Dubla viata a lui Adrian Marino: Despre ambiguitatile ideologiei

Socul actualelor revelatii, pe care unii se grabesc sa le proclame drept irelevante, tine de statura si statutul lui Adrian Marino.  A fost un intelectual public de mare vizibilitate dupa 1989, a fost privit de multi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat si cultivat.   Deschis si fara menajamente, Marino si-a judecat veacul si semenii (ba chiar si pe sine), in functie de criteriul ideologic.  Cel moral era astfel identificat cu o optiune politica precisa: anume cea anti-totalitara, deci opusa domniei partidului unic si statului controlat de politia secreta, instrumentul acelui partid.  Linia de demarcatie intre democratie si totalitarism era vazuta drept vitala.  Cred ca Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alaturi de doamna Doina Cornea la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fara rezerve la ideea ca anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligatie morala.  Nu una legala, ma grabesc sa adaug, nu una dictata institutional.  Nu un must, ci un ought to.  O idee consonanta cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre the moral obligation to be intelligent. Iata un pasaj (transant, neindoios, dar si self-serving in lumina a ce stim azi) din Viata unui om singur (p. 64):

Pentru mine, criteriul ideologic a fost si  a ramas esential, capital.  Cel mai important dintre toate.  Mai important decat toate aspectele inchisorii, chiar si cele “morale”. Deoarece el traseaza linia neta de demarcatie dintre democratie, comunism si fascism si legitimeaza intreaga mea actiune si atitudine, neschimbata pana azi.  Este si ramane sensul intregului meu “sacrificiu”. Pe care nici nu-l  “idealizez ” si, cu atat mai putin, nu intentionez sa-l “valorific” intr-um mod oarecare.  Al meu si al altora care au crezut in democratia de tip occidental. Ea este radical opusa extremei stangi si extremei drepte.

Nu stiu cum va fi reconciliat el aceasta alegere existentiala, intemeiata pe imperativul claritatii morale, cu colaborationismul dovedit acum in documentele din arhivele fostei Securitati.  Un colaborationism care a implicat infiltrarea exilului anticomunist in zona sa cea mai respectata si respectabila. E tulburator sa afli ca Adrian Marino incerca sa submineze prietenia intre Monica Lovinescu si Mircea Eliade – marele savant caruia ii dedicase o monografie. E dureros sa descoperi complicitatea carturarului clujean cu fortele cele mai tenebroase ale sistemului, cu acele grupari securiste a caror ideologie era exact sinteza baroca dintre fascism si comunism.  Sa fi fost de fapt aceasta platosa ideologica alibiul, rationalizarea rasucita de care avea nevoie omul de cultura Marino atunci cand semna notele informative ca parte a pactului ce-l facuse cu Diavolul incarnat?

Nu stim daca A. Marino a scris delatiuni mizerabile de tipul celor produse de Pavel Apostol despre Tudor Bugnariu si familia acestuia (voi reveni).  Problema este ca nimeni nu l-a privit vreodata pe perfidul, infamul P. Apostol ca pe un personaj exemplar. Se stia de la I. D. Sarbu, intre altii, ca P. Apostol era o jigodie, une crapule.  Se stia cum il denuntase pe Lucian Blaga, fostul sau profesor, in al carui anturaj se strecurase dupa razboi.  In timp ce Adrian Marino, eternul presedinte al juriilor ASPRO, ne aparea multora dintre noi drept stalucitorul, demnul si ireprosabilul pedagog al democratiei liberale intr-o lume plina de canalii, lichele, nemernici si poltroni.

Biografia sa este asemeni sistemului pe care l-a denuntat: duplicitara, dedublata, disimulata.  De aici si marea dezamagire din aceste zile. Acolo unde exista asprimea judecatilor morale te astepti sa descoperi integritatea.

One Response to Dubla viata a lui Adrian Marino: Despre ambiguitatile ideologiei

  1. […] ridica problema spinoasă a vinovăției și colaboraționismului românesc în anii comuniști. Marino era judecat de pe pozițiile maniheiste ale celor care cred că lucrurile pot fi numai albe sau negre. Această […]

%d bloggers like this: