Remember 1990. Andrei Cornea despre presa neocomunistă a vremii…

Spre o reabilitare a lui Ceauşescu

Polemica, în presă sau orală, dacă vrea să aibă un sens şi să-şi respecte menirea, trebuie să împrumute câteva mii din principiile duelului. Astfel, combatanţii ar trebui să fie de acord cu respectarea unui minimum de reguli fundamentale, cuvenindu-se ca ei să se înţeleagă asupra armelor de utilizat, asupra felului, timpului şi locului luptei. Dar, mai presus de orice, este imperios necesar ca polemiştii să-şi acorde unul celuilalt – iar faptul să fie, obiectiv vorbind, cu putinţă – calitatea de „oameni de onoare”. Acesta este lucrul esenţial: atâta vreme cât adeversarii îşi recunosc un minimum de calităţi nu doar profesionale, dar mai ales umane, disputa, chiar atrasă de umori temperamentale spre unele excese verbale, poate totuşi avea loc în termeni reali, îşi merită numele, iar rentabilitatea ei nu este de pus la îndoială.

Acestea fiind spuse, ce sens ar avea să mimăm polemica, să pretextăm că intrăm în dispută cu „Săptămâna redivivă”, adică cu nou apăruta revistă „România Mare”, scoasă de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor? Căci este clar că tocmai existenţa unui minimum de reguli ale urbanităţii ce se vor a fi păstrate în decursul unei polemici este lucrul pe care aceştia doi, cât şi destui dintre colaboratori nu l-au recunoscut niciodată. Ce să mai vorbim despre calitatea de „om de onoare” în cazul acestor virtuoşi ai sudalmei şi ai calomniei violente, şi aceasta, e bine să o precizăm, la un nivel de „profesionalism” ce face să pară, prin comparaţie, chiar şi tunul jurnaliştilor de la „Azi” şi „Dimineaţa” a fi de abia verva unor domnişoare bătrâne, puţin acre şi o idee cam prea caustică. În concertul tulburat prea adesea de invectivă din presa noastră post-revoluţionară, „România Mare” realizează o performanţă, plasând ştacheta mizeriei publicistice la o înălţime, să sperăm, greu de egalat.

Şi atunci, despre ce polemică poate fi vorba? Ce să aduci în întâmpinare unor inşi care nu ştiu să argumenteze, care falsifică şi scot din context documentele, care recurg la insulte în locul dovezilor, care neagă evidenţa? Ce să-i răspunzi, bunăoară, lui Corneliu Vadim Tudor? Că scriitori precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Şt. Augustin Doinaş, Daniela Crăsnaru, critici, eseişti, filologi ori istorici precum Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Andrei Pippidi, Radu Popa şi mulţi alţii nu sunt chiar ultimii oameni din cultura română şi nici „impostori” în deficit de talent? Va răspunde, în stilul binecunoscut, decupând din cotext câteva frânturi de frază sau de vers, pe care le va ridiculiza expediindu-le printre „panseurile lui Gâgă”.

Să-i argumentezi că era o foarte mare distanţă între aţi face public protestul prin intermediul posturilor de radio străine, semnând o scrisorae deschisă, aşa cum au făcut oameni atât de diferiţi precum Doina Cornea, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Mihai Şora, Al. Paleologu, Silviu Brucan, Al. Bârlădeanu, Stelian Tănase ori Ioan Buduca ş.a., şi a te limita la trimiterea unor memorii pe adresa unor demnitari de partid, memorii destinate a rămâne neştiute de către opinia publică? Să-i spui că tocmai publicitatea crea riscul, că ea stârnea măsurile represive ale regimului şi aceasta fiindcă numai publicitatea protestului putea exprima, şi încă cum nu se poate mai clar, decizia de a nu mai accepta minciuna oficială, hotărârea de a nu mai îndura complicitatea într-un fals? Să-i reaminteşti că unul dintre lucrurile de care românul se temea cel mai mult era tocmai stricarea „unităţii de monolit”, contestarea directă, refuzul regulii tăcerii şi a secretului pe care el o impusese – şi că acestea toate nu puteau fi obţinute decât prin publicitatea în străinătate? Căci pe atunci – e bine să n-o uităm prea repede – dacă erai împotriva guvernului, a preşedintelui ţării ori a politicii sale culturale sau economice, „România Liberă” nu-ţi publica încă textul.

Va răspunde desigur că publicitatea prin „Europa Liberă” sau „Vocea Americii” a însemnat, înseamnă şi va însemna de-a pururea vinderea ţării, trădare de neam etc. Iar dacă în fine, vei îndrăzni să-i atragi atenţia că, orice s-ar zice, fără „Europa Liberă, Vocea Americii, BBC” n-am prea fi ştiut nici ce se întâmplă în propria noastră ţară şi că, paralizată de lipsa de informaţie, e probabil că revoluţia dintre 16-22 decembrie nu ar fi putut avea loc, C.V.T. ar exploda probabil într-o cascadă de invective şi de injurii de tavernă, insinuând că toţi cei care au protestat public împotriva regimului Ceauşescu, ori care pur şi simplu au refuzat să se compromită, nefiind, de aceea, agreaţi de „Săptămâna” sunt legionari, în solda „agenturilor”, imbecili, ori pur şi simplu că, fiind proveniţi din „marile oraşe, extrem de împestriţate etnic”, rămân deficitari la capitolul românismului neaoş, de vreme ce sunt, după caz, maghiari, slavi, greci ori chiar – „horribile dictu”, precum subsemnatul, evrei – şi că de aceea n-au …. să mai glăsuiască, trebuind „să fie daţi de-a dura, înapoi, în vulcanii noroioşi de unde au scos capul”.

Discuţia pare, evident, inutilă. Mai mult, s-ar putea spune cu destulă îndreptăţire că singura atitudine normală ar fi păstrarea tăcerii, boicotul prin ignorare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „România Mare” mizează pe scandalul publicităţii şi al războiului verbal, pe aromele pestilenţiale ale unor campanii de presă dezmăţate.

Şi totuşi, există o anumită idee în articolul lui Corneliu Vadim Tudor, pe care nu doresc a o trece sub tăcere, mai ales că ea îmi pare a nu fi deloc străină de orientarea generală a revistei. Iată despre ce cred că este vorba: ori cât de polarizat şi diversificat este spectrul nostru politic de astăzi, există totuşi, pentru toată lumea, de la Ion Iliescu la Ion Raţiu, de la „Azi” la „Dreptatea” şi de la „Adevărul” la „România Liberă” sau „Zig-Zag” un punct esenţial de acord: anume că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost nişte oribili tirani, nişte monştri cu chip omenesc, care au dus la paroxism chiar şi totalitarismul comunist „normal”, care au făcut tot ce le stătea în putinţă pentru a sabota şi nimici naţiunea română şi pentru care comparaţia legitimă este Hitler, Stalin, Pol Pot sau Caligula. Or, iată, în câmpul acestui consens minim, dar general, o notă discordantă: Corneliu Vadim Tudor. Căci ce ne spune aceasta? Mai întâi că Ceauşescu de până în anii 83-84 era o „persoană diferită” de cel din ultimi ani. Oroarea pentru C.V.T. începe deci, nu în 1971, odată cu „minirevoluţia culturală” şi cu prăbuşirea iluziilor de liberalism, ci într-un moment când genocidul cultural era deja demult în curs. Dar care este, în fond, vina lui Ceauşescu? După autor, aceea că „n-a ştiut să îmbătrânească şi şi-a îndepărtat poporul”; cu alte cuvinte, că n-a mai rămas cel ce era încă în anul 1984. Cât de iubit ar fi rămas atunci „Big Brother”!

Părerea lui C.V.T. despre cuplul Ceauşescu reiese foarte clar ghidându-ne după cei cu care îi compară. Nu-i ajunge s-o acopere pe Monica Lovinescu cu toată scârna produsă de o imaginaţie bolnavă; cu o prefcăcută naivitate el întreabă: „oare care o fi diferenţa dintre Monica Lovinescu şi Elena Ceauşescu?” Problema, aşadar, nu mai este Monica Lovinescu, ci revizuirea statutului Elenei Ceauşescu. Căci atâta părea că ştim şi noi toţi şi cu atâta eram şi noi toţi de acord: că Elena Ceauşescu împreună cu soţul său au reprezentat un absolut al răului. Or, iată că prin comparaţia de mai sus, absolutul dispare şi se relativizează; diferenţele devin triviale şi nesemnificative. Direcţia pe care o propune C.V.T. e limpede: obişnuiţi-vă să declaraţi că între inamicii voştri politici, literari, etc., şi monstrul bicefal nu există nici o diferenţă, sau măcar nici una însemnată. Rezultatul va fi că, banalizat şi vulgarizat prin continue şi total nepotrivite comparaţii, Dracula va deveni doar un cetăţean ceva mai fanfaron şi ceva mai neghiob decât alţii, iar meritul celor care l-au contestat făţiş se va reduce la neant.

Dar comparaţia merge mai departe, mult mai departe: dinaintea oponenţilor „Săptămânii”, a celor care au denunţat plagiatele lui Eugen Barbu şi Ion Gheorghe, precum şi imposturile ucenicilor. Ceauşescu ar fi fost, crede C.V.T. „un copil nevinovat”! Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu etc. fac prin urmare, să pălească cu totul crimele lui Ceauşescu care a fost, totuşi, executat pentru genocid împotriva poporului român! Dar atunci una din două: ori cunoaşte C.V.T. o acuzaţie mai gravă decât cea de genocid, ori trebuie să se admită că asistăm deja, la nici jumătate de an de la pieirea dictatorului, la începutul deloc insiduos sau bine camuflat, al reabilitării sale.

Andrei CORNEA

Revista 22

(nr.29, august 1990, p.4)

Comments are closed.

%d bloggers like this: