Sunt catelul lui Basescu! (De la Ion Iliescu cetire)

30/04/2010

Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  “Scrisoarea celor 6”.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc.  Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. “Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.


Un intelectual erudit, chinuit, delator si idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino

28/04/2010

Destinul postum al lui Adrian Marino este unul intunecat, schizoid, contorsionat si trist. Din superbia carturarului sofisticat, liber de naravuri balcanice, causeur cultural de mare clasa, scapat miraculos de chingile sistemului care-l osandise si prigonise, exponentul unei recent celebrate “normalitati academice”, nu stim ce si cat va rezista dupa revelatiile actuale aparute sub semnatura Mirelei Corlatan in Evenimentul Zilei.   Avalansa de ura de pe forumul deschis comentariilor la articol dovedeste ca a fost atins un nerv sensibil. Au sarit la atac tot soiul de anonimi convertiti subit in admiratori ai unor stufoase dictionare de idei literare.  Multi forumisti nu discuta cazul Marino, ci gasesc prilejul de a-i jigni pe Mircea Dinescu, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Unii jurnalisti cu memorie istorica atrofiata il exonereaza cu grabita magnanimitate pe defunctul Marino. Interesant ca unul dintre acestia, acum vreo luna, glorifica “sincera isterie anticomunista” a unui istoric cunoscut drept “vanatorul de securisti”.  Altul nu pierde prilejul sa atace “anticomunismul soios”.  Sigur, el este gata sa fie anticomunist, dar in versiunea “neincrancenata”, destinsa, relaxata.  Ma rog, moralitate cu geometrie variabila…

Orice ar scrie unii sau altii, reiese din documente ca A. Marino (nu Dinescu, Plesu ori Liiceanu!) a avut doua nume de cod si a dat informatii Securitatii sub aceste nume. Adica a fost delator. A acceptat misiunile Securitatii ca trimis al acesteia.  Ceea ce nu a fost cazul lui C. Noica. Naivitatea autorului Povestirilor despre om (chiar si asa amendata fara echivoc de Monica Lovinescu in acei ani) era cu totul altceva decat o strategie construita prin astutios camuflate complicitati colaborationiste. 

A-i ridica acum un bust lui A. Marino, a face dintr-o abdicare abisala o virtute quasi-eroica, a spune ca de fapt nici nu conteaza daca un ilustru om de cultura a fost turnator, tine de tacticile sordide ale unor Paunescu si Vadim. Nu e vorba aici de o vendeta a cuiva, ci de refuzul de a asterne valul uitarii peste acele momente de degringolada etica si dezonoranta servitute.  Cand ne intalnim cu asemenea pozitii venind din zone (relativ) neasteptate, merita sa ne reamintim avertismentul Monicai Lovinescu: vadimita este o maladie contagioasa.

Textul de mai jos a fost scris pe 28 aprilie, cand nu aveam nici cea mai mica idee  intemeiata pe informatii precise privind legaturile lui Marino cu cele doua branse ale Securitatii. Este stupefiant ca nu se poate avea acces la dosarul lui Adrian Marino ca informator al Securitatii interne.  Ca si altii, am avut si eu intrebarile mele privind ceea ce oameni pe care ii respect au numit misiunile lui Marino. Unele pornind de la discutiile purtate de-a lungul anilor cu intelectuali de seama din exil.  Nefiind adeptul conjecturilor grabite, am preferat sa nu speculez.


Acest eseu a fost provocat de lectura dosarului Marino din revista Verso.  Am revenit la notele mele pe marginea autobiografiei lui Marino (nu stiu de ce unii spun ca ar fi un jurnal). Citisem Viata unui om singur in avion, revenind din tara in luna martie anul acesta.  Fusesem frapat de egocentrismul hiper-inflamat al autorului ca si de sagetile aruncate in mai toate directiile.  Reflectiile de substanta erau putine, aproape intodeauna umbrite de pulsiuni resentimentare. Am citit acum un an amintrile lui Hans Jonas, elevul lui Heidegger, prietenul Hannei Arendt, un filosof atat de pretuit de Ioan Petru Culianu.  Pentru Jonas, ca si pentru Max Weber, conceptul central al unei etici politice in timpuri sumbre (si nu doar atunci) este acela al responsabilitatii.  Nu doar pentru tine si cei apropiati, ci pentru toti cei care sunt in pericol de a fi persecutati, umiliti, calcati in picioare.  O stim de la N. Steinhardt, daca actionezi astfel, nu poti deveni turnator. E de mirare ca Marino avea cuvinte persiflatoare despre autorul Jurnalului fericirii?  O diferenta colosala de atitudine, adancime si curaj moral.  Voi reveni asupra subiectului Marino. (VT, 29 aprilie 2010)

Read the rest of this entry »


Sindromul amanarii si necesitatea lustratiei

27/04/2010

Pentru Monica Lovinescu, ca si pentru Virgil Ierunca, a invata din istorie este o sansa pentru a scapa de riscul repetarii unor experiente abominabile.  De aici si pasiunea cu care s-au raportat la capodopere ale memoriei precum scrierile Nadejdei Mandelstam.  Ideologiile sunt mnemofobe, urmaresc distrugerea radacinilor spirituale. Individul este azvarlit in maelstrom-ul delirului politic.  Ideologiile vor sa-l convinga ca este fara ajutor si neputincios, ca unica salvare vine din entitatea magica numita “Partid”, “Natiune”, “Stat”, “Clasa”, “Rasa”.  Hierocratia atee, hubrisul materialist, chiliasmul revolutionar se substituie divinitatii.  Tocmai pentru ca aseaza individul in centrul proiectului sau, liberalismul conservator este o filosofie, o sinteza doctrinara (nu doctrinarista), dar nu se poate reifica ideologic fara a se nega pe sine.  Nu urmareste sa imanentizeze transcendenta.  Recunoaste failibilitatea intreprinderilor omenesti.  Comentand cartea lui Francois Furet despre Trecutul unei iluzii, ganditoarea romana scria:

Daca ferocele secol al XX-lea nu va fi slujit macar sa ne vindece de astfel de pulsiuni socialmente morbide ce tind sa coboare absolutul in cetate, atunci Istoria s-ar confunda cu acea shakespeariana poveste “spusa de un nebun, plina de zgomot si de furie si care nu inseamna nimic”. (Etica neuitarii, Humanitas, 2008, p. 405).

Tot astfel, reluind inspirata formulare a scriitorului britanic Ferdinand Mount (ani de zile editorul lui Times Literary Supplement), despre “asimetria indulgentei”, Monica Lovinescu surprinde adanca ipocrizie a celor care pun sub semnul intrebarii dreptul de a compara sistemele totalitare, ideocratiile genocidare.  Am spus-o de multe ori: a compara nu inseamna ca afirmi o identitate, dar presupune recunoasterea unor elemente comune, a unor invarianti proprii gemenilor totalitari (expresie introdusa de un faimos intelectual polonez, membru al cercului din jurul revistei de exil Kultura).

Monica Lovinescu a diagnosticat cu nedisimulata tristete, as spune chiar revolta, sindomul amanarii in cultura politica a post-comunismului romanesc. O fuga de responsabilitate si de responsabilizare.  Un anti-anti-comunism fals-bataios, in realitate ignorant si jalnic.  O derobare continua, nascuta din complicitati inavuabile si anxietati care desfid ratiunea:

Noi nu acceptam, nici nu refuzam.  Amanam orice gest chirurgical.  Am iesit din marele spital al totalitarismului neoperati, inca nevindecati, purtatori mai departe de germeni, contaminatori si contaminati laolalta, intr-un nefiresc amalgam” (Etica neuitarii, pp. 427-428).

Mai este nevoie sa spun ca pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sprijinirea unei purificari prin lustratie, cu toate intarzierile si imperfectiunile unei asemenea legi, insemna o proba de onoare civica? 


Utopie, teroare, genocid

26/04/2010

Crimele impotriva umanitatii sunt, trebuie sa fie imprescriptibile. In raport cu ele nu vom gresi niciodata prin surplus, prin exces de memorie.  Ori prin revendicarea justitiei reparatorii.  Am mai spus-o: A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat.  Este chiar nevoie de ceea ce istoricul francez Alain Besancon numeste hipermnezie. Este nevoie de ceea ce Monica Lovinescu a definit drept o etica a neuitarii, a veghei de nestins.  Eroarea–etica si stiintifica–este sa consideram aceste capitole sangerande inchise, sa asezam peste ele lespedea de mormant a unei uitari cinice.

Textul despre genocidul armean a aparut pe 26 aprilie ca articol de opinie in Evenimentul zilei (nu am inclus partea despre Arshile Gorky si reproducerea tabloului din ratiuni de spatiu).   Am putut constata ca unii cititori imi reproseaza, in reactiile la articol, ca nu vorbesc despre genocidul stalinist, cel maoist ori cel  organizat in Cambodgia (Kampuchea) de regimul Pol Pot.  Exact despre aceste crime impotriva umanitatii este vorba in cartea profesorului Rosefielde pe care o evoc in articol. Titlul este Red Holocaust (Routledge, 2010) si mi se pare cat se poate de graitor.  Sa mentionez asadar cateva titluri de capitole: “Dystopia”, “20 Million Souls”, “Collectivization and Terror-Starvation”, “The Great Terror”, “Gulag”, “Ethnic Cleansing”, “Captive Nations” “Killing Fields”, “Asian Terror-Command”. 

Glosarul din finalul cartii ofera cateva definitii memorabile: “Bolshevik Revolution: A misnomer erroneously suggesting that Lenin’s coup d’etat was a legitimate mass uprising in the name of the proletariat”;  “Holocaust: Major crimes against humanity including mass murder, lethal forced labor and terror starvation which rise to the scale of Ha Shoah, including racial, ethnic and economic mass killings”.  In privinta termenului de genocid, profesorul Rosefielde ofera definitia clasica: “The felonious killing of racial and ethnic groups with the intention of substantial or complete extermination” . Adauga insa” “Some seek to widen the concept to include groups like social classes”.  Nu mi se pare ca exista vreun motiv pentru a nega intentionalitatea exterminista a Gulagului. 

In ce ma priveste, consider ca, in fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist.  Nu kadarismul din anii 70, ci rakosismul de la inceputul anilor 50. Ori perioada de maxima intensitate terorista a dictaturii comuniste din Romania (Canalul, lagarele,reeducarea, deportarile, munca fortata).  Oricine citeste interventia mea  de pe acest blog despre romanul lui Vasili Grossman, Viata si destin, aparut la Polirom,  poate observa ca nu nu am nici cea mai mica ezitare in aceasta privinta.  Pozitia mea legata de regimul comunist din Romania si practicile sale criminale este destul de cunoscuta. Intr-atat incat sa ma fi vazut criticat pentru ca sustin aplicarea termenului de genocid pentru crimele in masa sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degraba decat conceptele de sociocid, politicid ori democid.  Care sunt valabile, insa mai greu accesibile unor cititori care nu urmaresc constant literatura academica.  As mai aminti aici, pentru a ilustra valentele multiple ale termenului la care ma refer, cartea cercetatorului rus Vadim Rogovin (de orientare marxist-antistalinista) cu titlul Stalin’s Terror of 1937- Political Genocide in the USSR (Mehring Books, 2009). 

Deschis in cazul nazist, invaluit in ceata dialecticii in cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adanc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun,  presupunea dezumanizarea adversarului si reducerea sa la conditia de parazit, microb, insecta daunatoare, vermina.  Patologiile totalitare abuzau de studiul agentilor patogeni. Cititi ce avea de spus Lenin despre preoti (Richard Pipes, The Unknown Lenin). Solutia era asadar starpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni plosnitelor.  Solutia definitiva, finala.  Grigori Zinoviev, seful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declara in 1918: “Daca pretul victoriei socialismului inseamna exterminarea a milioane de oameni, el merita platit”.  Spunea Goebbels ceva esential diferit?  Originile acestor proiecte asasine se afla in visele unor ideologi posedati de pasiunea regenerarii totale a rasei umane, de omogenizarea absoluta a corpului politic prin excluderea, eliminarea si in finala exterminarea celor considerati drept fiinte inferioare, agenti corozivi, factori de disolutie. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen in cartea sa Hitler’s Willing Executioners

Istoricul britanic  Michael Burleigh are dreptate (replicand socialistilor nostalgici, dar si pozitiei trotskiste care refuza sa vada originile catastrofei in bolsevism): “To detach utopian dreams from terror or to regard them as a colourful ‘if-only’ before the onset of Stalin’s grey ‘Thermidor’ is to indulge in vicarious utopianism from the safety of the modern Western campus”. (Sacred Causes,  HarperCollins, 2007, p. 50).  Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Rosii cu colonialismul ori razboiul din Vietnam.  Este vorba de un relativism care amesteca deliberat lucrurile, inlatura criteriile analitice, ignora ce inseamna asasinatul in masa al unor intregi categorii decretate sub, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) intreprins de aparate statale din ratiuni si cu justificari ideologice.


Genocidul Armean: O crima absoluta

25/04/2010

In memoria lui Arsen Santighian, prieten drag, fiul unor supravietuitori ai Genocidului Armean

Masacrarea, in urma cu 95 de ani, a unui milion si jumatate de armeni (barbati, femei, batrani, copii) a fost prima experienta genocidara din ceea ce un istoric american, Robert Gelatelly, numeste era catastrofelor sociale.  A fost vorba de un plan precis alcatuit si sitematic executat.  Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput inca), a fost proba ca umanitatea uita repede, ca nu trebuie sa te incurci in reticente morale.  In convorbirile cu acolitii sai Hitler spunea, atunci cand explica “necesitatea” exterminarii evreimii europene: “Cine-si mai aminteste azi de lichidarea armenilor?”

Public mai sus reproducerea un ui tablou celebru de Arshile Gorky, nascut Vostanik Adoyan. Alaturi de  creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maxima glorie a expresionismului abstract american.  Artisul a fost el insusi un supravietuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

http://www.guardian.co.uk/culture/2002/mar/30/art

Am primit ieri volumul scriitoarei Angela Furtuna intitulat La anul, la Ierusalim, o carte (Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera”, Suceava, 2009).  O carte rascolitoare care ar merita cunoscuta, recenzata, dezbatuta.  Ilustratia copertei este datorata marelui artist Devis Grebu.  Reiau acest fragment:

In publicatia Studia Hebraica a Centrului Goldstein Goren de Studii Ebraice a Facultatii de Litere din Bucuresti, am gasit in numarul 6 din 2005, un studiu semnat de Felicia Waldman, intitulat “Ce a invatat Hitler de la Genocidul Armean”.  Exista o anecdota care ne este reamintita. Un evreu in varsta, pe patul de moarte, inconjurat de o multime de nepoti, isi traia ultimele clipe de viata.  Inainte de a-si da sufletul, barbatul face semn nepotilor sa se apropie, căci are ceva foarte important sa le spuna.  Cu o ultimă rasuflare, rosteste: Sa aveti grija de armeni… si inchise ochii.  Nepotii, nedumeriti, intreaba pe rabin ce a vrut sa spuna bunicul cu aceste cuvinte.  Rabinul, intelept, le explica: daca evreii nu-i vor proteja pe armeni, dupa ce vor fi ei exterminati, va veni randul evreilor.

Candidatul prezidential Barack Obama a declarat in campanie ca, daca va ajunge presedinte, va rosti cuvantul de atatea ori evitat: ceea ce s-a petrecut acum 95 de ani in Imperiul Otoman  a fost genocid. Din pacate, in mesajul de ieri, altminteri vibrant, presedintele Obama nu a mers pana la capat. (“Obama Marks Genocide Without Saying the Word”, New York Times, 25 aprilie 2010, p. 14). Chiar si asa, cuvintele sale de condamnare a exterminarii a unei populatii civile absolut nevinovata, un grup destinat anihilarii exclusiv in virtutea originii etnice comune, cu toate mijloacele aparatului statal, au deranjat Ministerul de Externe al Turciei.  Cred ca a sosit momentul sa intelegem ca simbolurile nu sunt elemente secundare in lumea contemporana (n-au fost niciodata). A numi exterminarea armenilor genocid este o obligatie morala.  Am vazut recent un nou film britanic bazat pe Jurnalul Annei Frank. Am vazut cu ani in urma zguduitorul  film Ararat despre tragedia armenilor.  Am citit si am recenzat acum cativa ani cartea Isabelei Fonseca Bury Me Standing despre genocidul Roma.  Citesc acum cartea profesorului Steven Rosefielde, distins economist la University of North Carolina din Chapel Hill,  Red Holocaust, aparuta la Routledge in 2010 (recomand in special capitolul “Red Holocaust Denial”).  Aceste crime impotriva umanitatii au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate si comemorate astfel, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatica a adevarului.  Orice ar spune auto-desemnatii experti in “igiena lingvistica”.

 


Asasinarea sperantei: Reflectii despre mineriade

23/04/2010

Au trecut doua decenii.  Incep sa public aici reflectii despre ce s-a petrecut in Romania in lunile aprilie-iunie 1990. De fapt, lucrurile au inceput mai devreme, cu agresiunile “proletare” din ianuarie, cu propaganda desantata impotriva celor care cereau implinirea idealurilor anticomuniste ale revolutiei, cu fasciile convocate de Iliescu, Roman, Brucan, Voican-Voiculescu si ceilalti.   Refrenele scandate isteric: “Noi muncim/Noi nu gandim”.  Un anti-intelectualism aberant, ecou al celui mai negru obscurantism stalinist. Dupa care a venit, vreme de cateva saptamani, seninatatea, purificarea, speranta, aerul curat al Pietii Universitatii, zona libera de neo-comunism.  Parea ca se termina, in fine, ceea ce Marin Preda numise era ticalosilor.  Ca poate lichelele vor tine seama de ceea ce scrisese Gabriel Liiceanu in celebrul sau Apel.  A venit apoi asasinarea sperantei.

Pentru mine, chestiunea mineriadelor face parte din intelegerea mostenirilor regimului comunist din Romania. Fiind politolog, specializat in analiza comparata a sistemelor politice, ma intereseaza  faptul ca in Romania s-a dezvoltat un tip de actiune politica fals spontana, in fapt organizata si dirijata de sus cu scopul intimidarii opozitiei democratice si al neutralizarii societatii civile. Tot in Romania s-a declansat mai devreme decat in alte state post-comuniste ceea ce numesc metaphysical mudslinging, improscarea cu noroi a fostilor disidenti si a intelectualilor care refuzau ingenuncherea in fata “noii” puteri.  Ponegrirea nerusinata a unor Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Octavian Paler, N. Manolescu, Laszlo Tokes, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Petre Mihai Bacanu.  A GDS  si a revistei 22.  Reveneau in tromba sicofantii regimului declarat “defunct”.  Un Adrian Paunescu, autorul unor odioase ode pentru cuplul prezidential, avea sa-si lanseze foaia “Totusi iubirea” (ce titlu!) la care scriau texte imbibate de ura vechii scanteisti Constantin Mitea, Eugen Florescu si N. Corbu.  Se constituia Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceausist Ilie Verdet si de mai junii aparatciki ex-uaseceristi Tudor Mohora si Ion Sasu.  Ieseau la atac protocronistii, de la Mihai Ungheanu si Dan Zamfirescu la Paul Anghel si Ilie Purcaru.  Restauratia romana nu a fost una de catifea.  Nu stiu ca fenomene similare sa se fi intamplat (cu o amplitudine, magnitudine, intensitate si efecte similare) in alte state din zona. 

Scrierile mele pe subiect, consonante cu cele ale prietenilor de valori din tara, au exasperat cercurile feseniste. Cititi ziarele pro-FSN din epoca si veti vedea ce tip de campanii imunde se duceau impotriva intelectualilor critici din randul carora ma simt onorat sa fac parte.  In ziarul Azi, sub semnatura redactorului sef adjunct, aparea un articol in care GDS era numit “cea mai sinistra coloana a cincea care a activat vreodata pe teritoriul Romaniei”.  Raspunsul meu dat acestei enorme ineptii, aparut, daca nu ma insel, in revista Agora, condusa de Dorin Tudoran, poate fi citit in volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, 2008).   Ii reaminteam acelui jurnalist  ca in Romania functionase vreme de decenii PCR, intr-adevar o coloana a cincea in serviciul Kremlinului.

Am scris atunci, si imi mentin parerea, ca in Romania s-a trecut cu o viteza fulgeratoare de la starea de gratie la starea de greata: greata in raport cu acea reintoarcere (dar plecasera ele de fapt?) a canaliilor in prim-planul vietii politice, acea insolenţa care l-a facut pe Gabriel Liiceanu sa scrie „Apelul catre lichele”. Mineriada din iunie a fost riposta de o agresivitate natarmurita, a unei nomenklaturi apoplectice la cerintele „Proclamatiei de la Timisoara” (martie 1990) si in special la revendicarea lustratiei (Punctul 8).  Simtisera ca pot pierde totul si luptau acum, cu orice arme, pentru a pastra totul.  Argumentele unei dezbateri publice normale, ale unei conversatii democratice, au fost inlocuite cu lanturile si batele mineresti. Ma grabesc sa accentuez ceea ce adeseori se uita: mineriada concreta a fost precedata de campaniile urii, in ziare precum „Azi” si „Dimineata” precum si in fituicile imunde „Europa” (deschis dedicata reabilitarii Securitatii) si „Romania Mare” (vechea „Saptamana” a lui Eugen Barbu si C. V. Tudor renascuta cu binecuvantarea premierului Petre Roman).  Cand citesc acum atacuri care utilizeaza un lexic delirant, imi amintesc de un articol din „Romania Mare” cu titlul „Volodea, sobolanul navetist”. Textul respectiv ma anunta in final ca „echipa de deratizare este pe urmele tale”.  Lunga viata a infamiei…


Vocea celor fara de voce: Soljenitin si zekul Ivan Denisovici

22/04/2010

Intamplarea face ca astazi, chiar la doi ani de la stingerea din viata a Monicai Lovinescu, sa discutam la cursul meu de unnergraduates nuvela lui Soljenitin O zi din viata lui Ivan Denisovici. Unul dintre studenti, Andrew, a prezentat sinopsisul acestei zguduitoare scrieri, una dintre cele mai miscatoare marturii despre supravietuire in conditiile infernului numit GULAG. Un infern structural omolog celui al lagarelor naziste.  Speranta de viata in lagarele staliniste era minima. Exterminarea avea loc prin epuizare sistematica, prin infometare, prin epidemii, dar si prin executii in masa.  Turnurile de control erau identice.  Cand temperatura cobora la un nivel insuportabil, se intrerupea lucrul. Nu din mila pentru detinuti, ci pentru a-i cruta pe cekisti.  O zi de “pauza” era imediat recuperata duminica…

Andrew are 20 de ani, este un tanar american obisnuit, nu auzise pana recent despre aceste orori. Nu este primul student american care imi spune ca nu stia de aceste crime.  Nu e vina sa. Imaginatia morala a Occidentului, tradusa in canon scolar, este uneori teribil de selectiva…

A facut cautarile pe google, a citit de doua ori cartea, a explicat cu o voce coplesita de emotie ce insemnau ratiile infometarii, frigul napraznic, supravegherea necontenita, exploatarea feroce. Dar mai ales a insistat pe finalul cartii, acele ganduri ce dau masura unei capodopere nemuritoare: fericirea trista a lui Ivan Denisovici pentru ca in acea zi oarecare nu s-a imbolnavit, nu s-a prabusit, se poate intoarce in baraca pentru a numara cate zile i-au mai ramas pana la liberare.  Marea poeta Anna Ahmatova nu gresea: universul sovietic era divizat intre lumea lagarelor si cea din afara ei.  Victimele terorii trebuiau amutite definitiv.  Opera lui Aleksandr Isaievici Soljenitin a dat glas celor carora li s-au anihilat vocile.

Soljenitin a fost unul dintre autorii pe care Monica Lovinescu si Virgil Ierunca i-au admirat in cel mai inalt grad.  Arhipealgul Gulag, alaturi de Zero si infinitul de Koestler si 1984 de Orwell, erau cartile despre care Monica Lovinescu spunea ca le-ar fi luat cu ea pe o imaginara  arca a lui Noe, daca ar fi venit un nou potop.  Carti care ar fi vorbit despre esenta criminala a ingineriei sociale totalitare.  Ca si Ivan Denisovici, Alekandr Soljenitin a fost, spre a relua formularea Monicai Lovinescu, detinutul, zekul paradigmatic.

PS Ar mai fi de spus ca acum aproape doi ani, Horia Patapievici si cu mine, sustinuti de Sorin Iliesiu, am propus primarului Capitalei, Sorin Oprescu, ca trei strazi din Cartierul Primaverii sa poarte numele Monicai Lovinescu, al lui Virgil Ierunca si al lui Aleksandr Soljenitin. Este vorba de Bulevardul Primaverii si strazile Herastrau si Helesteului.  O zona in care exista inca strada Maxim Gorki, cinstindu-l pe fondatorul realismului socialist, pe cel care a justificat si preamarit Belomorkanal-ul.  La vremea respectiva, ziarul Cotidianul a publicat cererea noastra.  Din pacate, propunerea noastra a fost ignorata. As aminti ca presedintele Traian Basescu a pus la dispozitie areonava prezidentiala pentru aducerea in tara a ramasitelor pamantesti ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca. La aeroportul Otopeni, a avut o ceremonie cu prezentarea garzii de onoare.  Daca nu ma insel, presedintele Basescu l-a decorat postum pe Soljenitin cu “Steaua Romaniei”.  Guvernul Tariceanu nu a reusit sa instituie o zi de doliu national pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca…