De profundis: Disidenti, abdicari, infrangeri

In 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de Apelul catre Europa, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”.  Este un text exemplar al disidentei romanesti, atata si asa cum a fost aceasta.  Un document tasnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, in care coborase Romania, inrobita, injosita, parca impietrita de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanica dintre Ramses si Caligula.   Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elita, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”

Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabila unei asumari/cunoasteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenta, fiecare actiune de opozitie isi are propria istorie, cu atatea meandre si ramificatii ce trebuie explorate respectand nuantele si neignoarand detaliile simptomatice.  Nu putem sterge diferentele dintre fractionismul intrapartinic si disidenta veritabila.  L-am abordat in acest sens pe Viorel Padina, propunandu-i sa ofere o analiza proprie, pe linia textului din 1980, imbogatita de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum:

 De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă?  De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de  ce nu s-a solidarizat inteligentsia cu ele (Valea Jiului, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR?  Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?

Iata mai jos un extrem de incitant prolog, superb ilustrat de inegalabilul Devis Grebu, la o poveste care spune multe despre tragedia acelor intelectuali romani care au refuzat sa pactizeze cu dictatura Raului.  Este vorba de izolare, de solitudine, de marginalizare, dar si de prigoana in sensul cel mai real al cuvantului.  Mai trebuie spus ca Viorel Padina nu a avut de partea sa nicio grupare literara, s-a gasit prins intr-o lupta in care, daca existau, aliatii nu se faceau nicicum auziti.  A avut parte in schimb de delatiuni, de tradari.  In Romania, din nefericire, notiunea de solidaritate a fost abandonata inainte de a fi practicata.  A existat efortul de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), dar nu a trecut de faza sa incipienta, a fost distrus inainte de a deveni o miscare nationala.  In 1977, nici Miscarea Goma, nici revolta anticomunista a minerilor din Valea Jiului nu au dus la forme organizate si consecvente de solidaritate precum KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia.  In acei ani, desi existau voci critice in Uniunea Scriitorilor (si ele merita respect), nu s-a formulat un memorandum catre dictator in care sa se  spuna ceea ce spuneau semnatarii Memoriului catre Ion Antonescu in primavara anului 1944.  Societatea civila era aneantizata prin atomizare, supravietuia in nise, in cercuri cu preocupari aparent ezoterice, in minuscule enclave mereu amenintate.  Dar au existat si vocile refuzului.  Nu multe, dar reale.  Atunci cand unii vor sa creeze impresia ca toata lumea a colaborat, ca nu exista cale de a nu abdica din punct de vedere moral, ca era un fel de fatalitate sa accepti colaborarea cu Securitatea, este bine sa citim cu atentie reflectiile acestui minunat poet, jurnalist si moralist care este Viorel Padina. Surazand melancolic, el ne aminteste ca in fiecare infrangere se ascunde promisiunea unei victorii.

http://viorelpadina.wordpress.com/2010/08/31/prolog-la-povestea-lui-ave-integral/

Stalinism, nazism si genocid

Au fost unele voci care, cand a fost publicat Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste  (mai intai pe site-ul www.presidency.ro, apoi, ca volum editat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si de mine, la editura Humanitas, 2007) ne-au reprosat, autorilor acelui document asumat de toti membrii Comisiei, utilizarea termenului de genocid pentru crimele in masa comise de acel regim. Ni s-au adus argumente juridice, istorice, semantice si filologice, am fost acuzati ca nu stim despre ce vorbim. Ni s-a sugerat sa renuntam la acest concept in cazul crimelor politice in masa inspirate de precepte ideologice si sa utilizam termeni alternativi precum democid ori politicid. Controversa pe acest subiect nu este doar una romaneasca.  Discutii similare s-au purtat si se poarta in Polonia,  in republicile baltice , in Cehia, Slovacia, Ungaria, Croatia, Ucraina etc.  Iata ca istoricul Norman Naimark, distinsul profesor de la Universitatea Stanford, publica acum o carte cu titlul Stalin’s Genocides, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2010.

Nu vreau sa folosesc argumentul autoritatii. Cartea trebuie citita si analizata temeinic. Poti fi de acord sau nu cu profesorul Naimark, dar nu cred ca se poate nega competenta sa in domeniu.  Titlurile capitolelor sunt: The Problem of Genocide; The Making of a Genocidaire; Dekulakisation; The Holodomor; Removing Nations; The Great Terror; The Crimes of Stalin and Hitler.  Voi recenza cartea pentru o cunoscuta revista americana.  Oricum, voi reveni la acest subiect pe blog in saptamanile viitoare, mai ales ca tin in semestrul de toamna un seminar doctoral despre radicalism ideologic si violenta politica in care discutam, intre altele, cartea lui Robert Gellately despre Lenin, Stalin si Hitler, The Age of Social Catastrophe.

Sa citez aici concluzia lucrarii lui Norman Naimark:

Stalin’s culpability for mass murder is not unlike that of Hitler’s. Without Stalin it is hard to imagine the genocidal actions of the 1930s, just as without Hitler the Holocaust is historically unimaginable. This does not mean that violence was not built in the Soviet system, or that anti-Semitic attacks would not have succeeded if–in a wishful counterfactual–Hitler had died in 1936.  For a number of reasons, the Holocaust should be thought as the worst case of genocide in the modern era.  Nevertheless, the points of comparison between Stalin and Hitler, Nazism and Stalinism, are too many to ignore. Both were dictators who killed vast numbers of people on the European continent.  Both chewed up the lives of human beings in the name of a transformative vision of Utopia.  Both destroyed their countries and societies, as wellas vast numbers of people inside and outside their states.  Both–in the end–were genocidaires. (p. 137)

Iata ce scriu despre cartea profesorului Naimark doi cunoscuti istorici:

“Stalin’s Genocides is a magisterial and admirably lucid analysis of the Stalinist terrors that is both totally accessible and finely nuanced in its scholarship–Naimark’s superb work assigns the criminality to Stalin’s own bizarre personality as well as the repressive Soviet system.”–Simon Sebag Montefiore, author of Young Stalin and Stalin: The Court of the Red Tsar

“This book is simply outstanding. Naimark takes the most significant aspect of Stalin’s rule–mass terror–and shows how it was applied under Stalin’s direct inspiration and, often, his close supervision. It is proof of Naimark’s mastery of the subject and superb writing skills that he can provide sharp, gripping sketches of such monumental issues in Soviet history.”–Jan T. Gross, author of Neighbors: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne, Poland

PS Primesc din partea istoricului Adrian Cioflanca urmatorul mesaj legat de aceasta postare:

“In ce ma priveste, nu am nici o indoiala ca intre stalinism si nazism a existat o potentare reciproca si ca cele doua totalitarisme s-au influentat reciproc, inclusiv in ceea ce priveste “metodologia” criminala. Si am impresia ca deocamdata inca nu a fost scrisa cartea fundamentala in domeniu, care sa inregistreze sistematic influentele reciproce. Adun bibliografie pe acest subiect, dar sint inca multe lucruri neclare, nelamurite, neacoperite.

In ceea ce priveste utilizarea termenului genocid, aici ramin la rezervele pe care deja le cunosti. Astept sa vad aplicatia lui Naimark pe cazul stalinist, dar oricum ar sta lucrurile nu trebuie sa pierdem din vedere ca, si acum spun un truism, Romania nu este Uniunea Sovietica. Stiu ca tentatia spre termenul “genocid” vine din faptul ca acesta pare a denota crima cea mai grava intr-o ierarhie a crimelor politice. Insa eu ma feresc de el in cazul comunist, si mai ales al comunismului romanesc, pentru ca desemneaza altceva, nu pentru ca crimele comuniste nu ar fi indeajuns de grave. In anii scursi de la razboi termenul genocid a ajuns sa denote, in limbajul academic si in cel al legislatiei internationale, un anume tip de crima, cu anumite tinte (nationala, etnica, rasiala si religioasa), cele fixate in Conventia ONU (evident ca stiu care este istoria ei, dar ea a ajuns sa fie un fapt in forma in care a fost adoptata). Cum bine stii, cuvintele sint purtatoare de memorie a uzajului (scoala de la Oxford) si, mai ales cind vorbim despre concepte academice, ele nu pot fi resemantizate peste noapte. Desigur, nu trebuie sa ne lipseasca curajul, dar nici nu putem ignora citeva straturi arheologice de gindire academica in domeniu. In plus, inca o data, Romania nu este Uniunea Sovietica, asa ca nu putem gasi la noi suport documentar pentru a demonstra o politica criminala de proportiile celei din URSS, diversa, sistematica in multe privinte, cu impact incomparabil mai mare. Romania comunista este un subprodus al Uniunii Sovietice, dar metodologic vorbind, cazul romanesc trebuie tratat in autonomia sa, pentru a vedea ce seamana si ce nu cu “modelul”.”

 

 

Despre nobletea sufletului: Nicholas G. Andrews RIP

Primesc de la Greg Andrews trista veste a stingerii din viata a celui care a fost Nicholas G. Andrews, diplomat, istoric, prieten si, pentru cei care l-am cunoscut si iubit, un model uman. Nick si sotia sa Dana (nascuta Romalo) au fost ani de zile familia noastra din Washington.

I-am cunoscut in 1988 gratie lui Mihai Botez (acesta lucrase candva impreuna cu fratele Danei la Bucuresti, inginerul si cercetatorul Dan Romalo, casatorit cu cunoscuta lingvista Valeria Gutu-Romalo, membra de onoare a Academiei Romane), ne-am apropiat si am devenit prieteni pe viata. Romania era un subiect permanent in discutiile noastre.  La ei in casa ne-am intalnit intr-o seara de neuitat, Mary, Mircea Mihaies si cu mine cu profesorul Ghita Ionescu, unul dintre cei mai dragi prieteni ai lor. Mircea a facut, tin minte, un interviu care a aparut in Orizont. Cand venea la Washington, profesorul Ghita Ionescu locuia la ei, in suburbia washingtoniana Chevy Chase.  Pe unul din pereti era o pictura de la mijlocul secolului al XIX-lea, portretul unui barbat care semana extraordinar cu fiul lor Greg.  Era o panza reconditionata, intrase candva in ea un glonte.  Era portretul unuia dintre strabunicii Danei, participant la Revolutia de la 1848.

Cand mergeam la ei intram intr-o oaza de civilitate intr-adevar aristocratica, in sensul cel mai pur al cuvantului.  Le repugna orice trivialitate, orice urma de xenofobie, detestau meschinariile, invidiile, intrigile.  Urmareau situatia din tara in special prin revista 22 la care erau, sunt abonati.  De-a lungul acestor ultimi ani, mi-am propus sa nu le povestesc cu ce mizerie umana mi-a fost dat sa ma confrunt. Au aflat din alte parti, au fost mereu solidari, mi-au aratat ce inseamna intr-adevar prietenia.   Tot astfel cum i-au dovedit o indefectibila prietenie lui Gail Kligman, profesoara de sociologie de la UCLA.  Nick citea scrierile noastre, uneori in manuscris, ne oferea sugestii si remarci critice.

De cate ori m-am intalnit cu chipul deprimant al resentimentului am gasit o consolare in faptul ca exista oameni ca Nick si Dana Andrews.  Am vorbit adeseori despre prietenii lor din exilul romanesc intre care regretatul Constantin Visoianu. Pastrau legaturi intense cu Polonia, imi amintesc de cateva seri petrecute la ei cu jurnalisti de la Gazeta Wyborcza.

Nick Andrews a fost deputy chief-of-mission, de fapt ambasador interimar,  in Polonia in momentul Legii Martiale (decembrie 1981) , a scris o carte ce va dainui despre acea perioada tragica. Pana cand starea precara a sanatatii i-a interzis-o, a fost mereu prezent la conventiile AAASS (American Association for the Advancement of Slavic Studies).  Era intruchiparea ideii de moderatie si fermitate.  L-am revazut in februarie anul acesta cand i-am vizitat, pe Dana si pe el, impreuna cu Gail Kligman, in locuinta lor de langa Los Angeles. Era fragil, se lupta cu suferinta de a nu mai fi stapan pe miscarile sale asa cum fusese o viata intreaga. Memoria ii functiona perfect, era de o scaparatoare luciditate.  Am vorbit de-a lungul anilor pe larg despre ce a insemnat comunismul si cum poate fi confruntat trecutul totalitar. Sfaturile sale, intotdeauna oneste, competente si directe, au contat enorm in formarea propriei mele conceptii despre acest subiect.  Am discutat cu el multe lucruri legate de politica Statelor Unite in raport cu Europa de Est in general, cu Romania in particular.  Iata mai jos biografia lui Nick asa cum mi-a trimis-o fiul sau Greg. Au ramas sa-i planga plecarea dintre noi sotia sa Dana, fiica lor Suzanna, Greg si fratele sau Ben.

Rascrucile insangerate, Orwell si noaptea totalitara

Iata mai jos cateva fragmente din prefata pe care am scris-o la editia romaneasca a romanului lui George Orwell O mie noua sute optzeci si patru (traducere de Mihnea Gafita, ed. Polirom, 2002).   Cred ca gasim in opera lui Orwell argumente greu de ocolit atunci cand vrem sa analizam acele bloody crossroads despre care scria candva Lionel Trilling, deci rascrucile insangerate unde se intalnesc literatura si politica. Eticul nu se confunda cu esteticul, nu mai este nevoie sa o spun. Tocmai impotriva reductiei esteticului la valori morale codificate prin aspiratii, pasiuni si pulsiuni colective s-a pronuntat E. Lovinescu.  Dar lucrurile se complica atunci cand vorbim despre cultura sub totalitarism.  Cand Susan Sontag scrie prefata unui roman anti-stalinist de Victor Serge (unul dintre ultimele ei texte aparut cu putin inaintea mortii) ea face deopotriva o alegere morala si una estetica.  Oricat de inteligent ar fi fost Ilya Ehrenburg, spre a lua un caz celebru, oricat de captivant scrisul sau, romanele sale de dupa Julio Jurenito au capotat fara exceptie.  Nimeni nu mai citeste azi Si a fost ziua a doua ori Caderea Parisului.  Chiar nuvela Dezghetul din 1953, publicata si aclamata imediat dupa moartea lui Stalin, este pomenita azi pentru titlul ei devenit numele unei schimbari colosale, nu pentru continutul sau de un schematism pustiitor.  Evident, altfel stau lucrurile cu Solohov, dar si acolo se poate vorbi de autodistrugerea unui scriitor prin pactizarea cu Ministerul Adevarului.  Distanta de la Pe Donul linistit la Pamant destelenit este de ani-lumina.

Eugen Barbu a pornit ca un spirit rebel intr-o viata literara inghetata, strict supravegheata si infricosata.  A fost urgent pus la punct de pontifii realismului socialist, a incercat un timp sa le tina piept.  Apoi a scris Soseaua Nordului si alte carti de acelasi jos calibru.  A terminat ca un propagandist al infamiei, un jandarm al literelor, spre a relua formula Monicai Lovinescu (ceea ce nu anuleaza valoarea, recunoscuta chiar de unii adversari ai scriitorului, a unor pagini din Principele).

Marele roman al revolutiilor ruse din februarie si octombrie 1917 nu l-a scris nici Solohov, nici Paustovski, nici Konstantin Fedin, nici Leonid Leonov. L-a scris clandestin Boris Pasternak si a platit prin persecutii, insulte abominabile si o moarte prea timpurie pentru acest lucru. L-a scris apoi, in exilul sau din Vermont si dupa revenirea in Rusia, Aleksandr Soljenitin.  Scriu aceste randuri si-mi amintesc de poemul lui Pasternak, in traducerea lui Marin Sorescu: “O, de stiam de la-nceput/Ca versul scris cu sange-omoara…”  Pentru ca autorul lui Doctor Jivago stia ca a te opune dictaturii insemna sa te dedai la “ispravi cu-n dedesubt primejdios”.   (27 august 2010)

Cearceaful alb si baia de sange: Noi probe despre tortionarul Enoiu

Cazul bestialului anchetator securist Gheorghe Enoiu nu poate, nu trebuie si nu va fi inmormantat. Marturiile despre rolul sau direct in torturarea celor ajunsi pe mainile sale sunt cutremuratoare.  Desfasurata sub patronajul lui Pantiusa Bodnarenko zis Gheorghe Pintilie, Nikolski, Mazuru, Draghici si adjunctii acestuia, Vasile Negrea si Tanase Evghenie, cariera sa a coincis cu cele mai ingrozitoare actiuni ale Securitatii.  Ea demonstreaza cat se poate de limpede ca n-au existat doua Securitati: una “cominternista”, “moscovita”, “neromaneasca” si alta “patriotica” si “nationala”.   Un Nicolae Doicaru a fost in perioada Canalului Mortii seful regiunii de securitate Constanta.  Apoi a  fost adus la Bucuresti, mai intai ca adjunct, apoi ca sef al Directiei de Informatii Externe. Ofiterii de varf ai anilor 70 si 80 isi incepusera ascensiunea in anii 50 .  Ca atatia dintre colegii sai de crime, Enoiu a trecut prin scolile speciale din URSS.  Dar s-a considerat, mai presus de orice, un activist al partidului trimis sa lucreze in Securitate.  Pentru el, ca si pentru Emil Macri, Aristotel Stamatoiu, Nicolae Plesita, Aron Bordea, Gh. Danescu, Iulian Vlad etc, ordinele partidului erau sacre, trebuiau indeplinite fara murmur si fara ezitare.  Cele doua institutii, partidul (cu a sa Sectie administrativ-politica) si Securitatea, erau ingemanate, istoriile lor se intrepatrund si adesea se suprapun.  Inainte de a fi seful Securitatii ca Ministru de Interne, deci pana in 1952, Alexandru Draghici a condus organizatia Bucuresti a PMR.

Cand batea in anii 50, cand, mai ales dupa 1956, tortura studentii si intelectualii acuzati de “crime impotriva oranduirii democrat-populare”, Enoiu se acoperea cu un cearceaf alb, un halat improvizat, spre a nu se pata cu sange.  Indiferent cat timp s-a scurs de la comiterea faradalegilor, aceste crime trebuie judecate.

Asa s-a intamplat in Franta cu Maurice Papon, asa se intampla in Germania, in Chile, in alte societati democratice.  La doua decenii de la prabusirea oficiala a dictaturii comuniste niciunul dintre tortionarii Securitatii nu a platit pentru crimele sale.  Generalul securist Nicolae Plesita a murit intr-un sanatoriu, beneficiind de o pensie uriasa. Interviurile sale de dupa decembrie 1989 au dovedit un tupeu fara margini si un dispret la fel de netrmurit pentru victimele sale.  Chiar sub regimul comunist, din ratiuni ce pot fi discutate separat, un anchetator sinistru precum Misu Dulgheru a fost degradat si scurta vreme arestat.  Numele acestor monstri sunt cunoscute, justitia democratica trebuie sa actioneze neintarziat.  Procesul lui Gheorghe Enoiu se poate transforma in  cel al Securitatii, institutia care a terorizat Romania vreme de peste patru decenii.  Tanara generatie nu a trait acele orori, este asadar important ca amintirea sa nu dispara, sa fie transmisa prin cuvinte, imagini, marturii:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie noi informaţii, probate documentar, privind activitatea represivă a ofiţerului de Securitate Gheorghe Enoiu, pe numele căruia Institutul (pe atunci IICCR) a formulat în 2007 o plângere penală. IICCMER solicită cercetarea şi judecarea acestuia, ca un semn că statul de drept îşi face datoria faţă de cetăţenii săi şi îşi arată respectul faţă de victimele regimului totalitar comunist.  In luna iunie IICCMER a organizat o dezbatere publica legata de cazul acestui ofiter de securitate, unul dintre cei mai crunti anchetatori ai politiei politice comuniste.  Aducerea lui Gh. Enoiu in fata justitiei ar reprezenta o reparatie morala pentru victimele sale, un gest care sa demonstreze ca Romania democratica repudiaza fara urma de ambiguitate trecutul totalitar, ilegitim si criminal.  Am scris despre Enoiu acum cativa ani. L-am amintit mereu in interventiile mele publice impotriva unei uitari nedemne si jignitoare.  L-am vazut in iunie 2008 in Parcul Herastrau, l-am privit in ochi, s-a uitat lung la mine.  Il vazusem in filmul lui Alexandru Solomon despre Marele jaf comunist. Banuiesc ca ma stia din aparitii publice, mai ales cele legate de condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006 si de Raportul Final.

Despe indivizi precum Enoiu, ca si despre ofiterii Gestapoului ori ai NKVD-ului, ca si despre Gulag si Holocaust, nu se poate scrie la modul rece, fara revolta, fara compasiune pentru victime. Este ceea ce sustinea Hannah Arendt in 1953, raspunzand unei recenzii scrisa de Eric Voegelin, marele filosof politic, refugiat si el din Germania nazista, la cartea ei despre Originile totalitarismului: “M-am despartit in chip constient de traditia sine ira et studio a carei semnificatie majora(greatness) o cunosteam bine, iar pentru mine aceasta a fost o necesitate metodologica intim legata de subiectul pe care il analizam.  A scrie despre lagarele de concentrare sine ira et studio nu inseamna sa fii ‘obiectiv’, ci sa le aprobi. … Cand am utilizat imaginea Iadului nu am facut-o alegoric, ci in chip literal”.  (v. Hannah Arendt, Essays in Understanding. 1930-1954, Harcourt Brace & Company, 1994, pp. 403-404). In acelasi sens, atunci cand, inspirat de Kolakowski, analizez rolul Diavolului in istorie,  nu vorbesc despre o abstractiune metaforica, ci ma raportez, asemeni marelui filosof polonez, la prezenta cat se poate de palpabila a principiului Raului, deci a Diavolului, in experientele totalitare.

O privire de animal de prada, dura, crancena, spintecatoare.  Nu stiu daca mai traieste un Vasile Gheorghe, alt tortionar securist. Dar Enoiu este in viata, poate fi tras la raspundere pentru ceea ca a faptuit.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-moartea-se-numeste-enoiu-456961.html

Crimele contra umanitatii, in virtutea legislatiei  internationale la care a aderat si Romania, sunt imprescriptible.  Puteti citi detalii aici:

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/presa/comunicate/noi_informatii_gheorghe_enoiu/

“Condamnaţi la fericire”, dupa (aproape) douazeci de ani

Uitam repede, ne ferim de vestile proaste, ne place sa credem ca dictatura comunista a fost un cosmar, o fictiune aberanta, nu o realitate tragica. Tocmai de aceea este nevoie de analize istorice, sociologice, economice, politologice,  lingvistice, de muzee memoriale precum cel de la Sighet, precum cel preconizat la Bucuresti ca Muzeu al Dictaturii Comuniste, de filme documentare, de gasirea cailor pentru a impiedica perpetuarea amneziei. Comunismul nu a fost instaurat de fiinte extraterestre, ci de oameni in carne si oase, soldatii unei ideologii care isi propunea sa revolutioneze societatea, economia, natura umana.  A fost, spre a relua titlul unei carti exceptionale de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus, o dictatura asupra nevoilor umane.

Aceasta a fost ideea care m-a inspirat cand, in 1991, am scris scenariul filmului documentar Condamnati la fericire: Experimentul comunist in Romania, in regia lui Dinu Tanase, transmis in seara de 23 august 2010 la TVR1.

Mi-au scris cativa prieteni care mi-au spus ca filmul isi mentine actualitatea, ca nu s-a fanat, ca ramane “aprig, documentat si convingator”.  M-as bucura mult sa fie astfel.  Un istoric la a carui opinie tin in mod deosebit imi scrie: “E cu atat mai bine ca filmul a fost prezentat pe 23 august, intr-o Romanie din pacate profund (?) amnezica, in care nostalgicii comunismului, in particular ai lui Ceausescu, ajung sa detina o majoritate relativa.”

Uitam cat de servili au fost comunistii romani in raport cu “marea prietena si vecina de la Rasarit”, cum s-au inchinat lui Stalin, cum au dat dovada de infinit mimetism in aplicarea retetei fericirii inventata de Lenin, cum au aplaudat sosirea Armatei Rosii la Bucuresti, pe 30 august 1944, ca pe inceputul “noii ere” in care aveau sa impuna un regim anti-national, ilegitim si criminal.

Iata, preluata din Fototeca online, Arhivele Nationale ale Romaniei/IICCMER, Cota 2/1944, #E015, o fotografie care spune mult despre acele momente.  Il recunoastem, in spatele Elenei Ceausescu (pe atunci, inca, muncitoarea textilista Lenuta Petrescu), pe Gh. Apostol.  Liderul UTC-ului, protejatul lui Dej, Nicolae Ceausescu pare sa fi fost ubicuu in acea zi, rostind pretutindeni speech-uri exaltate.  Ma intreb cine este personajul de langa Ceausescu  care surade atit de fericit. La inceput am crezut ca este Andrei Patrascu (Loew), liderul organizatiei Bucuresti a PCR, ulterior arestat sub acuzatia de tradare, torturat, a refuzat sa marturiseasca, a zacut in temnite, a fost reabilitat sub Ceausescu, dupa 1965, a primit o “pensie personala”.  Am facut o cautare, am gasit poze cu Dej, Ana Pauker, Groza, Patrascu, in chip cert nu este el.  Sunt multe personaje in aceste fotografii care isi asteapta identificarea…

Miting în Piaţa Universităţii, organizat cu ocazia intrării trupelor sovietice în Bucureşti. (30.08.1944)

Revenind la mica odisee a producerii documentarului, imi amintesc filmarile de la Jilava (a trebuit sa intervina dl Victor Babiuc, pe atunci ministru de interne pentru a fi lasati sa filmam), de la Canal, de la Brasov (orasul revoltei muncitoresti anticomuniste din 15 noiembrie 1987). La Brasov am discutat cu Mircea Sevaciuc, lider al miscarii din 15 noiembrie, cu Vasile Gogea, A. I. Brumaru, Leonard Oprea, m-am cunoscut cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Alexandru Musina.  Din pacate, n-am putut ajunge atunci in Valea Jiului, locul revoltei anticomuniste a minerilor din august 1977.  Lucram contra cronometru, trebuia sa terminam filmul cat mai repede.

Eram in tara impreuna cu sotia mea, Mary Sladek, care a mers cu noi la toate filmarile.  Nu facusem in viata mea un film, nu stiam sa fiu un narator alert, eram destul de inhibat in fata camerei, frazele pe care le rostesc “liber” le-am repetat de zeci de ori, imi era frica sa nu sar un cuvant.  M-am descurcat cum am putut ajutat de Dinu Tanase si de extraordinara sa echipa.  Filmul s-a dat pe piata in 1993, a avut o premiera la care au participat cateva personalitati marcante, intre care, din cate tin minte, Andrei Plesu (bugetul filmului venea din partea Ministerului Culturii), a rulat maximum doua saptamani, au aparut cateva cronici. Criticul N. Manolescu, pe atunci presedintele Partidului Aliantei Civice (PAC) a scris cateva vibrante randuri de sustinere pentru caietul-program al filmului.  Acestea au fost exceptiile.  Filmul a fost mai degraba inconjurat de o tacere indiferenta.

Nu era acela un timp al memoriei, al asumarii trecutului.  Arhivele erau inchise, documentele cele mai importante total inaccesibile, date disparute. Stim cum a fost boicotat “de sus” serialul Memorialul durerii. Stim cat de dificil a fost fiecare pas spre adevar.

Imi amintesc ca filmul a fost apreciat de Eugenia Voda in in Romania Literara si de Andrei Cornea in revista 22. Altor cronicari li s-a parut cam tezist si monoton. Dar n-a fost chiar comunismul tezist si partizan ? Cum sa-l prezinti fara a contrasta catastrofa reala cu discursul encomiastic al propagandei oficiale? Nu erau discursurile liderilor comunisti probele unui fanatism dezlantuit, ale unei auto-hipnoze sistematice?

Vazusem cateva documentare despre colaborationism si rezistenta in Franta celui de-al II-lea razboi mondial. Asa s-a nascut ideea de a relua modul cum regimul se concepea pe sine, in variile sale retorici, de la Ana Pauker si Dej la Ceausescu. Dar si de a insista asupra rezistentei si represiunii, combatand legenda unei tari supuse, mute si lipsita de o traditie a onoarei.  In timpul anormalitatii comuniste, rezistenta, opozitia, disidenta au simbolizat adevarata normalitate.  In pofida aparentelor, experimentul comunist nu a fost nici simplu, nici fara consecinte. A fost un proiect total si totalizant care a schimbat radical destine, a nimicit statul de drept, a divinizat umanitatea distrugand individul, a fagaduit paradisul terestru.  A fost deopotriva o mare iluzie si o mare inselatorie.

PS: Iata un comentariu recent la film.

Alter ego-ul lui Dej: Gheorghe Apostol si destinul comunismului românesc

A incetat din viata Gheorghe Apostol (nascut in 1913 in comuna Tudor Vladimirescu, jud. Galati), fost inalt demnitar al PCR, veteran ilegalist (a intrat in partid in 1934), detinut in ilegalitate la Doftana, Caracal si Targu-Jiu, fost presedinte al sindicatelor comuniste, membru al Biroului Politic (inclusiv in aprilie 1954, cand a fost condamnat la moarte Lucretiu Patrascanu in urma unei decizii a acestui grup), prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri, unul dintre cei mai apropiati acoliti ai lui Gheorghiu-Dej. Activist diciplinat, nu a primit, conform autobiografiei sale din 1945, decat o sanctiune, o suspendare de 3 luni pentru lipsa de vigilenta si neglijenta la capitolul conspirativitate.  A fost anchetat in 1989 la Colegiul Central de Partid condus de Nicolae Constantin in urma publicarii in Vest a “Scrisorii celor Sase” (ulterior, Silviu Brucan l-a auzat ca ar fi cedat presiunilor).   Un scurt timp, in perioada 1954-1955, Apostol a fost prim-secretar al CC al PMR (dar tot Dej era liderul suprem, un veritabil si temut autocrat).  Ani de zile Apostol a fost presedintele CCS (Consiliul Central al Sindicatelor), unde a colaborat cu Liuba Chisinevschi si cu Anton Moisescu.  Asa-zisul atentat din 1945 impotriva lui Apostol, cel mai probabil o provocare organizata de Bodnaras si Pantiusa-Bodnarenko, a fost un subiect manipulat pentru autovictimizarea propagandistica a PCR.  Niciodata, sub nicio forma, Apostol nu a miscat in front in anii lui Dej.  Forma sa mentala era simpla, manicheista: lumea se impartea in “mizeri si bogati”, in comunisti si ceilallti (burghezi, mici-burghezi, chiaburi, intelectuali sovaielnici, fascisti, social-fascisti).  Privilegiile nomenklaturii din care facea el insusi parte nu l-au stingherit insa vreodata pe acest ex-proletar (era de profesie muncitor turnator).  In 1958 i-a stigmatizat, alaturi de Dej si ceilalti membri ai echipei hegemonice, pe fostii ceferisti care protestau impotriva “imburghezirii ” elitei comuniste (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Vasile Bagu).  A sustinut cu infocare colectivizarea fortata a agriculturii.  Portretul sau era expus pe cladirile oficiale si era purtat la demonstratii, la fiecare 1 Mai si 23 August, in randul celor noua membri ai Biroului Politic, centrul absolut al puterii (Gh. Gheorghiu-Dej, Gh. Apostol, Emil Bodnaras, Petre Borila, N. Ceausescu, Chivu Stoica, Al. Draghici, Ion Gh. Maurer, Al.  Moghioros).  In acest sens, neindoios, Vlad Stoicescu are dreptate sa-l numeasca ultimul mohican al echipei baronilor lui Gheorghiu-Dej:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/a-murit-gheorghe-apostol-ultimul-mohican-al-garzii-staliniste-903835.html

In cartea sa despre ascensiunea lui Ceausescu la putere (tradusa de Ioana Ilie la Humanitas), regretatul politolog elvetian Pierre du Bois examineaza cu subtilitate jocurile de culise din ultimele luni de viata ale primului secretar al CC al PMR, cel numit de propaganda oficiala “fiul credincios al clasei muncitoare din Romania, militant de frunte al miscarii comuniste internationale”.   In 1965, Apostol se credea indrituit sa fie sucesorul lui Dej.  A fost o eroare de calcul si o subestimare naiva a rolului lui Ceausescu ca sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR.  Nu s-a intamplat astfel, in primul rand datorita jocurilor urzite de Maurer, Bodnaras, Ceausescu si Chivu Stoica dar, nu mai putin important, ca urmare a faptului ca Nicolae Ceausescu avea o baza reala in ceea ce numesc grupul aparatului de partid.  Apostol reprezenta subteranele clandestintatii comuniste, Ceausescu era simbolul autonomizarii aparatului.  Iata mai jos o fotografie din 30 august 1944, cu Gh. Apostol si Chivu Stoica participand la intampinarea trupelor Armatei Rosii la Bucuresti (Foto #CO22, Fototeca online, Arhivele Nationale ale Romaniei si IICCMER). Ar fi interesant de stiut cine sunt membrele grupului compact feminin din fotografie (ma intreb daca in mijloc nu se afla Elena Ceausescu):

La Congresul al IX-lea, in iulie 1965, Apostol a fost ales in Comitetul Executitv si in Prezidiul Permanent, a prezentat Raportul cu privire la statutul partidului.  Relatiile cu Ceausescu era execrabile, dar Apostol continua sa faca la bonne mine pour les mauvais jeux. 

http://www.revista22.ro/microdezghetul-romanesc-40-de-ani-de-la-congresul-al-ix-lea-al-pcr-1905.html

In 1969, la Congresul al X-lea, a fost atacat de Constantin Dascalescu si de Gh. Pana pentru “abateri de la morala socialista” si alte asemenea “pacate”.  A fost eliminat din varful piramidei.  A refuzat sa-si faca autocritica si a trimis cateva texte extrem de dure catre conducerea de partid  in care vorbea despre patologica grandomanie a lui N. Ceausescu.  A lucrat un timp ca presedinte al Rezervelor de Stat, a fost apoi ambasador in Argentina, Uruguay si Brazilia. Cand a devenit convins ca intre PCR-ul lui Ceausescu si partidul in care el crezuse cu entuziasm nelimitat nu mai exista o reala continuitate, Apostol a facut un gest greu de imaginat pentru un bolsevic: a incalcat disciplina de partid, a devenit un fractionist.  In martie 1989, a fost unul dintre autorii “Scrisorii celor sase”, un document programatic al unei fractiuni care sfida dictatura personala a lui Nicolae Ceausescu, dar se mentinea in interiorul dogmei comuniste si nu chestiona nici rolul conducator al PCR, nici natura ilegitima a regimului.  Ca si un Constantin Parvulescu ori Silviu Brucan, alti semnatari ai Scrisorii, Apostol fusese direct implicat in marile abuzuri ale perioadei de luare a puterii si de distrugere a democratiei din Romania. Am scris adeseori despre Apostol in cartile mele, inclusiv in Stalinism pentru eternitate, in EvZ si pe acest blog. La un ceas istoric al unei abisale degradari a conditiilor de viata, cand dictatura neo-caligulara a lui Ceausescu atinsese paroxismul irationalitatii, Apostol a indraznit sa protesteze. Au semnat, imreuna cu el, Alexandru Barladeanu, Silviu Brucan, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu si Grigore Raceanu.  A fost un protest din interior, un protest minimalist, dar totusi mai mult decat tacerile capitularde ale unor Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdet, Cornel Onescu, Cornel Burtica, Ion Stanescu, Ion Iliescu, Janos Fazekas, Alexandru Sencovici si atatia altii (unii dintre acestia au fost abordati sa semneze Scrisoarea celor sase si au refuzat, invocand tot felul de ratiuni). Nu mai vorbesc de cei care au stat alaturi de Ceausescu pana la capat, intre care Emil Bobu, Manea Manescu, Ion Dinca, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Totu, Constantin Olteanu, Gogu Radulescu, Gheorghe Pana, Ion Coman, Cornel Pacoste, Ludovic Fazekas, Tudor Postelnicu, Lina Ciobanu, Stefan Andrei, Dumitru Popescu, Suzana Gadea, Iulian Vlad si ceilalti.

Cum spuneam, mi-am exprimat opiniile despre Apostol inca din timpul vietii sale, inclusiv in prefata cartii de convorbiri cu batranul ex-militant realizate de jurnalistul craiovean Ion Jianu, aparuta la editura Curtea Veche (Gheorghe Apostol si Scrisoarea celor Sase).  Gh. Apostol a stiut ca voi scrie prefata, a citit ce-am scris. Nu a inteles niciodata ca servise un regim care, departe de a fi fost al muncitorilor, a fost de fapt o dictatura birocratica asupra adevaratei clase muncitoare (orice ar fi sustinut un Paul Niculescu-Mizil ori un Gheorghe Gaston Marin, impenitentiii stalinisti promovati acum postum la Antena 3).  S-a complacut ca membru al inaltei nomenklaturi, a participat in chip decisiv la lichidarea sindicalismului liber din Romania. A avut treo copii: din prima casatorie, dinainte de razboi, o fiica, Geta.  Cu Melita Apostol (o ilegalista de origine din Brasov, nascuta Scharf, aflata un timp, in anii 50, in fruntea Comitetului Radiodifuziunii), un baiat Gelu (nascut in 1946, traieste, din cate stiu, in Canada) si o fiica, Sanda (nascuta in 1953).   A fost in chip neconditionat omul lui Gheorghiu-Dej, alter ego-ul micului Stalin de la Bucuresti, era membru al cercului intim (inca din inchisoare, de la Doftana, apoi la Targu-Jiu), a nutrit aceleasi pasiuni cu acesta, gandea si vorbea ca el, nu a inteles niciodata ca PCR a fost o formatiune anti-patriotica, o secta dogmatica ale carei obsesii au costat enorm in plan uman, social, economic, cultural si moral.

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/scrisoarea-celor-sase-disidenta-sau-fractionism/

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/

 

“Condamnati la fericire”, un film despre experimentul comunist din Romania

Luni, 23 august, la ora 22:10, pe TVR1, se va prezenta filmul Condamnati la fericire–Experimentul comunist in Romania.  Transmiterea filmului va fi precedata, la ora 21, de o discutie in care voi interveni si eu in direct, de la Washington. 

La 23 septembrie 2008, Parlamentul European a adoptat Declaratia privind proclamarea zilei de 23 August drept “Ziua europeana a comemorarii victimelor stalinismului si fascismului”, data de 23 August fiind aleasa ca referire la ziua de 23 August 1939, ziua semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop.  Comemorand aceasta zi cu consecinte nefaste (declansarea celui de-al II-lea razboi mondial cu ale sale hecatombe fara precedent, sfartecarea teritoriului tarii, Holocaustul, masacrele si deportarile in masa, sovietizarea Europei de Est si Centrala, lagarele si inchisorile comuniste), Romania se manifesta ca parte a marii familii europene.  Dar acest lucru trebuie facut oficial, prin decizia institutiilor abilitate ale statului de drept.  In baza dreptului international, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.  Instructiunea Parlamentului European a fost ca aceasta Declaratie sa fie transmisa parlamentelor nationale pentru a actiona in consecinta.  Poate ma insel eu, dar pana la ora actuala nu stiu ca Parlamentul Romaniei sa fi actionat in directia adoptarii oficiale, prin Lege, a zilei de 23 August ca zi comemorativa a victimelor stalinismului si fascismului, in conformitate cu Declaratia Parlamentului European.   Declaratia de la Praga din iunie 2008 care a dus la aceasta pozitie a Parlamentului European a fost semnata de multe persoane din Romania ori de origine din Romania. Intre altii, au semnat aceasta Declaratie domnii Crin Antonescu, Laszlo Tokes, Cristian Preda, Valeriu Stoica si Sever Voinescu.  Intre sutele des semnatari notez aici doar cateva nume de intelectuali din Romania ori originari din Romania, oameni cu viziuni adeseori diferite dar convinsi de necesitatea acestui demers: Dragos Paul Aligica, Liviu Antonesei, Catalin Avramescu, Radu Carp, Adrian Cioflanca, Andrei Cornea, Rodica Culcer, Ana Maria Daranga, Caius Dobrescu, Angela Furtuna, Raluca Grosescu, Bogdan Cristian Iacob, Sorin Iliesiu, Sorin Lavric,  Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Ioan T. Morar, Vlad Muresan, Carmen Musat, Mihail Neamtu, Andrei Oisteanu, Damiana Otoiu, Viorel Padina, Luiza Palanciuc, H.-R. Patapievici,  Cristian Patrasconiu, Ovidiu Pecican, Zoe Petre, Mircea Platon, Lavinia Stan, Radu Stern, Ioan Stanomir, Ovidiu Simonca, Mihai Sora, Lucian Turcescu, Cristian Vasile.  Poate ca a sosit momentul ca PNL, PDL si UDMR sa intieze un proiect de lege care sa fie supus votului Parlamentului in acest sens.

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?reference=P6_TA(2008)0439&language=EN

Asociatia “21 Decembrie” si IICCMER s-au adresat Guvernului Romaniei cu propuneri concrete legate de instituirea a doua zile comemorative: cea europeana (23 August) si 21 Decembrie ca zi comemorativa a victimelor comunismului in Romania.  Asteptam in continuare raspuns. 

Scenariul filmului a aparut, in 1991, sub egida grupului de editori al Fundatiei “EXO” (Sibiu-Brasov, Astra & EXO). Prefata, intitulata “Despartirea de comunism” a fost scrisa de fostul disident, filosoful, prozatorul si jurnalistul Vasile Gogea, in acea perioada redactor-sef al revistei Astra unde il avea ca principal colaborator pe Leonard Oprea.   Scria el cu acel prilej: “Profesorul Vladimir Tismaneanu a epuizat–am putea spune–toate formele de ‘despartire de comunism’: biografic, bibliografic si, nu in ultimul rind, geografic”.  Filmul incepe astfel:

“Sute de mii de victime, destine sfaramate, generatii private de sansa contactului cu lumea exterioara, o economie prabusita si o stare morala la pamant:  iata in cateva cuvinte in ce consta mostenirea istorica a comunismului romanesc”. 

Concluzia propunea un intreg program de arheologie a terorii:  “Executia lui Ceausescu din 25 decembrie 1989 inchide o pagina macabra din sangeroasa si atat de putin cunoscuta istorie a comunismului romanesc.  Autopsia cadavrului acelui partid care l-a facut posibil pe Ceausescu ramane inca de facut”.  Am lucrat de-a lungul anilor in in Arhivele CC al PCR (aflate in anii 90 in custodia Marelui Stat Major), am descoperit documente tinute decenii sub pecetea tainei, menite sa lumineze mecanismele puterii comuniste. Le-am oferit, de cate ori mi-au solicitat acest lucru, colegilor mei, unele au fost publicate in revista  Sfera politicii.  In 1998, daca nu ma insel, TVR a transmis un serial realizat de Octavian Serban pe baza unor lungi dialoguri purtate cu mine la Washington cu tema “Comunismul romanesc: Mit, mistificare, adevar”.  In 2003, aparea cartea mea Stalinism for All Seasons. Editia romaneasca aparuta la Polirom cu titlul Stalinism pentru eternitate,  in traducerea Cristinei Petrescu si a lui Dragos Petrescu, a fost lansata in vara anului 2005.  Indeosebi in ultimii zece ani, istoricii, politologii si filosofii din tara ori din strainatate au publicat enorm, s-au scris doctorate, s-au infiintat institute si sectii de cercetare legate de perioada dictaturii comuniste, de totalitarism, de istoria recenta a Romaniei si a Europei de Est.  Memorialul de la Sighet a devenit un memento al constiintei democratice, un punct central al reflectiei istoriografice si al recuperarii unei memorii netrucate.  Au fost facute filme documentare esentiale, de la Memorialul durerii la Cold Waves.  In decembrie 2006, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, presedintele tarii, Traian Basescu, a condamnat acel regim, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Raportul Final a fost publicat la Humanitas in 2007. Tot la Humanitas a aparut primul volum din seria de documente consultate de membrii si expertii Comisiei Prezidentiale (editori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Gosu).  S-au deschis Arhivele Nationale, au fost publicate lucrari importante sub egida CNSAS, IICR si INMER.  In momentul de fata IICCMER, in noua structura si cu noul mandat (care include si analiza consecintelor comunismului), continua actiunea de confruntare cu trecutul, ceea ce germanii numesc Vergagenheitsaufarbeitung.  Acest demers este cu atat mai necesar cu cat, mai cu seama in ultimii ani, s-au intensificat tendintele negationiste, a prins contur un anti-anticomunism ostentativ, cinic si frivol, se observa frecvente puseuri comunostalgice. 

În acest an, Universitatea de Vară  de la Râmnicu Sărat va analiza modalităţile de amintire şi reamintire sub raport istoric şi biografic a perioadei 1944-1989. Studenţii participanţi vor fi invitaţi să reflecteze asupra diferitelor aspecte ideologice, sociale şi politice ale comunismului. Întrucât efectele acestei perioade încă sunt resimţite la nivelul societăţii româneşti, o mai bună cunoaştere a trecutului recent va ajuta la aprofundarea înţelegerii realităţilor prezente. Contactul cu trecutul va fi realizat, pe de o parte, prin dialogul direct cu cei care au fost martori şi victime ale sistemului represiv comunist, iar pe de altă parte, prin intermediul lectorilor, nume prestigioase pentru cercetarea comunismului românesc şi est-european, dar şi a perioadei post-decembriste. Universitatea de vară organizata de IICCMER cu sprijinul Fundatiei Konrad Adenauer se va desfăşura la Râmnicu Sărat în perioada 22-28 august.

Lupta pentru cunoasterea adevarului istoric, lupta impotriva amneziei si pentru justitie politica si morala continua.  Ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitarii trebuie sa devina o etica a democratiei romanesti.  Analiza si condamnarea comunismului implica autopsia unui cadavru care inca misca.  De aici si rezistentele, obstructiile si tergiversarile.

Iata anuntul din Programul TVR:

Condamnati la fericire–Experimentul comunist in Romania. Documentar, Romania, 1992.

Film scris şi prezentat de Vladimir Tismăneanu. Regia: Dinu Tănase. Filmul analizează soarta tuturor celor cărora comunismul le-a vrut binele cu sila. Document zguduitor, pelicula vorbeşte despre această stranie fericire, impresionant cu atât mai mult cu cât sunt folosite doar imaginile oficiale ale propagandei comuniste. Parăzile, discursurile, zâmbetele şi aplauzele furtunoase pe care le vedem este ceea ce comunismul a vrut să fie văzut.

Sinucideri in inalta nomenklatura comunista: Cazul Mirel Costea (Updated)

Istoria sinuciderilor in miscarea comunista este fascinanta. Guillermo Cabrera Infante a scris un eseu exceptional despre sinuciderile din varful piramidei castriste, de la Haydée  Santamaria (fosta participanta la asaltul din 1953 asupra garnizoanei Moncada si sotia lui Armando Hart, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai fratilor Castro) la presedintele fidelist Osvaldo Dorticos Torrado.  Romanul lui Ismail Kadare Succesorul exploreaza sinuciderea lui Mehmet Shehu, cel mai apropiat camarad al lui Enver Hoxha, acuzat de complot si tradare.  

Politica, vacante si stele galbene (un eseu de Angela Furtuna), Updated

Reiau aici un articol publicat pe blogul sau pesonal de poeta si eseista Angela Furtuna.  Avem de-a face cu o analiza morala, politica si stilistica a unei retorici insidioase cu efecte perverse in spatiul public, un tip de discurs care amesteca deliberat registrele, desfigureaza fapte precise si construieste tapi ispasitori dupa modele care si-au probat morbida nocivitate.  Mineriadele simbolice, demonizarea celor care nu participa la varii linsaje mediatice, ignorarea deliberata a fenomenelor de derapaj antisemit, anti-intelectual, anti-democratic sunt parte a unui sindrom de vadimizare, din pacate definitoriu pentru ceasul actual al culturii politice din Romania.  Cel mai intristator este cand observam asemenea abdicari, pe care le-as identifica drept antisemitism camuflat, in zone pe care le consideram imune la atari patologii. Nu consider ca izbucnirile antisemite de tipul celor despre a scris dl Andrei Plesu si care ma vizau pe mine trebuite privite, cum scria Ovidiu Simonca, cu “circumspectie”. Ele trebuie pur si simplu condamnate moral, intelectual si, daca este cazul, pe cale legala.  Nu putem accepta insinuarea unui nexus cauzal intre pozitia publica a unui intelectual si abjectele “furtuni” antisemite.  Asupra acestui subiect nu cred ca exista vreo divergenta intre mine si membrii Consiliului Consultativ al OC ori doamna Carmen Musat.

Doua precizari: pentru cei care considera ca mi-a fost indiferenta decizia  doamnei Angela Furtuna de acum cateva saptamani de a intra in greva foamei , ii incredintez ca actiunea mai putin vizibila poate avea efecte la fel de puternice precum declaratiile publice, fara a  minimaliza in vreun fel impactul acestora.  Am fost constant in legatura cu doamna Angela Furtuna si am facut ceea ce mi si ni se parea necesar.  Apoi, as vrea sa ma fac bine inteles: eu nu polemizez cu dl Ovidiu Simonca si nu ma conformez somatiilor sale. Am notat un simptom alarmant pentru ca era detectabil in editorialul unui saptamnal cultural care are in Consiliul Consultativ personalitati pentru care am un mare respect.  Un saptamanal la care, in trecut, am colaborat si eu si unde scriu adeseori intelectuali pe care ii citesc cu interes.

Opiniile personale ale d-lui Simonca, sincer vorbind, imi sunt cel putin indiferente, macar din momentul cand a decis sa-si scrie singurul editorial (daca nu ma insel) la ex-cotidianul nistorescian (unde era redactor sef adjunct) avandu-ma pe mine ca tinta de atac (big surprise!).  Titlul era: “De ce tace Tismaneanu?”.  Nu a scris atunci un editorial impotriva unui membru al Consiliului Consultativ al OC care, din nou daca nu ma insel, facuse parte din acel juriu care a decis taierea fondurilor pentru revista Memoria.   Sarcina primita de la stapanire trebuia indeplinita, atacul trebuia indreptat impotriva “intelectualilor lui Basescu”.  Pentru mine, o repet, ce-a scris si mai ales cum si-a argumentat pozitia saptamana trecuta dl Simonca este reprobabil. Daca Observatorul Cultural intelege sa persevereze in aceasta directie, nu pot decat sa regret acest lucru. Astept cu oarecare curiozitate (ca analist al postcomunismului) sa vad modul in care dl Simonca intelege sa justifice nejustificabilul.  Evident, in masura in care nu este vorba de un nou editorial al revistei, nu ma preocupa in chip deosebit.  Iar daca este editorial, tot nu mai este problema mea. (VT)

Update, 19 august: Am citit ce-a avut de spus Ovidiu Simonca in OC ca raspuns la ce-am scris pe blogul meu.  Nici un argument menit sa respinga analiza propusa. In editorialul sau, dl Simonca a implicat fara echivoc o legatura cauzala intre pozitiile mele publice (“semanarea de”vant) si  infamiile antisemite (“culesul furtunii”). Nu am cum sa-i explic mai departe lui OS de ce consider ca s-a plasat in spatiul antisemitismului camuflat.  Este concluzia mea si o mentin.

 

POLITICĂ, VACANŢE  ŞI  STELE  GALBENE
Înscenările aduse de vânt…

De la bun început, titlul articolului semnat de Ovidiu Şimonca în Observator Cultural, (mergând pe urmele celui apărut în Asymetria, despre antisemitismul așa-zis imaginar semnat de Dan Culcer), fixează nivelul discuţiei de faţă: o mică diversiune politică de vară, în cheie antonpanniană şi o ediţie de buzunar a ghidului revoluţionarului român de profesie. La tandemul O.C. – Asymetria deja pomenit trebuie asociată şi recenta scrisoare deschisă a lui Ioan Roşca adresată lui Sorin Ilieşiu (alt fenomen tipic de dublare a unei iniţiative cu scopul de a o submina).

Aşadar, ştim cine sunt actorii acestei înscenări, vedem că acţiunile sunt concertate, aliem cum se cuvine faptele de faţă cu calendarul electoral şi propaganda partidelor ce se zbat azi în lesă în aşteptarea încleştării sângeroase ce va veni, ştim deci ce se vrea şi dincotro bate vântul care ar fi trebuit să aducă furtună, dar care nu aduce decât o aversă, şi aceea fără mulţi beneficiari, pentru că lumea face baie în mare la ora asta. Vacanţa e în toi.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc?

De ce Cine seamănă vânt culege furtună? (Era bună o furtună adevărată, totuşi, pe canicula asta)…Nimeni nu ştie.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc? Ar fi mers la fel de bine…

Sau de ce nu Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti?

Deşi ar fi mers, în această lună de vacanţă toridă (cam lipsită de evenimente de presă, când trebuia, vezi bine, să se recurgă la o găselniţă, pentru a întreţine spiritul ipocrit polemic ce maschează eterna ratare românească a marilor teme), ar fi mers, aşadar, şi un titlu ca Unde nu faci foc nu iese fum…

La criza de subiecte – tipică lunii august – observăm (cultural) că merge orice proverb. (Apropo, aş recomanda tuturor celor ce mai vor să între în politichia românească proverbele şi atitudinile zen, unde înţelepciunea şi morala au altă decodificare, şi poate că pe o astfel de cale am avea ceva şanse să descoperim şi nişte actori politici care să readucă speranţe reale în sufletul românilor).

Aşadar, nu era nevoie să bată neapărat vântul prin aceste articole, aşa încât publicul să constate inflaţia de furtuni într-un pahar cu apă.

Retorică de tribună, politicianism zoomorfic, gastronomic şi pontos, în loc de adevăr…

Dar, în plus,  anecdotica de serviciu a editorialelor recente din Asymetria (15 august) şi din Observatorul Cultural (12 august) conţine şi ingredientele compulsiv-maladive ale teoriilor conspiraţioniste, naţionalist-ceauşiste, neostaliniste, reunite într-un melanj aproape comic dacă nu ar fi stupid şi livrate în vrac, caricatural-metaforic (dar dacă s-ar fi putut să fie şi vagi urme de ştiinţă şi nu au fost, ce mai contează?). Această anecdotică de serviciu rămâne la stadiul de atlas zoologic, stilistic literar şi geografic-culinar dar se vrea, totuşi, simultan, manifest și  think-tank, folosind pentru demonstraţie (şi chemare la luptă) idei şi concepte politicianiste ce ţin deja de retorica de tribună, cum ar fi: câini de pază dresaţi versus porci mistreţi, dalmaţieni albaştri versus papagali de Piaţa Universităţii, Băsescum Diabolicum versus Împăratul Jormaniei cu Crini, antisemitism soft cu baterii versus antisemitism hard cu telecomandă, justiţiarism provincial nevertebrat versus terorism de famiglie prin clonare, legitimitate cu maidanezi de cartier versus impostură cu maidanezi de partid şi stat, Tismăneanu versus Omul Nou cu cheiţă şi Gaz(prom), românism lacrimogen cu bonus  eutanasie versus românofascism cu lentile de contact, ţărişoara din cuşcă versus Ţara Nimănui din buzunar, Mihăieş versus Sfântul Petru şi Orwell, Patapievici versus Armaghedoanele culturnice şi… atâtea altele de pe aceeaşi listă ce conţine strategiile Opoziţiei prin care aceasta a dat un gust inconfundabil, psihotic şi prolix noilor sale campanii electorale. La grămadă, delirant, adică aşa cum au scris domnii Şimonca, Roşca şi Culcer!

Textul complet poate fi accesat la:

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/18/politica-vacante-si-stele-galbene/