Delatori, codoşi, canalii: baza umană a totalitarismului

Pe blogul sau, Ioan T. Morar readuce in discutie tema delatorilor, reintrata in actualitate in ultimele zile. Perfect intemeiat, el isi exprima greata in raport cu cei care, la adapostul unui abject “anonimat”, strecurandu-se reptilian prin lumea noastra, erau de fapt uneltele Raului.  Ii stiam pe secretarii de partid, ofiterii activi ai Securitatii nu puteau sa se ascunda, aveau grade si nume, cata vreme turnatorii jucau cartea amicitiei, iti jurau credinta, te copleseau cu “amorul” lor.  Te intalneai cu ei, suradeau cu subinteles, “barfeau partidul”, iti spuneau ultimul banc, vorbeau ca tine, dar, odata incheiat ciclul (circul) dialogului  spontan, se duceau sa raporteze. Zelos, hidos, scabros.  Adeseori adaugand de la ei, plusand, insinuind, scormonind cu voluptate in viata ta.  In final, isi primeau infecta solda,  ţechinii trădării. Din care, culmea duplicitatii, poate te mai si invitau sa-ti “faca cinste” la vreun restaurant.

Tanar sociolog fiind, lucrand la ceea ce numea Laboratorul de Cercetari Sociologice Urbane al Municipiului Bucuresti (devenit, print succesive transformari, actualul CURS), mi-a fost dat sa ma intalnesc cu un domn in aparenta perfect respectabil, cu interese culturale remarcabile si cu o conversatie intelectuala sclipitoare. Facuse ani grei de puscarie.  Un frate, se soptea, murise ucis in represiunea anti-legionara din timpul lui Carol al II-lea. Personajul, s-a aflat apoi din transmisiunile lui Virgil Ierunca de la Europa Libera, participase activ la monstruoasa re-educare de la Pitesti. Unul intre cele mai sinistre capitole ale “poemului pedagogic” al comunismului, victima devenita calau. Cand l-am cunoscut eu, habar n-aveam de acele tenebroase pagini din biografia sa. Il priveam ca pe un posibil mentor: era la curent cu tot ce aparea interesant in sociologie, cunostea celebritati intelectuale, scria elegant si alert. Comparat cu atatia brontozauri din universul tot mai irespirabil al stiintelor sociale, parea o lumina.  Imi amintesc ca ne plimbam pe Calea Victoriei si m-a intrebat daca este normal ca nomenklatura din Romania sa beneficieze de conditii atat de luxoase de locuire. “Draga Volo, uitat-te in Ungaria, nu-i oare mai firesc stilul de viata neostentativ al bonomului Kadar?” Nu-mi amintesc ce i-am raspuns: probabil ca l-am aprobat, aveam 23 de ani si nu intelegeam prea bine in ce lume mizerabila traiam.  Am aflat apoi ca personajul era stiut ca informator. Delatorul se pretindea colegul tau de incredere, partenerul de framantari, de insatisfactii, de revolta morala.  Dupa care se intalnea cu ofiterul si preda, contra cost, nota informativa.  In cazul sau, schizofrenia indusa de sistem era perfecta. 

http://morar.catavencu.ro/

Nu era vorba doar de oameni santajabili, fosti detinuti ce cunoscusera supliciile interogatoriilor, temnitelor si lagarelor comuniste. Scriind despre urmarirea lui C. Noica, Gabriel Liiceanu amintea  cazul unuia dintre principalii delatori din jurul autorului Rostirii filosofice romanesti, readactorul sef al Revistei de Filosofie.  In dosarul meu de securitate, primit de la CNSAS in iunie 2006, am gasit o nota informativa semnata “Costin” al carei autor este indubitabil cel care, in anii 70, era consilierul lui Mihnea Gheorghiu pe probleme de sociologie la Academia de Stiinte Sociale si Politice.  Din cate stiu, la ora actuala, el este profesor la “Spiru Haret”. Prin 1992, veteranul turnator a scris un denunt impotriva mea, trimis la University of Maryland, din partea societatii “Romania de maine”, embrionul fabricii de diplome a lui Aurelian Bondrea.  Recurgea la vechile tehnici staliniste: il ataca postum pe tatal meu pentru a ma delegitima pe mine.  I-au ripostat atunci, in Revista 22, fostii mei colegi de an la sociologie Calin Anastasiu, Alin Teodorescu si George Voicu. In Raportul Final al Comisiei pe care am coordonat-o exista un intreg subcapitol despre profilul informatorului.

In fundamentala, superba sa monografie N. Steinhardt si paradoxurile libertatii (Humanitas, 2009), istoricul literar George Ardeleanu citeaza dintr-o nota informativa despre parerile marelui ganditor privind malignitatea delatiunii ca fibra a tesutului sordid si antimoral al regimurilor totalitare. Noteaza George Ardeleanu ca este vorba de fapt de “o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avand ceva din ironia cruda a ‘teatrului in teatru’ din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iata asadar ce ii spunea autorul “Jurnalului fericirii” turnatorului securist, fost coleg de la “Spiru Haret”:

“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

Sa nu uitam ca multi dintre informatori (nici macar autorul delatiunii despre Steinhardt purtand burlescul nume de cod “Gogu Pil”) nu erau necesarmente imbecili. Stupiditatea lor era una a abuliei morale. Un istoric francez a numit sistemul delatiunii universalizate din perioada regimului de la Vichy cancerul sufletelor. Diagnosticul ramane corect, dar nu trebuie nici o secunda uitat sau neglijat rolul adevaratilor manipulatori, papusarii infernului totalitar, activistii de partid si ofiterii de securitate. Informatorii au fost abjecta plastilina, masa unei vermine adeseori voluntare, dar arhitectii angrenajului diabolic, the masterminds s-au numit Dej, Draghici, Ceausescu, Rautu, Chisinevschi, Nikolski, Sepeanu, Pintilie-Pantiusa, Plesita, Vincze, Paul Niculescu-Mizil, Ion Stanescu, Emil Bobu, Postelnicu, Iulian Vlad etc.

Deepre aceste lucruri a scris in 2006 in Cotidianul un rascolitor articol Teodor Baconsky (impresionant ilustrat de Devis Grebu). Iata un fragment:

Personal, ma voi ruga pentru absolvirea eshatologica a vinzatorilor mei. Nu-mi dau insa pace adevaratii marturisitori ai credintei, fata de care simt ca am o datorie morala neplatita. Nu pot recunoaste ca Parintele Dumitru Staniloaie – imbracat in zeghe – a fost “prost”, in vreme ce Parintele Dumitru Soare – ridicat la rangul de “iconom stavrofor” – a fost “destept”. Nu pot admite ca profesorul Teodor M. Popescu, un erudit inocent, a putut sa fie zdrobit, sau ca Mircea Vulcanescu si-a salvat colegul de celula cu pretul propriei vieti, in vreme ce ierarhi aflati pina astazi in scaun isi incasau solda oculta, pe seama unor turnatorii potential asasine.

Nimeni nu asteapta – Doamne fereste! – societatea perfecta. Ne lipseste insa limpezirea in materie de bine si de rau. Avem cel putin obligatia de a reafirma, cu titlu pedagogic, interdictia canibalismului. Vreau, bunaoara, sa ma pot spovedi preotului fara temerea ca ma va denunta cuiva pentru “vina” de a nu fi pe linie, de a nu fi “patriot” sau mai stiu eu de ce. Vreau sa le pot spune copiilor mei cine reprezinta un model de conduita si cine nu. N-am chef ca, pe o baza de amnezie dirijata, noile generatii sa nu poata recunoaste simptomele dictaturii sau pe cele ale monstruozitatii sufletesti. La 43 de ani, nu doresc sa-mi traiesc restul zilelor in lumina contrafacuta a unui soare negru. E o pretentie legitima, la care n-am motive sa renunt.

http://www.cotidianul.ro/soarele_negru-16915.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: