Apel catre victimele dictaturii comuniste: Imperativul justitiei, datoria neuitarii

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc solicită colaborarea victimelor regimului comunist în efortul de aflare a adevărului şi de traducere în justiţie a celor responsabili de abuzurile şi crimele din perioada 1945-1989. IICCMER face apel la asociaţiile foştilor deţinuţi politici şi la persoanele care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist să pună la dispoziţie documente sau să depună mărturie în interviuri de istorie orală acordate cercetătorilor institutului.

Între anii 2006 şi 2010, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare şase sesizări penale împotriva unor foşti ofiţeri şi angajaţi civili ai Ministerului de Interne (Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Direcţia Generală a Miliţiei), activişti de partid şi medici psihiatri din perioada 1945-1989, care prin natura funcţiilor deţinute în structurile de partid şi de stat ale regimului comunist au participat, direct sau indirect, la reprimarea opozanţilor Partidului Comunist Român, începând cu anul 1945.

În scopul continuării acestor demersuri de sancţionare penală a celor responsabili de abuzurile şi crimele pe criterii politice din perioada 1945-1989, IICCMER solicită colaborarea asociaţiilor foştilor deţinuţi politici sau a persoanelor care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist.

În acest sens, vă rugăm să ne puneţi la dispoziţie copii după dosarele de anchetă penală, urmărire informativă sau să acceptaţi intervievarea dumneavoastră de către cercetătorii institutului. Toate aceste documente vor fi folosite la completarea probatoriului în dosarul „Procesul Comunismului”, care se află în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi în studiile redactate de către cercetătorii IICCMER. O rugăminte specială este adresată victimelor fostului anchetator şi director al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, Gheorghe Enoiu, pe numele căruia Institutul a depus o sesizare penală în august 2007, înnoită cu noi documente trimise Parchetului în august 2010.

Persoana de contact pentru programări este cercet. Dumitru Lăcătuşu, adresă de email: dumitru.lacatusu@iiccr.ro.

http://www.crimelecomunismului.ro/

Vocaţia binelui public: Teodor Baconschi a intrat in politica activa

Pe aceasta tema, semnalez un interesant interviu luat de Mihail Neamţu.

Indoiala ramane o virtute a oricarui intelectual veritabil, dar ea nu trebuie convertita in argument menit sa decredibilizeze implicarea responsabila in treburile Cetatii.  Vita activa si vita contemplativa sunt in fond indisociabile, chiar daca fiecare are regulile, normele, prioritatile sale.  Care insa nu trebuie absolutizate.  Mai ales atunci cand batalia pentru sfera publica este una in care proiectul societatii deschise este subminat de exponentii extremelor (aliati, iata, intr-un baroc agresiv si ignobil), intelectualii publici nu pot sa adopte strategia absenteismului paralizant.  Politica strutului este intotdeauna perdanta.

Romania, in plus, se afla intr-un moment critic al istoriei sale si nu pot decit sa salut intentia unor colegi de breasla, intelectuali publici, de-a face pasul in domeniul politicii active, de partea valorilor libertatii si ale demnitatii umane. In 1991, am salutat decizia lui N. Manolescu de a se angaja nemijlocit in politica activa, ca lider al Partidului Aliantei Civice.  Am scris adeseori despre viziunea lui Vaclav Havel opusa resemnarii sceptice. Tocmai pentru ca a detectat sindromul pe care l-a numit cosmarul postcomunist, a decis Havel sa nu se retraga defetist din politica.  Mentionez aici eseul “Vaclav Havel: Intelectualul intre politica si antipolitica” aparut initial in revista “22” si inclus in volumul meu Scrisori din Washington (Polirom, 2002, pp. 246-250).  De altfel, acea carte se incheie cu articolul intitulat “Daniel Patrick Moynihan si vocatia publica a intelectualului” (pp. 397-400).  Cand profesorul Andrei Marga a devenit presedintele PNT-CD, am salutat alegerea sa in revista 22.  Ma amuza de altfel unele reactii legate de angajamentul politic al intelectualilor: daca intra in politica, s-ar face vinovati de populism, de “tradarea” menirii lor. Daca nu intra, sunt acuzati de elitism. Mai sunt si unii care afirma sus si tare ca toate relele ultimelor doua decenii se trag de la intelectuali (prea activi, prea inactivi).  Ironia face ca acesti vehementi procurori sa fie ei insisi intelectuali inconjurati de proprii lor intelectuali…

Am scris despre rolul lui Andrei Plesu in articularea dezbaterilor din sfera publica (“Andrei Plesu–Ministru de externe”, ibidem, pp. 198-201).  Urmaresc cu deplina incredere activitatea politica a unor personalitati precum Monica Macovei, Cristian Preda, Traian Ungureanu si Sever Voinescu. La fel, este demna de pretuire actiunea in spatiul politic a lui Radu F. Alexandru si a lui Valeriu Stoica.

Nu cred ca este misiunea (ori maledictiunea) intelectualului sa se sustraga vietii Cetatii, adoptand definitiv si irevocabil pozitia de martor detasat situat la maxima distanta de valtoarea luptelor care definesc (si adeseori polarizeaza) polisul.  Nu toata lumea este facuta sa participe la viata politica, dar nu exista nici o ratiune de a o ignora cu falsa superbie atunci cand vocatia spiritului se intalneste cu aceea a binelui public.

Teodor Baconschi este un intelectual critic, un ganditor de aleasa tinuta academica, un carturar veritabil care iubeste traditia, dar nu respinge modernitatea.  Teodor Baconschi detesta demagogia xenofoba, exclusivismul de orice fel, narcisismul arogant, atavismele gregare.  Patriotismul sau este unul luminat, discret si cat se poate de real.  El este in egala masura un diplomat, un dinam al reflectiei creatoare si un om cu o viziune riguros elaborata despre binele comun, plecand de la o platforma crestin-democrata. Intrarea lui Teodor Baconschi in politica activa este un gest curajos si un motiv de speranta.

Ana Pauker si religia politica stalinista

Supranumita “Pasionaria Balcanilor”, Ana Pauker (nascuta Hanna Rabinsohn in 1893) a fost o comunista convinsa, o iluminata a religiei politice bolsevice, a militat in Comintern (Internationala a III-a, 1919-1943) cu pasiune, a servit scopurile stalinismului fara rezerve.  “Devierea de dreapta” soldata cu eliminarea ei, a lui Vasile Luca si a lui Teohari Georgescu din varful piramidei, a fost de fapt expresia unor diferente de optiuni tactice, iar nu a unui conflict de strategii. Niciodata, sub nici o forma, Ana Pauker nu a exprimat vreo urma de cainta, vreo remuscare pentru uzurparea violenta a puterii, pentru lichidarea opozitiei politice democratice, pentru instituirea unui regim terorist intemeiat pe himerele staliniste, pentru politica de aneantizare a intelectualitatii care refuza inregimentarea (ceea ce profesorul Virgil Nemoianu a definit drept eliticid). Scopul era sanctificat, atingerea sa justifica absolut orice mijloace.

Jurnalistul Petru Clej m-a solicitat sa scriu o scurta analiza (o “pastila”) pe teme evreitatii Anei Pauker: a fost ea o “buna evreica” ori o sionista?  Despre “sionismul” comunistilor devotati nu pot spune decat ca era o fictiune nascuta din mania conspirationista a lui Stalin.  Raspunsul meu a aparut in saptamanalul electronic Acum, condus de Petru Clej si Stefan Niculescu-Maier si il reiau aici, pe acest blog, intr-o versiune largita:

http://www.acum.tv/articol/17861

Ca atatia alti comunisti est si central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chisinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnationala a bolsevismului, a imbratisat teza lui Stalin conform careia “piatra de incercare a internationalismului proletar este atitudinea fata de Uniunea Sovietica”.  Alinierea totala la aceasta pozitie quasi-mistica  (politica, dar si psihologica) a insemnat iesirea din conditia originara, parasirea deliberata a identitatii evreiesti (nu neaparat doar a celei religioase), identificarea pasionala cu “patria socialismului”.  Erau, cu formula istoricului Isaac Deutscher, non-Jewish Jews.  A-i atribui secrete aspiratii sioniste Anei Pauker ar insemna sa proiectam asupra ei lumina inselatoare a mitului. Nu, nu a fost o sionista, a fost o stalinista (chiar daca, in unele privinte, mai ales dupa 1950, a dovedit o oarecare moderatie–ma refer la ceea ce a dovedit istoricul american Robert Levy, pe baza de documente de arhiva, in legatura cu pozitia rezervata a Anei Pauker, numarul doi in PMR pana in iunie 1952, legata de ritmul colectivizarii agriculturii si de anchetarea lotului Patrascanu).  Cartea lui Levy a aparut in traducere romaneasca la Polirom. Tot la Polirom a aparut in traducerea semnata de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu volumul meu “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”.

Sincer sa fiu, nu stiu ce inseamna “o buna evreica”. La un moment dat, in Biroul Politic, Ana Pauker a insistat asupra tratarii diferentiate a evreilor in malaxorul “luptei de clasa”.  Spunea ea ca nu trebuie uitat ca in timpul razboiului evreii fusesera victime colective, fara un regim special pentru burghezia evreiasca. Ulterior, aceasta pozitie a fost invocata de catre Gheorghiu-Dej drept cap de acuzare impotriva Anei Pauker, stigmatizata pentru “nationalism evreiesc”.  De asemenea, Ana Pauker a incurajat, in 1949-1950, tendintele de emigrare catre Israel. Dar a facut-o, neindoios, in consens cu linia Kremlinului. Era foarte apropiata de ambasadorul sovietic la Bucuresti, Kavtaradze, urmarea cu mare atentie meandrele politicii sovietice.

Era evident la curent cu suspiciunile lui Stalin, de dupa 1948, impotriva Polinei Jemciujina, sotia lui Molotov (exclusa din PCUS, arestata si deportata). Nu cred ca Ana Pauker a fost animata de vreun patriotism evreiesc. Dar nu si-a ascuns originea si nu a facut un secret din faptul ca avea rude in Israel (fratele ei, revenit din Israel, locuia la ea). Nu a rostit vorbe veninoase la adresa institutiilor evreiesti precum un Chisinevschi , o Ofelia Manole ori o Ghizela Vass. Eliminarea ei din conducerea PMR a fost direct legata de intensificarea antisemitismului lui Stalin, de exacerbarea complexelor paranoice ale acestuia. A fost arestata in februarie 1953, anchetata de catre ofiterul de securitate Vasile Negrea (ulterior general si adjunct al lui Draghici in fruntea MAI). A refuzat sa-si recunoasca imputatele pacate, premisele unui mega-proces spectacol (show trial) urzit de Dej si de consilierii sovietici (intre care generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski), ulterior sef al diviziei externe a KGB). Doar moartea lui Stalin pe 5 martie 1953 a salvat-o. Ceea ce nu a impiedicat-o sa izbucneasca in plans atunci cand a aflat, din gura emisarului conducerii de partid, Alexandru Moghioros, despre moartea celui care comisese cele mai oribile masacre si faradelegi imaginabile, intre care asasinarea propriului ei sot, Marcel Pauker, in timpul Marii Terori.  Mai putin fanatizat decat Ana Pauker (cu care fusese impreuna in procesul de la Craiova din 1936), fostul ei protejat Moghioros i-a spus: “Daca el nu murea, tu n-ai mai fi fost in viata”. Aceste cuvinte, aflate de Robert Levy de la urmasii de familie ai Anei Pauker, sintetizeaza o biografie marcata de devotament, orbire, intransigenta, iluzii si multe, mult prea multe crime.

Dupa 1953, exclusa din PMR (fara insa a i se confirma vreodata oficial acest lucru), Ana Pauker a fost tinuta intr-un fel de domiciliu obligatoriu in locuinta din Cotroceni unde traia alaturi de fiica ei Tania, de sotul acesteia, dr. Gheorghe Bratescu (acesta a publicat, la Humanitas, o interesanta carte de memorii) si de copiii acestora. Nu o vizita aproape nimeni, cu exceptia avocatului ei din ilegalitate, Radu Olteanu si a foarte putini ilegalisti. Era, asemeni celor osanditi in timpul domniei ei, o pestiferata. Anatema partidului era totala si de nedisputat.  In 1956, dupa Raportul Secret al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, s-a adresat cu memorandumuri si apeluri Biroului Politic. Nu si-a recunoscut vina de a fi complotat contra conducerii de partid, nu s-a spasit, nu s-a spovedit, tonul era mai degraba unul revendicativ si infuriat. Era mandra de trecutul ei comunistsi nu intelegea cum de acesti pigmei incercau sa i-l nege.  Astfel a vorbit si cu emisarii lui Dej in discutiile purtate pe parcursul anului 1956 (Gh. Apostol, Petre Borila, Alexandru Moghioros, C. Parvulescu si Ianos Vincze).  Cea acuzata de “deviere de dreapta” se ocupa de traduceri din rusa, franceza si germana la Editura Politica (tatal meu, pe atunci director adjunct, era cel care, din insarcinarea Biroului Politic, o vizita cu propunerile de carti si recupera manuscrisele traducerilor).  In 1951 fusese diagnosticata cu cancer la san. S-a tratat in URSS pana la prabusirea politica din 1952 (vizite prelungite care au izolat-o de fapt de ceea ce se petrecea in tara). Apoi, a fost tratata la Spitalul Elias. A murit in 1960 si a fost incinerata la Crematoriul Cenusa (nu a fost publicat nici un fel de comunicat oficial, nici macar cateva randuri semnate “un grup de tovarasi”, candva mult-slavita militanta disparea ca o anonima).  In 1968, dupa reabilitarea postuma, urna a fost dusa la monumentul din Parcul, Libertatii (Parcul Carol).  Dupa prabusirea comunismului, urna a revenit la Cenusa…

A fost reabilitata post mortem in 1968, dar comunicatul Plenarei din aprilie, care vorbea despre alte victime ale lui Dej (Patrascanu, Foris), dar si despre victimele Marii Terori din URSS, nu a mentionat-o.  Numele ei a mai aparut sporadic, intotdeauna in context negativ, in romanele cu voie de la stapanire cate deplorau excesele “obsedantului deceniu”.  Singularizarea Anei Pauker drept principala responsabila pentru ororile stalinismului dezlantuit facea partea din strategia de disculpare a echipei Dej (din care Ceausescu a facut parte, chiar daca ulterior a preferat sa minimalizeze ori chiar sa nege acest lucru).  Pe de alta parte, sub numele Anca Vogel, o aflam convertita in personaj al fabuloasei nuvele Pe strada Mantuleasa de Mircea Eliade (in anii ’70 istoricul religiilor s-a intalnit la Paris cu Tania si Gh. Bratescu si le-a oferit un exemplar cu dedicatie).  Nepoata ei, Stela (numita astfel in cinstea comunistei bulgare Stela Blagoieva, prietena a Anei Pauker din tinerete) traieste acum la Barcelona (maritata cu un catalan), nepotul ei Tudor Bratescu traieste in Franta. Tot doctorul Bratescu a publicat in anii 90 o carte fascinanta despre lichidarea lui Marcel Pauker (nom de guerre Luximin) la Moscova.  Din cate stiu, Ana Pauker nu a lasat niciun manuscris, nu si-a exprimat niciodata regretul pentru optiunea ei politica. In anii 30, sub pseudonimul Marina, a fost parte a grupului de instructori ai Cominternului in Franta, condus de militantul slovac Eugen Fried (nom de de guerre Clement).  Acesta a fost tatal celei de-a doua fiice a Anei Pauker, Marie, care a fost crescuta de prima sotie a lui Maurice Thorez, prietena Anei, Aurore.  Se pare ca Fried a exprimat, in 1939-1940, retineri legate de Pactul sovieto-german.  A murit in timpul razboiului, in imprejurari stranii, la Bruxelles (regretata Annie Kriegel si Stéphane Courtois au scris o biografie a lui Fried cu titlul Le grand secret du PCF, Paris, Seuil, 1997, colectia “Archives du communisme”, coordonata de Stéphane Courtois si Nicolas Werth).  Marie (Maşa) a ajuns in Romania imediat dupa razboi, apoi, in anii 60 a revenit, prin casatorie, in Franta.  Amicitia Anei Pauker cu Thorez, consolidata in anii razboiului la Moscova, a contat poate in amanarea inceperii unui proces la Bucuresti, imediat dupa denuntarea “devierii de dreapta” in iunie 1952.  Oricum, sub Dej, relatiile dintre PCR si PCF au fost reci, fiind direct afectate de prabusirea politica a Anei Pauker (lucru mentionat chiar de primul secretar al CC al PMR in Biroul Politic cu varii prilejuri).

Asemeni unei Dolores Ibarruri, Ana Pauker a trait si a murit ca o revolutionara de tip bolsevic, convinsa ca victoria finala va fi a comunismului, dincolo de reculurile, ramificatiile si zigzagurile istoriei, dincolo de infrangerile temporare, o fiinta din acea specie pentru care credinta absoluta in URSS, in Lenin si Stalin, in partid a fost adevarata stea polara existentiala.

PS (28 septembrie 2010) Am primit din partea unui distins intelectual, scriitorul Radu F. Alexandru, urmatoarele randuri ca reactie/comentariu la articolul de mai sus (le public aici cu acordul sau). Sunt de acord cu el, acesti stalinisti au trait pana la capatul zilelor cu frica in suflet, stiau cum functiona Marele Mecanism, angrenajul infernal pe care il cladisera si din care facusera chiar ei parte:

Am citit articoul tau despre Ana Pauker, ca de obicei extrem de interesant. Cu siguranta femeia asta cunoastea foarte bine felul in care Securitatea era
capabila sa descopere orice urma de care era interesata, altfel imi vine greu
sa-mi explic faptul ca un om de inteligenta si experienta ei nu a lasat un Jurnal, niste insemnari care sa apara candva, undeva.

Nu cred ca si-ar fi putut imagina un decembrie ’89, dar nu a avut nici macar pornirea sa ia in calcul varianta adoptata de Arthur London. In sfarsit, comentarii dupa zeci de ani despre ce ar fi putut sau nu sa faca sunt futile. De un lucru as spune insa ca sunt sigur: a trait pana in ultima clipa cu o imensa spaima in suflet.
Pentru detalii, se poate cit textul despre Ana Pauker din “Biografiile nomenklaturii”, proiect in curs de desfasurare la IICCMER:

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/

Sa te opui tiraniei: Lectia lui Bärbel Bohley

A incetat din viata Bärbel Bohley (nascuta in 1945), o luptatoare pentru adevar, demnitate si democratie, figura importanta a disidentei est europene, fondatoare a miscarii Neues Forum care a contribuit decisiv la caderea Zidului Berlinului.

 

In anii 80, m-am ocupat intens de actiunile de rezistenta civica din ceea ce a fost RDG (Deutsche Demokratische Republik).  Am scris in Problems of Communism un articol, aparut in 1988, cu titlul Nascent Civil Society in the German Democratic Republic.  Unii colegi mi-au spus ca exagerez importanta acesor forme de actiune colectiva, ca supraestimez sansele lor de a torpila falsa legitimitate a regimului Honecker (care se pretindea, in simulacrul de Constitutie a RDG, “primul stat german al muncitorilor si taranilor”).  Articolul a circulat, am aflat dupa ani de zile de la Georg Herbstritt, co-autor, impreuna cu Stejarel Olaru, al unei carti despre relatiile Securitatii cu Stasi, in cercurile disidente din RDG (exista note ale Stasi pe acest subiect).  Am scris despre Bärbel Bohley, Wolfgang Templin, Wolf Biermann, Jurgen Fuchs, Freya Klier, Stefan Krawczyk, Gerd Poppe, Vera Wollenberger si colegii lor cu admiratie, cu o solidaritate plina de respect.  Gratie scrierilor si actiunilor lor, ale acestor poeti, eseisti, pictori, regizori, muzicieni, teologi, exponentii a ceea ce Vaclav Havel a numit puterea celor fara de putere, am inteles natura militarista a dictaturii comuniste din RDG, sinteza dintre stalinism si traditia autoritara prusaca (Panzerkommunismus).  Miscarea disidenta a fost prigonita sistematic, s-a incercat (si chiar s-a reusit) infiltrarea agentilor Stasi in randurile ei (cazul sotului Verei Wollenberger este cel mai cunoscut, dar este departe de a fi fost singurul, scriitorul maghiar Pater Nadas a scris un eseu remarcabil despre falsul disident Sascha Anderson). Dar toate aceste actiuni in fond disperate ale politiei secrete comuniste nu au facut decat sa-i fortifice pe cei care credeau in dechidere, in dialog, in transparenta, in rezistenta  non-violenta.  Moralitatea disidenta provenea din convingera ca este mai bine sa suferi raul decat sa-l comiti (Adam Michnik insista in scrierile sale asupra acestei viziuni). Dar si mai important, au dovedit disidentii, este sa te opui raului.

Citesc in The Economist necrologul lui Barbel Bohley. In Washington Post Marc Fisher, fost corespondent in Europa de Est in timpul anului revolutionar 1989, scrie un tulburator articol despre destinul acestei disidente pentru care ideea de justitie a fost esential in ruptura cu dictatura comunista. O tiranie pe care a considerat-o si a denuntat-o ca esential ilegitima.  Dar, ca si atatia dintre prietenii sai din miscarea disidenta din RDG, Bärbel Bohley a visat un fel de utopie eco-pacifista, a crezut ca RDG ar fi putut avea un viitor netotalitar. S-a adaptat cu greu (daca s-a adaptat vreodata) la ceea ce ea privea drept materialismul consumerist al statului liberal. 

Imi amintesc acei ani, imi amintesc de revista noastra comuna East European Reporter, editata la Londra de Jan Kavan, cu Vaclav Havel, Vaclav Benda, Janos Kis, Miklos Haraszti, Jacek Kuron si Adam Michnik ca editori onorifici (managing editor era Jonathan Sunley). In 1987 l-am intalnit la New York pe Jan Kavan (locuia pe-atunci la Londra), am discutat sa se creeze o sectiune despre Romania si a fost de acord (am devenit editorul acelei sectiuni, editorii onorifici ai sectiei romane au fost Dorin Tudoran, incepand din 1988, iar dupa caderea dictaturii, alaturi de el, Nicolae Manolescu, Mircea Mihaies si Stelian Tanase ). Bärbel Bohley a fost un spirit curat, a crezut pana la capat in ideile ei, in idealul societatii civile. Ii multumesc lui Mihai Neamtu pentru cuvintele frumoase pe care le-a scris in aceasta clipa trista. Sa nu o uitam, sa nu uitam filosofia disidenta a libertatii.  Este filosofia pe care a articulat-o Jan Patocka, pe care a practicat-o Carta 77 si pe care o intruchipeaza intelectualul critic Liu Xiaobo, disidentul chinez intemnitat, propus acum, de personalitati care au initiat Carta si au condus Revolutia de catifea din 1989, Vaclav Havel, Dana Nemcova si Vaclav Maly, pentru Premiul Nobel pentru pace.

Liu may be isolated, but he is not forgotten. Next month, the Nobel Peace Prize Committee will announce the recipient of the 2010 prize. We ask the Nobel Committee to honor Liu Xiaobo’s more than two decades of unflinching and peaceful advocacy for reform, and to make him the first Chinese recipient of that prestigious award. In doing so, the Nobel Committee would signal both to Liu and to the Chinese government that many inside China and around the world stand in solidarity with him, and his unwavering vision of freedom and human rights for the 1. 3 billion people of China.

http://mihailneamtu.ro/?p=4138

http://www.nytimes.com/2010/09/21/opinion/21iht-edhavel.html?_r=1&ref=liu_xiaobo

Trendul zeghe: Oana Mizil imi da lectii de istorie a comunismului

Un text de acum cateva zile a enervat-o teribil pe deputata PSD Oana Mizil, cea care a lansat recent trendul zeghe in politica romaneasca a zilelelor noastre. 

http://oananiculescumizil.wordpress.com/2010/09/24/volodea-tismanetchi-critic-de-moda-pe-banii-dezbracatilor/

Cateva precizari sunt necesare.  Nu as fi polemizat cu Oana Mizil daca nu m-ar fi socat kitschul politic la care s-a pretat.  Nu ma intereseaza a cui nepoata este decat in masura in care valorile sale politice de astazi se situeaza cu ostentatie in prelungirea celor aparate si impuse cu forta de bunicul ei si de tovarasii sai de-a lungul a peste patru decenii de regim ilegitim si criminal. 

Am incercat sa explic cine este si ce valori intelege sa serveasca. N-as fi facut-o daca nu-l omagia la moartea acestuia pe Manea Manescu, mamelucul cuplului Ceausescu,  si daca nu se declara in chip explicit si de-a dreptul ostentativ fidela mostenirii politice  a bunicului politruc.  PSD are de ales: traditia neo-comunista a Partidului Socialist al Muncii (Ilie Verdet-Mizil-Adrian Paunescu-Sasu-Mohora) ori aceea a celor morti in puscariile comuniste (Jumanca, Flueras). Traditia Verdet-Voitec-Mizil, ori aceea Titel Petrescu. Adrian Nastase si Cristian Diaconescu au incercat de-a lungul anilor sa se desparta de pesemism si de ereditatea comunista.  Nu ma pasioneaza vestmintele vargate ale unei activiste cu pretentii ideologice. Dar reactionez cand aceasta persoana actioneaza ca deputat al celui mai puternic partid al opozitiei din Romania, un partid ce poarta numele unei traditii politice (social democratia) pe care Paul Niculescu-Mizil si camarazii sai leninisti au facut tot ce-au putut ca sa o sufoce (tot astfel cum au distrus celelalte partide democratice).

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-doua-destine-ticu-dumitrescu-si-paul-niculescu-mizil-832679.html

Revenind la replica Oanei Mizil, sa spun mai intai ca m-am nascut cu numele Vladimir Tismaneanu, deci nu vad de unde familiarismele politicienei pesediste in modul de a mi se adresa (“Volodea” este diminutiv rusesc de la Vladimir, tot asa cum “Serioja” este diminutivul pentru Serghei) si referinta (cam peremista, e dificil sa nu observi) la numele originar de familie al tatalui meu, un nume pe care eu nu l-am purtat niciodata.  Dar, admitand ca Oana Mizil sufera de curiozitati onomastice, macar sa-l scrie corect (Tismineţki, un nume de origine slava precum atatea altele din Basarabia).  

Doi, parintii mei au intrat in PCR in anii 30, au luptat in Spania de partea republicana (deci in favoarea valorilor stangii pe care Oana Mizil sustine ca le apara si pe care premierul socialist Zapatero le-a omagiat nu o singura data). Am scris destul de mult despre Razboiul Civil (cei interesati pot citi serialul “In labirintul Razboiului Civil Spaniol” publicat in EvZ acum cativa ani, dar si prefata mea la Omagiu Cataloniei de George Orwell, reluare a unui text transmis la Europa Libera in anii 80, unde am transmis, de asemenea un lung eseu intitulat “Despre comunism, fascism, si Razboiul Civil spaniol” (inclus in volumul Arheologia terorii, aparut la editura Curtea Veche), spre a nu mai fi nevoie sa insist: consider ca ambele tabere s-au facut vinovate de fanatism si intoleranta, ca nu este cazul sa fie romantizata experienta Brigazilor Internationale (infiintate din initiativa Cominternului), chiar daca au existat cazuri reale de eroism, inclusiv cele care apar transfigurate artistic in romanele unor Hemingway si Malraux.  Brigazile Internationale au adus laolalta idealisti cu privirile indreptate spre stele si comisari specializati in teroare (Andre Marty, Vittorio Vidali, Erno Gero etc). Datoram lui Anthony Beevor una dintre cele mai bune carti despre Razboiul Civil din Spania.   Tatal meu a parasit Basarabia (Soroca) in 1930, la varsta de 17 ani, a ajuns la Bucuresti, chemat de sora sa, de meserie medic, care l-a ajutat material si profesional. La Soroca au ramas mama sa (a supravietuit in evacuare in anii razboiului) si un frate care avea sa moara ars de viu, la Odesa, impreuna cu sotia si doi copii.  Nu a facut niciodata politica, nu a fost nici macar simpatizant comunist.

Din Spania, parintii mei au ajuns in Franta, ca atatia alti interbrigadisti,  in martie 1939, intr-un lagar de refugiati (o sugestie pentru Oana Mizil ar fi sa citeasca volumul lui Arthur Koestler despre acele lagare din Franta, Scum of the Earth), de acolo au plecat ca refugiati politici in URSS, la Moscova. Au trait la Moscova intre octombrie 1939 si februarie 1948 (cand au revenit in tara prin chemare trimisa de catre CC al PCR; pentru cei care nu cunosc, nu se revenea doar prin decizie personala, era nevoie de pasaport si viza, au ramas in URSS numerosi fosti voluntari din Spania, ilegalisti cunoscuti, comunisti basarabeni etc).  O spun cu deplina responsabilitate, in toata acea perioda nu s-au aflat nici o secunda in Basarabia sovietizata. Poate ca Oana Mizil il confunda pe tatal meu cu fostul sef si mentor al bunicului ei, Leonte Rautu, ajuns in Basarabia dupa iunie 1940.  Exista o Comisie pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova (Comisia Cojocaru).  Nu stiu ca vreodata istoricii din aceasta Comisie Prezidentiala din Republica Moldova sa fi gasit vreun document care sa-l lege pe tatal meu de crimele sovietice dn Basarabia. Daca deputata PSD detine documente care sa probeze contrariul, o rog sa le publice. Daca nu, se face vinovata de falsificarea istoriei. 

Trei, in anii 50, atat tatal meu cat si bunicul ei au fost activisti ai frontului ideologic, stalinisti zelosi. Tatal meu a scris o brosura despre un volum (cred ca XI-lea), din operele lui Stalin, Paul Niculescu-Mizil a scris de asemenea o asemenea brosura, despre volumul al X-lea, daca nu ma insel. Sper ca le detine si le va oferi fie catre Hoover Institution, fie pentru bibioteca IICCMER.  O biografie a lui Paul Niculescu-Mizil este cat se poate de necesara: nu un rechizitoriu, nici o hagiografie, ci o analiza obiectiva a rolului sau in consolidarea si perpetuarea totalitarismului comunist.  Tatal meu a fost exclus din PMR in 1960 sub acuzatia de fractionism. Nu a fost niciodata membru al  CC al PMR/PCR.  Nu a lucrat niciodata in aparatul CC al PMR/PCR.  Nici tatal meu, nici mama mea nu figureaza in cartea lui Gh. Crisan, Piramida puterii: Oameni politici si de stat din Romania (23 august 1944-22 decembrie 1989), Bucuresti, Editura Pro Historia, 2001.  Despre P. Niculescu-Mizil exista informatii abundente care probeaza pozitia sa proeminenta in aparatul de partid si de stat: a fost membru al CC al PCR intre decembrie 1955 si decembrie 1989, secretar al CC al PCR, membru al CEPEX, vicepremier etc  (pp.  207-208).  Tatal meu a fost profesor universitar de marxism-leninism (ca si Niculescu-Mizil) si director-adjunct al Editurii Politice (intre 1948 si 1958).  Mama mea, nascuta la Botosani in 1915, a fost medic, formata ca pediatru, ulterior a fost specialista in igiena scolara. A predat ani de zile la IMF.  Studenta la medicina, a plecat in Spania crezand in idealurile antifasciste. A lucrat ca sora de caritate la Spitalul Brigazilor Internationale. Ar fi util, de asemenea, ca Oana Mizil sa citeasca memoriile doctorului David Iancu aparute recent la editura Vitruviu.

Oana Mizil tine sa faca urmatoarea declaratie in apararea memoriei bunicului sau (acelasi lucru l-ar putea scrie, daca ar gandi ca ea, ceea ce nu este deloc sigur, urmasii unor N. Ceausescu, Ion Gh. Maurer, Gh. Apostol, Petre Borila, Ion Dinca, Gh. Radulescu, Ilie Verdet, Virgil Trofin, Manea Manescu, Dumitru Popescu, Vasile Patilinet, Stefan Andrei, Janos Fazekas, Constantin Dascalescu, Suzana Gadea, Ludovic Fazekas, Ana Muresan, Constantin Olteanu, Iosif Banc, Mihai Dulea, Tamara Dobrin,  Eugen Florescu si alti corifei ai “socialismului multilateral dezvoltat”) :

Nu bunicul meu a aruncat oameni in puscarie si nu el a fost informator direct implicat in dosarele martirilor romani din Basarabia, multi dintre ei luati de la casele lor, apoi condamnati, maltratati si ucisi fara alta vina decat aceea de a fi romani. Va suna cunoscut? Va suna cunoscut faptul ca intre 28 iunie 1940 si 28 iunie 1950, din Basarabia au disparut un milion de oameni (din 3,3 milioane)? Poate ar fi trebuit sa-l intrebati pe tatal dumneavoastra. Eu va stau la dispozitie cu documente. Cu siguranta sunteti informat, inainte de a informa pe altii, ca am mostenit arhiva bunicului meu, aceea pe care a vrut sa o cumpere Hoover Institution si pe care va invit sa o rasfoiti in vederea demersurilor de depistare a tortionarilor comunisti. Cine mai stie ce surprize referitoare la propria istorie veti avea, cu aceasta ocazie…

Ii multumesc pentru invitatia de a citi documente din arhiva lui Paul Niculescu-Mizil. Chiar ma intereseaza.  O asigur insa, pe ea, pe cititorii ei si pe cei care citesc acest blog, ca tatal meu nu s-a aflat in Basarabia in perioada despre care scrie deputata PSD mai sus, nu a avut absolut nimic de-a face cu acele faradelegi. In rest, nu azi, nu ieri, ci acum cateva decenii m-am despartit radical de doctrina politica si de valorile imbratisate de parintii mei. Am facut-o din ratiuni politice, filosofice si morale. 

Cat priveste insinuarile ca presedintele Traian Basescu m-ar fi platit pentru efortul de a conduce Comisia Prezidentiala de Analiza a Dictaturii Comuniste, o spun din nou, cat se poate de limpede, am lucrat, ca si toti membrii Comisiei, pro bono. Dupa cum nu primesc nici o remuneratie acum cand conduc Consiliul Stiintific al IICCMER.  As dori sa aflam, pentru a stabili adevarul istoric, cand si unde s-a opus P. Niculescu-Mizil deciziei lui Ceausescu de a se deschide focul la Timisoara?  Exista probe documentare in acest sens? Daca da, ar fi util ca Oana Mizil sa le ofere Asociatiei “21 Decembrie 1989”.  Daca nu, este vorba din nou de falsificarea istoriei.

Oana Mizil crede ca mi-ar fi cerut cineva (evident eternul adversar, omul vinovat de toate relele lumii, Traian Basescu) sa scriu ce-am scris. O asigur ca se inseala amarnic. Niciodata, sub nici o forma, presedintele Basescu nu mi-a sugerat ce sa scriu ori ce sa nu scriu. Paul Niculescu-Mizil a fost un inalt demnitar al unui regim ilegitim si criminal, nu a exprimat regrete privind adeziunea sa la o ideologie cu efecte catastrofale, a stat alaturi de Ceausescu pana in ultima clipa, a participat la luarea deciziilor care au dus la moartea a peste o mie de cetateni ai Romaniei. Nu a fost un primitiv ca Emil Bobu, avea un anumit nivel de cultura marxista. A jucat un rol important in Declaratia din aprilie 1964, a tinut piept sovieticilor in martie 1968 la Consfatuirea partidelor comuniste de la Budapesta.  Dar nu a fost un reformator, ci un aparatcik total devotat mafiei national-staliniste care a controlat draconic Romania vreme de decenii.  Poate ca aceste lucruri ar trtebui sa-i devina cunoscute Oanei Mizil inainte de a se aventura cu afirmatii precum aceasta (las de-o parte referinta obsesiva la mine si la familia mea, total irelevanta, intrucat nu eu, ci deputata PSD se revendica fara rezerve  din “minunatele idealuri” ale stangii comuniste servite cu pasiune de bunicul e)i:

De asta ma mandresc cu bunicul meu si imi doresc sa-i calc pe urme cat mai apasat. Da, sunt politician de stanga si am fost nepoata de nomenclaturist, acel nomenclaturist descris mai sus – cel asteptat cu respect de secretarul de stat Henry A. Kissinger, niste ani in urma, la “10 pentru Romania” inainte de a se aseza pe scaun – chiar daca nu am apucat sa ma bucur de privilegiile nomenclaturistilor.

Really, no comment.  Decat atat:

http://mihailneamtu.ro/?p=4117

 

Plang romanii dupa comunism? Amintirea dictaturii si anxietatile prezentului

Amintirea comunismului ca regim represiv, intemeiat pe o ideologie revolutionar-utopica, este o rana deschisa.  Tacerea in jurul crimelor are efecte distructive, scrie distinsa ganditoare germana Gesinne Schwann.  Nu m-as aventura sa spun ca romanii au uitat ori ca au iertat, acest lucru trebuie verificat. Iertarea nu se produce spontan, o stim din experientele latino-americane ori din aceea  Comisiei pentru Adevar si Reconciliere din Africa de Sud,  fara ca autorii crimelor sa se caiasca public, fara ca justitia sa-si spuna cuvantul.  Iar uitarea este un proces nu mai putin complicat decat amintirea.  Regimurile de memorie sunt un subiect care ii preocupa pe politologi, pe sociologi, pe istorici, pe antropologi.  Exista memorie, dar exista si post-memorie, adica asumarea prin cunoastere a unor momente pe care nu le-ai trait personal.

Sondajul CSOP in colaborare cu IICCMER este binevenit din multe ratiuni. Intre aceste, dovedeste ca romanii nu au uitat comunismul, nu resping, ba chiar dimpotriva, un procent impresionant dintre ei favorizeaza demersul lustratiei, al indepartarii din functii publice, pentru o perioada limitata, a celor care au detinut pozitii importante in institutiile fundamentale ale regimului comunist.  Pe de alta parte, cum observa profesorul Ioan Stanomir, anii de maxima represiune ai stalinismului dezlantuit tind sa intre intr-un amnezic con de umbra. Tocmai de aceea este nevoie de crearea si cultivarea locurilor de memorie, a unei solidaritati a amintirii transmisa, prin muzee, manuale, dezbateri, de la o generatie la alta (asa cum exemplar o face Memorialul de la Sighet).  Este astfel incurajator ca atatia romani sunt in favoarea intemeierii la Bucuresti a unui Muzeu National al Dictaturii Comuniste.

Lucrul poate cel mai frapant din sondaj mi se pare valorizarea pozitiva a intentiilor doctrinei comuniste, ca si cum represiunilor ar fi fost niste capricii individuale, nu rezultatul optiunii violent-utopice bazata pe primatul “luptei de clasa”.  Ideologia profesata de Ion Iliescu imediat dupa prabusirea regimului Ceausescu pare sa dea roade acum, dupa doua decenii. Este insa vorba de un fenomen care nu trebuie absolutizat.  Nu cred ca putem deduce, din datele acestui sondaj, ca romanii ar ofta de dor dupa minunatele vremuri comuniste.

E nevoie, cred, de o rafinare a intrebarii intr-un sondaj viitor, de o divizare a ei pe sub-teme.  Ce anume din ideologia comunista pretuiesc cei circa 60% dintre respondentii care o considera “idee buna gresit aplicata”?  Inteleg ei ca dictatura comunista reprezenta opusul statului de drept?  Ca era un regim corupt pana in maduva oaselor indiferent de verbiajul sau egalitarist?   Ma gandesc ca este vorba de sentimentul ca in comunism se traia fara riscuri, ca, oricat de mizera ar fi fost viata, exista securitatea locului de munca. Se uita astfel ca acest loc de munca era fixat de catre stat, ca partidul/stat era cel care decidea salariile, pensiile, reducerile ori maririle, intotdeauna in functie de interese politice oportuniste.  Nu stiu in ce masura sondajul probeaza nostalgia pentru ceea ce a fost socialismul lui Dej si al lui Ceausescu, cat mai degraba un protest latent in raport cu frustratile zilei de azi.  Ar fi putut un regim comunist sa raspunda eficient crizei economice globale? Ma indoiesc profund. Pana si Fidel Castro admite esecul modelului economic din Cuba comunizata.  Cand isi exprima angoasele actuale sunt romanii oare inclinati sa renunte la drepturile castigate cu pretul a peste o mie de oameni ucisi  in decembrie 1989, prin luptele care au urmat dupa venirea la putere a regimului Iliescu?

Sondajul a avut un puternic ecou in mass media si va genera, fara indoiala, numeroase analize.  Format ca sociolog, as fi foarte prudent in a spune, plecand de la un sondaj al opiniei publice intr-un moment incarcat de emotii si nelinisti, ca “romanii regreta comunismul”.   In orice caz, n-as generaliza.

Pentru alte informatii si analize, vezi:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/comunismul-uitat-si-iertat-de-romani-906914.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/social/Sondaj-_Romanii_il_regreta_pe_Nicolae_Ceausescu_si_comunismul_0_340766401.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Jumatate_dintre_romani_regreta_comunismul_0_340766533.html

http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/iiccmer-61-dintre-romani-considera-comunismul-o-idee-buna-200451.html

Este exact ceea ce ne-am propus si vom continua pe acest drum.  Cu ani in urma, politologul Ken Jowitt scria despre posibilitatea formarii unor miscari ale furiei (movements of rage) in tarile direct afectate de ceea ce el a diagnosticat drept  noua dezordine mondiala.  Demagogii stiu cum sa organizeze ura si sa mobilizeze instinctele de gloata folosind lexicul toxic si inflamator al invidiei sociale.  In genere a fost evitat acest scenariu, dar oamenii sunt nelinistiti, descumpaniti, exasperati de ceea ce multi percep drept alienarea clasei politice si insensibilitatea institutiilor financiare (interne si internationale).  Anxietatile prezentului mai degraba decat romantizarea comunismului autohton explica opiniile favorabile epocii Ceausescu.  In situatii de criza exista intotdeauna ispita de a nu vedea libertatea drept o sansa ( cartea celebra de Erich Fromm se intituleaza Escape from Freedom).  Este un lucru ce trebuie avut in vedere cand participam la conversatia democratica despre trecutul totalitar si mai ales cand ne propunem sa gandim strategii educationale menite sa previna obliterarea memoriei.

http://www.tvr.ro/?play=89445

Cum percep romanii trecutul comunist: Un sondaj CSOP (in colaborare cu IICCMER)

Cat, cum si de ce ii framanta pe cetatenii Romaniei amintirea comunismului?  A fost comunismul o idee frumoasa gresit aplicata?  Cat de importanta este lustratia? E nevoie de un Muzeu National al Dictaturii Comuniste?  Cine a dirijat sistemul comunist: PCR ori Securitatea?  Cine a fost mai nociv, Gheorghiu-Dej sau Ceausescu?  Cata lume crede ca a suferit sub comunism?  La ce ne gandim cand spunem represiune ori suferinta?  Face criza economica aceste probleme mai putin importante ori chiar caduce?  Este criza catalizatorul unei idealizari a timpurilor de-odinioara?  Exista o tendinta de a valoriza pozitiv trecutul totalitar?  Daca da, care sunt cauzele?  Ce trebuie sa faca institutiile statului si prietenii societatii deschise pentru a  pastra vie memoria trecutului traumatic?  Mai toata lumea are pareri legate de aceste subiecte, dar informatiile bazate pe sondaje solid pregatite metodologic nu sunt abundente (ma exprim eufemistic). Auzim voci care spun ca de fapt romanii sunt indiferenti in raport cu aceste chestiuni, ca prefera sa ignore ce s-a petrecut vreme de patru decenii si jumatate cu tara lor, cu vietile lor, cu sufletele lor.  Ramane de vazut daca asa stau lucrurile.  Nu pe baza de speculatii, de conjecturi, de impresii de prea multe ori grabite.  Opinia publica este un fenomen fluid si tocmai din acest motiv sondajele de opinie nu trebuie fetisizate. Dar ele ne spun lucruri importante despre starea de spirit a populatiei analizate la un moment dat.  Ne vorbesc despre atitudini, aspiratii, frustrari, nostalgii, asteptari, elemente-cheie pentru interpretarea unei culturi politice.  Calde multumiri sociologului Andrei Muşetescu, directorul CSOP (Centrul pentru Studierea Opiniei Publice si Pietei) si colegilor sai, pentru sondajul efectuat la solicitarea IICCMER, debutul unei conlucrari ce va continua. (VT)

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a prezentat, în conferinţa de presă organizată joi, 23 septembrie, primul sondaj de opinie realizat de Institut, împreună cu CSOP, privind percepţia românilor asupra regimului comunist.

La eveniment au participat dl. Ioan Stanomir, preşedinte executiv al IICCMER, dl. Bogdan Iacob, secretar ştiinţific al IICCMER, dl. Andrei Muşetescu, director al CSOP, dl. Dorin Dobrincu, director al Arhivelor Naţionale ale României, dl. Claudiu Secaşiu, membru al Colegiului CNSAS.

Sondajul arată că există tendinţe de opinie publică care ar putea fi semnificative pentru felul în care instituţiile statului român îşi construiesc strategiile privind confruntarea cu trecutul dictatorial. În această ordine de idei, majoritatea opţiunilor exprimate au fost în favoarea unor proiecte precum Legea lustraţiei, organizarea unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste din România, instituirea unei zile comemorative a victimelor regimului comunist, iar un procent semnificativ consideră importantă problema accesului la dosarele Securităţii. Merită accentuat faptul că rezultatele sondajului de faţă semnalează că un procent majoritar din respondenţi consideră regimul comunist ca fiind unul ilegitim şi îl califică într-o pondere semnificativă drept criminal. În acelaşi timp, o secţiune dominantă din eşantionul analizat apreciază natura regimului comunist drept una represivă. Totodată, cercetarea dovedeşte că există un consens la nivelul populaţiei asupra culpabilităţii instituţionale a Securităţii şi a Partidului Comunist Român în instaurarea şi menţinerea unui regim dictatorial în România. Din cercetarea sociologică reiese că, la nivelul populaţiei, există tendinţa unei viziuni pozitive asupra perioadei comuniste. Această pozitivare sau viziune pozitivă se regăseşte atât în evaluarea în sine a intervalului istoric, cât şi mai ales comparativ cu perioada prezentă. Liderii politici (Nicolae Ceauşescu, în special) sunt priviţi a fi avut un impact pozitiv mai degrabă decât negativ. O asemenea apreciere trebuie raportată la faptul că populaţia nu a avut şi nu are decât un acces limitat la acele informaţii de natură să clarifice responsabilităţile şi ponderea oficialilor comunişti în procesul de luare a deciziilor, care a stat la baza crimelor şi abuzurilor comise în perioada comunistă. Aşadar, se poate afirma că este datoria atât a instituţiilor statului, cât şi a mass-mediei din România să promoveze un tip de discurs complex, nuanţat şi responsabil, care să reflecte şi să analizeze dilemele, provocările şi problemele presupuse de asumarea trecutului comunist.

http://www.crimelecomunismului.ro/

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ioan-stanomir-ceausescu-a-devenit-un-simbol-al-propriilor-noastre-esecuri-906840.html

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7815648-mihail-neamtu-director-stiintific-institutul-pentru-investigarea-crimelor-comunismului-discutat-online-cititorii-hotnews.htm

Kitsch politic si obscenitate publica: Parada modei in viziunea Oanei Niculescu-Mizil

Intr-un acces de auto-compatimire, deputata PSD Oana Mizil isi amintea, acum cativa ani, ca ea si familia ei au dus-o greu sub comunism: “Inainte de Craciun, mergeam cu bunicul meu sa culegem vreascuri pentru focul din semineu”. Era regim de austeritate, se traia de azi pe maine, se chinuiau sarmanii tovarasi, sectia Gospodariei de Partid nu-i mai aproviziona cu lemne “numai pentru uz intern”.  Semineul se afla in locuinta rezidentiala de pe strada Emile Zola, langa strada Muzeul Zambaccian, in zona Aviatorilor-Dorobanti.  Cate case din Bucuresti aveau semineu? 

Membru al Comitetului Politic Executiv, activist devotat al “frontului ideologic”, magnat al dictaturii, Paul Niculescu-Mizil a stat alaturi de cuplul Ceausescu in sediul CC al PCR pana la sfarsit, a votat obedient ceea ce a cerut infricosatul tiran paranoic (deschiderea focului impotriva protestarilor “in numele cauzei”)).  Nu a rupt cu Ceausescu nici in conditiile maltratarii bestiale (la Spitalul Elias, unde s-a efectuat un avort ilegal in luna a cincea) a fiicei sale Donca. Mizil nu a putut sa-si viziteze fiica, a urlat, a batut in poarta, dar nu i s-a permis sa intre.  Nu a rupt cu idolul sau.  Fracturile, ranile din raporturile interpersonale nu se converteau in despartiri politice.  Loialitatea pentru secta era mai puternica decat orice alte sentimente.

Imediat dupa ce acaparat puterea, vechiul sau prieten si fostul sau protejat, Ion Iliescu, l-a numit ministru al comertului interior (urmand a se ocupa de aprovizionarea publica). Mizil fusese apropiat si de Valter Roman, tatal noului premier, emanat, ca si Iliescu, din intrigile sordide ale nomenklaturii. Au urmat proteste (in special in Romania Libera), Mizil a fost demis, apoi arestat. Probabil ca deputata PSD nu poate uita vizitele la inchisoare cand il vedea pe adoratul ei bunic, campionul national-stalinismului, nostalgicul alegerilor furate din noiembrie 1946, al Gulagului romanesc, in straiele ce i cuveneau. Travesti ieftin si kitsch politic, demonstratia Oanei Niculescu-Mizil tine de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitatea publica. 

Sotia lui Niculescu-Mizil, Lidia, a mers in acei ani la ministrul culturii Andrei Plesu cerand sa se dovedeasca omenie si compasiune pentru sotul ei inchis (in viziunea familiei, pe nedrept).  Iata ca acum nepoata celui care a condus cu mana de fier Sectia de Propaganda a CC al PMR, apoi a servit ca secretar al CC, ca membru in Prezidiul Permanent, ca ministru al educatiei, ca ministru de finante etc etc, se distreaza de-a simbolurile, uitand ca “uniforma” pe care o afiseaza este aceea purtata la Aiud, Sighet si Gherla de cei intemnitati in numele idealurilor”luminoase” ale bunicului sau.  Nimeni nu trebuie judecat prin genealogie, pe baza unor criterii ce ignora libertatea individului de a fi el insusi ori ea insasi.  Dar atunci cand o persoana, fie ea nepoata lui Mizil ori a lui Mussolini, continua fara jena linia politica a stramosilor nu putem sa nu notam aceste regretabile, nelinistitoare continuitati.

Pentru cei interesati de nostalgiile comunistoide ale Oanei Mizil:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/01/comunostalgia-oana-mizil-despre-manea-manescu/

Un spirit nobil: Virgil Nemoianu a primit ordinul “Steaua Romaniei”

Virgil Nemoianu este unul dintre marii intelectuali ai lumii de azi, un ganditor cu vocatia sintezelor teoretice si cu bucuria marturisita a eseului (politic, filosofic, cultural). In luna martie, cu prilejul implinirii varstei de 70 de ani, presedintele Traian Basescu a semnat decretul de acordare a ordinului “Steaua Romaniei” in rang de comandor profesorului de la Catholic University of America, expresie a recunoasterii de catre statul roman, prin cea mai inalta decoratie a sa, a contributiilor sale exceptionale in plan cultural si pedagogic.

Sambata, 18 septembrie 2010, la Ambasada Romaniei din capitala Statelor Unite a avut ceremonia decernarii acestui prestigios ordin. Ambasadorul Romaniei, dl Adrian Vierita, l-a omagiat pe profesorul Nemoianu in cuvinte de o mare caldura si pretuire.

Am avut cinstea vorbesc cu acest prilej. In incheiere, profesorul Nemoianu a rostit un cuvant de multumire, si-a omagiat distinsii colegi prezenti la eveniment (decani, sefi de catedra, profesori de la Catholic University), i-a salutat pe prietenii romani cu care a impartit anii de exil, s-a adresat cu afectiune catre cei care i-au fost si ii sunt studenti.

Titlul interventiei mele, o mini-laudatio, este Virgil Nemoianu–A Humanist Intellectual, a Noble Mind.

Principalele puncte pe care le-am accentuat au fost:

1. Virgil Nemoianu intruchipeaza o traditie a ratiunii critice si a demnitatii spirituale in Europa Centrala, mosteneste si dezvolta orientarea Cercului de la Sibiu, grupare intelectuala anti-totalitara.  Profesorul Nemoianu reprezinta persistenta spiritului maiorescian in cultura romaneasca.

2. Intr-o lume bantuita de diverse porniri zamislite de hubris-ul radical, de colectivisme si tribalisme asfixiante, profesorul Nemoianu apara valoarea moderatiei, a modestiei epistemice si a unui sanatos simt al ironiei.

3. Virgil Nemoianu a cladit in ordinea esteticii, a filosofiei culturii si a filosofiei politice, a oferit si ofera sinteze originale inspirate deopotriva de clasicii pe care ii cunoaste ca putini altii si moderni (de la Eric Voegelin si Michael Oakeshott la Isaiah Berlin si Leszek Kolakowski).

4. Liberalismul lui Virgil Nemoianu, ori mai exact spus liberalism-conservatorismul sau, este inradacinat in propria sa experienta a unei vieti amenintata si marcata de totalitarism.  Nascut si format in Banatul multi-etnic si multicultural, profesorul Nemoianu a absorbit si a cultivat/cultiva valorile clasei de mijloc, ale modernitatii burgheze. Autorii sai favoriti au fost falsificati, calomniati, interzisi in timulul formarii sale spirituale si mult rimp dupa aceea. Virgil Nemoianu a inteles cat de importante sunt prieteniile intelectuale si a dovedit continuu acest lucru. Lucruri care pareau imposibile in vita activa, se putea intampla aievea in vita contemplativa. Prietenia lui Virgil Nemoianu cu cel care a fost profesorul Matei Calinescu este un simbol al acestui triumf al spiritului.

5. Pentru Virgil Nemoianu decizia de a ramane in Statele Unite acum cateva decenii, in plina dictatura comunista in Romania, a semnificat o rascruce existentiala.  Se despartea de familie, de prieteni, de carti, de atatea proiecte care ramaneau acolo, apartinand unui taram pierdut.  A fost un pariu pe care profesorul Nemoianu si distinsa sa sotie, Anca, l-au castigat neindoios.

6. Ca si atatia dintre prietenii mei, ii sunt indatorat lui Virgil Nemoianu pentru cartile scrise in tara, inaintea plecarii sale, pentru emisiunile de la Europa Libera, pentru lucrarile aparute in Occident.  L-am intalnit la mijlocul anilor 80, a avut generozitatea sa scrie o recenzie despre prima mea carte in engleza, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia. Mi-a deschis noi carari de lectura si reflectie, mai ales in directia explorarii religiilor politice.  Acum, cand scriu aceste randuri, imi dau seama ca a fost printre primii care m-au indemnat sa ma consacru studiului sistematic al comunismului (nu doar romanesc) si al marxismului ca doctrina mesianic-revolutionara.

In concluzie, sunt convins ca Virgil Nemoianu este un intelectual de aleasa tinuta a carui opera vorbeste despre un angajament indefectibil  in favoarea adevarului, ratiunii si demnitatii umane.  In Statele Unite, ca si in Romania, generatii de studenti au fost beneficiarii acestui spirit de o creativitate unica si de o inalterabila noblete.

Un salut cordial: Monica Macovei si-a lansat blogul personal

Trebuia sa se intample, iata ca s-a intamplat.  Salut aici intrarea doamnei Monica Macovei in aceasta lume de bloguri, site-uri si tot felul de alte nastrusnicii tehnologice fara de care, se pare, riscam sa ramanem departe de febra informationala a timpului nostru. Monica Macovei este o personalitate care, prin ceea ce a facut si face pentru adevar, justitie, transparenta si demnitate, ilustreaza emblematic spiritul democratic in actiune. 

Asadar, Monica Macovei isi lanseaza astazi blogul personal si site-ul personal!

http://www.monica-macovei.ro/blog/

http://www.monicamacovei.eu/