Despre hecatombe si fantome: Mitul lui Stalin intre istorie si memorie

La Moscova s-a aniversat, cu fast, defilari, discursuri, ceremonii si procesiuni ritualice, victoria din mai 1945.  O victorie care a insemnat simultan eliberare si opresiune.  Infrangerea nazismului a avansat categoric cauza unei umanitati amenintate de caderea in cea mai neagra barbarie.  Victoria URSS, o putere expansionist-totalitara, a dus la colonizarea (sovietizarea)  Europei de Est si Centrale, la impunerea in aceste tari a unor regimuri ilegitime si criminale.  Concesiile facute de aliatii occidentali, dar mai cu seama coplesitoarea prezenta militara a URSS in zona au permis aplicarea viziunii lui Stalin despre care vorbeste Milovan Djilas in cartea sa despre convorbirile purtate la Moscova cu liderul sovietic (“in acest razboi, cine ajunge primul isi impune propriul sistem ideologic”).  Pentru est europeni, Stalin continua sa fie si astazi fantoma ce nu poate sa dispara, proba ca trecutul nu este o alta tara, numele abisului, al umilirii lor ca natiuni, al suprimarii dreptului la speranta, la demnitate, la adevar.

Exista o carte excelenta de Adam Hochschild intitulata The Unquiet Ghost, despre felul in care rusii, dar si alte cetateni ai fostei URSS, si-l amintesc pe Stalin (ori mai exact spus, modul in care isi amintesc timpurile lui Stalin).  Nostalgia se combina cu oroarea, mandria patriotic-imperiala cu dezgustul, refularea si rusinea. Istoria reala, cea bazata pe documente, este adesori ocultata de aceste secvente rivale ale memoriilor de grup ori individuale.  Tocmai tensiunea dintre istorie si memorii (utilizez deliberat pluralul) explica faptul ca in timp ce presedintele rus Dmitri Medvedev admite ca URSS a fost un stat totalitar, deci unul care a distrus libertatile civile, a anihilat ordinea de drept si a functionat pe baza de teroare in masa, exista voci care continua sa glorifice “marile impliniri” din acea intunecata si insangerata epoca.  Kremlinul insusi pare prins intre aceste doua pozitii: manualele de istorie aparute dupa 2008 sub egida guvernului rus minimalizeaza semnificatia reala a crimelor staliniste, incercand sa le aseze intr-in registru comparativ global din care dispare singularitatea lor monstruoasa.  Singura comparatie onesta (moral si stiintific) este aceea propusa de Hannah Arendt in Originile totalitarismului si de Vassili Grossman in romanul Viata si destin, (trd. rom., Polirom, 2010), cu ideocratia exterminista a nazismului.  O comparatie pe care Vladimir Putin o respinge aprioric.  Intr-o vizita recenta la Kiev, imi povesteste un amic, consilierul lui Putin, Viaceslav Nikonov, facea elogiul bunicului sau pe linie materna, calaul stalinist Viaceslav Molotov (cel care, in calitate de comisar al poporului pentru afacerile externe a semnat, la 23 august 1939, “Pactul de neagresiune”, deci alianta cu Germania nazista care a dus la izbucnirea razboiului o saptamana mai tarziu, prin agresiunea Germaniei impotrvia Poloniei, urmata, dupa doua saptamani, de aceea a Armatei Rosii).  Priviti mai jos o fotografie intr-adevar istorica: ranjetul lui Stalin, chipul impietrit al lui Joachim von Ribbentrop, Molotov imperturbabil si pedant–totul se petrece, ironie suprema, sub portretul lui Lenin…

Stalin a apare in unele dintre aceste amintiri (deci intr-unul dintre competitivele regimuri de memorie, cum le numeste literatura de specialitate) drept liderul Comitetului de Stat al Apararii, comandantul suprem (functii reale), strategul  care, impreuna cu generalii sai, a facut posibila victoria din 1945 asupra celei mai formidabile masini de razboi pe care a cunoscut-o vreodata umanitatea (certa idealizare a rolului direct al dictatorului).  Sunt deliberat uitate atatea din enormele gafe comise de Stalin in anii razboiului, tratamentul inuman aplicat militarilor sovietici eliberati din lagarele germane, acuzati de “tradare” si deportati in Gulag, persecutiile si deportarile unor intregi grupuri etnice (ceceni, romanii din Moldova anexata si din Bucovina ucrainizata, tatari, germanii de pe Volga etc).  Stalin este reificat, fetisizat, romantizat, sustras istoriei verificabile si plasat intr-un panteon al eroilor Rusiei eterne (alaturi de Minin si Pojarski, de Suvorov si Kutuzov).  Asa se explica abundenta in aceste zile, pe strazile din Moscova, Sankt Petersburg etc a portretelor unui om care a condus, impotriva propriei populatii,  represiuni comparabile cu cele naziste.

Alt regim al memoriei, intemeiat pe o  istorie necontrafacuta, deci una cuprinzatoare si capabila de empatie pentru victime, retine faptul ca 25 de milioane de oameni au pierit, de partea sovietica in cel de-al II-lea razboi mondial, dintre care 7 milioane ca militari (soldati si ofiteri).  Ceea ce se numeste Marele Razboi pentru Apararea Patriei nu a fost razboiul lui Stalin. Multi am vazut filmul lui Andrei Tarkovski Copilaria lui Ivan.  Cartea istoricei britanice Catherine Merridale aseaza lucrurile in adevarata lor lumina atunci cand vorbeste despre Ivan’s War.

In perioada 1937-1940, Stalin a fost direct responsabil pentru lichidarea, sub aberantele acuzatii de complot, a celei mai mari parti din elita militara sovietica (de pilda, cinci din cei sapte maresali ai URSS au fost executati ca spioni si tradatori, in frunte cu Mihail Tuhacevski si Mihail Blukher). Intre cei lichidati a fost si tatal lui Evgeni Primakov, specialistul in Orientul Mijlociu care avea sa devina la un moment dat premierul Federatiei Ruse dupa prabusirea Uniunii Sovietice.  Stalin, Kliment Vorosilov(comisarul pentru aparare), Lavrenti Beria (seful NKVD dupa 1938) si Lev Mehlis (eful Directiei Politice a Armatei) au fost direct implicati in decapitarea Armatei Rosii.  Tot Stalin si acolitii sai au decis masacrul de la Katyn, razboiul cu  Finlanda, anexarea prin dictat a Tarilor Baltice, a Basarabiei si Bucovinei de Nord.

Au trecut atatea decenii de la momentul in care, in februarie 1956, Nikita Hrusciov a inceput demolarea din interior a mitului lui Stalin. A urmat Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, cand mumia sociopatului dictator a fost expulzata din ceea ce a ramas pana astazi Mauzoleul lui Lenin. Cu aprobarea directa a liderului partidului, a aparut in 1962, in Novii Mir, revista condusa de Aleksandr Tvardovski, nuvela lui Soljenitin O zi din viata lui Ivan Denisovici (tradusa si publicata in Romania abia dupa 1990).  In timpul glaciatiunii dominata de Leonid Brejnev si Mihail Suslov, s-a incercat recladirea  partiala a mitului lui Stalin, indeosebi ca “strateg vizionar”. Dupa 1985, Mihail Gorbaciov a reluat ofensiva destalinizarii, declarand in 1987 crimele lui Stalin drept “neuitabile si neiertabile”.  Intreaga politica numita glasnost (deschidere, sinceritate) a avut ca directie principala demolarea legendelor propagandistice despre Stalin si stalinism.  In perioada Eltin, mitul lui Stalin a continuat sa se afle sub atac, fiind intretinut in primul rand de grupuri de veterani, de nationalisti extremisti si de ultra-reactionarul, sovinul Partid Comunist al Federatiei Ruse.

Recursul la imaginea beatificata a unui Stalin glorios-magnific face parte din acel registru mitologic pe care il definesc drept al fantasmelor salvarii, o forma de supra-compensare pentru o stare de malaise, de debusolare axiologica, de disperare istorica. Rusia nu poate evita confruntarea cu trecutul, recunoasterea momentelor tragice, a suferintelor de nedescris traite de milioane de inocenti. Acesta este scopul actiunilor societatii Memorial, al intiativelor promovate de Serghei Kovaliov si alti exponenti ai liberalismului civic inspirat de lupta si ideile lui Andrei Saharov.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: