vorba de o forma degenerata de capitalism. Deci, oricum am privi lucrurile, in ultima analiza tot capitalismul este vinovat. Recomand aceasta excelenta analiza:

http://www.dreapta.net/res_252_Ion-Iliescu-il-acuza-pe-Stalin-de-capitalism-mascat.aspx

Un reper al gandirii libere: “Journal of Democracy”

A aparut numarul aniversar al influentului trimestrial Journal of Democracy. Am colaborat la aceasta revista, publicata de International Forum for Democratic Studies in colaborare cu National Endowment for Democracy, inca de la inceput. Am facut si fac parte din comitetul editorial.  Am scris aici articole, eseuri, recenzii.  In paginile revistei au aparut texte importante semnate de Vaclav Havel, Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Juan Linz, Seymour Martin Lipset, Robert Putnam, Francis Fukuyama, Leszek Kolakowski, Larry Diamond, Valerie Bunce, Grigore Pop-Eleches, Thomas Carothers, Michael McFaul, Arturo Valenzuela, Alina Mungiu-Pippidi, Martin Butora, Karen si Adeed Dawisha, Ivan Krastev, Daniel Brumberg, Pierre Hassner, Philippe Schmitter, Guillermo O’Donnell, Aleksander Smolar, Jacek Kuron, Peter Reddaway, Jan Zielonka, V. P. Gagnon, Jr. Charles Fairbanks, Stephen Sestanovich, Peter Gross, Grigori Iavlinski, Giovanni Sartori, Richard Rose, G. M. Tamas, Pierre Manent, Fuad Ajami.  Consider ca revista trebuie sa fie o lectura obligatorie pentru toti cei interesati de ceea ce regretatul Jean-Francois Revel numea revirimentul democratic. O recomand in mod deosebit studentilor la stiinte politice, filosofie, sociologie, istorie, jurnalism. Editorii revistei, in acesti douazeci de ani, au fost neobositii, admirabilii Larry Diamond si Marc Plattner.  Tot ei au editat la Johns Hopkins University Press cateva volume esentiale cu texte selectate din revista pe teme cat se poate de diverse si actuale.

Twentieth Anniversary Issue

January 2010, Volume 21, Number 1

Democracy’s Past and Future
The Editors

Still Bowling Alone? The Post-9/11 Split
Thomas H. Sander and Robert D. Putnam
The crisis of the 9/11 terrorist attacks has sparked a surge of increased civic engagement by young people in the United States, but there is also evidence of a growing divide along class lines.

Twenty-Five Years, Fifteen Findings
Philippe C. Schmitter
A coauthor of the pathbreaking study Transitions from Authoritarian Rule reflects on the lessons that he has learned about democratic transition and consolidation since the publication of this work nearly 25 years ago.

Schmitter’s Retrospective: A Few Dissenting Notes
Guillermo O’Donnell
Another coauthor of Transitions from Authoritarian Rule questions whether his former collaborator is underrating the current dangers to democracy.

Transitions to the Rule of Law
Francis Fukuyama
While we have witnessed many transitions to multiparty systems, it has proven much harder for countries to attain a genuine rule of law. We need to know more about the origins of the rule of law in order to promote it successfully today.

The Crash of ’08
Laurence Whitehead
The short-term political impact of the economic crisis has been less dramatic than initially expected, but it may have lasting effects on the “quality” of democracy, including the legitimacy of prevailing financial institutions.

Why Democracy Needs a Level Playing Field
Steven Levitsky and Lucan A. Way
In some countries, democratic competition is undermined less by electoral fraud or repression than by a skewed playing field—unequal access to state institutions, resources, and the media.

Authoritarianism’s Last Line of Defense
Andreas Schedler
The new electoral authoritarian regimes of the post–Cold War era have formally adopted the full panoply of liberal-democratic institutions. Rather than rejecting or repressing these institutions, they manipulate them.

Populism, Pluralism, and Liberal Democracy
Marc F. Plattner
In recent years, scholars have begun to focus on the sources of “authoritarian resilience.” But democracy has also shown surprising resilience, in part because the disorders to which it is prone tend to counteract each other.

Why Are There No Arab Democracies?
Larry Diamond
Democracy has held its own or gained ground in just about every part of the world except for the Arab Middle East. Why has this crucial region remained such infertile soil for democracy?

Twenty Years of Postcommunism

Seven leading experts on Central Europe and the former Soviet Union examine the progress of democratization in the postcommunist world since the fall of the Berlin Wall, and point to the challenges that lie ahead.

1. In Search of A New Model
   Jacques Rupnik
2. Deepening Dissatisfaction
   Ivan Krastev
3. The Other Transition
   Alina Mungiu-Pippidi
4. Citizenship Restored
   Vladimir Tismaneanu
5. Freedom and the State
   Ghia Nodia
6. Georgia’s Soviet Legacy
   Charles H. Fairbanks, Jr.
7. What’s the Matter with Russia?
   Lilia Shevtsova

Review Essay

• Democratic Triumph, Scholarly Pessimism
  Bruce Gilley
  By any measure, democratization has achieved remarkable advances over the past twenty years. Why, then, have so many of the leading works written on the topic during this period been so full of gloom?

Election Watch

• Reports on recent elections in Afghanistan, Botswana, Gabon, Honduras, Mozambique, Namibia, Niger, Romania, Tunisia, and Uruguay.

Documents on Democracy

• Excerpts from Ayman Nour’s video message to the National Endowment for Democracy’s November 18 conference, “Middle Eastern Democrats and Their Vision of the Future.”
• Selections from Wang Lixiong’s speech accepting the International Campaign for Tibet’s Light of Truth Award. Wang Lixiong, a Chinese writer, coauthored a 12 March 2008 open letter to theChinese authorities entitled “Twelve Suggestions for Handling the Tibetan Situation.”
• Portions of Ladan Boroumand’s speech accepting the Lech Walesa Prize, awarded by the Lech Walesa Insitute Foundation in Gdansk to three Iranian human-rights activists—Ladan and Roya Boroumand, the founders of the Abdorrahman Boroumand Foundation, and Shadi Sadr of the End Stoning Forever campaign.
• Selections from the “EU Agenda for Action”—the annex to the “Conclusions on Democracy Support in the EU’s External Relations,” adopted by the Council of the European Union on November 17.

Leszek Kolakowski (1927–2009)

• The eminent Polish philosopher Leszek Kolakowski, who had a major influence on the development of the Polish democratic opposition, died on 17 July 2009. A memorial symposium entitled “Democracy, Totalitarianism, and the Culture of Freedom” was held in his honor at the National Endowment for Democracy in Washington, D.C., on October 15. A second memorial symposium was held on October 24 at the University of Warsaw, organized by the Stefan Batory Foundation. Selected excerpts from speeches at these two events appear in the Journal.

_______________________________________

Conferinţă în Los Angeles

Memory, Democracy, and Moral Justice: Romania Confronts Its Communist Past

A public lecture by Vladimir Tismaneanu (University of Maryland, Government and Politics)

Thursday, January 21, 2010
12:00 PM – 2:00 PM

UCLA, 10383 Bunche Hall

Vladimir Tismaneanu is Professor of Politics at the University of Maryland, College Park, and Director of the University’s Center for the Study of Post-Communist Societies. He is the author of numerous books and articles, including Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (1992), Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe (1998), and Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism (2003).

Sponsor(s): Center for European and Eurasian Studies

Ajunge! Reducerea pensiilor celor responsabili pentru regimul ilegitim si criminal

Nu este niciodata prea tarziu pentru infaptuirea justitiei. A dreptatii morale ca si a celei reparatorii, menita sa rectifice cele mai socante si revoltatoare stari de fapt ce tin de mostenirile unui regim, declarat oficial, de presedintele Romaniei, drept ilegitim si criminal.  Justitia post-dictatoriala include sanctiunile criminale, sanctiunile non-criminale si pe cele morale.

Petitia initiata de istoricii ieseni propune o forma de sanctiune non-criminala de o maxima urgenta morala. Este un pas extrem de important in procesul decomunizarii.  Securitatea a fost o institutie criminala pe intreg parcursul existentei sale. Actiunile Securitatii au fost concepute de aparatul de partid. Cei mai multi dintre ofiterii de rang inalt ai Securitatii erau recrutati din rindurile activistilor PCR.  Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibie, iar cei care le-au comis trebuie sa plateasca pentru ele. Sincer vorbind, invocarea varstei inaintate a pegrei securiste mi se pare o miselie. Nu erau batrani Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, Vasile Voiculescu, Iosif Jumanca, Richard Wurmbrand, parintele Daniil (Sandu) Tudor, monseniorul Vladimir Ghika, militantii sionisti?

Le-a fost cumva mila de acesti martiri diversilor Soltutiu, Nikolski, Enoiu, Butyka, Vanatoru, Briceag, Dulgheru, Plesita, Craciun, Postelnicu, Merce, Achim, Stanescu, Vlad?  Ori patronilor lor de la CC al PCR? Multi au murit, dar mai sunt destui care isi primesc, ranjind satisfacuti, pensiile copioase. Statul roman nu are dreptul sa rasplateasca asasinatul. A sosit clipa ca acest stat care, prin cea mai autorizata voce a sa, a condamnat regimul comunist, sa spuna categoric si irevocabil: Ajunge!

O societate care ingaduie ca fostii tortionari, ideologii si administratorii regimului dictatorial, ofiterii care conduceau operatiunile de terorizare a populatiei, anchetatorii sadici, sa primeasca in continuare pensii scandalos de mari, este una care sufera grav la capitolul memorie. Este una subreda in privinta auto-respectului.  Aceste persoane nu au scuza ca ar fi fost doar niste instrumente obediente care ascultau poruncile magnatilor comunisti, asadar niste simple rotite dintr-o anonima masinarie infernala care functiona pe pilot automat.  Ca nu aveau optiune.  Este un fals argument care trebuie respins ca obscen, tot asa cum nu au fost admise asemenea pseudo-justificari in procesele intentate criminalilor nazisti. Raul a fost comis de fiinte (auto) anesteziate ideologic, pentru care comandamentele religiilor traditionale erau obiect de batjocura (astfel a functionat monstruosul experiment de la Pitesti, astfel a functionat Canalul Mortii).  Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, GDS si IICCR au sustinut aceasta indispensabila actiune purificatoare.  Este vorba de igiena etica a spatiului in care respiram, traim, muncim, iubim, ne crestem copiii.  Ii indemn pe cititorii acestui blog sa semneze cat mai repede petitia.  (VT)

 

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010. Adeziunile pot fi trimise în continuare la adresa asociatiassir@yahoo.com, sub forma: nume, profesie, oraşul de rezidenţă. Lista completă a semnatarilor petiţiei se găseşte pe site-ul: http://ssir.org.ro/.

PETITIE  PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

SEMNATARI:

Membrii Societăţii de Studii Istorice din România: Dorin Dobrincu, Bogdan Maleon, Florea Ioncioaia, Adrian Cioflâncă, Andrei Muraru, Ovidiu Buruiană, Leonidas Rados, Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Arcadie Bodale, Cătălin Botoşineanu.

Gabriel Liiceanu (filosof, Bucureşti), Norman Manea (scriitor, New York), Dumitru Ţepeneag (scriitor, Paris), Ana Blandiana (poetă, Bucureşti), Romulus Rusan (scriitor, Bucureşti), Dan Petrescu (scriitor, Iaşi), Dan Lungu (scriitor, Iaşi), Caius Dobrescu (scriitor, prof. univ., Braşov), Ruxandra Cesereanu (scriitoare, Cluj), Doina Jela (scriitoare, Bucureşti), Ion Zubaşcu (scriitor, Bucureşti), Chris Tănăsescu (poet, prof. univ., Bucureşti), Radu Negrescu-Suţu (jurnalist, scriitor, Paris), Liviu Antonesei (scriitor, Iaşi), Nicolae Manolescu (critic literar, Bucureşti), Traian Ştef (scriitor, Oradea), Radu Ulmeanu (scriitor, editor, Satu Mare), Vasile Baghiu (scriitor, Piatra Neamţ), Şerban Foarţă (scriitor, Timişoara), Tania Radu (scriitoare, Bucureşti), Dan Sociu (scriitor, Bucureşti), Daniel Vighi (scriitor, Timişoara), Ioan Muslea (scriitor, Cluj), Virgil Diaconu (poet, Piteşti),  Nestor Ratesh (jurnalist pensionar, Bucureşti), Carmen Muşat (publicist, Bucureşti), Andreea Pora (jurnalist, Bucureşti), Ioan T. Morar (scriitor, jurnalist, Bucureşti), Dan Tapalagă (jurnalist, Bucureşti), Horaţiu Pepine (jurnalist, Bucureşti), Hannelore Baier (jurnalist, Sibiu), Toni Hriţac (jurnalist, Iaşi), Ovidiu Şimonca (jurnalist, Bucureşti), Emilia Chiscop (jurnalist, Iaşi), Alin Fumurescu (publicist, Bloomington, IN, SUA), Grigore L. Culian (editor, New York, SUA), Liviu Tofan (jurnalist, Bucureşti), Cristi Ţepeş (redactor tv, Bucureşti), Vera J.Luchian Patton (editor media, Los Angeles, CA-USA), Dwight Luchian-Patton (publisher, Los Angeles, CA-USA), Decebal Constantin Nicolae (jurnalist, Piteşti), Lucian George Rotaru (director sucursală radio, Constanţa), Michael Shafir (prof. univ., Cluj), Vladimir Tismăneanu (prof. univ., Washington, D.C., SUA), Daniel Barbu (prof. univ., Bucureşti), Cristian Preda (prof. univ., deputat european, Bucureşti), Lucian-Dumitru Dîrdală (politolog, Iaşi), Mircea Mihaies (scriitor si jurnalist, Timisoara), Raluca Grosescu (politolog, Bucureşti),  Sanda Golopenţia (prof. univ., Providence – Rhode Island, SUA), Constantin Eretescu (etnolog, Providence, Rhode Island, SUA), Katherine Verdery (prof. univ., New York, SUA), Gail Kligman (prof. univ., Los Angeles, SUA), Lavinia Stan (prof. univ. asociat, Antigonish – Nova Scotia, Canada), Smaranda Vultur (conf. univ., Timişoara), Monica Ciobanu (sociolog, Plattsburgh – New York, SUA), Viorel Rogoz (prof. univ., Baia Mare), Cristina-Rodica Poponete (sociolog, Tilburg, Olanda), Adrian Neculau (prof. univ., Iaşi), Andrei Pippidi (istoric, Bucureşti), Mihnea Berindei (istoric, Paris), Leon Volovici (istoric, Ierusalim), Dennis Deletant (istoric, Londra), Andrei Oişteanu (cercetător, Bucureşti), Marius Oprea (istoric, Bucureşti), Stejărel Olaru (istoric, Bucureşti), Cristian Vasile (istoric, Bucureşti), Antal Lukacs (prof. univ., Bucureşti), Armand Goşu (istoric, Bucureşti), Cristian Luca (conf. univ., Galaţi), Felicia Waldman (istoric, Bucureşti), Alexandru Barnea (istoric, Bucureşti), Alexandru-Florin Platon (prof. univ., Iaşi), Florin Ţurcanu (istoric, Bucureşti), Lucian Nastasă-Kovacs (istoric, Cluj), Stefano Bottoni (istoric, Bologna, Italia), Cristina Petrescu (istoric, Bucureşti), Dragoş Petrescu (istoric, Bucureşti), Virgiliu Ţârău (istoric, Cluj), Ottmar Traşcă, (cercetător ştiinţific, Cluj), Mihail Neamţu (istoric al ideilor, Arad), Alina Pavelescu (istoric, Bucureşti), Igor Caşu (istoric, Chişinău), Ioana Boca (istoric, Bucureşti), Şerban Marin (medievist, Bucureşti), Germina Nagâţ (specialist CNSAS, Bucureşti), Flori Bălănescu (istoric, Bucureşti), Dinu Zamfirescu (istoric, Bucureşti), Andi Mihalache (istoric, Iaşi), Robert Fürtös (muzeograf, Sighet), Novak Zoltan (istoric, Târgu Mureş), Cătălina Mihalache (istoric, Iaşi), Irina Nastasă (istoric, Cluj/München), Clara Mareş (cercetător, Bucureşti), Anca Şincan (istoric, Târgu Mureş), Florin Cîntic (prof. univ., Iaşi), Mircea Munteanu (istoric, Washington, D.C., SUA), Gabriel Catalan (istoric, arhivist, Bucureşti), Frans Adriaen van Helsdingen (istoric, Leiden, Olanda), Daniel Nazare (istoric, Braşov), Dan-Tudor Ionescu (cercetător, Bucureşti), Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (cercetător, Bucureşti), Şerban-Liviu Pavelescu (istoric, Bucureşti), Gina Pană (istoric, Bucureşti), Mircea Stănescu (istoric, Bucureşti), Liviu Pleşa (istoric, Bucureşti), Elisabeta Neagoe-Pleşa (istoric, Bucureşti), Iuliu Cracană (cercetător, Bucureşti), Mihaela Sitariu (doctorand, London-Ontario, Canada), Adrian Poruciuc (prof. univ., Iaşi), Dorin Popa (prof. univ., Iaşi), Petru Ursache (prof. univ., Iaşi), Edit Szegedi (conf.univ., Cluj), Mircea Păduraru (prep. univ., Iaşi), Dănuţ Jemna (conf. univ., Iaşi), Emil Bartoş (conf. univ., Timişoara), Lucian Turcescu (prof. univ. asociat, Montreal, Canada), Corneliu Constantineanu (conf. univ., Timişoara), Dănuţ Mănăstireanu (teolog, Iaşi), Marius David Cruceru (conf. univ., pastor, Oradea), Alexandru Nădăban (teolog, Arad), Emil Meştereagă (lect. univ., Bucureşti), Emanuel Conţac (asist. univ., Bucureşti), Vasilică Croitor (pastor, Medgidia), Cojocea Gabriel (licenţiat Teologie, Constanţa),          Radu Chiriţă (lect. univ., Cluj), Dragoş Marcu (avocat, Bucureşti), Eugenia Crângariu (avocat, Bucureşti), Ion Beuca (jurist, Poienile de sub Munte, jud. Maramureş), Alexandru Herlea (fost ministru, prof. univ., Montbéliard, Franţa), Ilie Popa (prof. univ., Piteşti), Nicolae Constantinescu (prof.dr., Bucureşti), Constantin Pătrăşcoiu (lect. univ., Craiova), Daniela Ştefania Drăgoi (dr. inginer, Braşov), Mihaela Horea (inginer IT, Cluj), George Onofrei (inginer, Galaţi), Aurel Vlad (inginer, New York), Virgil Ciucă (inginer, New York), Despina Vestea (inginer chimist, Bucureşti), Ioan Andone (inginer şi economist, Bacău), Emanuel Fedur (inginer, Sighetu Marmaţiei), Simion Barbu-Pârvu (inginer, Bucureşti),  Radu Filipescu (inginer, Bucureşti), Gabriel Andreescu (conf. univ. SNSPA, Bucureşti), Vera Cîmpeanu (consultant şi trainer ONG, Bucureşti), Cristian Pîrvulescu (politolog, Bucureşti), Lidia Bradley (activist civic, Bucureşti), Ştefana Bianu (membră a Comitetului de onoare al IICCR, Paris), Smaranda Enache (filolog, Târgu Mureş), Elek Szokoly (publicist, Târgu Mureş), Neculai Popa (CMR, Los Angeles, CA-USA), Constantin Geangu (director, fost deţinut politic), Toma Kassovitz (supraveţuitor al Holocaustului, Piteşti), Victor Rebengiuc (actor, Bucureşti), Marin Marian-Balaşa (muzicolog, Bucureşti), Anca Măniuţiu (conf. univ., Cluj), Mihai Măniuţiu (regizor, prof. univ., Cluj), Sorin Ilieşiu (regizor, scenarist, Bucureşti), Anca Similar (asist. univ., Cluj), Nick Sava (artist, Iaşi), Ioana Voicu-Arnăuţoiu (conf. univ., Bucureşti), Cornel Ţăranu (compozitor, Cluj), Maria Felicia Becker-Brindea (coregraf, Luxembourg), Alexandru Fronea (designer, Bucureşti), Lidia Bodea (filolog, Bucureşti), Daniel-Sorin Farcaş (editor, Oradea), Mihaela Cartiş (corector, Bucureşti), Mihai Niţă (tehnoredactor, Brăila). Carmen Gache (biolog, Iaşi), Dan L. Duşleag (medic, prof. univ., Bloomington, Indiana, SUA), Florentina Bocioc (psihoterapeut, Bucureşti), Viorel Ion Pîslaru (medic veterinar, Bucureşti), Lucia Duşleag (medic pensionar, Toronto, Canada), Adriana Panaitescu (medic, Iaşi), Daniela Nadaban (psiholog clinician, psihoterapeut, Arad),  Maria Mureşan (prof. univ., Bucureşti), Gheorghe Câmpeanu (consultant financiar, Washington,  D.C., SUA), Cezar Pesclevei (director vânzări, Gura Humorului), Horaţiu Călinescu (economist, Bucureşti), Theodor Nicola Fronea (management turism, Bucureşti),  Camelia Gavrilă (director liceu, Iaşi), Emil Moise (profesor, Buzău), Elena Ilie (profesor, Brăila), Valentin Teodorescu (profesor, Frankfurt am Main), Daniela Ţăranu (profesor, Cluj), Ghiuner Acmola (profesoară pensionară, Constanţa), Florin Chivoci (profesor, Piteşti), Ileana-Cătălina David (profesoară, Bucureşti), Genelica Enache (profesor , Codlea, jud. Braşov), Elena Cărunta (învăţătoare, Ocna Mureş, jud. Alba),  George Tudorie (doctorand in filosofie, Budapesta), Luca Vlad (student, Cluj-Napoca), Mihai  Ciucanu (student, Bucureşti), Alin Cuc (masterand, Cluj-Napoca), Bogdan Emanuel Răduţ (student, Craiova), Darius Blaj (student, Sânmihaiu German, jud. Timiş), Nicolae Ciocan (student, Făgăraş şi Zurich, Elveţia), Cătălin Vasile (cadru militar, Galaţi), Daniel Creţu (liber profesionist, Germania), Carmen Alexandrescu (inginer pensionar, Bucureşti), N. Popa (pensionar, Los Angeles), Constantin Chirilă (pensionar, Iaşi), Livius   Butura (pensionar, New-York), Corneliu Constantinescu (pensionar, Benglen, Elveţia),  Stela Iusco (Satu Mare), Gabriela Mitru (Baia Mare), Georgeta Iusco (Dragomireşti, jud Maramureş), Gheorghe Neagu (Bucureşti), Ana Ciucan Ţuţuianu (Bucureşti), Lucian Toderaş, Ion Lazu, Lidia Lazu, Octav Popescu.

Originile catastrofei: Ispita radicalismului utopic

 

Oricat ar parea de straniu, mitologiile stangiste renasc, ca si cum revolutiile din 1989 nu s-ar fi petrecut.  Ni se dau servesc lectii despre “crahul iminent” al capitalismului, despre globalizare ca patologie politica si economica.  Atunci cand un Slavoj Zizek si adeptii sai celebreaza “grandoarea istorica a bolsevismului” si proclama necesitatea de a repeta (to re-enact) “gestul lui Lenin”,  atunci cand un Alain Badiou reabiliteaza nonsalant “ipoteza comunista”,  pozitia informata etic, calma si critic-reflexiva a unor Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu,  H.-R. Patapievici, Sever Voinescu, Cristian Preda, Andrei Cornea, Teodor Baconsky, Tereza Brindusa Palade, Dragos Paul Aligica, Mircea Mihaies, Catalin Avramescu, Ioan Stanomir, Aurelian Craiutu, Iulia Motoc, Sorin Lavric, Caius Dobrescu, Radu Carp, Mihail Neamtu, Radu Preda, Vlad Muresan, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Mirel Banica, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Bogdan Iacob, mi se pare o binevenita chemare la luciditate. 

Ar fi intr-adevar bine sa stim ce a fost (ce este) marxismul, cum s-a petrecut metamorfoza sa in leninism si cu ce consecinte.  Ar fi util sa-i (re)citim pe Aron, Popper, Berdiaev, Hayek, von Mises, Robert C. Tucker, Leszek Kolakowski, Boris Souvarine, Robert Conquest, Sidney Hook, Milovan Djilas, Adam Ulam, Alain Besancon, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Agnes Heller, Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Robert Service, Archie Brown, Aleksandr Iakovlev, Georges Nivat, Pierre Manent, Andrzej Walicki. Sa o recitim pe Monica Lovinescu.  Sa-i recitim pe Orwell, Koestler, Istrati, Silone, Soljenitin, Grossman, Camus. Sa recitim Cartea Neagra a comunismului.

Recomand aici, drept cartea saptamanii,  monumentala lucrare a profesorului Andre Liebich, de la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, aparuta initial la Harvard University Press, in 1997,  De pe celalalt tarm: Social-democratia rusa dupa 1921. Publicata in traducere romaneasca in 2009 la CA Publishing din Cluj, cu o postfata de Lucian Nastasa, lucrarea este o splendida analiza a itinerariului politic si intelectual al mensevismului, principalul adversar, nemesisul leninismului in cadrul social-democratiei ruse. Un volum care ar trebui citit de cat mai multi studenti la filosofie, istorie, stiinte politice, sociologie.

Titlul cartii este inspirat din Herzen, revolutionarul rus despre care Isaiah Berlin a scris pagini de o mare acuratete si sensibilitate. Pisarev, Ogariov, Bakunin, Herzen, Marx au devenit personajele trilogiei lui Tom Stoppard, The Coasts of Utopia. Herzen, iubind umanitatea, iubind o revolutie precum o ademenitoare, fascinanta naluca pentru care merita facut orice sacrificiu, ambivalent, ambiguu, sfasiat intre comandamentele abstractiilor filosofice si imperativele responsabilitatilor convcrete: “Mai bine sa pieri odata cu revolutia decat sa cauti refugiu in azilul contrarevolutiei”.  Intr-adevar, tarmurile si costurile Utopiei…

Mensevicii (Martov, Akselrod, Lieber, Dan, Nikolaevski) au fost printre primii care au intuit si au denuntat potentialul totalitar al bolsevismului. Au facut-o sistematic, cu argumente teoretice si practic-politice, incepand de la marea schisma din 1903.  Bolsevismul era o reincarnare a iacobinismului, grefat fireste pe neceaevism, pe filosofia nihilista a fanatismului organizational (in realitate un Tkaciov, in literatura, Sigaliov, personajul dostoievskian din Demonii).  Mensevismul era un fel de neo-girondinism.  Pentru maximalistii bolsevici, mensevicii erau “obiectiv” renegati si tradatori. Pacatul lor capital era tocmai moderatia (desigur, in interiorul paradigmei social-democrate), un viciu impardonabil din perspectiva leninista.  Faimoasa “indrazneala” a fondatorului bolsevismului consta tocmai in fortarea cursului unei Istorii absolutizate, fetisizate, proiectata pe post de divinitate.  Eruditul studiu al istoricului elvetian de origine poloneza ofera o antologie memorabila a reactiilor mensevice in raport cu strategiile leniniste, apoi staliniste, de a distruge orice urma de libertate.  Cat priveste forma mentala bolsevica, sugerez extraordinara carte a lui Danilo Kis, kafkiana si borgesiana in acelasi timp, Cripta pentru Boris Davidovici, aparuta la Polirom in 2009, cu o zguduitoare prefata de Adriana Babeti.

In 1917,  Martov si ceilalti exponenti ai directiei mensevice s-au opus puciului leninist, l-au blamat drept aventurist, convinsi fiind ca se va ajunge inevitabil la despotism birocratic si la exterminism social. Viziunea mensevicilor despre partid si revolutie era antipodic opusa celei leniniste (aceasta din urma il avea drept campion, dupa 1917, pe proaspat convertitul la bolsevism Lev Davidovici Trotsky).  Au repudiat cultul violentei istorice. Nu au crezut in valentele sale purificatoare.  In anii 20 si 30, mensevicii din exil (cei ramasi in URSS au fost nemilos prigoniti, arestati, deportati, lichidati) au identificat atributele comune ale dictaturilor de tip comunist si fascist, deci substanta totalitara a radicalismelor utopice contemporane. Revista lor, Sotialisticesckii Vestnik, a fost o tribuna a rezistentei anti-totalitare.  Fara a-i idealiza pe mensevici, trebuie recunoscut devotamentul lor pentru un tip de socialism anti-autoritar care nu se confunda cu Gulagul.  Era o pozitie inrudita cu socialismul liberal preconizat de Carlo Roselli, antifascistul si anticomunistul italian ucis la Paris de agentii politiei secrete mussoliniene.  O iluzie? Foarte probabil, insa o iluzie pe care bolsevicii au facut tot posibilul pentru a o aneantiza.

PS Ar merita retinut si faptul ca pentru PCR rezervele social-democrate provocate de voluntarismul militarist-sectar al leninismului au fost o tinta predilecta de atac. Deopotriva in ilegalitate si in perioda stalinismului dezlantuit, cand Dobrogeanu-Gherea era acuzat a fi introdus “spiritul mensevic” in miscarea socialista din Romania prin cartea sa Neoiobagia. Este simptomatic ca Institutul de Studii al PSD nu se numeste, cum ar fi fost firesc, daca era intr-adevar social-democrat, “Dobrogeanu-Gherea”, ori “Titel Petrescu”, ori “Serban Voinea”, ci poarta numele unui defunct ideolog fesenist apropiat de gruparea Adrian Nastase.