Hohotele de râs ale domnului Rogozanu, lecţia de ignoranţă sau despre cum se desfigurează istoria secolului XX

Aflu deunăzi că dl C. Rogozanu râde în hohote citind prefaţa mea la Omagiu Cataloniei de Orwell. Îmi dă şi lectii de istorie politică a secolului XX.  Mă acuza de pseudo-citare şi, de fapt, de mistificarea pozitiei lui Orwell. Există totuşi o consolare aici: dl Rogozanu a a ajuns în fine să citeasca Omagiu Cataloniei. Chiar daca destul de târziu pentru cineva care se prezinta drept critic al ideilor dreptei si promotor al celor de stânga.

I-a displacut teribil prefata mea. Mă aştept la alte mustruluieli cand va citi, daca va citi, ce-am scris despre 1984, tot ca prefata.  Banuiesc ca-i va sugera d-lui Silviu Lupescu sa scoata acele texte “daunatoare” din editiile urmatoare, tot asa cum se mira cu ceva timp in urma ca n-am eliminat in editia a II-a studiul introductiv de Dan Pavel la Reinventarea politicului (scris la editia I-a, in 1997, cred) pentru ca intre timp, nu-i aşa, Dan Pavel a facut şi a dres… Iată o proba ca dl Rogozanu ar putea lucra cu succes pentru un renăscut Minister al Adevarului (se numea candva Directia Presei si Tipariturilor, i.e., cenzura).  Mă (şi ne) învaţă ce a fost POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), ba chiar si ce-a fost Razboiul Civil din Spania. Mai demult imi reprosa ca n-am crescut langa lunca Siretului (ma rog, o imputare nu tocmai marxista…)

Perfect adevarat, imi fac aici mea culpa, dar am crescut intr-o familie pentru care amintirea Razboiul Civil spaniol era cat se poate de vie si dureroasa. Tatal meu si-a pierdut bratul drept in batalia de pe raul Ebro, in 1938. Avea 25 de ani, franchistii au tras cu gloante dum dum (interzise prin conventii internationale), a fost ranit şi exista riscul sa sara in aer. Bratul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fara anestezie.

Mama, studenta la medicina in anul III, era infirmiera la Spitalul International unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai carei parinti au murit in timpul bombaradarii Londrei de catre nazisti), avea sa fie ulterior adoptata de Noel Field, personaj enigmatic implicat in marile procese din anii 50.  Sub numele Erika Wallach, avea sa scrie ea insasi o carte cutremuratoare despre propria experienta carcerala in RDG.  Mama mea a fost apropiata de Erika si a sperat sa o revada vreodata in viata. Nu s-a intamplat.  Marea jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika cu care a stat de vorba pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika si despre războiul din Spania la Budapesta, in martie 1999, cand a venit la conferinta “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and their Aftermath” (organizată la CEU împreuna cu Sorin Antohi).  În acest ciudat veac douazeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…

Ca mare mutilat de razboi, tatal meu a facut parte, impreuna cu mama, din grupul care a ajuns in URSS in septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrangerea taberei republicane si perioada petrecuta la Gurs în lagarul de refugiati din Franta (despre acele lagare si acei refugiati de nimeni doriti, “scum of the Earth” , a scris Koestler; intr-un asemenea lagar marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea sa devina Darkness at Noon).  Pe acelasi vapor se aflau unii membri guvernului republican, intre care Juan Comorera (altii plecasera spre Mexic).  La Leningrad, pe demnitarii Republicii invinse ii asteptau Dimitrov si conducerea Internationalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin).  Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Stefanov, care, desi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatalui meu un pachet de tigari. In anii razboiului, ai mei s-au imprietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova cand a murit (s-a sinucis?) Jose Diaz, secretarul general al PC Spaniol in anii Razboiului Civil. Mendezona a participat, din cate tin minte, la inmormantarea tatalui meu. Am fost eu insumi coleg de clasa si apropiat prieten la inceputul anilo 60 cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important in ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (asa ii spuneam noi) venise din Franta, cred ca in 1961, cand generalul de Gaulle decisese expulzarea militantilor comunisti spanioli. Mama sa era pictorita, un frate, Carlos, avea sa studieze regia de film la Moscova.  Locuiau intr-un apartament din blocul in care se afla reprezentata firmei aeriene Sabena.  Au revenit in Franta dupa 1966. L-am mai revazut o singura data pe Alex, cred ca in 1970, era intr-o scurta vizita in la Bucuresti. In anii 70 am citit, gratie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusa in romaneste “numai pentru uz intern” cum se spunea in acea vreme.  Circula clandestin, o citeau cei cativa aficionados ai literaturii deziluziei si desteptarii.  Ultima carte pe care o citea mama mea in momentul cand s-a stins din viata era L’ecriture et la vie de Semprun.  Vorbeste acolo despre Buchenwald si despre felul cum rememora, ca exercitiu de supravietuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxista a tanarului Lukacs. O carte fara de care nu poti pricepe nimic din aventura intelectuala a veacului al XX-lea (Zizek o considera una din cartile sale de capatai, iata poate o ratiune pentru admiratorii sa o citeasca).

Fac toate aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Daca dl Rogozanu ar vrea sa stie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadistii, de pilda), el ar s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (aparute anul trecut la Editura Vitruviu). Dr Iancu a fost voluntar in Brigazile Internationale, apoi medic in China, in armata lui Mao. În acest fel, preopinentul nostru şi-ar modera apetitul persiflant. Il asigur ca de-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerande teme cu Agnes Heller si Ferenc Feher, cu G. M. Tamas, cu Adam Michnik, cu Laszlo Rajk Jr.  L-as indemna pe dl Rogozanu sa citeasca volumul de documente despre rolul sovieticilor in Razboiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh si publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Razboiului Civil este in inima demersului zizekian de recuperare a “cauzelor pierdute”. Nu intamplator se fac referinte la cantecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre….).

Copil fiind, plangeam ascultand un cantec faimos despre batalia din Valea Jarama.  Ori ascultandu-i pe Ernst Busch, Paul Robeson si pe Pete Seeger cantand despre los quatro generales.  Trecura ani, am trecut si eu dincolo de imaginile inghetat-manicheiste care demonizau dreapta si inocentau stanga (ori viceversa). Stiu ca aceste randuri ii pot irita pe multi. Mitul Razboiului Civil spaniol este de o tenacitate unica.  Eram la Potsdam in 2005, la o conferinta despre fascism si comunism. Intre participanti, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi intamplat in ceea ce el a numit, corect, cred eu, the age of extremes, Razboiul Civil din Spania ramane ca un punct imaculat, un taram neprihanit, cauza republicana fiind si astazi cea absolut dreapta.  Nici o indoiala, nici o rezerva. L-a sustinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf.  A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

A fost vorba de folclorul romantic al unei stangi in care iluziile naive s-au intalnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinisti si cu cruzimea maniacala a franchistilor. O confruntare pe viata si pe moarte in care ambele tabere au recurs la violenta extrema. In care niciuna nu putea invoca dreptatea absoluta. In care una din tabere il invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealalta isi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicata cu mitul fraternitatii internationaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune in care au fost aruncate cadavrele a mii de barbati, femei si copii ucisi de fortele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, inca in viata acum, cand scriu aceste randuri, dand interviuri si tinand prelegeri la ai sai 95 de ani,  era responsabil cu “ordinea” la Madrid in acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici si ucisi preoti si calugarite, de cealaltă parte, atasata simbolurilor autoritatii si ale unei ordini cazone, era bombardata Guernica si era asasinat Federico Garcia Lorca.  Simplu spus, si aici Orwell ne ajuta enorm, nu exista un singur adevar despre Razboiul Civil din Spania.  Nici azi nu stim exact numarul victimelor (de ambele parti).  Vindecarea ranilor este departe de a se fi incheiat.  Ramane insa un fapt de necontestat ca stanga libertara a fost o tinta principala pentru actiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin condusi pe linia NKVD de catre Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor impotriva celor banuiti ca sunt inamici “in chip obiectiv”  (Orlov avea sa “defecteze” la timp, constient ca risca sa fie lichidat de catre un comando de tipul celor pe care el insusi le organizase la Barcelona).   “Inamic obiectiv”–iata aplicarea “originala” de catre Stalin a unei dialectici “vrajite si intoarse pe dos” (Marx).  Se punea in practica “democratia de tip nou” teoretizata de Togliatti, unul dintre corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea in epoca).  Sa nu uitam ca Razboiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbarii climatului de isterie din URSS si din miscarea comunista internationala din anii Marii Terori (“Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort tarziu si fara efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova).   Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienta uluitoare, pe baza caruia nimic din ce poruncea ori facea Stalin nu putea fi pus sub semnul intrebarii spre “a nu aduce apa la moara” lui Hitler si Mussolini.  Au fost anii in care Ratiunea s-a aflat sub atac, atat dinspre extrema dreapta cat si dinspre cea stanga.

Am auzit prima oara vorbindu-se despre Mihail Koltsov (jurnalistul favorit al lui Stalin, avea sa fie rechemat din Spania in 1938, arestat, condamnat si executat ca “spion terorist” in 1940 sau 1942)  si Andre Marty (comisarul suprem al l Brigazilor Internationale, exclus din PCF ca “agent provocator” in 1952) cand aveam 10 ani (ambii sunt personaje in Pentru cine bat clopotele). Venise atunci in vizita in Romania Renato Bertolini, presedintele Federatiei Internationale a Rezistentilor (FIR), a carei filiala din Romania s-a numit FIAP (dupa numele francez, Federation Internationale des Anciens Politiques).  De aici si cuvantul  fiapist, cu multiplele sale conotatii din epoca (iata inca un termen care n-ar trebui sa lipseasca dintr-o enciclopedia a comunismului romanesc).  Mama mea il ingrijise pe Bertolini  in Spania, la spitalul din Barcelona (era dupa lichidarea POUM). I se spunea Sarpi, al sau nom de guerre. Nu puteam sti, nu stiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi de fapt.  A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandanul Carlos al detasamentului de soc comunist, El quinto regimiento, cu ai sai ofiteri transformati in legende, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct insarcinat, impreuna cu stalinistul maghiar Erno Gero (dupa razboi, mana dreapta a lui Matyas Rakosi), sa-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (dupa ce fusese direct implicat, in 1929, se pare ca impreuna cu iubita sa, fotografa italiana Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar si  Diego Rivera, in asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat in Mexic si suspectat de trotkism).  Despre perechea Vidali-Tina Modotti iata ce scrie Claudio Albertani intr-un articol publicat in 2005 de Fundatia Andreu Nin:  “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.”  Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem:  “Hacer el presente implica corregir el pasado”.
Vidali era unul dintre apropiatii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigazilor Internationale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmasul acestuia in fruntea Partidului Comunist Italian.  Ajuns in Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (impreuna cu militantii stalinisi ajunsi si ei acolo, Juan Comorera si Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor impotriva lui Trotki care au culminat in august 1940 cu asasinarea intemeietorului Armatei Rosii de catre agentul sovietic, tanarul comunist spaniol inflitrat in cercurile trotkiste, Ramon Mercader (amintesc aici romanul lui Semprun, La deuxieme mort de Ramon Marcader).  Tina Modotti a murit in 1942, in Mexic, suferind un infarct intr-un taxi, dar multi banuiesc ca a fost vorba de o moarte suspecta, de fapt de o crima a NKVD-ului (prea stia multe si se pare ca incepuse sa nutreasca indoieli). In 1995, Muzeul de Arta din Philadelphia a organizat o expozitie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de Madonna (o mare admiratoare).

Am citit apoi pe nerasuflate memoriile (nu intotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum stia stanga post-stalinista sa se agate de minciuni, ori de jumatati de adevar, dar si pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelstam, Ahmatova si Tvetaieva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Razboiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broue, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografica este, acum, fara sfarsit (ar tebui adaugate zeci, poate sute de lucrari in spaniola). I-am citit pe Hemingway si pe Malraux. I-am citit pe apostatii comunisti Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudin si Jorge Semprun. Mi-am apropiat şi cărţile supravietuitorului POUM, Julian Gorkin.  L-am parcurs pe Manuel Vasquez Montalban (La Pasionaria y los siete enanitos), il citez in Stalinism pentru eternitate (cartea i-am daruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrarii mele despre comunismul romanesc, cu care am stat de vorba multe ore despre ceea ce povestesc aici).  Am incercat sa inteleg cat a fost revolutie si cat contrarevolutie in acel fratricid national.

Georges Bernanos intelesese ca fiecare tabara avea adevarul ei, ca aceste adevaruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi in partea opusa. A scris Les Grands Cimetieres sous la lune, o carte pe care tanarul Camus o comenta astfel in Alger républicain:

“Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu in acel imbroglio istoric total. Inrolata de partea republicana (loialista, cum se spunea in epoca), Simone Weil citeste cartea lui Bernanos si ii scrie acestuia:

“On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.

Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rinduri, lasand memoria sa-si urmeze cursul, ma uit la o fotografie in care parintii mei se afla langa Dolores Ibarruri, atunci cand cea care i se spunea la Pasionaria a implinit 80 de ani.  Sunt in acea poza, impreuna cu ai mei, Valter Roman si Mihail Florescu. Dupa 1949, cand voluntarii din Spania au devenit suspecti (schisma iugoslava, procesul Rajk), au trecut cu totii prin infioratoare anchete de partid.  Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar si parintii mei puteau spune, impreuna cu Unamuno, Me duele España…

Il indemn pe dl Rogozanu sa citeasca orice biografie a lui Orwell spre a afla ca in acel  microcosm din Catalonia, in laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona in care au fost ucisi criticii de la stanga ai cominternismului,  a descoperit Orwell natura totalitara a sovietismului. La fel si Koestler (mai ales biografia acestuia datorata lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist si antifascist. Acest lucru nu-l poate nega nici un intelectual de buna credinta.  A criticat ipocriziile vremii lui si a avut un dispret total pentru complicii totalitarismului.  Cat priveste faptul ca am o pasiune pentru Kolakowski, nu vad nimic grav sau agravant în asta. La fel, se pare, are si dl Rogozanu o pasiune pentru G. M. Tamas. Fiecare cu pasiunea sa formativă.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise “la rece”, mai ales atunci când am incercat sa inteleg in ce miraj, in ce paienjenis al iluziilor si intrigilor fusesera prinsi parintii mei si, de fapt, o intreaga generatie (la dreapta si la stanga).  Cine a citit Ghilotina de scrum poate isi aminteste finalul, acea scrisoare catre Julien (personaj real, el insusi fost voluntar in Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decat altii), dar, cum observa Monica Lovinescu, si catre tatal meu, pe care am intitulat-o “Despre frenezia supunerii”.

Dl Rogozanu are dreptul sa conteste tot ceea ce scriu. Dar s-ar cuveni s-o facă informat, nu pe baza de puseuri emotionale. Incultura sa istorica este vasta, suficienta judecatilor nu mai putin.

Sa mai spun doar ca in aceste zile recitesc romanul lui Petru Dumitriu Ne intalnim  la judecata de apoi.  Mi-am amintit de acel pamflet al lui Petru Dumitriu in care autorul Cronicii de familie ii dadea lui Eugen Barbu un sfat pe care din pacate acesta nu l-a urmat: Caliban, du-te la scoala!

PS: Despre Razboiul Civil din Spania am scris  in 2007 un intreg serial in EvZ.  Cand voi gasi ragazul, le voi publica intr-un volum separat, cu necesarele adaugiri si aduceri la zi, mai ales ca subiectul ramane de ardent interes.  Iata  linkul la primul articol:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-labirintul-razboiului-civil-din-spania-i-440029.html

Constat ca dl Rogozanu raspunde articolului postat mai sus. Lasand orice ironie de-o parte– subiectul chiar nu se preteaza — ma bucur ca domnia sa a decis sa citeasca macar unele din titlurile la care fac referinta. Il incredintez ca nu va regreta acest lucru. (29 iulie 2010)

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/momentul-pentru-un-partid-nou-nout-si-autorevizuirile-dlui-tismaneanu-49391.html