Intelectualii publici si bazarul de vexatiuni

Intre multele reactii (unele de o jenanta agresivitate) la articolul meu despre “Intelectualii publici si puterea” (EvZ, 14 iulie 2010), exista si interventii remarcabile prin decenta, har stilistic si luciditate. Iata una dintre acestea, consistenta, incitanta si la obiect.  Mi se pare ca textul surprinde acel sindrom pe care l-am numit voluptatea ticalosiei.  Este vorba de malaxorul turpitudinii, mecanismul stigmatizant care reuseste sa coboare, sa bagatelizeze, sa minimalizeze, sa falsifice, sa urateasca si sa injoseasca (aproape) totul.  In ale sale Prelegeri de filosofia istoriei, Hegel relua afirmatia lui Goethe: “Pentru valet, nu exista erou”.  Se grabea sa adauge: “Si asta nu pentru ca eroul nu ar fi erou, ci pentru ca valetul este valet”.  Pentru lachei, nobletea spiritului este o vorba goala.  Devotament pentru un ideal, servirea binelui public, angajament dezinteresat?  A se slabi, stim noi…
Necrezand in nimic, ei isi proiecteaza propria nimicnicie cinica drept norma a universului. (VT)
 
14 iulie, 16:18. Vali

Într-adevăr, această delimitare tranşantă între grădinarii Spiritului şi profesioniştii Cetăţii n-ar trebui să existe. Nici un om de cultură nu poate fi acuzat de abdicare de la sublim sau de tăvăleală obscenă în organigramele Puterii dacă se decide pentru o formă sau alta de prestaţie politică. Şarmul, umorul, tactul, scrupulul critic, oratoria salubră – iată doar câteva calităţi salutare pe care intelectualul angajat le aduce în sfera deciziei publice. Poate însă cărturarul să-şi păstreze luminoasa diferenţă specifică, să rămână el însuşi într-un competitiv circ de jivine? Una e să recenzezi harnic, din lojă, viaţa politică autohtonă, alta e să aderi la exigenţele unui blazon, să te înşurubezi, responsabil, într-un partid, să participi la moşirea legilor sau la exerciţiul aplicării acestora.

Probabil că într-o democraţie coaptă, cu o reală tradiţie a solidarităţii civice şi a agonisticii electorale, poţi asuma, ca intelectual, profilul managerului public fără riscuri nevrozante, fără spectrul şifonărilor derizorii. La noi însă, a te muta din bibliotecă sau de la catedră în cutare jilţ public e o manevră profesională şi existenţială periculoasă. Chiar dacă rezişti, convingător, un sezon, surclasând şi veştejind, prin etichetă, prin abilitate retorică, prin argumentul competenţei verificate o mână de duelgii şmecheri, chiar dacă bifezi, surâzător, câteva realizări onorabile, adversarul se scutură de praf, reciclează dejecţii, îţi măsluieşte, sprinţar şi cinic, biografia, te spurcă agramat, te provoacă isteric, te asediază…

Iar poporul? Poporului îi place bazarul de vexaţiuni, polemica de tractir, combatantul scatofor. Şi după ce, seară de seară te prizează, exoftalmic, în felurite situaţii crâncene, încercând să-ţi recompui aura de odinioară, să te justifici, să-ţi aperi camarazii, să legitimezi antante reprobabile ş.a.m.d., poporul te potopeşte cu sudălmi, te ceartă, patriotard, pentru că livrezi Americii ponei lubrici, pentru că pui la zid comunismul, deşi atunci „tot omul avea o slujbă şi un venit”, pentru că umbli la pensii, te plimbi cu elicopterul şi consiliezi un tiran şugubăţ…. Reiau întrebarea: poate cărturarul nostru traversa un asemenea episod nebulos fără să resimtă acest angajament, la final, ca pe un blestem? Pot convieţui, în aceeaşi persoană, cineva care se ceartă, sub reflectoare, cu Ponta sau cu Boureanu şi un altul care, înainte de culcare, îl caută, epuizat, pe Lermontov?

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: