Monica Lovinescu: “Nu poti scrie cu aceeasi mana delatiuni si capodopere”

Salut ideea poetei si eseistei Angela Furtuna de a a lumina analitic o serie de reflectii durabile, teme esentiale din gandirea anti-totalitara a Monicai Lovinescu.  Istoria sfisiata a continentului european in veacul lagarelor de concentrare, traumele legate de cele doua catastrofe (fascismul si comunismul), ranile inca deschise, necesitatea unei terapii intemeiata pe solidaritate anamnetica, refuzul unei uitari menita sa arunce supliciul in derizoriu, abdicarile dar si momentele de onoare ale intelectualilor din statele comunizate, sunt tot atatea motive ce apar constant in eseurile ganditoarei exilata la Paris. La fel, obligatia de ne sustrage narcisismelor auto-glorificatoare, arogantei provinciale, abuliei etice, promiscuitatii insolente care sterge linia de demarcatie dintre decenta si ticalosie.  Recomand, de asemenea, un eseu scris de Sever Voinescu pornind de la volumul Etica neuitarii de Monica Lovinescu, Humanitas, 2008. (VT)

http://89.38.143.54/dilemaveche/sectiune/articol/singura-etic%C4%83-posibil%C4%83

 

MONICA  LOVINESCU – TEME SI CONTRIBUTII – EXTRASE

(selectie de Angela Furtuna)

Pe masura ce trece timpul, spunea Vladimir Tismaneanu, se remarca din ce in ce mai bine faptul ca trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicai Lovinescu, puncte carora scriitoarea le-a ramas fidela de-a lungul carierei sale indelungate: lupta impotriva colectivismului terorist, inregimentarea mintilor si capitularea morala.

Meritului cel mai inalt al Monicai Lovinescu s-a exprimat in neodihna de a problematiza, de a stabili prioritati pentru istorie si pentru individ, dar si de a pune in discutie paradigmele post-totalitare sau de a participa la dezbaterile de idei decisive pentru vremurile noastre, in chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, apoi si in lumea estului european, meditand asupra marilor teme ale brutalului secol al XX-lea, oferind raspunsuri acolo unde altii nu vedeau decat drum inchis.

 

Obsesiile Monicai Lovinescu au fost: Raul, sub multiplele sale forme,  totalitarismul de dreapta sau de stanga, diversele tradari – cu accent special pe tradarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului in care omenirea se poate apara de reiterarea marilor tragedii colective.

Uluitoare a ramas uimirea Monicai Lovinescu in fata cacealmalelor politice si a pasivitatii cu care Estul Europei si mai ales elitele romanesti au primit si continua sa primeasca palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul ca nu se vand cartile care ne analizeaza trecutul poate proveni din mizerie. Dar ca nu se scrie despre ele, ca nu sunt inregistrate dupa valoarea lor exceptionala, dezvaluie o alta mizerie: intelectuala si sufleteasca. Singura indarjire de care dam dovada ca neam pare a fi acest refuz de a intelege ce ne-a fost dat sa traim. N-avem cum sa fim „razbunati” dat fiind ca sabotam si martorii, si istoricii.

Originea rasariteana a scriitoarei i-a canalizat cercetarea si atentia inspre recucerirea demnitatii poporului roman si a Estului, traumatizate cu salbaticie de doua ori: o data, de sclavagismul instalat aici prin bolsevizare si, a doua oara, dupa 1989, prin tradarea Europei care a refuzat sa puna presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptand insa atitudinea de a „suporta mai usor comunismul decat anticomunismul, declarat mai departe „visceral” si „primar”.

De ce anume si mai ales de unde vine aceasta vocatie unica a Monicai Lovinescu de a trezi constiintele intelectualilor ramasi in tara si confruntati cu « mediul liberticid al totalitarismului » Vocatia si sacrificiul asumat (cel de destin, de cariera literara si de receptare) ii vin dintr-o mare dragoste, caci, asa cum ne avertizaza, citand din scripturi, si Ana Selejan in « Tradarea intelectualilor. Reeducare si prigoana » (Ed.. Cartea romaneasca by Polirom, Bucuresti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.”

Sa admitem ca vocatia de aparator al constiintei treze si al adevarului vegheat de intelectualul responsabil vine in Monica Lovinescu, probabil, si ca urmare a triplului soc cultural incercat in anii tineretii: prima oara, prin groaza resimtita la ocuparea tarii de catre bolsevici, iar imediat in 1947, prin plecarea definitiva a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, in plin ev al formarii si consolidarii atitudinilor si reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorate din cartea cu rasunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927); aceste polemici au dus la formarea unei intelectualitati franceze aprig polemiste, vindicative si activ manifeste in chestia inselatoarei gestiuni a Binelui prin politica. Nu in ultimul rand, descoperirea exilului romanesc real, zbuciumat si eclectic – continand un miez aprig de discordie si victimogeneza izvorate in Occident ca si in Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul – , a fost socul ultim ce avea sa instituie in Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Aceasta minte sclipitoare, programata prin eruditie sa dea verdicte critice si sa concentreze intreaga energie de supravietuire a elanurilor fiintiale in insasi esenta unor principii morale, s-a maturizat si a germinat intr-o epoca de mari tensiuni si de malefica manipulare politica la scara europeana.

Nicoleta Salcudeanu (in volumul Patria de hartie-eseu despre exil, Ed. Aula, Brasov, 2003) vede un veritabil misionarism in „incercarea, adesea zadarnica, a Monicai Lovinescu, de a coagula intelectualitatea romaneasca destarata, promovarea creatiei romanesti in strainatate, sisifica determinare in a sustine publicistica romaneasca in afara granitelor, ca alternativa la minciuna oficiala, efortul dialogului, nu intotdeauna facil, cu alte emigratii.”

Daca in Antichitate, exilul lua forma unei executii capitale, in vremea comunismului, exilul romanilor are o dubla interpretare: pentru cei ramasi in tara, exilul este tot o executie capitala, dar pentru patria de imigratie, romanii devin, asa cum sugera Emil Cioran, niste „ambitiosi” si niste „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar daca sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renastere spirituala, citand aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” In eseul „Intre farsa tragica si destin”, Stefan Augustin Doinas merge chiar mai departe cu interpretarea si vede, dincolo de exilul ca poetica, posibilitatea conversiei de catre unii a „exilului in destin” si „demonie existentiala a istoriei”, si nu mi se pare exagerat a aprecia ca exilul justifica si nomadismul specific astazi epocii globalizarii, nevoii de contacte culturale cat mai diverse si exotice sau, dupa cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai putin un joc al fatalitatilor in interiorul lumii, cat mai mult in interiorul eului”, fapt consemnat si de Norman Manea in explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definitii uzuale izvorate din practica romaneasca a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, caci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei tesute de dorul romanesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinitati cu zona tare a dispozitivului de inradacinare, cf. definitiei lui Guy Scarpetta, si nu a parasit practic niciodata sistemul de referinta cultural si politic al civilizatiei natale. Daca Elias Canetti, urmat mai tarziu si de Norman Manea, afirmase candva ca „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost si o patrie, dar si o tribuna, de la inaltimea careia scriitoarea a emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranta intretinuta de plamanul artificial de la reanimare il salveaza finalmente pe cel ce agonizeaza. Iar in acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul roman aflat la distanta, cu tot cu a sa intelighentia confuza, in timp ce emisiunile Monicai Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” saptamanala de pe calea undelor radio, speranta de supravietuire post-totalitara. „Caci astfel devenise Radio Europa Libera o sursa prioritara de informatii si pasiuni pentru o tara unde informatia era oficiala, deci sinonima cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.”

Impotriva propagandei totalitare

Lucrul cel mai interesant la destinul Monicai Lovinescu este aceasta rezistenta fata de instrainare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu invinge pe cel al datoriei fata de „patria de hartie”, pe care o frecventeaza cu obstinatie, fara sa fi avut niciodata tentatia de a se rupe de lantul scurt care o lega de cultura romaneasca, fie ea o cultura minora care isi devoreaza geniile sau le goneste, precum creaturile lui Goya. In opinia Nicoletei Salcudeanu, Monica Lovinescu apartine grupului de exilati romani ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe pozitii bine insurubate in dispozitivul de inradacinare. In tonalitati autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rand: Goma, Tepeneag, Petru Dumitriu, Vintila Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.”

Dincolo de toate speculatiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca si a misionarismului romanofon ce au caracterizat viata Monicai Lovinescu, trebuie sa recunoastem, totusi, ca obsesia cea mai importanta cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fara incetare. Motivele erau profunde, si erau bazate pe cunoastere. Experienta spalarii creierului prin propaganda era resimtita ca o atrofiere a instinctului de libertate si ca o maladie Alzheimer a spiritului si a moralei.
Astfel, propaganda intr-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizeaza spatiul comunicational (pentru ca propagarea stocului de cunoastere definit de putere in totalitarism nu sufera de nicio concurenta legala)” In al doilea rand, „discursul politic, atotprezent, are tendinta de a anexa si distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar in al treilea rand, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joaca doar rolul de diseminare a cunostintelor selectate ideologic (care, in timp, duce la o captivitate a gandirii, dupa expresiva formula a lui Ceslaw Milosz [1999], ci si, prin diferite activitati organizate cu acest scop (sedinte publice, cluburi de lectura etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adica si la o captivitate a trupurilor – intr-o inchisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”

De la Falticenii copilariei, la tradarea intelectualilor

Monica Lovinescu, fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu si membra de prestigiu la randul ei a unei familii cu multe nume sonore din literatura noastra (Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban) s-a nascut la 19 noiembrie 1923 in Bucuresti, dar la numai cativa kilometri de Suceava, in uluitorul orasel Falticeni, Monica Lovinescu petrecea in fiecare an al copilariei cate o luna de vara „doar cu tata”, iar tot ce isi aminteste mai tarziu Marea Doamna a Literaturii Romane in legatura cu acest spatiu si acest timp al vietii sale este faptul ca „era fabulos”. Cum radacina paterna si copilaria Monicai Lovinescu sunt legate de Falticeni, numele acestei scriitoare este unul din reperele culturale cele mai importante ale locurilor.

Prin ochii tatalui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea Moldovei de Nord si a Bucovinei, lumea romaneasca si, foarte devreme, cea mai frumoasa dintre lumi, adica lumea literaturii. „Sa faci un chef cu tata in Iasii lui Eminescu si ai Junimii, dupa ce tot el ti-a aratat « albastrul de Voronet », …nu stiu cati ani mi-am hranit orgoliile din aceasta amintire…”, marturisea scriitoarea undeva in „La apa Vavilonului” (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999).

…Aruncata de destin pe meleaguri straine si surprinsa la Paris de invazia Romaniei de catre Moscova, Monica Lovinescu va descoperi in Orasul Luminilor ca infruntarea permanenta dintre totalitarism si libertate nu priveste numai problematica politica, ci se extinde si la arta si morala.

Monica Lovinescu a urmat, in construirea personalitatii sale de tanar critic si in formarea constiintei civice, influentele lui Julien Benda, cunoscut si longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar si politolog francez, si unul dintre carturarii cei mai nepopulari si greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Cert este, insa, faptul ca, asa cum a observat Benda, exista un vechi conflict intre exigentele practicii politice si valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proportii „odata cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin doua tehnici confluente – invatamantul obligatoriu si votul universal -, cu crearea mitologiilor nationale”.

Julien Benda, ca si Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politica a intelectualilor, a carturarilor, numai atunci cand acestia isi propuneau sa sustina cauza unei clase, a unei natiuni sau a unei rase, insa admitea o singura exceptie, in cazurile in care aceasta angajare a carturarilor apara un principiu abstract, anume dreptatea. Prin reprosul adus carturarilor implicati politic si care, deci, idealizau practica si implicit creau prin politica ordinea practica in scopul dobandirii de avantaje materiale, ignorand si tradand vocatia eterna a carturarului ( care este una teoretica), Benda avea dreptate suta la suta. Benda definea „rostul intelectualului in a pune la incercarea criticii sale temeliile statului si ale societatii”. Monica Lovinescu a dus mai departe acest rationament, militand pentru ca rolul intelectualului in Cetate sa nu fie eminamente politic, ci unul de competenta si excelenta stiintifica si culturala. Numai atunci cand tara ajunge sub dictatura, scriitorul nu trebuie sa mai stea deoparte sau sa colaboreze cu asupritorii neamului sau, asteptand sa i se aseze ingerul pe umar. Aceasta este esenta conceptului de est-etic al carei autoare este Monica Lovinescu: „Nu poti scrie cu aceeasi mana delatiuni si capodopere”.

%d bloggers like this: