Remember 1990: despre paradoxul român…

Revista 22, nr.29 (august 1990), pp. 8-9.

Paradoxul Român
Dialog cu Vladimir Tismăneanu

Semne de întrebare la actaulele strategii ale succesorilor lui Ceauşescu

Raluca Barac: Vladimir Tismăneanu eşti din nou, anul acesta, în mijlocul nostru. Mulţi dintre noi te cunosc prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC; înclin să cred că marea majoritate; dar pentru cei care, poate, nu te cunosc prea bine aş vrea să încerci să ne prezinţi un crochiu al personalităţii tale.
Vladimir Tismăneanu: Aflu – după vizita mea în ţară în februarie – martie a.c., ocazie cu care am dat şi o suită de interviuri, inclusiv revistei „22” – că, se pare, aceste interviuri au provocat anumite iritări în rândurile ziariştilor din presa Frontului; respectiv a apărut chiar şi un articol în ziarul Dimineaţa (primul dintr-o serie presupus demascatoare la adresa mea) în care, printre altele, mi se contesta legitimitatea titlului de profesor universitar. E dreptul lor să nege acest lucru, aşa cum neagă atâtea şi atâtea evidenţe, dar nu e cazul să polemizăm cu ei. Este cazul doar de o introducere sau de o auto-prezentare; deci, sunt cercetător ştiinţific la un institut de cercetare politică internaţională din Philadelphia; din 1985 am predat ştiinţe politice la Universitatea Pennsylvania, iar anul acesta începând din luna august – ca o schimbare atât de reşedinţă, dar mai ales de accente în viaţa mea profesională – voi preda ştiinţe politice la Universitatea din Maryland unde am fost titularizat.

Vechile metode „floresciene” din România

R.B.: Dar cum îţi explici aceste dure atacuri la persoană, această defăimare (în ultimă instanţă) a ta din unele publicaţii ale FSN-ului sau simpatizante ale acestuia?
V.T.: Aceste atacuri sunt interesante din mai multe puncte de vedere; deci încercând să mă debarasez de firescul narcisism care funcţionează şi din dorinţa de replică, cred că este vorba, înainte de toate, de insatisfacţia şi reacţia intolerantă a ziariştilor din presa Frontului şi mai ales a celor care inspiră şi pun la dispoziţie tot felul de informaţii unele mai distorsionate decât altele în legătură cu o serie de intelectuali din ţară dar şi din exil, care au refuzat să se supună bombardamentului propagandistic al Frontului. Respectiv, ceea ce în cazul meu provoacă această stare de lucruri, deci animozitate la adresa mea din partea ziariştilor „noii Curţi” de la Bucureşti, este faptul că numele meu este asociat indiscutabil cu o lungă şi presupun, eficientă analiză critică a fenomenului ceauşist în speţă, la cele trei posturi de radio unde am fost colaborator permanent începând încă din anul 1982: Europa Liberă; BBC şi Vocea Americii.

A contat presupun şi seria de articole din diferite publicaţii occidentale cum ar fi: New York Times, The New Republic, The Independent (la Londra) ş.a. Deci, pe undeva, cred că ceea e îi deranjează este credibilitatea şi atunci ideea este că în momentul în care eu însumi vin şi sugerez sau ridic o serie de semne de întrebare referitoare la actualele strategii politice ale succesorilor lui Ceauşescu nu mi se iartă faptul că lumea s-ar putea să mă şi creadă, având în vedere că ceea ce am spus de-a lungul anilor nu a fost chiar atât de dreptate de adevăr. Drept care se ajunge la atacul la persoană, la invectivă, la calomnie şi se ajunge şi mai departe, la forme care se sustrag discursului politic utilizat şi pe care prefer să nu le calific; inclusiv, asta o spun între paranteze, a numelui tatălui meu neschimbat înainte de naşterea mea; eu m-am născut cu acest nume pe care nu mi l-am schimbat niciodată. Se folosesc deci tot felul de insinuări printre care şi aceea că prietenii îmi spun Volodea – de fapt, atacuri aşa cum au fost şi cele asupra lui Paul Goma sau Ion Caraion, deci insinuări că, pasămite, aş lucra pentru KGB. Acestea sunt de fapt vechile metode ale presei „floresciene” care înfloresc în atmosfera destul de tulbure a epocii post-revoluţionare din România.

Violenţa o stare de angoasă socială

R.B.: De unde crezi că naşte atâta violenţă în România post-revoluţionară, având în vedere mai ales şi celelalte ţări din centrul şi estul Europei unde se petrec mari schimbări politice dar nu pe acest fond de violenţă?
V.T.: Trecând deci dincolo de violenţa verbală, pe care voi aţi simţit-o mai mult decât mine, pentru că este ştiut la ce presiuni a fost supus Grupul pentru Dialog Social din direcţia presei Frontului, ştiu pe de altă parte cu ce tip de insinuări, atacuri la persoană, atacuri sub centură ş.a.m.d. s-a procedat în campania electorală. Tocmai de aceea cred că e bine să explicăm originile structurale ale acestei violenţe, dincolo de cele psihologice şi aici este vorba de caracterul nedesăvârşit al revoluţiei române şi de caracterul ei deformat. Este vorba de asemenea de tentative de mistificare a naturii reale a acestei revoluţii, de deturnarea revoluţiei şi a semnificaţiei ei. Când spun că este un caracter nedesăvârşit sau o tentativă de a bloca revoluţia într-un moment al ei, pentru ca apoi să o canalizeze într-o altă direcţie decât aceea naturală, deci de artificializare a direcţiei revoluţionare în scopuri instrumental-pragmatice şi manipulative, deci când spun aceasta, mă gândesc la faptul că dincolo de orice retorică formală, este evident că revoluţia română a avut un caracter – în faza sa iniţială, în primele zile – de expolzie a maselor în raport cu o dictatură mono- sau bi- personală.

Dar aici eu mă înscriu categoric împotriva liniei promovate de dl. Silviu Brucan în interpretarea procesului revoluţionar, în care domnia sa confundă suprafaţa cu natura profundă şi logică a acestui proces revoluţionar din România, în care de fapt atacul de masă asupra dictaturii bi-personale şi autocraţiei regimului ceauşist nu era decât începutul şi vârful, dacă vrem, al unui aisberg politic, respectiv tentativa poporului român de a rupe cu un regim ca o cămaşă de forţă care i-a fost impusă şi care niciodată n-a fost altceva decât o cămaşă a lui Nessus. Totuşi, în propaganda Frontului s-a produs un fenomen foarte important: anexarea şi apropierea simbolurilor anticomuniste, a retoricii anticomuniste şi prin aceasta, o expropiere a opoziţiei, inclusiv a opoziţiei extra-parlamentare şi extra partidice de tipul Grupului pentru Dialog Social care, iniţial, nu fusese o opoziţie, dar a fost plasat în postura de opoziţie, graţie unor atacuri desfăşurate concertat şi sistematic.

Este foarte interesantă întrbarea pe care mi-ai pus-o, pentru că defapt sursa, originea, factorului dintâi, primus movens al acestei violenţe actuale a vieţii politice post-revoluţionare cred că-şi are rădăcinile în caracterul mascat, dar real al violenţei regimului lui Ceauşescu şi al regimului comunist din România în genere, care după părerea mea şi nu cred că poate cineva să mă contrazică, a fost cel mai violent din Europa răsăriteană; un regim fără întreruperi, fără paranteze, pur şi simplu violenţă, cu unele momente de intensificare şi cu unele momente de relaxare, dar o violenţă structurală de unde şi explozia atât de violentă împotriva regimului lui Ceauşescu, de unde şi faptul că aceste zvârcoliri sau convulsii post-revoluţionare perpetuează starea de violenţă care a precedat revoluţia, care a caracterizat revoluţia însăşi. Fundamental, văd sursa acestei stări de profundă nelinişte socială (poate nu-i bine s-o numim tot timpul violenţă, dar este evident o stare de angoasă socială) în inexistenţa, mai bine spus în absenţa unei terapii sociale şi naţionale. Este o ţară care nu şi-a exorcizat demonii, iar momentul în care se recurge la simboluri emoţionale foarte puternice, ştiindu-se bine ce înseamnă cuvinte precum legionar, fascist, huligan, bandă înarmată (pentru că există un spirit colectiv bântuit de memoria bandelor legionare, fie chiar şi în filme cu fascişti cu cămăşi negre, cu cămăşi verzi, care au marcat conştiinţa colectivă) şi atunci acest lucru nu face decât să intensifice sentimentul de spaimă care se traduce apoi prin explozii de furie. Totodată este vorba de nerezolvarea marilor situaţii de tensiune social-economică şi politică din România. În cinci luni de la revoluţie nici una, după părerea mea, dintre problemele care au generat revoluţia nu şi-a găsit rezolvarea pozitivă. Am toată admiraţia şi stima pentru faptul că într-adevăr au avut loc alegeri în România; departe de mine gândul că aceste alegeri nu trebuiau să aibă loc. Voi cei care aţi fost aici puteţi spune cât de corecte sau incorecte au fost aceste alegeri.

Alţi conducători de tip kadarist

R.B.: Dacă tot ai amintit de alegeri, nu crezi că ne-ar fi trebuit un număr mai mare de obsevatori aşa cum au fost în Nicaragua, unde după cum ştim prea bine au fost 12.000 de observatori?
V.T.: Dar, dar în acest caz ar fi trebuit să fi invitat mai mulţi observatori din Uniunea Sovietică. Nicaragua se întâmplă să fie un punct cald-strategic pentru SUA şi asta explică totul (cred că ai simţit ironia şi nu ştiu cum vei reuşi să traduci zâmbetul în scris).
România nu este, în pofida luărilor de poziţie ale conducătorilor Frontului îndeosebi şi ale propagandiştilor lui, plasată ca o miză în jocul marilor puteri; în calitatea mea de analist al relaţiilor internaţionale încep să cred că ni se serveşte un nou scenariu şi se face din vechea meteahnă a româno-centrismului, de a ne crede buricul universului şi de a crede că undeva, în afară există o altă forţă care a aşezat piesele pe eşchier; mi-e teamă că iar avem de-a face cu un transfer de responsabilitate. Faptul că nu au fost mai mulţi observatori eu îi văd mai degrabă, nu ca pe o indiferenţă, ci doar ca pe o expresie exactă a locului pe care se plasează România din punctul de vedere al Occidentului, pe agenda marilor probleme ale acestuia; este o chestiune importantă şi o reacţie pe cât de promptă pe atât de adevărată la represiunile care au avut loc, la escaladarea violenţelor din ultima vreme şi la hai să numim cu blândeţe „stângăciile guvernamentale”. Este însă clar că nimeni nu este pregătit să adopte nici un fel de linie intervenţionistă cu două rânduri de ghilimele) dinspre Occident spre România chiar la nivelul trimiterii a cât mai mulţi obsevatori electorali. E bine, e rău, asta mi se pare a fi situaţia.
Opinia publică mondială este mult mai sensibilizată la capitolul România cu toate că s-a simţit manevrată şi acest lucru a generat o stare de frustrare şi adeseori chiar o stare de indignare la adresa manipulărilor propagandistice, în ultimă instanţă, pe fondul revoluţiei române şi a credulităţii occidentale. Dar asta nu înseamnă că România nu poate să fie pe prima pagină în presa străină, dimpotrivă. Acum, pentru a face o paralelă, îmi aduc aminte că aproximativ cu doi ani în urmă, János Kádár, care părea a fi un despot luminat (o tentaţie ce bântuie şi pe alţi conducători de tip kadarist din Europa – mă refer chiar în declaraţia de la Călăraşi a dl. Ion Iliescu), dând un interviu săpămânalului american Time, era întrebat de ziariştii americani cum îşi vede retrospectiv cariera politică, în special în lumina faptului că el fusese practic conducătorul marii represiuni contra-revoluţionare, împotriva adevăratei revoluţii maghiare din octombrie-noiembrie 1956. Era practic omul care fusese multă vreme privit ca cel care pactizase, fără nici un fel de rezerve, cu forţa brutală de ocupaţie a Armatei Roşii; dar tot el fusese omul care a reuşit să creeze ceea ce s-a numit „socialismul gulaşului”, adică un socialism al prosperităţii relative şi al consimţământului şi chiar al capitulării intelectualităţii într-o complicitate, mai mult sau mai puţin vinovată, cu puterea.
Răspunsul lui János Kádár a fost foarte interesant; revenirea lui la putere s-a făcut pe fondul unei cumplite violenţe; oameni împuşcaţi, oameni arestaţi, pe stradă trupe sovietice, tancuri, oprobiul opiniei publice mondiale, şi Ungaria kadaristă blamată la ONU. Dar în 30 de ani Ungaria devine modelul socialismului cu chip uman. Kádár a recunoscut că atunci când a venit la putere, ţara era cumplit măcinată, sfâşiată de lupte fraticide şi a declarat: „Scopul meu a fost, ca să spun simplu, acela de a scoate Ungaria de pe prima pagină a ziarelor occidentale”. Eu nu spun că e ideal ceea ce a făcut Kádár, dar în orice caz ceea ce s-a petrecut în Ungaria lui Kádár a pus piatra de temelie pentru o tranziţie graduală şi paşnică spre un regim pluralist; pe undeva el a înţeles mai devreme decât alţii mersul istoriei. Din acest punct de vedere, acesta ar trebui să fie idealul conducerii FSN la ora actuală, precum şi a preşedintelui ales: deci, acela de a scoate România de pe prima pagină a presei internaţionale, pentru că imaginea României, în acest context, este departe de a-i da o imagine pozitivă.

Logica tradiţională a leninismului funcţionează încă

R.B.: Pentru că ai menţionat, la un moment dat, hai să le numim „stângăciile” guvernului, nu crezi că ar fi trebuit să se stabilească un dialog cu cei din Piaţa Universităţii?
V.T.: Am urmărit foarte atent evenimentele, fiind redactorul secţiei române a trimestralului East European Reporter din Londra în care la secţia română redactorii de onoare sunt Dorin Tudoran, Mihai Botez, Mihnea Berindei şi Dan Petrescu (ceea ce nu ştiu dacă se cunoaşte în ţară). Am publicat şi Proclamaţia de la Timişoara pe care am îndrăznit să o denumesc, aşa cum am spus-o în repetate rânduri la BBC şi în celelalte posturi de radio, cel mai important document politic al revoluţiei române, cu o valoare politică de Chartă, în jurul căruia s-a putut coagula embrionul unei societăţi civile române. Fără un asemenea document programatic, o societate civilă de tipul celei care s-a născut în Germania de răsărit (este vorba de Apelul de la Berlin din 1982), Charta 77 aşa cum a fost promulgată în Cehoslovacia, programul opoziţiei democratice din Ungaria care este baza închegării Alianţei liberilor-democraţi, inclusiv Uniunea tinerilor democraţi din Ungaria, deci, în absenţa unui document programatic nu se poate imagina avansul unor mişcări de opoziţie, care să fie în ultimă instanţă substanţa societăţii […]
Am simpatie personală şi pentru dl. Raţiu şi pentru dl. Câmpeanu, dar în formulele limbajelor politice ale partidelor istorice nu există nimic din formulele pe care le-au inventat acele partide de opoziţie precum: Solidaritatea, Forumul civic, Forumul Democratic din Ungaria , şi chiar Noul Forum din Germania de Est, care combinau modernitatea discursului cu apelul la emoţii şi pasiuni sociale reale şi expectaţii sociale reale. Cred că singura soluţie onestă, dacă guvernanţii României ar fi vrut într-adevăr să debaraseze ţara de această stare de profundă lipsă de auto-încredere şi de aceste, mai mult sau mai puţin justificate temeri ar fi evitat mult dintre erorile care s-au comis.
Dl. Iliescu mi-a spus şi mie în discuţia purtată cu domnia sa, în martie 1990 (ceea ce de altfel a discutat şi cu fostul ministru de justiţie al Franţei) că ar fi trebuit să se organizeze alegerile mult mai devreme pentru a evita vidul constituţional şi vidul de putere. Probabil vidul de putere s-a creat tocmai graţie precipitării şi accelerării şi respectiv metamorfozei pe care a suferit-o FSN-ul în momentul în care a decis să-şi prezinte proprii candidaţi, în momentul transformării sale într-un partid politic hibrid şi foarte ciudat, dar totuşi un partid. Din acest moment a început, după părerea mea, degringolada Frontului „ca reprezentant al întregii naţiuni”, alienarea din ce în ce mai puternică a intelectualităţii naţionale, a tineretului şi în special a tineretului studenţesc. Nu se poate ca dl. Iliescu, care a fost ministru pentru problemele tineretului în perioada mişcării revoluţionare studenţeşti din ani 1968 şi care de fapt a fondat Centrul pentru problemele tineretului, nu se poate să nu-şi amintească ce semnificaţie şi ce indicator, ce rol detonator poate să aibă o mişcare studenţească. Este adevărat, că la ora actuală, mişcarea studenţească este extrem de izolată în raport cu ceea ce vocabularul marxist mai numeşte clasa muncitoare.
Aşa era şi în Polonia în anul 1968. Problema este: Vrea dl. Iliescu să se situeze de partea factorilor de putere care au trimis în 1968 aramată şi poliţie împotriva studenţimii din Varşovia, adică de partea acelor forţe conservatoare care au detestat întodeauna mişcările studenţeşti ca fiind anarhice, nihiliste, distrugătoare de ordine etc. sau să se situeze de partea tineretului pe care Lev Troţki îl numea „barometrul revoluţiei”? Oare nu înţelege actualul preşedinte al României, tocmai deoarece cunoaşte şi istoria revoluţionară vest-europeană, că distrugerea acestui minim de relaţii dintre Putere şi Tineret o să fie extrem de dăunătoare pentru echilibrul social şi ca atare va duce la exact ceea ce se întâmplă de fapt în ţară, adică în loc de atenuarea fenomenului de criză, se ajunge la o exacerbare a creizei naţionale?

Imensa ingeniozitate manipulativă a Frontului
R.B.: Nu trebuie uitat faptul că tineretul a fost în primele rânduri în zilele de 16-22 decembrie 1989 strigând nu numai „Jos Ceauşescu! Jos Tiranul!”, dar şi „Jos comunismul!”. Ca istoric de formaţie nu cred că exagerez dacă afirm că niciodată comunismul nu s-a calchiat pe structura românului.
V.T.: Da, şi atunci ajungem la formulele pe care le discutăm mai devreme şi pe care le-am publicat în The Christian Science Monitor de curând, chiar cu o zi înainte de a veni în România, în care încercam să dau o explicaţie, o suită de raţiuni copleştoare: FSN-ul într-o ţară, cea mai anticomunistă din estul Europei – deci paradoxul român. Explicaţia ar sta la nivelul psihologic şi inerţial ş.a.m.d. dar mai există ceva: extraordinara confiscare abilă, de o imensă ingeniozitate manipulativă a Frontului, a retoricii anticomuniste.
Este părerea mea şi am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni care au avut victime în închisorile anticomuniste, care sunt anticomunişti virulenţi şi care au fost pro-FSN, sută la sută, explicându-mi că Frontul este anticomunist şi arătându-mi-se chiar ziarul Azi, care, în ziua alegerilor, a anunţat că cine este anticomunist va vota Frontul; deci este o extraordinară operaţie de mistificare pentru că oamenii, marea majoritate, nu cred ceea ce tu şi cu mine şi încă un număr de intelectuali, de studenţi şi alţi oameni observă ceea ce este evident: că este vorba de un comunism în derivă. Neo-comunismul este un răspuns la eşecul comunismului, o tentativă de supravieţuire, este un fenomen – istoriceşte vorbind – patogen, este o expierienţă politică degenerativă, aşa cum se poate observa în Rusia lui Gorbaciov, chiar dacă acolo s-a operat cu ideile cele mai neo-bolşevice şi neo-leniniste din lume.
Problema este că, în condiţiile date, de loc şi de timp, în România lui iunie 1990 există un grup politic, care la ora actuală, nu mi se pare foarte clar, dar care deţine puterea şi nu este dispus să o cedeze sub nici o formă, care nu este dispus să accepte nici un fel de negociere şi nici un fel de tranzacţie la nivelul puterii. Puterea politică este, în opţiunea acestui grup, care-l implică şi pe preşedinte şi pe primul ministru; este simplu şi univoc: „puterea este a noastră, tot restul e negociabil”. Din acest punct de vedere probabil că una din marile datorii iluministe, dacă vrem, ale opoziţiei este că societatea civilă nu este mare lucru în afara iluminismului, este o tentativă de iluminare a conştiinţei naţionale, asta a fost şi în alte ţări şi asta trebuie să fie. Probabil că aşa se va ajunge, treptat, la adevărata identificare a adevăratei naturi a Frontului şi asupra a ceea ce va fi Frontul în viitor. Pe măsură ce lucrurile vor merge în această direcţie, nu am nici o îndoială, că se va produce fenomenul, pe care cu perspicacitate îl prevede dl. Brucan.
Dacă îl citez asta nu înseamnă că m-am brucanizat – este de altfel de preferat să ai de-a face cu un preopinent şi chiar cu un adversar politic; pe scena politică a României dânsul este un actor, iar eu sunt un analist şi tocmai asta ne dă posibilitatea unui dialog foarte interesant. Apreciez că dânsul chiar vine şi spune ceea ce gândeşte, adică nu are o agendă publică şi una privată, ceea ce este foarte important. În ceea ce priveşte alţi partizani ai politicii Frontului am credinţa că această strategie pe care o abordează nu va putea, pentru multă vreme, să contracareze nevroza anticomunistă. În cazul de faţă cred că poporul român este atât de traumatizat de comunism, încât în momentul când va distinge despre ce este vorba, lucrurile se vor clarifica. Am văzut ceea ce s-a întâmplat aseară în zona Pieţei Universităţii şi stau şi mă întreb cât timp va mai putea funcţiona „bau-bau-ul” minerilor.

Somoza nu a fost atât de corupt precum Ceauşescu
R.B.: Ştiu că una din principalele tale teme de studiu politologic este cea a ţărilor latino-americane. Am putea găsi oare anumite similitudini între evenimentele din acel spaţiu geografic şi cele din România?
V.T.: Da, desigur. O ţară pe care aş compar-o cu România este Nicaragua având în vedere o largă gamă de motive: ieşirea dintr-o dictatură turbată cu toate că Somoza se pare că nu a fost atât de corupt pe cât a fost Ceauşescu), forme de intimidare dintre cele mai abjecte, deci un fond care a dus la prăbuşirea dictaturii, lui Somoza, iar din străfundurile revoluţiei nicaraguane a ieşit la suprafaţă Frontul Sandinist care şi-a negat cu obstinaţie identitatea comunistă. Această negare a fost una din principalele piese de rezistenţă ale Frontului Sandinist, precum şi cele două partide comuniste aflate în opoziţie (poate prin asta le dăm o sugestie şi celor din conducerea FSN: să înfiinţeze vreo două partide comuniste ca să scape de acest stigmat al neo-comunismului).
De asemenea, ca şi Nicaragua, în România conducerea FSN ca şi conducerea FSLN a acceptat menţinerea unor forme periferiale şi în ultimă instanţă perpetuu ameninţată de opoziţie. În cazul Nicaraguei au contat extraordinar de mult presiunile internaţionale şi în special cele ale SUA, iar în cazul României cred că va fi vorba de o presiune conjugată care va veni şi din Est şi din Vest; pentru că nici Estul nici Vestul nu au interesul ca în inima Europei, pe drumul spre Casa Comună Europeană să se mai asiste la renaşterea unui experiment, în ultimă instanţă dictatorială, pentru că aşa cum a spus Şevarnadze „fascistă sau comunistă o dictatură rămâne o dictatură”. Or, prea multe elemente dictatoriale au ieşit la suprafaţă în ultima vreme în atitudinea şi în strategiile Frontului ca să nu se creeze sentimentul că actualii lideri ai FSN nu sunt neapărat nişte îndrăgostiţi de democraţie. Dar neîntorcându-se la Nicaragua, în pofida faptului că sandiniştii controlau tot: armată şi securitate, cu excepţia ziarului La Prensa (şi nu vă doresc să deveniţi contra-partea română a acestui ziar) iată că s-a ajuns la situaţia că votul popular a ilustrat refuzul acestui experiment neo-comunist. Nu am nici o îndoială că se va ajunge la acest lucru şi în România.
Este vorba de ceea ce se întâmplă în experienţa poloneză: „lungul drum al societăţii civile prin instituţii” ca să-l citez pe Adam Michnik; în primul rând pătrunderea şi transformarea unor instituţii, cum ar fi cele culturale şi educaţionale, în focare ale societăţii civile, precum şi legarea punţilor cu clasa muncitoare care este o verigă esenţială pentru că un grup social este mai uşor, la ora actuală, intimidabil de către demagogia populistă. Clasa muncitoare trăieşte deocamdată cu spectrul privatizării care va însemna şomaj, cu ideea nesiguranţei zilei de mâine şi toate celelalte elemente care aparţin, în ultimă instanţă, unei caduce şi deformate a ceea ce înseamnă economia de piaţă la sfârşitul secolului XX. Dar oamenii nu sunt educaţi în acest sens. Am aici revista Alternative, fostă Era socialistă, în care nu se specifică nimic despre eroii şi marea aventură a totalitarismului. Au apărut cărţi excepţionale pe tema totalitarismului, dar acestea nu sunt deloc în atenţia neo-ideologilor sau paleo-ideologilor (ca de exemplu în cazul dl. Radu Florian) deci nimic despre formele de detotalizare ale polisului neocomunist.

Bucureşti, 16 iunie 1990
Interviu realizat de Raluca Barac

(tehnoredactare: Teo Surcel)

Comments are closed.

%d bloggers like this: