Sinucideri in inalta nomenklatura comunista: Cazul Mirel Costea (Updated)

Istoria sinuciderilor in miscarea comunista este fascinanta. Guillermo Cabrera Infante a scris un eseu exceptional despre sinuciderile din varful piramidei castriste, de la Haydée  Santamaria (fosta participanta la asaltul din 1953 asupra garnizoanei Moncada si sotia lui Armando Hart, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai fratilor Castro) la presedintele fidelist Osvaldo Dorticos Torrado.  Romanul lui Ismail Kadare Succesorul exploreaza sinuciderea lui Mehmet Shehu, cel mai apropiat camarad al lui Enver Hoxha, acuzat de complot si tradare.  Simon Sebag Montefiore isi incepe cartea despre cercul intim al lui Stalin cu momentul sinuciderii in noiembrie 1932 a  Nadejdei Alliluieva, sotia tiranului. Vladimir Maiakovski, autorul Norului cu pantaloni (poemul “in patru strigate”) dar si al poemului Vladimir Ilici Lenin, s-a sinucis in 1930 cand n-a mai putut suporta miciuna universalizata.  Mihail Tomski, fost membru al Biroului Politic al lui Lenin si conducator al sindicatelor bolsevizate s-a sinucis in 1937 inainte de a fi arestat alaturi de Buharin si obligat sa “marturiseasca” vini imaginare.  Fostul secretar general al PC din Cehoslovaica, acuzat de conspiratie sionista, Rudolf Slansky a incercat sa se sinucida in inchisoare incercand sa-si zdrobeasca teasta de peretii celulei inaintea monstruoasei inscenari din octombrie 1952.  Suspecta moarte a lui Jan Masaryk, ministru de externe si fiul fondatorului Cehoslovaciei, Thomas G. Masaryk, la 10 martie 1948, a fost prezentata drept o sinucidere (a fost gasit zacand in pijama in curtea interioara a ministerului, s-a spus ca s-a aruncat de pe fereastra biroului sau).  Se pare ca atunci s-a nascut expresia “a fost sinucis”…  In 1956, imediat dupa Congresul al XX-lea al PCUS, Aleksandr Fadeiev, autorul romanelor Infrangere si Tanara Garda, presedintele Uniunii Scriitorilor in anii lui Stalin, si-a tras si el un glonte in cap. N-a putut sa suporte marea dezamagire?  I-a fost teama ca fi tras la raspundere pentru rolul sau in lichidarea atator scriitori?  La un Congres al “Partizanilor Pacii”, cred ca in 1950, Fadeiev l-a atacat pe Sartre (altminteri un suporter al URSS) lansand formula de o inegalabila abjectie, hiena dactilografa

In iunie 1958 a incetat din viata, cel mai probabil prin sinucidere, Mihail Roller (n. 1908), principalul politruc stalinist insarcinat cu sovietizarea/falsificarea istoriei Romaniei, coordonatorul “Manualului unic de Istorie a RPR”.   Colegii din Academia RPR ii spunea “Kontroller”. Credea orbeste in principiul partinitatii” (partiinost’) si dispretuia “istoriografia burgheza” cu ale sale “iluzii de obiectivitate”.  Ani de zile aghiotantul dictatorului ideologic Leonte Rautu ca sef al Sectiei Stiinta a CC al PMR, Roller a fost acuzat, ironie suprema, de lipsa de vigilenta la sinistra Plenara a CC al PMR din iunie 1958. La scurt timp dupa aceea, Roller isi punea capat zilelor, lasandu-i pe mai-marii partidului sa respire usurati.  Maurul isi facuse datoria, maurul putea sa dispara. Cel care i-a dat lovitura de gratie a fost tocmai Rautu, cu care intretinuse relatii de prietenie personala vreme de decenii.  Oricum, Roller era extrem de deprimat dupa moartea fiicei sale mai mici, Sonia, intr-un accident la Sanatoriul Otopeni.  Stigmatizat de cei pe care ii servise cu infinit servilism si cu maniacal fanatism, Roller isi pierduse orice ratiune de a ramane in viata.  Fusese omul partidului suta la suta, nu putea concepe ca
misiunea sa se incheiase.  Traise ca un exaltat ideolog, murea la fel.

In luna iunie 2010, in seria conferintelor “Monica Lovinescu” organizate la IICCMER, am vorbit despre comunism ca religie politica. M-am referit, intre altele, la ultima scrisoare, trimisa din temnita, de Nikolai Buharin, cel pe care Lenin il numise “copilul preferat al intregului partid”, lui Koba (Stalin).  Este un text cutremurator, o declaratie de iubire a victimei pentru calau. Buharin a fost executat in martie 1938 in urma celui de-al treilea proces-spectacol (show trial) de la Moscova.  Stalin a pastrat scrisoarea lui Buharin in sertarul biroului sau de la Kremlin, alaturi de foarte putine alte documente.  Numai adeziunea incandescenta, quasi-mistica la o credinta poate explica prosternarea finala a lui Buharin. Comunismul s-a substituit religiilor traditionale, a fost o religie-ersatz, asa cum a intuit Simone Weil si cum a demonstrat-o Raymond Aron.  Dupa conferinta, un prieten mi-a atras atentia asupra similitudinilor dintre devotamentul mistic al lui Buharin si cel al unui activist extrem de important al PCR, Mirel Costea.  Am mers la documente, am citit si recitit lucruri zguduitoare despre luptele intestine din Olimpul comunist.  Mi-am reamintit de dedicatia data candva de Petre Pandrea vechii ilegaliste Ilka Melinescu pe volumul sau despre Brancusi: “Tigroaicei Ilka Melinescu in amintirea prietenilor nostri comuni Ana Pauker si Lucretiu Patrascanu, frati inamici interdevorati”.

Ca si in alte formatiuni de tip bolsevic, in secta mesianica numita PCR au existat sinucideri, reale ori regizate. Fostul premier si presedinte al Consiliului de Stat, Chivu Stoica, s-a sinucis cu pusca de vanatoare.  S-a sinucis, la inceputul anilor 60, sotia ministrului sanatatii, Voinea Marinescu (mama doctorului Bogdan Marinescu).  Am auzit adeseori acasa discutii purtate in soapta despre un misterios personaj numit Mirel Costea, sinucis cu ani in urma.  Parintii mei erau prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, cunoscut istoric al medicinei si cu sotia sa, Cora. Tot in soapta mi s-a spus ca doamna Cora Barbu era sora lui Calmanovici, deci sora sotiei acelui acel enigmatic Mirel. Increngaturile de rudenie din partid explica multe din aliantele si vendetele care au marcat istoria acestei formatiuni.  Istoria comunismului este una a nesfarsitelor reglari de conturi.  Aveam sa aflu, in cadrul cercetarilor mele pentru scrierea Stalinismului pentru eternitate, ca acest inalt functionar al partidului, un ilegalist extrem de popular intre veteranii comunisti, fusese cumnatul lui Emil Calmanovici. Numele sau originar era Natan Zaider, il schimbase asemeni atator altora, la cererea partidului,  in ceea ce fusese al sau nom de guerre.  Despre Calmanovici a scris Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker, un studiu remarcabil in Anuarul Institutului Roman de Istorie Recenta, Vol. 1, 2002, conscarat temei “Holocaust si Comunism”.  Intitulat “Naivitate fatala: Tragedia lui Emil Calmanovici”, articolul lui Robert Levy prezinta o imagine pe cat de veridica, pe atat de rascolitore a unui destin de intelectual atras si devorat de mirajul comunist.  Spre a relua o sintagma a lui Bellu Silber, Calmanovici a “cazut la Partid”, a crezut orbeste in promisiunile utopice ale stalinismului, s-a identificat cu o disciplina proprie unui ordin militar-religios. In final, probabil ca a inteles ca se inselase, ca Partidul era de fapt o organizatie de tip mafiot, cu norme secrete si razbunari sordide, nu o fraternitate a abnegatiei, altruismului si solidaritatii.  A murit ca urmare a grevei foamei, declansata in semn de protest impotriva detentiei sale pe care o considera absolut fara temei, in noaptea de 11 spre 12 martie 1956, deci la scurt timp dupa “Raportul Secret” al lui Hrusciov, catalizatorul marilor framantari ce aveau sa duca la Revolutia Maghiara si, in final, la colapsul Blocului Sovietic.  In 1968, Comisia de partid numita sa examineze cazul Patrascanu si alte abuzuri ale epocii Dej a calificat decesul lui Calmanovici drept “un act de asasinare a lui”. Din cate stiu, Lavinia Betea, autoarea importantei carti despre Patrascanu,  lucreaza la o biografie a lui Calmanovici.

Iata ce scrie Robert Levy despre Mirel Costea, seful Sectorului de verificari din cadrul Sectiei de Cadre a CC al PMR, fost apropiat al lui Emil Bodnaras in cadrul formatiunilor paramilitare de dupa 23 august, casatorit cu sora inginerului Calmanovici:

“Un idealist exceptional de amiabil si una din figurile mai populare din ierarhia partidului, Mirel Costea si-a castigat simpatia multor activisti comunisti prin maniera afectuoasa in care, in calitate de mebru de frunte al Comisiei de Cadre a Partidului, i-a ajutat pe cei care se intorceau din strainatate dupa razboi.  Dupa cum au relatat mai multi colegi ai sai, era ‘extraordinar de uman’. Asistentul sau, Jean Coler, a remarcat remuscarile profunde ale lui Costea cu privire la modul in care erau tratati necomunistii in timpul arestarilor arbitrare care au inceput in 1947 si in special mahnirea lui profunda si persistenta fata de modul in care membrii Partidului National Taranesc au fost pacaliti, cu false promisiuni de indulgenta, sa-si marturiseasca vinovatia. Costea ii marturisea mereu lui Coler, cu tristete ca el nu se va putea debarasa niciodata de ‘tendintele mic burgheze’ (adica de scrupulele lui) si ca acestea il vor bantui/obseda pentru totdeauna” (Anuarul, op. cit., pp. 274-275).

Din relatarea lui Coler ca si din alte amintiri, Mirel Costea apare ca un fel de “copil favorit” al militantilor din clandestinitate.  Evident idealizanta, relatarea lui Jean Coler (fost interbrigadist, fost exilat politic in URSS, parasutat in 1944 in Romania, fost activist la Sectia Cadre) nu spune nimic despre “scrupulele” lui Mirel Costea in martie 1945, cand a fost impus guvernul-marioneta Petru Groza, ori in noiembrie 1946 cand comunistii au falsificat cu nerusinare alegerile.  In 1949, in timpul teribilelor verificari ale membrilor PMR, Costea a colaborat cu Iosif Ranghet si echipa acestuia de inchizitori (in care se “evidentia” Ghizela Vass). Faptul ca in momentul sinuciderii sale, in iunie 1951, el era seful celui mai sensibil resort din cadrul Sectiei de Cadre spune mult despre influenta sa extraordinara in aparat.

Si totusi, oricat de influent ar fi fost, Costea era cumnatul unui militant considerat “dusman al poporului” (Calmanovici). In sinea sa, Mirel stia ca era imposibil ca Emil Calmanovici sa fi fost  spion, tradator, agent al Sigurantei. Se ciocneau in el logica “mic burgheza” (adica aceea nomala, neviciata de patosul ideologic) cu aceea a Partidului, fidelitatea fata de familie cu aceea fata de comunitatea transindividuala numita Partid. Era asadar o coliziune intre “adevarul subiectiv” (ce stia el despre Calmanovici) si  “adevarul obiectiv” (ce sustinea Partidul).  Pentru Mirel Costea, nu exista salvare in afara Partidului. Dar nici in afara adevarului despre un om pe care il iubea si il admira, de a carui cinste nu se putea indoi.  Aceasta a fost tragedia sa a altor militanti fanatizati. Intrasera intr-un joc din care nu se putea iesi decat prin moarte politica ori chiar fizica.

Intr-o lunga discutie din 1996 cu mama mea despre acest subiect (am pastrat unele note), ea mi-a spus ca din cate se vorbea in epoca, ultimul om care a intrat in birul lui Mirel la Comitetul Central (cladirea din Aleea Alexandru, actualul Minster de Externe) a fost adjunctul sau, temutul, intunecatul Alexandru Rogojinschi. Cu greu puteau fi inchipuiti doi oameni mai diferiti.  Acest Rogojinschi era un militant basarabean de origine rusa, un stalinist diu categoria cea mai dura, arestat in anii 30 ca spion sovietic, membru al grupului cultivat de Gheorghiu-Dej in inchisoare (ca si Pintilie Bodnarenko, zis Pantiusa, Vania Didenko zis Vidrascu, Semion Postanski zis Posteuca etc). Am scris despre acesti agenti din anturajul lui Dej in volumul meu Arheologia terorii (editia a III-a a aparut la Curtea Veche in 2008 cu o prefata de Cristian Vasile).   Dupa 1960, Rogojinschi a fost transferat de la CC la Consiliul de Minsitru de unde s-a pensionat prin anii 70 avand rangul de consilier de stat.  Mirel Costea a fost incinerat pe data de 9 iunie 1951 la Crematoriul Cenusa. S-au depus coroane de flori din partea colegilor de la CC si a ilegalistilor. Securitatea a urmarit atent cine a mers la Crematoriu sa-i aduc un ultim omagiu, s-au notat numele, ora sosirii si a plecarii. Intre cei prezenti, in acel iunie 1951, Nicolae Goldberger (in acel moment adjunct al lui Rautu la Sectia de Propaganda)  si sotia sa Fani (pe atunci sefa Cancelariei CC al PMR), Ida Felix (sefa cadrelor in Ministerul de Externe), Petre Lupu si sotia sa Nesia, Gheorghe Gaston Marin si sotia sa, Mihail Florescu, Tina Chivu (sotia lui Chivu Stoica, pe atunci membru al Biroului Politic), Gheorghe Filip, alt cunoscut luptator din maquis, politrucul Gh. Gonda, Charlotta (Sari) Gruia, una din anchetatoarele de la Comisia Controlului de Partid, Leon Nas (Nas Littman, asa apare el in acel document), adjunct pe atunci la Gospodaria de Partid, Simion Zeiger (Taigar), extrem de apropiat de Dej, fost coleg de celula cu acesta la Doftana, i se si spunea Zeiger-Dej, , Lenuta Pasculescu (sora lui Teohari Georgescu, sefa de cabinet a Anei Pauker), colonelul Andrei (Bandi) Roman, cumnatul lui Petre Borila.  Lista este lunga, merita analizata cu atentie. S-a notat prezenta tatalui meu, Leonte Tismaneanu (pe atunci redactor sef al Editurii PMR), si a sorei mamei mele, Cristina Luca (directoare a Directiei Cultura din Ministerul de Externe).  Observ asadar prezenta unui grup semnificativ de fosti voluntari din Spania si din Rezistenta franceza (Florescu, Gaston Marin, Cristina Luca, tatal meu, Jean Coler, Gheorge-Georges Filip, Sari Gruia, Andrei Roman).  Incerc sa-mi imaginez ce va fi fost in sufletele lor, la ce se gandeau.  Era cu cateva saptamani inainte sa vin pe lume. Si ce lume…  Probabil ca absenta mamei mele se explica prin faptul ca era insarcinata in ultima luna. Dupa ani de zile, matusa mea, Cristina Luca-Boico, mi-a spus ca unul dintre colaboratorii lui Mirel Costea, Eugen Szabo, i-a povestit ca a fost chemat de Gheorghiu-Dej care l-a insarcinat sa pregateasca dosarele pentru un proces al celor care luptasera in maquis, inclusiv al ei. El spunea ca nu a dat curs acestei cereri.  Se poate.  Ulterior a lucrat in conducerea Ministerului de Interne (membru in Colegiul ministerului), in DIE, apoi a fost si el debarcat, a fost transferat la Ministerul Agriculturii.  A murit anul trecut in Israel.  Georges Filip a detinut inalte functii in ministerele economice, a fost printre primii care a plecat din Romania imediat dupa moartea lui Dej, cred ca in 1967, impreuna cu sotia sa, frantuzoaica, Annie, si fiica lor Jacqueline (Jackie).  Participase, ca si Gaston Marin si Florescu la rezistenta din zona Sud.  Este stranie absenta lui Gheorghe Vasilichi, fost lider FTP-MOI, membru al CC al PMR si a sotiei sale originare din Franta, Betka.  Poate ca Mirel Costea chiar ii aparase pe acesti militanti  in conditiile intensificarii represiunilor impotriva “internationalistilor” in celelalte “democratii populare”, ba chiar si in PC Francez (cazul Andre Marty).  Pe de alta parte, exact in acea perioada, fostul voluntar din Brigazile Internationale si maquisard, Mihai Patriciu, era seful Regiunii de Securitate Cluj (post detinut la un moment dat si de un alt interbrigadist, Wilhelm Einhorn, devenit ulterior unul dintre stalpii DIE).  Tot in MAI/Securitate lucrau fostii voluntari din Spania generalul Grigore Naum, colonelul  Gheorghe Adorian (ginerele fostului lider regional comunist din Ardealul de Nord Hillel Kohn,  supravietuitor al lagarelor naziste ale mortii) si colonelul Coloman Ambrus. Un timp a fost ministru adjunct generalul Aurel Stancu, fost interbrigadist.  Nu mai vorbesc de rolul lui Petre Borila, fost activist cominternist in Spania,  in conducerea suprema, ca membru al Biroului Politic al CC al PMR.

Ultimele scrisori ale lui Mirel Costea, inainte de a-si trage glontele in cap, au fost catre adjunctul sau Rogojinschi, catre catre fetitele sale si catre sotia sa, Ana. Este posibil ca Mirel Costea sa fi scris acele texte de un aparent devotament total pentru a-si proteja familia (se cunoaste cazul unui Lev Kamenev, al carui fiu a asupravietuit in urma acceptarii de catre vechiul bolsevic a confesiunii publice a unor crime imaginare).  Public aici cateva fragmente (cu grafia originala conform dactilografierii la Sectia Cadre si la Securitate a scrisorilor olografe). Voi relua acest subiect intr-un aticol intr-o revista de specialitate.  Cazul Mirel Costea este emblematic pentru dinamica relatiilor de putere din PMR in perioada stalinismului dezlantuit.

“Draga tov. Rogojinschi,

Un comunist trebuie sa aiba incredere in Partid si trebuie sa fie cel mai fericit om din lume cand simte ca si Partidul are incredere in el. Am fost fericit, m-am bucurat de incerederea Partidului, si spun ca am meritat-o, n-am inselat Partidul. Din 1939 n-am trait alta viata decat pentru Partid. Cand mi s-a parut odata ca sotia mea se teme ca activitatea mea poate duce la arestarea mea, am vorbit cu ea frumos si i-am aratat ce e Partidul. , a inceput si ea sa activeze cu trup si suflet.  Pina la 23 August 1944, n-am facut un copil, tot cu gandul la Partid, sa nu am greutati in munca.  (…)  Am urat si urasc pe dusmanii clasei muncitoare, pe tradatorii ei, pe Foris, Kofler, Patrascanu, Sraer, Melinte, etc, etc.  A fost arestat de aproape 2 saptamani Calmanovici, care este cumnatul meu, am cautat sa insuflu surorilor sale,  printre care si nevasta mea, ca noi, ca m.d.p. (membri de partid–VT) trebuie sa avem incredere in Partid, daca nu e vinovat i se va da drumul, daca este vinovat atunci nici in gind sa nu fim alaturi de el, ci de Partid, parerea Partidului sa fie si a noastra.  Am satisfactia ca am contribuit la desoperirea, demascarea multor tradatori ai clasei muncitoare si am contribuit la trimiterea lor la locul cuvenit.  Este drept ca mi-au si scapat unii. … Daca cineva mi-a fost ruda si am vazut ca este ostil, n-a mai fost ruda si l-am last t dracului.  Chiar despre Calmanovici pe care-l stiam ca om al Partidului, am inceput sa-l tin in rezerva, cind am simtit ca Partidul are rezerva fata de el. N’am vrut niciodata sa ma uit in dosarul sau.  … Dupa chestia Calmanovici mai poate Partidul sa aiba incredere in mine?  Cinstit si sincer spun ca are toate motivele sa aiba incredere, caci nici macar din limbutie sau palavrageala n’am vorbit niciodata nimic, nici despre munca mea, nici despre chestiuni de Partid sau altele pe care le cunosc.  Totusi Partidul nostru nu va avea incredere, pentruca are experienta trista a banditilor strecurati in munci de raspundere in Partid, cu partidele comuniste fratesti. … Exista un om cinstit care sa nu vibreze pentru tov.  Stalin? Sa nu i se increteasca pielea , cind aude vorbind despre tov. Stalin pe cineva care l-a vazut personal? Exista un om cinstit, chiar daca nu e m.d.p. care sa se gindeasca la viitor si sa nu-i vina in minte tov. Stalin? … N-am putut sa suport gindul ca Partidul a pierdut increderea in mine.  De aceea sarut carnetul meu de Partid, pe care nu l-am murdarit nici inainte de a-l avea, in aceasta forma si nici de cind il am. Il depun Partidului.  Ii multumesc pentru increderea avuta pina la un anumit moment.  Nu este un gest de comunist, nu dela Partid am invatat gesturile acestea, este inca o ramasitaa educatie si moralei burgheze. Asi fi suportat schingiuiri in beciurile Sigutantei, dar nu pot sa suport chinul ca nu ma mai bucur de increderea Partidului meu.  Ultimul meu gind catre tov. Stalin, catre CC al PMR, catre tov. Gheorghiu-Dej. Costea Mirel”

 

“Dragele mele fetite Rodica si Dana,

Taticul vostru pe care l-ati iubit si v’a iubit va cere scuze ca pleaca, cind veti fi mari veti intelegeca cel mai mare bun al unui om cinstit, este sa se bucure de increderea Partidului.  … Sa stiti ca tatal vostru a fost un om cinstit si devotat Partidului. Daca insa vreodta veti afla ca Partidul are alta parere despre mine, atunci sa credeti ce spune Partidul.   Mama voastra va va ingriji si va va educa in spiritul dragostei pentru tov. Stalin, pentru URSS, pentru Partidul nostru, pentru conducatorii iubiti ai Partidului nostru, asa cum v’am educat si eu.  Sa nu fiti necajite pentu ca odata si odata tot moare un tatic.  El nu poate trai atita vreme cit ar vrea copiii sai.  Oricum nu mai aveam mult de trait din cauza ulcerului meu. … Va sarut cu dragoste nebuna, Tata.

M-am uitat mult la voi astaseara si mi se scurgeau ochii“.

 

PS (20 august 2010) Studenta la Sorbona, la Facultatea de biologie, Cristina Luca a fost incepand din 1940 sefa serviciului de informatii (renseignements) a formatiunii de rezistenta care s-a numit FTP-MOI (Franc Tireurs et Partisans-Main d’Oeuvre Immigrée),  Charlotta (Şari) Gruia a fost sotia lui Francisc Wolf-Boczor, militant comunist originar din Transivania, fost interbrigadist, capturat de Gestapo si executat, alaturi de 22 de de alti partizani in cadrul grupului de rezistenta condus de Missak Manouchian.  Germanii au impanzit Parisul cu acele afise rosii menite sa sugereze, prin accentuarea numelor lor greu pronuntabile, ca partizanii antifascisti erau teroristi fara legatura cu la France profonde (l’armée du crime).  Aragon a scris un poem celebru, L’Affiche Rouge, textul unui cantec faimos al lui Léo Ferré:

http://www.youtube.com/watch?v=6HLB_EVtJK4

In 1993, Cristina a venit la Washington de la Paris (unde locuia din 1987 cand decisese sa nu revina in Romania lui Ceausescu), ca invitata la deschiderea oficiala a Muzeului Memorial al Holocaustului.  A adus un exemplar original al acelui poster german si o arma utilizata de rezistenti.  Ambele sunt acum expuse in Muzeu.  A stat la noi, imi amintesc de o cina cu sotia mea Mary, cu Gail Kligman si G. M. Tamas.  In 2004, invitat de profesoara Gail Kligman,  am vorbit la UCLA despre filmul lui Mosco, Des terroristes a la retraite.  Am vorbit atunci despre rezistenta si colaborationism cu profesorul Eugen Weber, marele istoric al Frantei moderne, nascut in Bucovina.  Vazusem prima  oara acest documentar despre grupul Manouchian la New York, la un cinematograf din Greenwich Village, impreuna cu Irena Grudzinska Gross si Sever Voinescu. Am discutat subiectul in repetate randuri cu Tony Judt.  Am scris de cateva ori de-a lungul anilor despre Cristina, despre alti maquisarzi.  Cand a murit Boris Holban, omul de aparat din FTP-MOI, necrologul din Le Monde l-a scris Stephane Courtois.  Sefii FTP-MOI au fost Gh. Vasilichi, Arthur London, Bruno Kowalski.  London a fost unul dintre cei trei supravietuitori ai procesului Slansky. Cartea sa memorii, L’Aveu, a devenit film, cu un scenariu de Jorge Semprun, Yves Montand l-a jucat pe London, Simone Signoret pe sotia acestuia, Lise.  Ginerele lui London, Pierre Daix, a fost un stalinist infocat in anii 50.  A scris apoi prefata editiei franceze a cartii lui Soljenitin O zi din viata lui Ivan Denisovici.  Cand a murit Cristina, tot in Le Monde, a scris un necrolog Michel Trebitsch, istoric la IHTP si sotul verisoarei mele Olga.  S-a numit Olga, cred, in memoria Olgai Bancic, membra a grupului Manouchian, arestata si decapitata de catre nazisti. Ieri am postat pe acest blog textul despre sinuciderea lui Mirel Costea.  O stranie coincidenta face sa citesc azi,  in New York Times, cronica lui Stephen Holden la un nou film despre acei luptatori disperati si eroici, Army of Crime. Manouchian, Rayman, Elek, Boczov (asa isi scria el numele in Franta), capturati, lichidati, mult timp uitati…  La Bucuresti, la Praga, la Budapesta,  in 1951, sectiile de cadre se ocupau de cei care nu murisera.  Sinuciderea lui Mirel Costea nu a fost fara legatura cu acele anchete, cu (i)logica pedagogiei diabolice.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: