Exista un asemenea partid! Mircea Mihaies despre PSD

15/02/2010

“Exista un asemenea partid!” a exclamat candva Lenin vorbind despre formatiunea pe care a nascocit-o si care a pus mana pe putere, distrugand Rusia si atatea alte tari in deceniile care au urmat puciului din 1917. Cultul organizatiei de tip secta, iata originea formei mentale a lui Ion Iliescu. Mesianismul originar s-a evaporat, a ramas in urma insa setul de obsesii care definesc setea nemasurata de putere.  Un patternimpartasit de neo-guevaristii cu peruca sau fara. Lupte intestine, desigur, dar nu pentru principii ori valori. Invinsa electoral in 2009, kleptocratia (ciolanocratia) pesedista se zbate asemeni pestelui pe uscat. In curand, capul sau istoric, marele papusar va implini 80 de ani. Atunci sa vedeti chermeze, saruturi, hore, linguseli obsecvioase, reverente dezgustatoare. I se vor canta osanale de catre toti cei care, acum, isi ascut jungherele. Toti il detesta pe ascuns, toti il venereaza in public.  Ultimul mohican al unui leninism decrepit si-a creat succesorii, epigonii unui model politic intemeiat pe minciuna, fatarnicie, coruptie si jaf. Ii joaca pe unii contra altora, se distreaza de minune.  Cititi aceasta radiografie neiertatoare a marasmului politic si moral pesedist. (VT) Read the rest of this entry »


Protest trimis ziarului “Adevarul”: Falsificarea pozitiei lui Cristian Preda. Incident inchis

14/02/2010

Update, 16 februarie 2010. Am primit o scrisoare de scuze din partea redactorului Valentin Bala de la Adevarul. Reiese ca articolul a aparut doar pe pagina electronica, nu si in editia scrisa. E vorba de o neglijenta individuala pentru care redactorul isi exprima regretul. Ma incredinteaza ca nu a dorit niciodata sa faca o astfel de greseala, “mai ales ca ziarul si website-ul Adevarul trateaza, in mod obiectiv, toate evenimentele de orice natura.” Dl Bala isi prezinta, inca odata, scuzele si ma asigura ca nu a dorit niciun moment sa ma puna intr-o postura neplacuta.

Accept scuzele domniei sale si consider incidentul inchis. (VT)

Update, 15 februarie 2010: Situatie orwelliana, textul din Adevarul a disparut. Am visat prin urmare. A fost si nu mai este. S-a scufundat in the memory hole.  Dl Ovidiu Nahoi mi-a raspuns, nu mai lucreaza direct la ziar, a trimis mesajul meu catre dl Grigore Cartianu.  De la care nu am primit (inca) vreun mesaj.

Pe tema acestei situatii:

http://contramanipulare.wordpress.com/2010/02/15/adevarul-umbla-cu-minciuna/

14 februarie 2010: Azi ne-am bucurat aici de St Valentine’s Day. Am vazut comedia romantica purtand chiar acest titlu, a fost o zi cat se poate de calma. Am revenit acasa, am intrat pe web si am descoperit cu stupoare ca in ziarul Adevarul se prezinta de o maniera absolut falsificatoare si tendentioasa interventiile clare, lipsite de orice urma de ambiguitate ale europarlamentarului Cristian Preda, filosof politic si decan al Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti in legatura cu discutiile din ultima vreme provocate de o serie de declaratii ale istoricului Marius Oprea.

Am trimis urmatorul mesaj domnului Ovidiu Nahoi la ziarul Adevarul. Este, in opinia mea, un caz revoltator de desfigurare a adevarului. Acolo unde dl Preda se delimiteaza transant de dl Marius Oprea, jurnalistul de la Adevarul a decis sa scrie ca el (Cr. Preda) ma acuza pe mine. Iata deci ce-am scris, incercand sa contrapun transparenta adevarurilor factuale diverselor tentative mistificatoare:

“Niciodata, sub nici o forma, nu am fost acuzat de NIMIC de dl Cristian Preda. Dimpotriva. Acolo unde era vorba de dl Oprea, dl Bila a decis sa scrie numele meu:

“Europarlamentarul PDL Cristian Preda l-a acuzat, pe blogul său, pe şeful Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii comuniste, Vladimir Tismăneanu, de faptul că ultimul „nu priveşte interpretarea comunismului, ci poziţia instituţională pe care o ocupă”.

Voi scrie pe blog ce s-a petrecut. Astept scuze cat mai repede din partea ziarului Adevarul si publicarea cuvenitei rectificari.

Pe curand,

Vladimir Tismaneanu”

Post-Scriptum 1

Recomand cititorilor eseul lui Mihail Neamţu despre miza adevărată a cercetării memoriei regimului comunist.

De asemenea, recomand discutia de pe blogul lui Viorel Padina:

A facut IICCR treaba buna, sau ba ?


Despre cercetarea stiintifica a comunismului: Un efort necesar, dincolo de polemici si patimi (Updated 14 februarie 2010)

12/02/2010

Pe Hotnews citesc acest interviu cu dl Marius Oprea precum si raspunsul dat de dl Cristian Preda.  Confirm aici fiecare din afirmatiile lui Cristian Preda. Ii multumesc pe aceasta cale pentru pozitiile publice oneste, corecte si limpezi. Iata aici un fragment din inregistrarea declaratiilor europarlamentarului roman pentru Realitatea TV:

De altfel, si pe blogul sau, dl Cristian Preda publica o interventie cat se poate de echilibrata, onesta si stenica, in conditiile in care unii incearca sa transforme o dezbatere normala intr-o psihodrama nationala.  Se vorbeste de “razboi civil”, apar zvonuri naucitoare.  Bibliografiile sunt strivite de (auto)biografii.

Profesorul Preda cunoaste, ca sa spun astfel, din interior straduintele, ba chiar insistentele din 2009 de a ajunge la o colaborare cu dl Oprea sub forma fuziunii dintre doua institutii: Comisia Prezidentiala Consultativa si IICCR. Straduinte ce s-au soldat, iata, cu un esec.  Este total aberant sa se postuleze o concurenta individuala. Institutiile nu se confunda cu indivizii, e nevoie sa o repetam?

Scopul acestei regandiri nu era/nu este nicicum unul cu miza personala, ci de a aseza demersul analizei stiintifice a comunismului in directia indeplinirii acelor recomandari din Raportul Final asumate oficial de seful statului in discursul din 18 decembrie 2006, act oficial al statului roman prin care s-a condamnat dictatura comunista, pe intreg parcursul ei, drept ilegitima si criminala.  Chestiunea esentiala tine prin urmare de strategia conceptual-interpretativa, de filosofia si metodologia cercetarii, de relatia dintre informatie si analiza, de pluralitatea registrelor de explorare a comunismului, de capcitatea de a integra in discursul istoric romanesc noile directii, inclusiv cele legate de dimensiunea anemnetic-subiectiva (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev). Un institut al memoriei regimului comunist nu se reduce la o singura dimensiune. A fost vorba de un experiment inradacinat in comandamente, ambitii si obsesii utopice. Acestea trebuie analizate cu aparatul critic al stiintelor umane. La fel, nu putem lasa de-o parte chestiunile socio-economice: comunismul a distrus proprietatea privata, l-a inlocuit pe homo oeconomicus cu homo sovieticus, lasandu-l ca mostenire pe homo prevaricatus.  Acest lucru s-a petrecut intrucat doctrina marxista vedea in proprietatea privata originea Raului social. Transcenderea ei trebuia operata cu orice pret. A investiga costurile utopiei inseamna sa explorezi costurile si sa intelegi ce a fost utopia. Daca ne vom limita la dimensiunea asasina a comunismului, vom ajunge sa ignoram (ori sa “normalizam”) natura sa totalizanta si totalitara. Criminalitatea sistemului s-a nascut din ideologia sa, din programul sau politic si economic, din anihilarea deliberata a moralitatii traditionale.

In ceea ce ma priveste, am urmarit cu tristete modul in care dl Marius Oprea a decis sa distorsioneze in ultimele saptamani realitatea relatiilor dintre IICCR (actualmente Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si al Memoriei Exilului Romanesc–IICCRMER) si Comisia Consultativa Prezidentiala. Cu deosebire deprimant este ca oameni pe care ii respect au intrat intr-un joc in care calomnia, insinuarea si insulta brutala se intersecteaza cu mania persecutiei dusa la extrem.  Unii au compus, altii au semnat tot felul de texte fara a le trece o secunda prin minte sa ma intrebe si pe mine ce cred.  S-a nascut ideea unei sinistre cabale in spatele careia, omnipotent, perfid si vindicativ, m-as afla eu. Mi se trimit somatii, avertismente severe, mustrari, se scrie despre “relatia speciala” dintre mine si presedintele Basescu, despre influenta oculta pe care, pasamite, o exercit. O personalizare absurda a unui domeniu care ar trebui sa fie unul al conlucrarii sincere.

Pot spune aici, deocamdata, atat: ca am incercat supraomenescul pentru a colabora cu institutul condus de M. Oprea, Stejarel Olaru si Lucia Hossu-Longin.  Niciodata, sub nicio forma, nu am cerut sa devin presedinte de onoare al acelui institut. In luna martie 2009, s-a discutat, intr-o teleconferinta (exista stenograma) posibilitatea unificarii IICCR si a Comisiei Consultative infiintata in aprilie 2007 prezidata de mine si avandu-i coordonatori pe domnii Dorin Dobrincu si Cristian Vasile. Nu intru in detalii, sa spun doar ca dl Oprea era in Germania, a participat telefonic, IICCR a fost reprezentat de dl Stejarel Olaru, au fost prezenti trei consilieri de stat din Administratia Prezidentiala si dl Dorin Dobrincu (daca nu ma insel).  Am venit special la Bucuresti pentru acea teleconferinta (eram in drum spre Viena).  Discutia a fost precedata de numeroase e-mailuri si telefoane schimbate intre dl Marius Oprea si dl Cristian Preda, la vremea aceea consiler prezidential. Premisele unificarii au fost expuse limpede de dl Preda, iar dl Oprea a spus ca este de acord cu ele. Plecam de la convingerea ca acele doua institutii aveau valori si finalitati convergente. Era exact ceea ce declarasem public in repetate randuri cand m-am opus speculatiilor malitioase privind concurenta, ori chiar incompatibilitatea, dintre IICCR si Comisia Prezidentiala.  Adaug aici, cat se poate de categoric, ca sunt profesor la Universitatea Maryland, ca nu am intentionat si nu intentionez sa devin director al vreunui institut din Romania.  Dar am dreptul, ca om de stiinta care s-a ocupat de comunism vreme de trei decenii, cu publicatii recunoscute in comunitatea epistemica internationala, sa fiu implicat (pro bono) in orientarea intelectuala si metodologica a unui asemenea demers.  Sa discutam idei, nu persoane, proiecte, nu fixatii, valori, nu interese individuale.

Ideea fost intarirea a ceea ce multi consideram extrem de important, anume abordarea sistematica si comparativa a institutiilor comunismului romanesc (inclusiv a dimensiunilor economica, ideologica, organizationala, propagandistica, represiva, legal-juridica, societala, viata cotidiana, opozitia, rezistenta, disidenta, memorie, nostalgii etc)  In plus, cum am insistat in Raportul Final, cred ca abordarea trebuie sa includa minoritatile nationale si cultele in anii comunismului.  Este un lucru ce trebuie rostit raspicat: dictatura comunista nu i-a afectat doar pe etnicii romani. In spiritul Raportului Final, mi se pare cat se poate de firesc ca in cadrul unui institut al memoriei regimului comunist sa se examineze represiunea comunista din Basarabia si Bucovina de Nord. Tot astfel, asemeni unui centru precum Institut d’Histoire du Temps Present din Paris, ar fi importanta formarea unui grup de studiu al intelectualitatii sub comunism. Dorim sa continuam punerea in aplicare  a recomandarilor din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale: pe plan stiintific, juridic, educational si prin memorializare. Este necesara conceperea unui program competitiv de burse pentru tinerii cercetatori interesati de aceste probleme (o recomandare din Raportul Final).  Dorim un proiect deschis colaborarii constante cu Memorialul Sighet, cu CNSAS, cu Arhivele Nationale, cu institutele Academiei, cu toti cei care lucreaza in spiritul a ceea ce Monica Lovinescu a inteles prin etica neuitarii. Un demers lipsit de sectarisme resentimentare  si ostil oricarui amatorism demagogic.  In acest spirit, invit pe cei care au sugestii in acest sens sa scrie pe acest blog cum vad ei demersul investigarii comunismului, pornind de la ce s-a facut si sugerand pasii urmatori.

Revin, asadar. Cu acel prilej, i s-a propus lui Marius Oprea sa ramana presedintele (titlul nu a fost subiect de disputa, putea fi si acela de director general ori director executiv) IICCR unificat si regandit strategic, cu un nou Consiliu Stiintific, prezidat (coordonat)  de Vladimir Tismaneanu, care va cuprinde toti membrii vechiului Consiliu IICCR si o serie de noi membri (cercetatori din Comisia Consultativa Prezidentiala, fosti membri ai Comisiei Prezidentiale, alti istorici, politologi, sociologi din Romania si din strainatate).  Repet, niciodata, sub nici o forma, nu am cerut sa fiu presedinte de onoare al vreunei institutii. Este o completa fabulatie.  Una este sa prezidezi un Consiliu Stiintific, alta sa fii presedinte de onoare etc Prima pozitie implica munca (scrieri de carti recunoscute international, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinte, conceperea de programe educative, integrarea in programele doctorale internationale cu care ai de-acum relatii demonstrate, contacte cu marile universitati), a doua, horribile dictu, onoruri.  Deci adevarul factual este ca de-a lungul intregului an 2009 am sustinut mentinerea lui Marius Oprea in fruntea Institutului ca parte a unui proces de reconstructie prin colaborare colegiala.  Un an in care, direct sau indirect, conducatorii IICCR au participat activ la campania politica a unui partid aflat in opozitie.

Domnii Oprea si Olaru au declarat ca nu pot merge inainte fara acordul membrilor Consiliului IICCR cu care insa, ni s-a spus, exista dificultati de comunicare. S-a amanat decizia pentru luna iunie 2009. Urma ca domnii Oprea si Olaru sa conceapa proiectul unei hotarari de guvern.  Nu s-a intamplat insa nimic.  Nu am mai primit nici o informatie pana in noiembrie cand am fost contactat (via e-mail) de dl Stejarel Olaru care a vrut sa stie ce inseamna decizia de unificare IICCR-INMER. I-am spus, cu deplina sinceritate, ca am aflat de la el despre decizie.  Orice ar crede unii si altii, mai misca rauri si ramuri in Romania fara ca eu sa fiu la curent.  Am aflat apoi ca era vorba, pur si simplu, de reducerea numarului de agentii guvernamentale.  IICCR si INMER erau ambele asemenea entitati. Cum este si actualul IICCRMER, iar dl Oprea ca presedinte al acestui institut (nu al Consiliului) este functionar public remunerat bugetar numit prin decizia primului ministru. A fost numit politic de premierul Tariceanu. Nu inteleg de ce i se pare anormal ca premierul Boc sa actioneze in virtutea prerogativelor sale si sa decida o restructurare a unei entitati aflata, prin decizia de infiintare, in subordinea Primului Ministru.

Conducerea IICCR a decis asadar sa tergiverseze ceea ce initial acceptase.  Nu voi insista asupra motivatiilor. Poate ca se asteptau alegerile din noiembrie-decembrie (lasa pe maine ce poti face azi, ca poate nu va mai fi nevoie). Rezultatul se cunoaste. A fost asadar vorba de o amanare dictata de considerente politice. Ma voi abtine sa le comentez, a spus ce era de spus profesorul Cristian Preda.  Ultimele iesiri publice ale lui d-lui Marius Oprea sunt dezolante si fac greu de imaginat un dialog.  Niciodata, sub nici o forma, nu m-am exprimat despre un coleg de profesie in termenii utilizati de el in interviul din Academia Catavencu.  Nu mai vorbesc despre lexicul greu calificabil la adresa guvernului caruia, totusi, ii este subordonat institutional. Isi ajuta el oare colegii operand cu asemenea termeni?  Poate ca nu toti considera ca guvernul este asa cum il descrie dl Oprea.  Ori ca, dincolo de opiniile lor particulare, sunt civil servants si datoria lor este sa se abtina de la comentarii injurioase la adresa oricui se afla la guvernare.  Vrem depolitizare dar peroram nonsalant despre la merde aflata la guvernare?  Ar fi spus aceleasi lucru dl Oprea despre, sa spunem, un guvern Johannis ori Crin Antonescu? Ce cred ilustrii semnatari ai Apelului despre acest lucru?  Cat priveste mobilizarea unor nume faimoase din tara sau din strainatate, mi-e teama ca intram pe un teritoriu extrem de alunecator.

Ma intreb sincer cati din semnatarii Apelului lansat de dl Caius Dobrescu si amicii sai (inclusiv cativa oameni de care ma simteam aproape) continua sa sustina ceea ce este scris acolo dupa ce-au citit declaratiile patimase ale d-lui Marius Oprea? Nici eu, nici prietenii mei de idei si valori, nu dorim capul, gatul sau maruntaiele cuiva. Nu contrapunem mortii cartilor, o dichotomie menita sa dea frisoane.  Nu cerem nimanui sa semneze apeluri pentru noi (dar o facem, cand e nevoie, pentru Declaratia de la Praga, pentru Liu Xiaobo ori pentru Doru Maries).

Singurul lucru care ma si ne intereseaza este continuarea consecventa a demersulul de investigare onesta a dictaturii comuniste din Romania si a consecintelor sale. Sunt lucruri excelente care au fost realizate de cercetatorii din cadrul IICCRMER.  Am fost, de la bun inceput membru al Consiliului de Onoare al INMER.  Am subliniat fara ezitare meritele IICCR.

Centrul de cercetare rezutat din unificarea lor, regandit in directia amintita mai sus, trebuie sa-si continue activitatea in spiritul unei viziuni stiintifice moderne asupra comunismului romanesc si a consecintelor sale (inclusiv crimele din perioada Revolutiei ori mineriadele), cu o fundamentare deopotriva empirica si teoretica, conectata la marile dezbateri din comunitatea intelectuala internationala.

Post-Scriptum (14 februarie 2010) Inteleg ca la emisiunea d-lui Stelian Tanase (fost membru al Comisiei Prezidentiale si co-autor al Raportului Final) de la Realitatea TV din 13 februarie 2010,  dl Marius Oprea (fost membru al Comisiei Prezidentiale si co-autor al Raportului Final) s-a plans ca as fi facut presiuni asupra sa pentru achizitionarea si distribuirea gratuita spre biblioteci a Raportului Final (Ed. Humanitas, 2007).  Sa amintesc ca acest lucru s-ar fi facut din fonduri bugetare, ca volumul a fost achiztionat, de pilda, de Administratia Prezidentiala si difuzat in cateva sute de biblioteci scolare. Orice beneficiu ar rezulta din vanzari, este scris negru pe alb in volum, va fi donat catre AFDPR si Memorialul Sighet. La ora cand scriu aceste randuri, habar nu am daca IICCR a cumparat si distibuit acele volume. Daca acest lucru s-ar fi intamplat, probabil ca as fi auzit.  Nu e un repros, ci o constatare.  A evoca si a invoca un lucru care nu a avut loc este un artificiu retoric indoielnic. In pofida constrangerilor bugetare, IICCR a subventionat numeroase publicatii, evident meritorii.

Tot dl Oprea imi face o culpa ca as fi cerut ca pe site-ul IICCR sa fie anuntata/recomandata biografia scrisa de mine si istoricul Cr. Vasile despre satrapul ideologic si calaul culturii romane in anii stalinismului radical, Leonte Rautu (Perfectul acrobat, Humanitas, 2008). Eu credeam ca intra in regulile comunitatii stiintifice sa semnalam lucrarile importante ale colegilor. Cine citeste ce scriu in romaneste ori engleza, stie ca nu ezit sa sustin cartile care mi se par semnificative. Practic cu bucurie critica de intampinare, impartasesc cu cei care ma citesc reactiile mele la carti ce mi se par actuale, pertinente, semnificative.  Daca cineva pe care il stimez imi semnaleaza o carte si imi spune ca ar merita sa o citesc si sa scriu despre ea, vad acest lucru drept ceva firesc, nicidecum drept un abuz ori o “inadmisibila presiune”.  Iar pentru un Institut care investigheaza crimele comunismului, biografia monstrului (spre a relua formularea despre Rautu a unor Gh. Grigurcu, Mircea Mihaies, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Steliu Lambru, Ovidiu Pecican) ar trebui sa fie sa fie instrument de lucru, un reper bibliografic normal. Tot asa cum ar trebui sa fie o prioritate scrierea biografiilor pe baza documentelor azi accesibile ale celorlalti magnati comunisti, de la Dej, Pauker, Luca, Teohari Georgescu la Chisinevschi,  Ceausescu, Draghici, Bodnaras, Borila, Coliu, Chivu Stoica, Maurer, Miron Constantinescu, D. Popescu, Stefan Voitec, Leontin Salajan, Manea Manescu, Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ion Ionita,  Ion Iliescu.  Cat priveste recunoasterea muncii altor cercetatori in domeniul istoriei comunismului, amintesc aici ca pe lista sugestiilor de lectura din finalul cartii mele Despre 1989. Naufragiul Utopiei (Humanitas, 2009, p. 237) se afla cartea domnilor Marius Oprea si Stejarel Olaru, Ziua care nu se uita.15 noimebrie 1987, Brasov (Polirom, 2002). Asemenea referinte si recomandari sunt perfect normale, deci, in comunitatea stiintifica s nu au nimic de-a face cu imaginare “presiuni politice”.  Citam si recomandam pentru ca pretuim.

In concluzie, as aminti doar cuvintele d-lui Adrian Cioroianu scrise la aparitia traducerii romanesti a cartii mele Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005): “Vladimir Tismaneanu a fost, intr-un fel, chiar din 1990, profesorul nostru al tuturor. Nimeni nu stia mai bine decat el arhitectura sistemului de care ne desparteam, nimeni nu era atat de avizat asupra marilor si micilor detalii”. Tot Adrian Cioroianu scria in Dilema Veche: “În termeni dostoievskieni — de sub mantaua lui Vladimir Tismăneanu ne tragem cam mulţi din câmpul analizei istorico-sociale din această ţară: Stelian Tănase, Mircea Mihăieş sau subsemnatul, Marius Oprea, Stejărel Olaru, Dragoş Petrescu, Dan Pavel şi alţii, cu toţii am receptat, de-a lungul anilor ‘90, cărţile şi articolele lui, cu plăcerea şi beneficiul cu care, de regulă, se primeşte luminarea generică.”  Reproduc aici aceste cuvinte precise si clare in speranta, probabil naiva, ca ii vor pune pe ganduri pe cei care, din cine stie ce motive, prefera sa creada ca istoria analizei comunismului romanesc nu are ea insasi o istorie.

Nu voi zabovi asupra altor afirmatii ale d-lui Oprea facute in alta emisiune, la o alta televiziune, unde se profita neelegant de absenta mea din mediul romanesc pentru proferarea unor informatii tendentioase. Despre acest tip de jurnalism “la cacialma” gasiti si un comentariu semnat de Cristian Patrasconiu.


Despre tacere, spectatori si dictatura: O poveste cu Arkadi Raikin

11/02/2010

Ii povesteam azi dimineata unui foarte bun prieten o scena intrata in legenda.  M-a indemnat sa o redau aici, pe acest blog.  Nu pot garanta fiecare detaliu, am auzit si eu povestea de la oameni care au supravietuit acelor timpuri infioratoare.  In fine, pentru iubitorii prozei lui Danilo Kis, nu e un secret ca frontiera dintre fictiune si non-fictiune este ea insasi fictiva.  Iar scopul acestei postari este, orice ar crede unii, total gratuit, o simpla incercare de imaginatie istorica.  Daca trimite spre situatii contemporane, insa, cu atat mai bine.

E vorba, sa zicem, de Leningradul anului 1954.  Arkadi Raikin, celebrul comic al anilor aceia despre care a scris o carte formidabila istoricul Orlando Figes (The Whisperers), are primul spectacol dupa o disparitie de pe afise (si nu numai de-acolo) ce durase peste cinci ani. Fusese arestat si deportat in timpul prigoanei “anti-cosmopolite” (de fapt antisemita) declansata in 1947-48.  Raikin era unul dintre cei mai populari enterntainers (ca sa folosesc acest termen).  A fost norocos, a scapat cu viata, spre deosebire poetul Peretz Markish, impuscat in 1952,  ori de actorul Solomon Mikhoels, ucis pe strada, la Minsk, de agentii MGB in 1948.

 

Young Arkady Raikin.jpg

Suntem, cum spuneam, in 1954, in perioada numita, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg, dezghetul.  Ne aflam intr-o sala imensa, plina pana la refuz, artistul impasibil sta pe scena, singur, asezat pe un scaun, nu scoate o vorba. Trec cateva minute, lumea rade. Mai trec alte minute, lumea devine tot mai nervoasa. Dupa, sa zicem, un ceas, publicul este exasperat, impacientat, protesteaza. In fine, Raikin vorbeste: “Nu va inteleg. Am tacut cinci ani de zile si nu ati fost indignati. Acum tac o ora si sunteti toti furiosi, bateti din picioare, vociferati revoltati”. Apocrifa sau nu, povestea spectacolului lui Raikin a intrat in istoria politica si culturala a destalinizarii.


Polemici, controverse, blizzard: Condamnarea comunismului

10/02/2010

Aici, la Washington, suntem in plin blizzard, e viscol mare, multa lume ramasa fara electricitate, guvernul federal e inchis, serviciul postal este intrerupt, scolile sunt inchise. Vant siberian, pustietate pe strazi, doar bietele veverite ascunse printre crengile care abia mai rezista greutatii zapezii. Prietenii care trebuiau sa zboare catre Europa sunt blocati.  La Baltimore s-a oprit circulatia rutiera.  Multa lume nu mai are telefon, ce sa mai vorbesc de computerele paralizate.  Norocul nostru e ca locuim intr-un bloc, nu ne temem ca se prabuseste acoperisul. Nu ni s-a intrerupt curentul electric (bat in lemn). Si totusi nu ma pot abtine sa ies pe balcon si sa privesc un peisaj ce te indeamna la meditatie, sublim si primejdios, feeric si nelinistitor.  Vesti din tara, din lume. Alegerile din Ucraina, condamnari de disidenti in Vietnamul inca leninist, s-a stins din viata la Philadelphia tatal unei bune prietene, fosta membra in Comisia Prezidentiala, profesoara de sociologie la UCLA.

Citesc cu mare interes aceste postari de pe blogul lui Cristian Patrasconiu despre un interviu luat unui istoric, avand rang de demnitar al guvernului roman, fost consilier de stat in timpul presedintiei lui Emil Constantinescu, fost consilier personal al premierului Tariceanu, intelectual public si autor cunoscut.

http://patrasconiu.ro/?p=4690

http://patrasconiu.ro/?p=4697


Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino (Updated)

09/02/2010

Text actualizat, 12 februarie 2010

Se intampla ca l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturala. Facand aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit in eseul scris in Orizont, cand s-a stins din viata, un Settembrini al culturii romane.  Am pretuit europenismul sau vibrant, generozitatea cu care i-a sustinut pe multi tineri.  A scris frumos despre cartile mele. Am fost miscat cand a afirmat ca am avut un rol major in geneza noii politologii romanesti (v. Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana, Polirom, 1996, pp. 172-186).  In dedicatia data pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, ma numea metaforic, “maestrul tinerei politologii romanesti”. Ne-am intalnit prima oara la Washington, in toamna anului 1990, am luat cina impreuna la Hotelul Jefferson. Ne pusese in legatura regretatul Matei Calinescu.

Am citit si eu, ca multi dintre prietenii mei, articolele de dupa 1990 aparute in Dreptatea.  A. Marino fusese arestat de comunisti ca taranist, a ramas fidel PNTCD-ului dupa 1990, chiar daca filosofia sa politica era mai degraba liberala, “neo-pasoptista” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte in care A. Marino si-a formulat explicit crezul ideologic).  In 1997,  jurul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO.  Nu pot fi nicicum banuit ca as fi fost un adversar al acestui critic cultural si teoretician literar, un om trecut prin teribile incercari, inclusiv lungi ani de temnita si domiciliu fortat in perioada comunista.  Sa retinem insa un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmeaza a fi scrisa. Sa speram ca se va gasi un cercetator,  asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt aparuta la Humanitas, care sa se consacre unei analize lucide si obiective a unei vieti extrem de complicate.  Vor fi fost acolo, alaturi de calvarul inchisorilor si de marginalizarea de dupa 1964, si compromisuri, vor fi fost si puncte nevralgice, lucruri indelung refulate, poverile indicibile ale oamenilor sub vremi. Stim ca Academia Romana l-a tratat cu raceala sau indiferenta. Nici Universitatea din Cluj nu i-a oferit toate onorurile cuvenite. Un erudit de talia lui Marino se astepta, evident, la mai multa recunoastere si recunostinta. Nu pot surprinde, asadar, reactiile sale caustice fata de alte figuri de succes. Contextualizarea insa e, acum, esentiala. Nu-mi amintesc, de pilda, ce scrie, daca scrie, Paul Goma despre A. Marino in Jurnalul sau.  Ori ce scrie Monica Lovinescu sau concitadinul Mircea Zaciu.  Abia acest imaginar biograf va putea decanta lucrurile cu migala. Este adevarat ca Adrian Marino a scris dur despre Constantin Noica, fara sa aiba avantajul lecturii retrospective a operei marelui filosof (un avantaj metodologic de care putem beneficia abia astazi din plin).  Presupun ca se astepta ca propria sa biografie sa fie scrutata fara retineri.

Sunt asadar siderat de manipularile care au loc acum. Toti cei care si-au facut o profesie din macularea cartilor scrise de cei numiti aberant “boierii mintii” exulta la colt de strada.  Parca ar fi vorba de un amok colectiv.  Se inceraca, asa cum corect observa Ioan T. Morar pe blogul sau si intr-un excelent articol din Ziua de Cluj, transformarea a ceea se poate numi cazul Marino intr-un scandal cultural menit sa delegitimeze pe cei numiti persiflator de un eseist in eterna goana dupa vizibilitate, “neo-interbelici”.  Dar si pe altii, precum E. Simion, M. Dinescu etc Se configureaza, sub umbrela d’outre tombe a lui Adrian Marino, cele mai bizare aliante ale urii. E trist si pagubitor.

http://morar.catavencu.ro/2010/02/12/cazul-marino-sau-scandalul-marino-aceasta-i-intrebarea/

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=38028

Sminteala improscarii cu noroi face ravagii.  Au iesit la atac, prevalandu-se de cateva fraze malitioase, exteriorizari poate ale unei vanitati ranite, justitiarii de serviciu, moralistii de gang, voyeuristii pseudo-culturali.  Se utilizeaza asadar niste afirmatii umorale, extrem de subiective, dintr-o carte postuma pentru a nega meritele intelectuale ale unor autori de prim rang. Se platesc polite contemporane prin invocarea unui om marcat si el, in reactiile sale, de pasiuni, temeri, complexe de tot felul. Oameni care n-au pus mana pe o carte de A. Marino se trezesc dand lectii in numele lui.  Ignarii insolenti au devenit specialisti in Adorno si il admonesteaza pe Andrei Plesu. Ba mai vine cate un jurnalist insetat de rating sa-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric contemporan, fost si actual demnitar, pornit pe calea unei alarmante auto-compatimiri.  Ambii, pasamite, victime ale “intelectualilor cu spectrul puterii in mana” (paltiniseni, basescieni, iceristi, ghedesisti, stiti Dvs).  Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… El ignora ceea ce as putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, pozitia sa de outsider in lumea culturala, un subiect care ar tebui explorat separat. Iata o declaratie tipica a sa din cartea de dialoguri cu Sorin Antohi:

Lăsînd la o parte critica de idei literare, în acelaşi timp am dobîndit şi am putut afirma cu oarecare energie şi ostentaţie că nu sînt deloc scriitor. Că nu aparţin „vieţii literare”, unde am făcut totdeauna figură de corp străin, de marginal, de intrus, cu toate neplăcerile, calităţile şi defectele acestui statut dificil. Fiindcă oamenii de litere simţeau că nu sînt din specia lor.

Or, tocmai scriitorii de duzina, valetii cu tupeu si fara opera, de care A. Marino se distanta olimpian gasesc acum cu cale sa-l instrumentalizeze cinic in lupta lor impotriva valorilor reale ale acestei tari. Nu stiu ce a dorit A. Marino cand a decis ca acest volum sa apara la cinci ani de la moartea sa. Voi reveni asupra acestui subiect.  Dar mi-e greu sa-mi imaginez ca omul care respecta marele canon, rigoarea si eruditia, ar fi subscris la ignobila sa anexare de catre diversii marginali care se agata de umbra sa pentru a-si satisface meschinele instincte demolatoare.


Discipolul lui Aron, Camus si Koestler: Eroica agonie a lui Tony Judt

08/02/2010

Ieri seara, Adam fiind plecat cu amicii, ne-am uitat, Mary si cu mine, la filmul lui Julian Schnabel, Scafandrul si fluturele (“The Diving Bell and the Butterfly”). O meditatie dureroasa despre destin, nefericire, regasire de sine, despre moarte si viata, dar mai ales despre supravietuire in conditiile unei prabusiri complete a trupului, nu si a mintii.  Un film pe care un critic l-a numit “a rebirth of the cinema”.  Un film de o electrica intensitate.

Nu aveam cum sa presimt ca astazi dimineata voi citi in New York Times (sectia “Arts”) articolul semnat de Patricia Cohen despre suferinta atroce prin care trece marele istoric Tony Judt, prietenul meu, dar si al atator intelectuali din Romania (Andrei Plesu, Mircea Mihaies, Livius Ciocarlie, Anca Oroveanu, Horia Patapievici, Teodor Paleologu si multi altii).  Prietenul grupului A Treia Europa, al Adrianei Babeti si al Gabrielei Coltescu, al lui Cornel Ungureanu si al lui Marius Lazurca, al lui Dorian si al Dacianei Branea, al lui Gabriel Kohn, al lui Tinu Parvulescu si al lui Sorin Tomuta.  Autorul fascinant, istoricul de superba vocatie umanista, publicat de Polirom, urmasul, prin atitudine si cultura, al unor Arthur Koestler, Albert Camus, Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, George Lichtheim, Leszek Kolakowski.

Intr-o epoca de dezolanta inflatie a adjectivelor, putem spune fara teama ca exageram ca Tony Judt este intr-adevar un influent, original istoric, un exceptional profesor si un neobosit intelectual public. Chiar si acum, cand un diagnostic implacabil a decis ca viata sa este o perpetua, nevindecabila suferinta, Judt continua sa fie activ.  Nu se poate anticipa cat va mai trai. La ora actuala, mi se spune, ingrijirea medicala avansata poate asigura cativa ani, ori chiar mai mult.  Oricum, procesul de declin fizic este ireversibil si irecuperabil, cu atat mai chinuitor cu cat spiritul ramane perfect treaz.  Tintuit la pat de maladia neurologica numita Lou Gehrig, Judt dicteaza frenetic fragmente de memorii si continua sa elaboreze lucrarea sa esentiala, Istoria social-democratiei, opus magnus al unui itinerariu care a inceput cu lucrarile despe stanga franceza (intre care faimoasa Past Imperfect, cea mai buna analiza a relatiilor dintre intelligentsia franceza si marxism in secolul XX) ) si amagirile ei.  O intreprindere, aceasta in curs de construire, care sustine, in consens cu ceeea ce scria Judith Shklar despre liberalismul de dupa Auschwitz si Kolyma, o social-democratie a fricii, deci una care sa renunte la ispitele profetice si la solutiile radicale de tipul nefastelor experimente de inginerie sociala ale veacului trecut.  Atunci cand nonagenarul Eric Hobsbawm (despre care a scris pagini de o scanteietoare onestitate) se obstineaza sa exalte virtutile unui marxism dovedit desuet stiintific si dezastruos politic, Tony Judt este exponentul  unui liberalism deschis care repudiaza corsetele ideologice de orice natura.  In traditia lui Kolakowski, ganditorul polonez de care a fost atat de atasat, Judt este un liberal conservator socialist anticomunist, suspicios in raport cu meta-naratiunile teleologice.  O formula deliberat eclectica despre care scria admirativ in urma cu cateva luni Alain Finkielkraut, cu prilejul republicarii faimosului eseu al lui Kolakowski in revista Commentaire.

Joia trecuta, la mine la universitate, la seminarul doctoral despre revolutii, democratie, nationalism si societate civila in Europa de Est si Centrala, am discutat reflectiile lui Judt din New York Review of Books (25 februarie 2010) despre disonantele axiologice si cognitive care au separat, in 1968, utopia occidentala de adevarata cautare revolutionara moderna simbolizata de miscarile renovatoare, anti-totalitare, anti-comuniste de la Varsovia si Praga:

“For all our granstanding theories of history, then, we failed to notice one of its seminal points.  It was in Prague and Warsaw, in those summer months of 1968, that Marxism ran itself to the ground.  It was the student rebels of Central Europe who went on to undermine, discredit, and overthrow not just a couple of dilapidated Communist regimes but the very Communist idea itself.  Had we cared a little bit more about the fate of ideas we tossed around so glibly, we might have paid greater attention to the actions and opinions of those who havd been brought up in their shadow”.

Cand a scris despre Romania in NYRB, au fost destui care au sarit ca arsi (fara sa-l fi citit, fara sa-l fi inteles).  Atunci cand a gresit, si-a recunoscut erorile.  Ii repugna pretentiile de infailibilitate, mascaradele oraculare, retorica vindicativa.  Tony Judt nu a pretins vreodata ca are solutii perfecte la dilemele lumii de azi, in Europa, in Statele Unite ori in Orientul Mijlociu. Am polemizat eu insumi cu unele pozitii ale sale legate de mostenirea filosofico-morala a disdidentilor.  Strain de orice resentiment, profesorul Judt m-a incurajat sa public acel text in volumul meu Fantasies of Salvation (despre care a scris apoi elogios).   Am dialogat intotdeauna cu franchete si respect mutual, ca intre buni prieteni de idei. In iunie 2002, am petrecut o luna ca Fellow la Institutul Remarque de la New York University condus de Tony.  Duminica dimineata ieseam impreuna cu Adam, cu Tony si cei doi fii ai sai in Washington Square (el locuieste intr-una din cladirile ce strajuiesc acest punct central al topografiei spirituale new-yorkeze). Baietii practicau baseball, noi conversam despre obsesiile spirituale comune. Au fost printre cele mai intense si frumoase saptamani ale vietii mele.  Am prezentat atunci o prelegere despre comunism si fascism cu titlul kolakowskian, ce avea sa devina al cartii mele ajunsa in fine la bun sfarsit The Devil in History.  Ne-am intalnit la Washington, la Bloomington, la Viena, la Potsdam. L-am invitat anul trecut sa fie keynote speaker la conferinta despre anul 1989 pe care am organizat-o aici, la Washington, in noiembrie. Ar fi fost comentatorul ideal al evenimentelor pe care le-a considerat intr-adevar world-historical.  Nu a fost sa fie.  Nu realizasem cat de avansata, cat de devastatoare era boala.  A raspuns insa imediat, urandu-ne succes. Mi se strange inima cand scriu aceste randuri.

De-a lungul anilor, profesorul Tony Judt si-a facut publice interogatiile si incertitudinile, a fost celebrat, dar a fost si adeseori stigmatizat pentru curajul de a sfida tabu-urile impietrite. Recomand aici cu precadere trei din cartile sale, toate aparute la Polirom: Povara responsabilitatii: Blum, Camus, Aron si secolul XX francez (traducere de Lucian Leustean); Epoca postbelica (traducere de Georgiana Perlea, postfata de Mircea Mihaies) si Europa iluziilor (traducere de Daciana Branea si Ioana Copil-Popovici, prefata de Vladimir Tismaneanu, postfata de Dorian Branea). Asemeni cartilor comentate zilele trecute pe acest blog, asemeni operelor magistrilor sai, volumele lui Tony Judt fac parte din indispensabilul, nepretuitul canon al libertatii.


Fragmente din canonul libertatii (lecturi printre nameti)

06/02/2010

Este o zi in fond minunata: ninsoarea, cea mai puternica, spun unii, din 1979 incoace, a acoperit Washingtonul complet. Masinile zac ingropate pe strazi, camioanele deszapezirii actioneaza lent. Suntem totusi in Sud, obisnuinta de a raspunde rapid provocarilor iernii nu este nici pe departe la nivelul din Vermont, Connecticut, Masschusetts, Minnesota ori Indiana.  Adam se uita la meciurile lui, Mary lucreaza pe celalalt computer.  Tombe la neige…

Imi amintesc de decembrie 1995, cand Adam avea doar patru luni. Mircea  Mihaies a sosit la Washington de la Chicago (fusese la Conventia MLA) sa petrecem revelionul impreuna, a urmat the blizzard of ’96, a ramas zece zile.  Am purtat atunci dialogurile, segmentate pe zile, aparute la Polirom in 1996 sub titlul Balul mascat (azi, citesc in catalog, “carte epuizata”).  Au urmat celelalte carti de dialoguri, le vom strange intr-un volum, care va apare in toamna, sper, un fel de cronica a celor doua decenii de maddening transition

Erau la Washington bunii nostri prieteni Christina Zarifopol si sotul ei Lukey Illias, fortati si ei sa-si prelungeasca intoarcerea la Bloomington.  Erau aici in vizita sora mea Vicky si sotul ei Nicu Leorda.  Una din primele teme abordate in conversatia cu Mircea, suna, vai, de o dureroasa actualitate: Cultivarea sistematica a amneziei.

Am in fine timp sa citesc si sa recitesc carti pe care le pretuiesc in chip deosebit, unele mai vechi, altele recentissime. Le amintesc aici si le recomand celor care sunt interesati de felul cum vad eu canonul libertatii. De la Omul recent al lui H.-R. Patapievici la cartile lui Teodor Baconsky si Cristian Preda, de la volumele lui  Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Al. George, Valeriu Stoica la scrierile Iuliei Motoc, ale Terezei Brandusa Palade, ale lui Catalin Avramescu, Aurelian Craiutu, Dragos-Paul Aligica, Traian Ungureanu, Radu Carp, Mihail Neamtu, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Sorin Lavric, Marius Vasileanu, Teodor Paleologu si Sever Voinescu, iata tot atatea repere ale unei directii reflexive centrata pe conceptul libertatii.  La editura pariziana Calmann-Levy, aparea candva colectia Liberte de l’esprit, ingrijita de Raymond Aron. Aceasta este directia la care ma refer, una care apara autonomia spiritului, care se revendica din Popper, Hayek, Mises, Berlin, Aron, Kolakowski, din Camus, Arendt si Monica Lovinescu, din clasicii libertatii, David Hume, Montesquieu, Adam Smith, Adam Ferguson, Edmund Burke, Tocqueville, John Stuart Mill, Benjamin Constant.

Salut cu bucurie aparitia in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche, a volumului de eseuri de istoria ideilor Despre sunete si memorie semnat de distinsul politolog, unul dintre cei mai profunzi analisti ai fenomenului comunist, Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti.  Ceea ce face scriitura lui Ioan Stanomir cu totul speciala este combinatia de gravitate etica, robustete bibliografica si rafinament spiritual. Cititi eseurile despre tanarul Steinhardt, despre Alexandru George, despre Monica Lovinescu si veti fi de acord cu mine.  Cu siguranta unui chirurg de inalta clasa, Ioan Stanomir decorticheaza pretentiile noului nihilism, ii revela adevarate scopuri si motivatii, care tin de orbirile mai vechi ori mai noi, de ceea ce un Mark Lilla a numit tiranofilie. Tripticul consacrat lui Graham Greene este exemplar prin abilitatea de a conecta trama epica a romanelor scriitorului catolic englez cu ceea ce a fost anti-americanismul “progresist” al unui veac bantuit de nevroze radicale, inginerii sociale si atavisme exclusiviste.

Tot la Curtea Veche, aparut in 2001, dar total nealterat ca substanta ideatica si eleganta discursiva, volumul profesorului de la Catholic University, respectatul filosof al culturii si religiei, Virgil Nemoianu. Intitulata Traditie si libertate, cartea este o marturisire de iubire pentru valorile culturale europene si americane care se sustrag modelor de scurta respiratie.  O aparare a Marii Traditii si o respingere impecabila a noii religii seculare care este political corectness.  O definire clara si extrem de utila a fundamentelor intelectuale ale crestin-democratiei.  O constructie de poduri spirituale intre ratiune si credinta, occidentalism si ortodoxie, modernitate si traditie.  Reperele culturale, arhetipurile daca vreti,  la care se raporteaza in primul rand Virgil Nemoianu, ganditor liberal-conservator inrudit cu un N. Steinhardt, dar si cu Ion Negoitescu ori I.D. Sarbu, la noi, ori cu un Russell Kirk, Saul Bellow, Allan Bloom, Hilton Kramer, Paul Hollander si Roger Kimball in Statele Unite, se inspira din Biblie, din clasicii greco-romani, din Leibniz, Goethe si iluminismul scotian. Intelegand si asumand complexitatea adeseori tragica a modernitatii, acest ganditor pledeaza, in consens cu Isaiah Berlin, pentru echilibru, moderatie, armonia valorilor.  Stie ca aceste idealuri sunt sub asediu, dar nu intelege sa renunte la apararea lor.  Oricine va dori sa inteleaga dilemele conditiei intelectuale in veacul XX va avea multe de invatat din aceasta carte de o nobila si demna densitate spirituala.  Gandirea conservator-liberala romaneasca se recunoaste cu gratitudine in opera acestui veritabil umanist.

Comunismul nu ar fi fost posibil ca experiment politic si social in absenta ideologiei sale, substitut secular pentru religiile traditionale (au scris pe acest subiect Nikolai Berdieav, Eric Voegelin si Raymond Aron, spre a-i aminti pe cei mai influenti).  A scris si Mircea Eliade cand a examinat pseudo-sacralitatea soteriologiei marxiste.  Analiza dictaturilor comuniste implica prin urmare, daca este sa fie riguroasa si intr-adevar eficienta, deslusirea mecanismelor simbolice, a a ceea ce putem numi gramatica mitologica a comunismului (sociologul american Alvin Gouldner, in cartea sa Against Fragmentation, scria despre matricea paleo-simbolica a marxismului).  Este ceea ce face, cu erudita minutie si bine-temperata pasiune, Radu Preda, conferentiar la Facultatea de Teologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Intitulata Comunismul: o mdernitate esuata, cartea a aparut in 2009 in colectia “Universitas”, seria “Theologia Socialis” a Editurii Eikon din Cluj-Napoca. Richard Pipes, celebrul istoric de la Harvard, a dedicat a sa monumentala History of the Russian Revolution, “jertvam” (in rusa, jertfelor). Radu Preda dedica volumul sau “memoriei victimelor ‘fericirii’ comuniste”. Trei capitole m-au captivat in chip deosebit: :”Victimele: Crima ca metoda politica”; “Esecul: Anul 1989”; si “Condamnarea: Dilema etica a Europei”. O carte precum aceasta, solida si onesta, ar trebui sa genereze discutii cat mai largi. Teolog si filosof, istoric al ideilor si eseist, Radu Preda a reusit sa construiasca aici o sinteza sistematica pe care o recomand tuturor celor care nu se multumesc cu afirmatiile grabite si judecatile apodictice, indiferent de afilierea lor politica.

Tot la Editura Eikon, aparuta in 2005, lucrarea Criza antropologiei si sarcina ei originara, excelenta deconstructie a deconstructionsmului operata de filosoful clujean Vlad Muresan, o abordare originala, dezinhibata, proaspata ca mod de reflectie si superb informata a abdicarii stiintelor umane (ori a unei mari parti a acestora) in fata atacurilor relativiste (in plan epistemologic, cultural si chiar etic). Programul “utopiei concrete” (inspirat de Ernst Bloch si reluat azi de un Slavoj Zizek ori de un G. M. Tamas) are drept contraparte tocmai anularea valorilor statornice, a distinctiilor culturale nascute din traditia umanismului clasic. Reiau aici nelinistitoarea, urgenta concluzie a cartii, scrisa intr-o splendida limba romaneasca:

“…important este sa gandesti tu insuti, pentru ca tot ce vine din afara ta, oricat de colosal si autentic, te poate tutela condamnandu-te la heteronomia caderii din sarcina gandirii,  la robia de a nu exista tu insuti in spatiul ideilor: trebuie sa gandim pentru ca nu suntem dictionare, recipiente de idei.  Ideile sunt celulele rosii ale spiritului, intelectul este sistemul lui circulator, gandirea este viata spiritului. Sarcina gandirii este sarcina vietii. Noaptea timpului este mentinerea spiritului in cripta tuturor alienarilor la care ne condamna caderea din insomnia salvatoare a gandirii.” 

Un protest asadar impotriva a ceea ce autorul numeste, pe buna dreptate, “non-gandirea care domina astazi birocratizarea culturala a actului spiritual”.


Foamea de adevar: Solidaritate cu Teodor Maries

05/02/2010

Am scris pe acest blog si o scriu din nou: revendicarile lui Teodor Maries, imbratisate de societatea civila romaneasca, sunt absolut justificate. Mi-am exprimat si imi exprim solidaritatea cu un om care, cu eroica, sublima demnitate, refuza sa consimta la perpetuarea neadevarului si a uitarii. Presedintele Traian Basescu l-a vizitat pe Teodor Maries anul trecut, in prima perioada de greva a foamei, a cerut desecretizarea si predarea rapida a dosarelor Revolutiei.  Au urmat cunoscutele amanari, negari, tergiversari, refuzuri. Vointei politice a presedintelui i-au fost contrapuse indoielnice justificari legaliste pentru a bloca cunoasterea adevarului.

Pe data de 3 martie 2010 Ion Iliescu implineste 80 de ani. Te intrebi cum se va privi el in oglinda, cand va ramane singur, cand vor pleca la casele lor colindatorii de ocazie tocmiti de PSD, cand florile se vor ofili, stiind ca duce in spate toate aceste nesfarsite si murdare istorii?  Nu-si da seama fostul presedinte al Romaniei ca verdictul istoriei este de-acum pronuntat? Ca, oricat ar obstructiona el si oamenii sai legea, in cele din urma adevarul va iesi la iveala? Nu este ceea ce revendica Doru Maries o analiza a crimelor comunismului in spiritul Raportului Final al Comisiei Prezidentiale? Apelez la toti membrii si expertii acestei Comisii ca, asemeni lui Romulus Rusan si lui Sorin Iliesiu, sa-si ridice glasul in semn de solidaritate cu Teodor Maries. Cauza lui este cauza noastra.

Nu exista concordie sociala intemeiata pe minciuna.  Nu exista reconciliere bazata pe fraude semantice lipsite de orice rusine.  Iertarea este de neconceput acolo unde nimeni nu se caieste.

Teodor Maries este din nou in greva foamei: e foamea de justitie, de onoare si de adevar.  In numele acestor valori, statul roman, care a condamnat comunismul prin cea mai autorizata voce a sa, poate sa actioneze. Este ceea ce cer Ana Blandiana si Romulus Rusan, ceea ce cer si asteapta toti prietenii societatii deschise. (VT)

Dep.Presa <asociatia21decembrie1989.presa@gmail.com> 02/05/10 11:15 AM Comunicat de presa

Maine se vor împlini 100 de zile de grevă a foamei pentru Adevăr, făcute de Teodor Mărieş anul trecut şi anul acesta: 4 aug. – 18 oct. 2009 şi 12 ian. – 5 feb. 2010. D-na Ana Blandiana – preşedinte fondator al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, şi D-l Romulus Rusan- directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, au trimis recent D-lui Traian Băsescu – Preşedintele României , scrisorile de mai jos în sprijinul soluţionării favorabile a dezideratelor societăţii româneşti pentru care Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, se află în greva foamei.

Asociaţia 21 Decembrie 1989. Departamentul de presă.

Domnului Traian Băsescu – Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte,

Vă scriu, în calitatea mea de preşedinte fondator al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în legătură cu greva foamei în care a reintrat Teodor Mărieş pentru a obliga justiţia română să se supună hotărârii CEDO de predare a dosarelor revoluţiei organizaţiei “21 Decembrie” şi a face astfel un prim pas spre aflarea adevărului despre un moment esenţial al istoriei noastre recente.

Indiferent dacă au fost ucişi de către cei ce n-au avut curajul să-l părăsească pe Ceauşescu sau de către cei care au avut nevoie de crime pentru a-l moşteni, morţii revoluţiei sunt victime ale comunismului, iar dumneavoastră sunteţi cel ce a dat citire în Parlamentul României, la 18 decembrie 2006, actului de condamnare a comunismului. Fără deschiderea arhivelor şi fără eradicarea minciunii pe care s-a întemeiat şi care a întreţinut puterea primilor ani de după ’89, acest act ar rămâne o formă fără fond.

“Cazul Mărieş” nu pune în discuţie doar viaţa unui om, ci însăşi existenţa statului de drept care ar trebui să fie ţara al cărei preşedinte sunteţi. Stimate Domnule Preşedinte, Albert Camus spunea că libertatea este dreptul de a spune adevărul. Vă scriu cu speranţa că veţi reuşi, la începutul acestui al doilea mandat al Dvs., să daţi românilor libertatea şi în acest sens,

Ana Blandiana

Bucureşti, 1 februarie 2010

_________________________________
Domnului Traian Băsescu – Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte,

Tocmai în aceste zile lucrez la finalizarea unui dicţionar al celor decedaţi în închisorile, lagărele de muncă, deportările şi locurile de domiciliu forţat, incluzând peste 20 000 de victime ale comunismului. Partea finală a acestei *Cărţi a Morţilor* este dedicată celor peste 1100 de morţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Ceea ce m-a izbit parcurgând, nume de nume, acest imens pomelnic al celor ce şi-au pierdut viaţa în numele libertăţii este marea lor diversitate: adolescenţi şi pensionari, muncitori şi artişti, femei casnice ucise în locuinţa lor sau militari în termen împuşcaţi în urma unor ordine haotice. Toţi îşi cer dreptatea, după ce s-au sacrificat pentru libertate.

Dacă mă gândesc bine, este cea mai mare densitate de oameni ucişi într-un termen atât de scurt: din 17 decembrie până spre sfârşitul lui decembrie 1989.

Iată de ce vă rog ca, în continuarea demersurilor pe care le-aţi întreprins cu câteva luni în urmă, să faceţi tot ce intră în prerogativele Dvs. prezidenţiale pentru ca dosarele revoluţiei să fie redate în întregime celor
ce au obţinut acest drept de la CEDO: revoluţionarilor români.

Preşedintele Asociaţiei “21 Decembrie”, dl Teodor Mărieş, a declarat din nou greva foamei, după ce mai parcursese acest calvar, timp de 74 de zile, cu puţin timp în urmă. Scopul său este de a obţine ultimele pagini necesare
pentru ca dosarul revoluţiei să fie complet.

Sunt convins că veţi fi alături de el, după cum sunt toţi ce iubesc libertatea şi dreptatea.
Vă mulţumesc,

1 februarie 2010

Romulus Rusan

fost membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România


Mit, marketing si istorie: Se vinde Doftana

04/02/2010
Celebra inchisoare Doftana, facuta muzeu pe vremea comunismului pentru ca aici au fost incarcerati Gheorghe Gheorghiu-Dej, Stefan Foris, Gh. Apostol, Iosif Chisinevschi, Pintilie-Pantiusa, Leonte Rautu, Alexandru Draghici, Teohari Georgescu, Ilie Pintilie, Nicolae Ceausescu , Alexandru Moghioros, Petre Borila, Chivu Stoica, Const. Doncea, Gh. Vasilichi, Dumitru Petrescu, este scoasa de autoritati la vanzare.
 
 
 
Nu stim ce se va intampla cu ceea ce ar trebui sa fie un reper al rememorarii trecutului comunist, acel spatiu de pelerinaj simbolic al timpurilor dictatoriale.  Iata ce scriam despre Doftana pe acest blog in urma cu cateva luni: 
 

Exceptional reportajul din fosta inchisoare Doftana scris de Eugen Istodor. Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de memoire ale comunismului romanesc. L-am vizitat, ca atatia alti pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre “Sectia H”, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor.  A merge la Doftana era un rite de passage al mecanismului propagandistic comunist.  Nu neg ca era vorba de oameni care credeau sincer in tezele bolsevice.  Un N. Moraru, de pilda, nu a contenit sa invoce cei “zece ani de la Doftana”.  Chiar si atunci cand incerca sa combata, de pe culmile ridicolului, “iestetica burgheza”.  Care zece ani au fost reali, doar ca nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor in fruntea “sindicatului artelor si culturii”. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas si in proportii de secta. Ura stransa in suflet la Doftana s-a revarsat asupra Romaniei dupa 1945 cu o intensitate patologica.

Cantecul “Privesc din Doftana” a fost, in economia simbolica a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revolutionar. Se canta pe o melodie populara ruseasca, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit dupa 1948 sef de sectie la CC al PMR, apoi ambasador in China maoista.  Cantecul se invata in scoli, se canta la serbari, devenise un fel de ecou obsedant, era inganat chiar si de adversarii regimului.

“Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe in zare un petic de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri tovarasa mea”.

http://www.trilulilu.ro/2008bebe/95119d44937a15

Tovarasa era Ivanka Rudenko, sora lui Petre Gheorghe, seful organizatiei Bucuresti a PCdR in anii celui de-al II-lea razboi mondial, cazut victima luptelor intestine din conducerea acelei secte mesianice.  Vaduva lui Petre Gheorghe a fost temuta, fanatica Ronea, vicepresedinta Comisiei Controlului de Partid, nemiloasa anchetatoare a diverselor “devieri” de la linia partidului.   In 1971, Ivanka Rudenko primea titlul de “Erou al Muncii Socialiste” si medalia de aur “Secera si Ciocanul”. Impreuna cu alte ilegaliste, y compris Ghizela Vass, Stela Moghioros, Constanta Craciun, Ofelia Manole, Ana Toma (sotia lui Pantiusa), Tatiana Bulan (quel nom!), Zina Brancu, Ecaterina Micu-Chivu.

http://uichendist.ro/telega-puscaria-doftana-reportajul-meu-oameni-interviuri.html

Iata comentariul meu pe care il reiau aici:

Draga Eugen:

Detinutii de la Doftana avea statutul si drepturile de condamnati politici: primeau pachete, aveau acces la carti, conversau intre ei. Si-au organizat celula de partid in chip ierarhic, cu Dej si Ilie Pintilie la varf. Vorba lor, au transformat temnita in “universitate”. Unde il studiau cu ardoare pe Stalin. “Eroismul” lor a fost cel al subversiunii si resentimentului social. Erau inchisi pentru ca participau la o continua conspiratie contra statului de drept.

Detinutii din inchisorile comuniste, cei marcati de infamantul apelativ “dusman al poporului”, nu s-au bucurat de aceste privilegii. Erau fericiti daca izbuteau sa mai apuce o zi, nici nu visau pachete, reviste, carti. iar familiile lor adeseori nici nu stiau daca mai sunt in viata. Multi au ajuns in inchisori fara a sti macar de ce, pentru delicte de opinie ori pur si simplu pentru ca fusesera denuntati de vreun informator ordinar.  Au existat evident opozanti, dar ei nu au primit regim de conndamnati politici. Sa (recitim) amintirile lui Annie Bentoiu, cartile unor Ion Ioanid, Paul Goma, Virgil Ierunca (”Pitesti”), Petre Pandrea, Adrian Oprescu, Florin Const. Pavlovici si lista este evident incompleta.

Sunt lucruri care se uita si trebuie rostite mereu, apasat, grav si onest.

Cu bune ganduri,
Vladimir