Remember 1990: despre paradoxul român…

31/05/2010

Revista 22, nr.29 (august 1990), pp. 8-9.

Paradoxul Român
Dialog cu Vladimir Tismăneanu

Semne de întrebare la actaulele strategii ale succesorilor lui Ceauşescu

Raluca Barac: Vladimir Tismăneanu eşti din nou, anul acesta, în mijlocul nostru. Mulţi dintre noi te cunosc prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC; înclin să cred că marea majoritate; dar pentru cei care, poate, nu te cunosc prea bine aş vrea să încerci să ne prezinţi un crochiu al personalităţii tale.
Vladimir Tismăneanu: Aflu – după vizita mea în ţară în februarie – martie a.c., ocazie cu care am dat şi o suită de interviuri, inclusiv revistei „22” – că, se pare, aceste interviuri au provocat anumite iritări în rândurile ziariştilor din presa Frontului; respectiv a apărut chiar şi un articol în ziarul Dimineaţa (primul dintr-o serie presupus demascatoare la adresa mea) în care, printre altele, mi se contesta legitimitatea titlului de profesor universitar. E dreptul lor să nege acest lucru, aşa cum neagă atâtea şi atâtea evidenţe, dar nu e cazul să polemizăm cu ei. Este cazul doar de o introducere sau de o auto-prezentare; deci, sunt cercetător ştiinţific la un institut de cercetare politică internaţională din Philadelphia; din 1985 am predat ştiinţe politice la Universitatea Pennsylvania, iar anul acesta începând din luna august – ca o schimbare atât de reşedinţă, dar mai ales de accente în viaţa mea profesională – voi preda ştiinţe politice la Universitatea din Maryland unde am fost titularizat.

Vechile metode „floresciene” din România

R.B.: Dar cum îţi explici aceste dure atacuri la persoană, această defăimare (în ultimă instanţă) a ta din unele publicaţii ale FSN-ului sau simpatizante ale acestuia?
V.T.: Aceste atacuri sunt interesante din mai multe puncte de vedere; deci încercând să mă debarasez de firescul narcisism care funcţionează şi din dorinţa de replică, cred că este vorba, înainte de toate, de insatisfacţia şi reacţia intolerantă a ziariştilor din presa Frontului şi mai ales a celor care inspiră şi pun la dispoziţie tot felul de informaţii unele mai distorsionate decât altele în legătură cu o serie de intelectuali din ţară dar şi din exil, care au refuzat să se supună bombardamentului propagandistic al Frontului. Respectiv, ceea ce în cazul meu provoacă această stare de lucruri, deci animozitate la adresa mea din partea ziariştilor „noii Curţi” de la Bucureşti, este faptul că numele meu este asociat indiscutabil cu o lungă şi presupun, eficientă analiză critică a fenomenului ceauşist în speţă, la cele trei posturi de radio unde am fost colaborator permanent începând încă din anul 1982: Europa Liberă; BBC şi Vocea Americii.

A contat presupun şi seria de articole din diferite publicaţii occidentale cum ar fi: New York Times, The New Republic, The Independent (la Londra) ş.a. Deci, pe undeva, cred că ceea e îi deranjează este credibilitatea şi atunci ideea este că în momentul în care eu însumi vin şi sugerez sau ridic o serie de semne de întrebare referitoare la actualele strategii politice ale succesorilor lui Ceauşescu nu mi se iartă faptul că lumea s-ar putea să mă şi creadă, având în vedere că ceea ce am spus de-a lungul anilor nu a fost chiar atât de dreptate de adevăr. Drept care se ajunge la atacul la persoană, la invectivă, la calomnie şi se ajunge şi mai departe, la forme care se sustrag discursului politic utilizat şi pe care prefer să nu le calific; inclusiv, asta o spun între paranteze, a numelui tatălui meu neschimbat înainte de naşterea mea; eu m-am născut cu acest nume pe care nu mi l-am schimbat niciodată. Se folosesc deci tot felul de insinuări printre care şi aceea că prietenii îmi spun Volodea – de fapt, atacuri aşa cum au fost şi cele asupra lui Paul Goma sau Ion Caraion, deci insinuări că, pasămite, aş lucra pentru KGB. Acestea sunt de fapt vechile metode ale presei „floresciene” care înfloresc în atmosfera destul de tulbure a epocii post-revoluţionare din România.

Violenţa o stare de angoasă socială

R.B.: De unde crezi că naşte atâta violenţă în România post-revoluţionară, având în vedere mai ales şi celelalte ţări din centrul şi estul Europei unde se petrec mari schimbări politice dar nu pe acest fond de violenţă?
V.T.: Trecând deci dincolo de violenţa verbală, pe care voi aţi simţit-o mai mult decât mine, pentru că este ştiut la ce presiuni a fost supus Grupul pentru Dialog Social din direcţia presei Frontului, ştiu pe de altă parte cu ce tip de insinuări, atacuri la persoană, atacuri sub centură ş.a.m.d. s-a procedat în campania electorală. Tocmai de aceea cred că e bine să explicăm originile structurale ale acestei violenţe, dincolo de cele psihologice şi aici este vorba de caracterul nedesăvârşit al revoluţiei române şi de caracterul ei deformat. Este vorba de asemenea de tentative de mistificare a naturii reale a acestei revoluţii, de deturnarea revoluţiei şi a semnificaţiei ei. Când spun că este un caracter nedesăvârşit sau o tentativă de a bloca revoluţia într-un moment al ei, pentru ca apoi să o canalizeze într-o altă direcţie decât aceea naturală, deci de artificializare a direcţiei revoluţionare în scopuri instrumental-pragmatice şi manipulative, deci când spun aceasta, mă gândesc la faptul că dincolo de orice retorică formală, este evident că revoluţia română a avut un caracter – în faza sa iniţială, în primele zile – de expolzie a maselor în raport cu o dictatură mono- sau bi- personală. Read the rest of this entry »


Paul Hollander la Bucureşti, luni, 31 mai 2010, ora 11 (sediul IICCMER)

30/05/2010

Îmi face o deosebită bucurie să anunţ faptul că profesorul emerit Paul HOLLANDER, supravietuitor al Holocaustului, fost student în timpul revoluţiei anticomuniste din Budapesta anului 1956, sociolog al cunoasterii si distins analist al fenomenului comunist, specialist al domeniului numit universul concentrationar va susţine la IICCMER o conferinţă despre “Intelectualii occidentali şi tentaţia comunismului”. L-am cunoscut pe profesorul Hollander de la University of Massachusetts (Amherst) in 1983, cand am inceput cu el o corespondenta legata de un exceptional articol pe care il publicase in revista Society. Ulterior a avut generozitatea sa scrie cateva randuri de sustinere pentru volumul meu The Poverty of utopia (Routledge, 1988). In octombrie 1987, Paul Hollander a moderat una din sesiunile confrintei internationale “Will the Communist States Survive? The View from Within.” care s-a tinut la New York. In continuare am ramas mereu in legatura. Am citit cu mare atentie prefata pe care a scris-o pentru zguduitoarea lucrare a lui Aleksander Ikovlev A Century of Violence in Soviet Russia (Yale University Press). Paul Hollander a fost unul din initiatorii lui Global Museum on Communism, alaturi de Lee Edwards, Robert Conquest si Richard Pipes. Pentru IICCMER este o onorare faptul ca Paul Hollander sa faca parte din Consiliul Stiintific si sa conferentieze la Bucuresti. Evenimentul se va petrece LUNI, 31 ianuarie 2010, ora 11.00, în sediul nou din strada Alecu Russo, nr. 13 (et. V), ap. 11.

(c) artdesign: Răzvan Suciu

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc vă invită să participaţi la conferinţa Intelectualii occidentali si tentaţia comunismului. Aceasta va fi susţinută de profesorul emerit Paul Hollander (Universitatea Massachusetts, SUA), membru în Consiliul Ştiinţific al IICCMER, si va fi moderată de profesorul Ioan Stanomir, preşedinte executiv al IICCMER.

Profesorul Paul Hollander a studiat sociologia la Princeton University (PhD, 1963), după ce a părăsit Ungaria comunistă în contextul violenţelor din Budapesta anului 1956. A redactat numeroase studii în domeniul istoriei ideilor, a filosofiei culturii şi al studiilor de politică comparată. Între cărţile de referinţă ale domniei sale de numără: Soviet and American Society: A Comparison (1972); Political Pilgrims (1981); Anti-Americanism (1992); Political Will and Personal Belief (1999), Discontents: Postmodern and Post-communist (2002) şi The Only Super Power: Reflections on Strength, Weakness, and Anti-Americanism (2008). A editat volumul From the Gulag to the Killing Fields: Personal Accounts of Political Violence And Repression in Communist States (2008) şi The Only Super Power: Reflections on Strength, Weakness, and Anti-Americanism (2009).

Numerous prominent Western intellectuals were attracted to (and visited) the Soviet Union during the interwar period, and in the 1960s and 1970s communist China, Cuba, North Vietnam and other third world communist states. On a smaller scale, such political pilgrimages are currently taking place at the present time to Venezuela under Chavez. On these, occasions Western intellectuals become transformed (at least temporarily) from skeptical social critics into ‘true believers’. How to account for this phenomenon?


Europa liberă: interviu

30/05/2010

Pentru o relatare de intilnirii de la Chisinau, iata un link VIDEO oferit de Radio Europa Libera (VT).


Budapesta: Conferinta ICR

28/05/2010

The Romanian Cultural Institute in Budapest

and

The Institute for the History of the 1956 Hungarian Revolution

Cordially invite you to the conference

Democracy, Memory and Moral Justice:

Confronting the Communist Past in East-Central Europe

The Romanian Experience

Monday, 31 May, 6 pm

Romanian Cultural Institute

1146 Budapest, Izso utca 5

Welcome address:

Brînduşa Armanca
Director, Romanian Cultural Institute Budapest

Keynote speaker:

Vladimir Tismăneanu

Professor of Politics, University of Maryland
Chairman of the Scientific Council, Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the Memory of Romanian Exile (IICCMER)

Discussants:

János Rainer
Director, Institute for the History of the 1956 Hungarian Revolution

Bogdan Cristian Iacob
Secretary of the Scientific Council, IICCMER

POST-SCRIPTUM: Conference at CEU, Department of History.


Postcards from Moldova: friends…

28/05/2010

Alaturi de Cristian Vasile

Dorin Dobrincu, Bogdan Iacob, Vladimir Tismaneanu, Cristian Vasile

Bogdan Iacob, Vladimir Tismaneanu, Adrian Cioflanca


Remember 1990. Andrei Cornea despre presa neocomunistă a vremii…

27/05/2010

Spre o reabilitare a lui Ceauşescu

Polemica, în presă sau orală, dacă vrea să aibă un sens şi să-şi respecte menirea, trebuie să împrumute câteva mii din principiile duelului. Astfel, combatanţii ar trebui să fie de acord cu respectarea unui minimum de reguli fundamentale, cuvenindu-se ca ei să se înţeleagă asupra armelor de utilizat, asupra felului, timpului şi locului luptei. Dar, mai presus de orice, este imperios necesar ca polemiştii să-şi acorde unul celuilalt – iar faptul să fie, obiectiv vorbind, cu putinţă – calitatea de „oameni de onoare”. Acesta este lucrul esenţial: atâta vreme cât adeversarii îşi recunosc un minimum de calităţi nu doar profesionale, dar mai ales umane, disputa, chiar atrasă de umori temperamentale spre unele excese verbale, poate totuşi avea loc în termeni reali, îşi merită numele, iar rentabilitatea ei nu este de pus la îndoială.

Acestea fiind spuse, ce sens ar avea să mimăm polemica, să pretextăm că intrăm în dispută cu „Săptămâna redivivă”, adică cu nou apăruta revistă „România Mare”, scoasă de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor? Căci este clar că tocmai existenţa unui minimum de reguli ale urbanităţii ce se vor a fi păstrate în decursul unei polemici este lucrul pe care aceştia doi, cât şi destui dintre colaboratori nu l-au recunoscut niciodată. Ce să mai vorbim despre calitatea de „om de onoare” în cazul acestor virtuoşi ai sudalmei şi ai calomniei violente, şi aceasta, e bine să o precizăm, la un nivel de „profesionalism” ce face să pară, prin comparaţie, chiar şi tunul jurnaliştilor de la „Azi” şi „Dimineaţa” a fi de abia verva unor domnişoare bătrâne, puţin acre şi o idee cam prea caustică. În concertul tulburat prea adesea de invectivă din presa noastră post-revoluţionară, „România Mare” realizează o performanţă, plasând ştacheta mizeriei publicistice la o înălţime, să sperăm, greu de egalat.

Şi atunci, despre ce polemică poate fi vorba? Ce să aduci în întâmpinare unor inşi care nu ştiu să argumenteze, care falsifică şi scot din context documentele, care recurg la insulte în locul dovezilor, care neagă evidenţa? Ce să-i răspunzi, bunăoară, lui Corneliu Vadim Tudor? Că scriitori precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Şt. Augustin Doinaş, Daniela Crăsnaru, critici, eseişti, filologi ori istorici precum Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Andrei Pippidi, Radu Popa şi mulţi alţii nu sunt chiar ultimii oameni din cultura română şi nici „impostori” în deficit de talent? Va răspunde, în stilul binecunoscut, decupând din cotext câteva frânturi de frază sau de vers, pe care le va ridiculiza expediindu-le printre „panseurile lui Gâgă”.

Să-i argumentezi că era o foarte mare distanţă între aţi face public protestul prin intermediul posturilor de radio străine, semnând o scrisorae deschisă, aşa cum au făcut oameni atât de diferiţi precum Doina Cornea, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Mihai Şora, Al. Paleologu, Silviu Brucan, Al. Bârlădeanu, Stelian Tănase ori Ioan Buduca ş.a., şi a te limita la trimiterea unor memorii pe adresa unor demnitari de partid, memorii destinate a rămâne neştiute de către opinia publică? Să-i spui că tocmai publicitatea crea riscul, că ea stârnea măsurile represive ale regimului şi aceasta fiindcă numai publicitatea protestului putea exprima, şi încă cum nu se poate mai clar, decizia de a nu mai accepta minciuna oficială, hotărârea de a nu mai îndura complicitatea într-un fals? Să-i reaminteşti că unul dintre lucrurile de care românul se temea cel mai mult era tocmai stricarea „unităţii de monolit”, contestarea directă, refuzul regulii tăcerii şi a secretului pe care el o impusese – şi că acestea toate nu puteau fi obţinute decât prin publicitatea în străinătate? Căci pe atunci – e bine să n-o uităm prea repede – dacă erai împotriva guvernului, a preşedintelui ţării ori a politicii sale culturale sau economice, „România Liberă” nu-ţi publica încă textul. Read the rest of this entry »


Postcards from Chisinau. Iluzia anticomunismului?

26/05/2010

În a doua zi a o conferinţei de la Chişinău, „Democraţia după totalitarism: Lecţii învăţate după 20 de ani”, ne-am confruntat cu un protest al unui grup format din câteva zeci de persoane, organizat de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Conduşi de Mark Tkaciuk şi de alţi membri ai Comitetului Executiv Politic al PCRM, tinerii protestatari, aduşi în special de la Şcoala Antropologică Superioară, aflată sub influenţa comuniştilor, au strigat în special împotriva preşedintelui Mihai Ghimpu şi a Comisiei pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Comunist Totalitar din Republica Moldova.

Conferinţa de la Chişinău a funcţionat ca un schimb de experienţă între Comisia din Republica Moldova, constituită de preşedintele Ghimpu, Comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, a fost şi el prezent) şi reprezentanţi ai altor comisii şi instituţii Europa de Est care se ocupă de trecutul recent. Pe pancarde scria: „Anticomunismul e fascism”, „Nu fascismului, Jos Comisia Ghimpu!”, „Jos Ghimpler!”, „Hitler, Mussolini, Antonescu sînt mîndri de voi” etc. Comisia moldovenească şi conferinţa au fost catalogate drept „antiştiinţifice”. Tinerii au strigat, la ordinul unuia cu megafon: „Opriţi răfuiala politică!”, „Jos Ghimpu!”, „Jos fascismul!” şi ceva în rusă despre Gestapo. Cert este că agitatorii părea ei, de fapt, clone ale lui Goebbels care ordonă unor tineri docili cu creierul spălat…