Un intelectual erudit, chinuit, delator si idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino

Destinul postum al lui Adrian Marino este unul intunecat, schizoid, contorsionat si trist. Din superbia carturarului sofisticat, liber de naravuri balcanice, causeur cultural de mare clasa, scapat miraculos de chingile sistemului care-l osandise si prigonise, exponentul unei recent celebrate “normalitati academice”, nu stim ce si cat va rezista dupa revelatiile actuale aparute sub semnatura Mirelei Corlatan in Evenimentul Zilei.   Avalansa de ura de pe forumul deschis comentariilor la articol dovedeste ca a fost atins un nerv sensibil. Au sarit la atac tot soiul de anonimi convertiti subit in admiratori ai unor stufoase dictionare de idei literare.  Multi forumisti nu discuta cazul Marino, ci gasesc prilejul de a-i jigni pe Mircea Dinescu, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Unii jurnalisti cu memorie istorica atrofiata il exonereaza cu grabita magnanimitate pe defunctul Marino. Interesant ca unul dintre acestia, acum vreo luna, glorifica “sincera isterie anticomunista” a unui istoric cunoscut drept “vanatorul de securisti”.  Altul nu pierde prilejul sa atace “anticomunismul soios”.  Sigur, el este gata sa fie anticomunist, dar in versiunea “neincrancenata”, destinsa, relaxata.  Ma rog, moralitate cu geometrie variabila…

Orice ar scrie unii sau altii, reiese din documente ca A. Marino (nu Dinescu, Plesu ori Liiceanu!) a avut doua nume de cod si a dat informatii Securitatii sub aceste nume. Adica a fost delator. A acceptat misiunile Securitatii ca trimis al acesteia.  Ceea ce nu a fost cazul lui C. Noica. Naivitatea autorului Povestirilor despre om (chiar si asa amendata fara echivoc de Monica Lovinescu in acei ani) era cu totul altceva decat o strategie construita prin astutios camuflate complicitati colaborationiste. 

A-i ridica acum un bust lui A. Marino, a face dintr-o abdicare abisala o virtute quasi-eroica, a spune ca de fapt nici nu conteaza daca un ilustru om de cultura a fost turnator, tine de tacticile sordide ale unor Paunescu si Vadim. Nu e vorba aici de o vendeta a cuiva, ci de refuzul de a asterne valul uitarii peste acele momente de degringolada etica si dezonoranta servitute.  Cand ne intalnim cu asemenea pozitii venind din zone (relativ) neasteptate, merita sa ne reamintim avertismentul Monicai Lovinescu: vadimita este o maladie contagioasa.

Textul de mai jos a fost scris pe 28 aprilie, cand nu aveam nici cea mai mica idee  intemeiata pe informatii precise privind legaturile lui Marino cu cele doua branse ale Securitatii. Este stupefiant ca nu se poate avea acces la dosarul lui Adrian Marino ca informator al Securitatii interne.  Ca si altii, am avut si eu intrebarile mele privind ceea ce oameni pe care ii respect au numit misiunile lui Marino. Unele pornind de la discutiile purtate de-a lungul anilor cu intelectuali de seama din exil.  Nefiind adeptul conjecturilor grabite, am preferat sa nu speculez.


Acest eseu a fost provocat de lectura dosarului Marino din revista Verso.  Am revenit la notele mele pe marginea autobiografiei lui Marino (nu stiu de ce unii spun ca ar fi un jurnal). Citisem Viata unui om singur in avion, revenind din tara in luna martie anul acesta.  Fusesem frapat de egocentrismul hiper-inflamat al autorului ca si de sagetile aruncate in mai toate directiile.  Reflectiile de substanta erau putine, aproape intodeauna umbrite de pulsiuni resentimentare. Am citit acum un an amintrile lui Hans Jonas, elevul lui Heidegger, prietenul Hannei Arendt, un filosof atat de pretuit de Ioan Petru Culianu.  Pentru Jonas, ca si pentru Max Weber, conceptul central al unei etici politice in timpuri sumbre (si nu doar atunci) este acela al responsabilitatii.  Nu doar pentru tine si cei apropiati, ci pentru toti cei care sunt in pericol de a fi persecutati, umiliti, calcati in picioare.  O stim de la N. Steinhardt, daca actionezi astfel, nu poti deveni turnator. E de mirare ca Marino avea cuvinte persiflatoare despre autorul Jurnalului fericirii?  O diferenta colosala de atitudine, adancime si curaj moral.  Voi reveni asupra subiectului Marino. (VT, 29 aprilie 2010)

In remarcabila revista clujeana Verso, un dosar Adrian Marino (multumesc redactorilor pentru includerea textului meu aparut initial pe acest blog).  Puncte de vedere diverse despre amintirile acestui intelectual complicat, un erudit cu o opera solida, adversar constant si critic inversunat a ceea ce numeste “viata (jungla)  literara”.  Aparenta liniste interioara, afisatul calm imperturbabil al lui Marino era de fapt un travesti. Olimpianismul, detasarea si serenitatea ascundeau furtuni interioare, framantari, anxietati, chiar spasme.  Exista un deficit de empatie admirativa la acest om.  Era un personaj chinuit, mereu convins ca i se fac nedreptati teribile. Uneori, chiar i s-au facut.  A fost inchis ca militant taranist, a facut ani grei de inchisoare si domiciliu fortat. Prin care a trecut, inteleg, cu verticalitate.  Alteori insa, a vazut maligne comploturi acolo unde era vorba doar de prea-umane rivalitati si minore jocuri de culise.  Isi construise in sinea sa o statuie si se mira ca intelectualii nu se inghesuie sa o contemple cu extaz. A intretinut relatii cordiale cu unii politruci, de la care a obtinut sprijin pentru ale sale initiative profesionale (dar si pentru dreptul de a calatori in Vest).  Fostul detinut politic a fost, constient sau nu, un “diplomat cultural” al regimului comunist.  Nu a fost unicul, fireste, dar subiectul este de neocolit in cazul unui autor care se plaseaza pe ceea ce se cheama moral high ground. Un N. Steinhardt era tinut sub stricta supraveghere a Securitatii, un I. D. Sarbu nu mai putin.

Dupa prabusirea dictaturii comuniste, Adrian Marino s-a raportat alergic la ceea ce el deplora drept revenirea la un spiritualism de sorginte irationalista.  Genul eseului (chiar filosofic) i se parea prin definitie frivol.  A propus, mergand dincolo de ceea ce documentele probau, demitizarea mostenirii lui Constantin Noica.  Demistificarea s-a convertit intr-un rechizitoriu.  Il deranja, marturisit sau nu, existenta unui cerc de discipoli formati in jurul Paltinisului ca model paideic.  Atunci cand a plecat dintre noi, intr-un articol aparut in revista timisoreana Orizont, l-am comparat cu personajul Settembrini din Muntele vrajit de Thomas Mann: asemeni acestuia, credea cu pasiune in idealurile Luminilor, in Ratiune si Progres, in valorile urbane si in institutiile parlamentar-burgheze. Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica ii apareau ca tot atatia Naphta.  Nelinistile, chiar capcanele modernitatii, acele tensiuni tragice detectate de Cioran, ratiuni pentru admiratia venita din partea unor Susan Sontag, Adam Michnik ori Alain Finkielkraut, erau pentru Adrian Marino agonii histrionice.  Nu avea nici cea mai mica vibratie (tout au contraire) cand venea vorba de alte forme de experienta, de alte metode de cunoastere decat cele rationaliste.  Il scotea din sarite tot ce mirosea a “trairism”.  Nu l-as numi insa un fervent lovinescian.  Nu s-a apropiat de exponentii Cercului de la Sibiu, nu facea din autonomia esteticului o chestiune primordiala.  Era de fapt el insusi, sui generisfor better or worse.  S-a declarat cu mandrie un neo-pasoptist si a sfidat orice alta perspectiva de recladire a traditiei intrerupta de fascism si comunism.  Sustinea ca ii repugna auto-compatimirea, dar cartea sa de memorii pacatuieste prin chiar acest nesfarsit solilocviu al unui om care pare s nu se fi bucurat niciodata de viata.  Scrie: “Nu vreau sa conving si, mai ales, sa ‘induiosez’ pe nimeni.  Imi este total indiferent daca sunt ‘crezut’ sau nu” (p. 84).  Oare?  Mie mi se pare ca tocmai acest lucru il intereseaza, sa convinga, sa fie crezut si, de ce nu, chiar sa “induioseze”.  Distantandu-se de Max Scheler, Marino nu credea ca resentimentul este neaparat o expresie a unei slabiciuni, derive ori traume sufletesti. Iata deconcertanta, bizara elogiere acestei diformitati sufletesti:

…am o opinie personala despre valoarea resentimentului.  Mai intai, orice s-ar spune, el este inevitabil. Si, adesea, necesar. Si chiar legitim-justitiar. Face dreptate.  Stimuleaza energia si argumentatia, care restabiliesc echiliburul unor nedreptati sau erori grave.  (Viata unui om singur, Polirom, 2010, p. 17).

Adrian Marino a fost un spirit anti-totalitar, iar aceasta dimensiune a biografiei sale trebuie recunoscuta cum se cuvine.  A fost in egala masura un mizantrop, un om plin de idiosincrazii, exasperat nu nu doar de impostura, dar si de gloria, adeseori binemeritata, a altor intelectuali. Nu-si putea domina ispita de a fi ranchiunos.  Se pretindes au-dessus de la melee, dar suferea de mistuitoare invidii (exemplele abunda).  Si-ar fi dorit poate ucenici, dar nu avea nici timp, nici rabdare pentru ei.  Il pretuia pe Dan Pavel, dar il oboseau vizitele lui in perioada cand acesta preda la Cluj.  Adrian Marino a trait in acel oras vreme de decenii, dar nu s-a integrat in viata intelectuala (editoriala, academica) locala.  A formulat public, si le-a reluat in cartea memorialistica Viata unui om singur, asertiuni aspre, consternante, umorale, nu o data nedrepte, despre confrati. Severitatea lui Adrian Marino era una selectiva.  Ca si indignarile sale: justificate de multe ori, buimacitoare la fel de frecvent.  Isi rationaliza frustrarile cu dialectica abilitate.  A judecat dur mare parte din literatura concentrationara romaneasca, acuzand-o de patetism misticoid, de  desueta “eroizare” si intolerabila idealizare a victimelor.  Ceea ce are de spus despre Memorialul de la Sighet este nedrept si ofensator (“profanare”, “masacru muzeografic” etc).  Tot astfel, cu vitriolic elan purificator, marturisea ca nu nu gasea nimic demn de atentia sa in “intreaga cultura si literatura a epocii comunist-ceausiste” (p. 128).  Din care totusi, in unele momente, a facut si el parte, chiar daca marginal si in sotto voce.

Poate ca marea problema a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice si de un orgoliu supra-dimensionat, a fost creditul excesiv dat analizei strict ideologice a oamenilor, valorilor si mai ales a unor situatii istorice tulburi si tulburatoare.  Oricum ar sta lucrurile, cand se va scrie istoria relatiilor dintre intelectualii romani si totalitarism, amintirile lui Adrian Marino vor trebui examinate cu mare atentie si cu indispensabila prudenta.

2 Responses to Un intelectual erudit, chinuit, delator si idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino

  1. […] De Alin Cristea Vladimir Tismăneranu: “Poate că marea problemă a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice […]

  2. […] Vladimir Tismăneanu: „Poate că marea problemă a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice și de un orgoliu supra-dimensionat, a fost creditul excesiv dat analizei strict ideologice a oamenilor, valorilor și mai ales a unor situații istorice tulburi și tulburătoare. Oricum ar sta lucrurile, când se va scrie istoria relațiilor dintre intelectualii români și totalitarism, amintirile lui Adrian Marino vor trebui examinate cu mare atenție și cu indispensabilă prudență.” […]

%d bloggers like this: