Kitsch politic si obscenitate publica: Parada modei in viziunea Oanei Niculescu-Mizil

21/09/2010

Intr-un acces de auto-compatimire, deputata PSD Oana Mizil isi amintea, acum cativa ani, ca ea si familia ei au dus-o greu sub comunism: “Inainte de Craciun, mergeam cu bunicul meu sa culegem vreascuri pentru focul din semineu”. Era regim de austeritate, se traia de azi pe maine, se chinuiau sarmanii tovarasi, sectia Gospodariei de Partid nu-i mai aproviziona cu lemne “numai pentru uz intern”.  Semineul se afla in locuinta rezidentiala de pe strada Emile Zola, langa strada Muzeul Zambaccian, in zona Aviatorilor-Dorobanti.  Cate case din Bucuresti aveau semineu? 

Membru al Comitetului Politic Executiv, activist devotat al “frontului ideologic”, magnat al dictaturii, Paul Niculescu-Mizil a stat alaturi de cuplul Ceausescu in sediul CC al PCR pana la sfarsit, a votat obedient ceea ce a cerut infricosatul tiran paranoic (deschiderea focului impotriva protestarilor “in numele cauzei”)).  Nu a rupt cu Ceausescu nici in conditiile maltratarii bestiale (la Spitalul Elias, unde s-a efectuat un avort ilegal in luna a cincea) a fiicei sale Donca. Mizil nu a putut sa-si viziteze fiica, a urlat, a batut in poarta, dar nu i s-a permis sa intre.  Nu a rupt cu idolul sau.  Fracturile, ranile din raporturile interpersonale nu se converteau in despartiri politice.  Loialitatea pentru secta era mai puternica decat orice alte sentimente.

Imediat dupa ce acaparat puterea, vechiul sau prieten si fostul sau protejat, Ion Iliescu, l-a numit ministru al comertului interior (urmand a se ocupa de aprovizionarea publica). Mizil fusese apropiat si de Valter Roman, tatal noului premier, emanat, ca si Iliescu, din intrigile sordide ale nomenklaturii. Au urmat proteste (in special in Romania Libera), Mizil a fost demis, apoi arestat. Probabil ca deputata PSD nu poate uita vizitele la inchisoare cand il vedea pe adoratul ei bunic, campionul national-stalinismului, nostalgicul alegerilor furate din noiembrie 1946, al Gulagului romanesc, in straiele ce i cuveneau. Travesti ieftin si kitsch politic, demonstratia Oanei Niculescu-Mizil tine de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitatea publica. 

Sotia lui Niculescu-Mizil, Lidia, a mers in acei ani la ministrul culturii Andrei Plesu cerand sa se dovedeasca omenie si compasiune pentru sotul ei inchis (in viziunea familiei, pe nedrept).  Iata ca acum nepoata celui care a condus cu mana de fier Sectia de Propaganda a CC al PMR, apoi a servit ca secretar al CC, ca membru in Prezidiul Permanent, ca ministru al educatiei, ca ministru de finante etc etc, se distreaza de-a simbolurile, uitand ca “uniforma” pe care o afiseaza este aceea purtata la Aiud, Sighet si Gherla de cei intemnitati in numele idealurilor”luminoase” ale bunicului sau.  Nimeni nu trebuie judecat prin genealogie, pe baza unor criterii ce ignora libertatea individului de a fi el insusi ori ea insasi.  Dar atunci cand o persoana, fie ea nepoata lui Mizil ori a lui Mussolini, continua fara jena linia politica a stramosilor nu putem sa nu notam aceste regretabile, nelinistitoare continuitati.

Pentru cei interesati de nostalgiile comunistoide ale Oanei Mizil:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/01/comunostalgia-oana-mizil-despre-manea-manescu/

Advertisements

Un spirit nobil: Virgil Nemoianu a primit ordinul “Steaua Romaniei”

20/09/2010

Virgil Nemoianu este unul dintre marii intelectuali ai lumii de azi, un ganditor cu vocatia sintezelor teoretice si cu bucuria marturisita a eseului (politic, filosofic, cultural). In luna martie, cu prilejul implinirii varstei de 70 de ani, presedintele Traian Basescu a semnat decretul de acordare a ordinului “Steaua Romaniei” in rang de comandor profesorului de la Catholic University of America, expresie a recunoasterii de catre statul roman, prin cea mai inalta decoratie a sa, a contributiilor sale exceptionale in plan cultural si pedagogic.

Sambata, 18 septembrie 2010, la Ambasada Romaniei din capitala Statelor Unite a avut ceremonia decernarii acestui prestigios ordin. Ambasadorul Romaniei, dl Adrian Vierita, l-a omagiat pe profesorul Nemoianu in cuvinte de o mare caldura si pretuire.

Am avut cinstea vorbesc cu acest prilej. In incheiere, profesorul Nemoianu a rostit un cuvant de multumire, si-a omagiat distinsii colegi prezenti la eveniment (decani, sefi de catedra, profesori de la Catholic University), i-a salutat pe prietenii romani cu care a impartit anii de exil, s-a adresat cu afectiune catre cei care i-au fost si ii sunt studenti.

Titlul interventiei mele, o mini-laudatio, este Virgil Nemoianu–A Humanist Intellectual, a Noble Mind.

Principalele puncte pe care le-am accentuat au fost:

1. Virgil Nemoianu intruchipeaza o traditie a ratiunii critice si a demnitatii spirituale in Europa Centrala, mosteneste si dezvolta orientarea Cercului de la Sibiu, grupare intelectuala anti-totalitara.  Profesorul Nemoianu reprezinta persistenta spiritului maiorescian in cultura romaneasca.

2. Intr-o lume bantuita de diverse porniri zamislite de hubris-ul radical, de colectivisme si tribalisme asfixiante, profesorul Nemoianu apara valoarea moderatiei, a modestiei epistemice si a unui sanatos simt al ironiei.

3. Virgil Nemoianu a cladit in ordinea esteticii, a filosofiei culturii si a filosofiei politice, a oferit si ofera sinteze originale inspirate deopotriva de clasicii pe care ii cunoaste ca putini altii si moderni (de la Eric Voegelin si Michael Oakeshott la Isaiah Berlin si Leszek Kolakowski).

4. Liberalismul lui Virgil Nemoianu, ori mai exact spus liberalism-conservatorismul sau, este inradacinat in propria sa experienta a unei vieti amenintata si marcata de totalitarism.  Nascut si format in Banatul multi-etnic si multicultural, profesorul Nemoianu a absorbit si a cultivat/cultiva valorile clasei de mijloc, ale modernitatii burgheze. Autorii sai favoriti au fost falsificati, calomniati, interzisi in timulul formarii sale spirituale si mult rimp dupa aceea. Virgil Nemoianu a inteles cat de importante sunt prieteniile intelectuale si a dovedit continuu acest lucru. Lucruri care pareau imposibile in vita activa, se putea intampla aievea in vita contemplativa. Prietenia lui Virgil Nemoianu cu cel care a fost profesorul Matei Calinescu este un simbol al acestui triumf al spiritului.

5. Pentru Virgil Nemoianu decizia de a ramane in Statele Unite acum cateva decenii, in plina dictatura comunista in Romania, a semnificat o rascruce existentiala.  Se despartea de familie, de prieteni, de carti, de atatea proiecte care ramaneau acolo, apartinand unui taram pierdut.  A fost un pariu pe care profesorul Nemoianu si distinsa sa sotie, Anca, l-au castigat neindoios.

6. Ca si atatia dintre prietenii mei, ii sunt indatorat lui Virgil Nemoianu pentru cartile scrise in tara, inaintea plecarii sale, pentru emisiunile de la Europa Libera, pentru lucrarile aparute in Occident.  L-am intalnit la mijlocul anilor 80, a avut generozitatea sa scrie o recenzie despre prima mea carte in engleza, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia. Mi-a deschis noi carari de lectura si reflectie, mai ales in directia explorarii religiilor politice.  Acum, cand scriu aceste randuri, imi dau seama ca a fost printre primii care m-au indemnat sa ma consacru studiului sistematic al comunismului (nu doar romanesc) si al marxismului ca doctrina mesianic-revolutionara.

In concluzie, sunt convins ca Virgil Nemoianu este un intelectual de aleasa tinuta a carui opera vorbeste despre un angajament indefectibil  in favoarea adevarului, ratiunii si demnitatii umane.  In Statele Unite, ca si in Romania, generatii de studenti au fost beneficiarii acestui spirit de o creativitate unica si de o inalterabila noblete.


Un salut cordial: Monica Macovei si-a lansat blogul personal

20/09/2010

Trebuia sa se intample, iata ca s-a intamplat.  Salut aici intrarea doamnei Monica Macovei in aceasta lume de bloguri, site-uri si tot felul de alte nastrusnicii tehnologice fara de care, se pare, riscam sa ramanem departe de febra informationala a timpului nostru. Monica Macovei este o personalitate care, prin ceea ce a facut si face pentru adevar, justitie, transparenta si demnitate, ilustreaza emblematic spiritul democratic in actiune. 

Asadar, Monica Macovei isi lanseaza astazi blogul personal si site-ul personal!

http://www.monica-macovei.ro/blog/

http://www.monicamacovei.eu/


O tragedie nesfarsita: Cedarea teritoriilor romanesti in iunie 1940

19/09/2010
Marele poet polonez Czeslaw Milosz a spus odata ca definitia cea mai simpla a Europei Centrale ar fi: un spatiu care cuprinde toate tarile care au suferit consecintele Pactului Molotov-Ribbentrop. Intre acestea, neindoios, s-a aflat Romania, o tara care si-a vazut frontierele brutal mutilate prin actiunile de brigandaj international ale celor doi monstri/gemeni totalitari (cand spun gemeni totalitari, reiau o expresie a altui ilustru intelectual polonez, Gustaw Herling-Grudzinski).
Minciuna propagandei staliniste era enorma. Teritoriile rapite prin dictat nu au fost eliberate, ci invadate, ocupate, colonizate, jefuite. Au urmat sovietizarea fortata, stramutarile obligatorii, deportarile in Gulag, executiile in masa, prigonirea preotilor si a intelectualitatii, confiscarea averilor, “deparazitarea” sociala, tentativele de sterilizare a constiintei nationale a romanilor, rusificarea violenta, obliterarea memoriei.
Pe 21 septembrie 2010, ora 17,00, la sediul Arhivelor Nationale ale Romaniei, Bucuresti, Bvd. Regina Elisabeta nr. 49, va avea loc vernisajul expozitiei Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei si a tinutului Herta (iunie 1940) – Intre neputinta si iresponsabilitate. O perspectiva romaneasca, organizata de Arhivele Nationale ale Romaniei in colaborare cu Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, Serviciul Istoric al Armatei si Arhiva Nationala de Filme. Expozitia este deschisa publicului in perioada 22 septembrie – 21 decembrie 2010, de luni pana vineri, intre orele 8.30-15.30, accesul fiind liber.
 
Introducerea la Catalogul aceste expozitii este scrisa de dr. Dorin Dobrincu, directorul general al Arhivelor Nationale ale Romaniei, membru al Consiliului Stiintific al IICCMER.  Public mai jos un fragment extrem de important din acest text:
“Care au fost consecinţele cedării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa? Au existat câteva efecte importante, cele mai multe cu impact pe termen mediu şi lung:

 
 
  1. Începutul dezmembrării României. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța a fost începutul sfârșitului  „României Mari”, a fost semnul că aceasta încetase să existe. A fost deopotrivă un asasinat (sovietic) și o sinucidere (românească).
  2. Abandonarea fără luptă a unei şesimi din teritoriul naţional şi a unei cincimi din populaţie (cetățeni români!) în brațele unui sistem totalitar. Faptul că românii nu au luptat în iunie 1940 pentru Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța a contribuit la întărirea în rândul locuitorilor acestor teritorii a sentimentului de dezinteres din partea României, a părăsirii în faţa ameninţării vecinului de la răsărit.
  3. Umilirea, demoralizarea țării, a armatei în primul rând, a populației în ansamblu. În iunie 1940 o țară întreagă era derutată, înfricoșată, traumatizată, cu guvernanți incapabili să-și asume răspunderea unor acțiuni demne, nu doar dureroase. Populația României era deja obosită din cauza impozitelor considerabile, a concentrărilor repetate şi lungi ale unui mare număr de soldați în ultimii doi ani, mai ales țărani, a rechizițiilor, și acestea efectuate îndeosebi în mediul rural.
  4. Slăbirea prestigiului internațional al statului român.
  5. Încurajarea pretențiilor Ungariei și Bulgariei asupra unor părți din teritoriul României, care din iulie 1940 au devenit şi mai insistente. În august-septembrie ele aveau să se concretizeze, Transilvania de Nord-Est fiind cedată Ungariei, iar Cadrilaterul Bulgariei.
  6. Slăbirea capacităților militare, economice şi demografice ale României.
  7. Înrăutățirea situației politice interne, glisarea și mai mult spre extremism a regimului politic carlist: cooptarea legionarilor în guvernul de la București; numirea unui prim-ministru progerman declarat, Ion Gigurtu; măsuri șovine dure, cum a fost cazul cu legile antisemite, rasiste, din 8 august 1940, inspirate direct din legislația nazistă de la Nürnberg. Cedările teritoriale din iunie 1940, urmate de cele din august-septembrie același an, aveau să ducă și la alte schimbări în planul politicii interne, inclusiv la instituirea unui regim militar, în frunte cu generalul Ion Antonescu, cu accente fasciste, în următorii patru ani, ba chiar cu ingrediente totalitare în timpul „statului național legionar”.
  8. Căutarea unor „țapi ispășitori” în interior, pentru dezastrul României, pentru lașitățile din vara anului 1940: democrația interbelică, cu sistemul partidelor politice; minoritățile etnice și religioase, în mod special evreii.
  9. Represiunea sovietică împotriva unei părţi importante a populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa: arestări, deportări, execuţii/asasinate, spolierea locuitorilor, schimbarea forţată a sistemului social şi a componenţei etnice etc.”

Un gest abominabil: Vandalizarea memoriei lui Corneliu Coposu

17/09/2010

Sa distrugi o placa memoriala este un sacrilegiu.  Ce putea fi in creierul imbolnavit de ura al celor care au sfaramat placa memoriala de pe casa in care a locuit Corneliu Coposu?  Ce demoni i-au posedat pentru a se deda unei asemenea netrebnicii?  Citesc, recitesc si tot nu-mi vine sa cred.  In editia online a revistei 22 a aparut acest text, de o stringenta actualitate politica si etica, datorat istoricului Liviu Rotman.

Subscriu la ingrijorarea sa legata de ceea ce apare a fi o proliferare a limbajelor si, iata, a unor practici extremiste, de dreapta ori de stanga.  Macularea unor locuri ale memoriei, vandalizarea lor, afisarea de simboluri naziste ori comuniste tin de domeniul obscenitatii. Desenarea svasticilor ori a simbolurilor dictaturii comuniste, utilizarea unor formule lingvistice pejorative menite sa insulte intregi grupuri etnice, agresarea (deocamdata verbala!) a unor intelectuali care resping categoric sovinismul, xenofobia si antisemitismul, negarea nonsalanta a crimelor in masa, a faradelegilor comise fascisti si comunisti, instigarea la violenta trebuie numite drept ceea ce sunt: actiuni extremiste menite sa submineze democratia romaneasca si valorile pluralismului. 

Cand asemenea actiuni scandaloase trec neobservate, neglijate, ignorate, minimalizate, spatiul insusi al libertatii se afla in pericol. Corneliu Coposu a luptat toata viata in numele adevarului, al civilitatii, dialogului, tolerantei. A platit cu ani grei de temnita pentru verticalitatea sa  intrata, pe drept cuvant, in legenda. In vara anului 1964, abia iesit din inchisoare, a fost chemat, prin intermediul fostului sau subaltern convertit la comunism,  Grigore Geamanu, la Gh. Gheorghiu-Dej.  Omul care-l privase de libertate vreme de 17 ani, omul pe care il cunoscuse candva in timpul guvernelor Sanatescu si Radescu drept in infocat agent al Moscovei, i-a propus un post, bine remunerat, de jurist la Consiliul de Stat.  Era dupa Declaratia PMR din aprilie 1964, Dej incerca pe toate caile sa-si largeasca baza de sustinere in tara.  Corneliu Coposu a refuzat categoric, a preferat sa fie simplu muncitor pe un santier de constructii. Era facut din acea plamada ce nu cedeaza presiunilor de orice fel, psihologice ori fizice.  Cand Dej i-a propus reabilitarea sa si a lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu i-a dat o replica usturatoare: “Maniu ar fi mai indicat sa-i reabiliteze pe comunisti”> (v. Tudor Calin Zarojanu, “Viata lui Corneliu Coposu cu documente din arhiva fostei Securitati” ( Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, p. 96). Spre deosebire de unii fosti detinuti politici, a refuzat la fel de consecvent sa scrie la “Glasul patriei”, vitrina pentru strainatate a MAI.  Avea un umor extraordinar, dar cand venea vorba de principii era un exemplu de intransigenta.  Era un spirit vizionar, un observator lucid al evenimentelor din lumea comunista.  Dupa invazia Cehoslovaciei a afirmat intr-un cerc de prieteni (iar Securitatea a fost prompt informata) ca “era vorba de inceputul sfarsitului comunismului”.   Scria sursa “Sultan”: “Este convins ca falimentul economic si ideologic al comunismului este total si ca fortele care il vor rasturna se vor naste din mijlocul lui si nu vor veni din afara”. (p. 99).

Exact pe 13 septembrie m-am intalnit aici, la Washington, cu dl Cristian Fulger, vicepresedintele Fundatiei “Corneliu Coposu”, fiul sorei celei care a fost Arlette Coposu, sotia marelui om politic, ea insasi ani de zile intemnitata politic.  Am discutat o serie de idei privitoare la pregatirea aniversarii centenarului Coposu, in 2014, colaborarea in diverse directii intre IICCMER si Fundatia “Corneliu Coposu”.  Mi-a daruit cartea din care am citat aici, cu inscriptia doamnei Rodica Coposu, sora Seniorului, si cu propria sa dedicatie. Ceea ce s-a petrecut cu placa memoriala este un atentat la ideea insasi de bun-simt, de onoare, de demnitate. Tacerea, in asemenea situatii, este si ea o forma de consimtamant.

In noiembrie 2010, editura Curtea Veche va publica, in colectia “Constelatii”, volumul “Anatomia resentimentului” pe care l-am coordonat si prefatat. Multe texte au aparut initial pe acest blog, altele sunt mai noi. Se discuta, intre altele, acest subiect: primordialismul xenofob, etnocentrismul, nationalismul antiliberal ca expresie a ranchiunii, a invidiei, a variilor complexe (intre care cel de inferioritate convertit in acela de superioritate), ceea ce Freud a numit “narcisismul micilor diferente”. Corneliu Coposu a fost sustinatorul unui nationalism civic, ori, daca preferati, unul liberal. In alti termeni, a fost un patriot. Nu a acceptat ca formula “Noi” sa anihileze demnitatea ireductibila a cuvantului “Eu”. Tocmai din acest motiv a fost atacat in chip mizerabil in publicatiile stalino-fasciste. Iata un citat care spune mult despre viziunea sa civic-democratica:

“Patriotismul este o dragoste discreta pentru tara, o disponibilitate de a-ti da oricand viata pentru ea si de a nu marturisi acest sentiment. Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragostea pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are sa se bata pe piept cu sentimentul acesta”. 

Am gasit aceasta reflectie a lui Corneliu Coposu asezata ca motto al unui text intitulat “Profesorul de Seniorie” scris de eleva Adriana-Amalia Parcalabu (Liceul “Mihail Kogalniceanu din Vaslui) pentru un concurs national, in volumul “Juniorii Seniorului” editat de Fundatia “Corneliu Coposu” si Tudor Calin Zarojanu in 2009, cu un cuvant inainte semnat de doamna Rodica Coposu. Eseul acestei eleve a primit Premiul II.  Sa speram ca ideile luminate si luminoase ale lui Corneliu Coposu isi vor afla cat mai mult adepti intre tinerii din Romania. (VT)

Cateva ganduri langa o placa memoriala care… nu mai exista

de Liviu Rotman

În dimineaţa zilei de luni 13 septembrie, trecând   pe strada Mămulari,  am observat că placa memorială aşezată pe casa în care a locuit Corneliu  Coposu zăcea spartă alături de zid. Am aflat că actul de vandalism se petrecuse noaptea.
Din păcate, până la momentul în care scriu aceste rânduri, nu am găsit informaţia în mass-media. Poate mi-a scăpat, dar nu cred. Oare ce s-a întâmplat este chiar ceva neglijabil?

M-am întrebat, în mod firesc: De ce? De ce, Corneliu Coposu?

Fireşte s-ar putea spune cum se explică, cam rapid  în astfel de cazuri: nişte huligani, tineri în stare de ebrietate? Şi aceasta este grav, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în plin centru al capitalei.

Un asemenea act barbar nu poate să nu ne îngrijoreze şi să nu ne îndemne la o încercare de descifrare a evenimentului…

Corneliu Coposu a devenit un simbol al procesului de democratizare a României, o personalitate de consens. După cum se stie, chiar şi cei care l-au contestat, l-au acceptat , în special după ce a dispărut ca o efigie a drumului de normalizare, de ruptură cu trecutul totalitarist… Am văzut în această acceptare generală un semn pozitiv al dorinţei  societăţii româneşti de a adopta, în mod sincer,  noi valori morale, de tip european.

Realitatea tumultoasă – şi zgomotoasă – a ultimelor luni marcată de o triplă criză: economică, socială şi politică umple atât de mult  spaţiul public, încât lasă neobservate fenomene colaterale.

Astfel, într-o Românie, în care toată lumea se poziţionează pro sau contra unei direcţii politice, în care totul se judecă numai raportat la această încleştare nu se observă, că anumite forţe extremiste profită de criză. Mai mult decât atât, în anumite momente, acestea  găsesc de cuviinţă să apară pe scena publică, de-o parte sau alta a “baricadei” politice. Iar principalii actori, fie că este vorba de putere sau opoziţie nu observă – sau vor să nu observe – prezenţa extremiştilor.

La rândul lor, mass-media îi cultivă, “zgomotul” produs de o serie de extremişti –denumiţi, elegant “grupări antisistem” – face bine la audienţă. O serie de personaje, considerate la un moment dat – în urma votului popular – “cadavre politice” umplu – la propriu şi la figurat – din nou ecranele unor posturi de televiziune, considerate, cel puţin până acum, frecventabile.

Preocupaţi de miza politică a momentului, nici unul din liderii politici, fie din opoziţie, fie de la putere, nu se delimitează clar de aceste forţe extremiste, nu declară ca  o eventuală alianţă cu aceştia, chiar şi punctuală este exclusă. Iar acest lucru este foarte grav.

Mai mult, prin ocuparea spaţiului public de dezbaterile privind diverse probleme ale crizei nu a mai existat de mult o discuţie despre extremism.

În repetate rânduri am reproşat unor prieteni, din societatea civilă, pe care îi respect şi îi ştiu ca democraţi autentici,  oameni cu care împart, în fapt aceleaşi idealuri, ca ei şi organizaţiile lor neglijează problematica extremismului, că aceasta nu este în fruntea agendei lor.

Şi în acest timp, Noua Dreaptă îşi agită steagurile la Ţebea, confiscând  o comemorare, sau se înmulţesc declaraţiile nostalgice despre “epoca lumină” a lui Ceauşescu. Poate o dată voi scrie despre “analizele politice” – pe care le aud zilnic în taxi, de la şoferi, de obicei oameni tineri sau foarte tineri,  analize ce probează o derută generală, în special în rândul tinerei generaţii.

Poate nu este întâmplător, că la 5 minute de casa lui Corneliu Coposu, pe un placaj ce delimita un şantier – în apropierea Teatrului Evreiesc de Stat – poate nici asta nu este întâmplător – se lăfăia, până acum câteva zile o zvastică. Oare să ne facem că nu vedem?

În acest context, insulta violentă adusă unui simbol al democraţiei româneşti, care  a fost si este Corneliu Coposu, constituie o palmă asupra noastră, a tuturor…

Este ocazia să reflectăm asupra pericolelor complexe ale unor astfel de acţiuni… Şi să nu tăcem. Tăcerea noastră îi încurajează. Tăcerea naşte monştrii!

http://www.revista22.ro/articol-8880.html


Un Roller al filosofiei: C. Ionescu-Gulian (Updated)

15/09/2010

Comisar ideologic devenit academician comunist, Mihail Roller (1908-1958) a distrus istoriografia romaneasca. C. Ionescu-Gulian, la ora cand scriu aceste randuri membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a demolat filosofia romaneasca. Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in lichidarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”?  Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii?  Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit?  Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simte domnia sa aflandu-se acum, pe post de coleg  in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu simbolizeaza spiritualitatea, ci siluirea ei.

http://www.acad.ro/membri_ar/pag_membri_t.htm

Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): Introducere in etica noua si Introducere in sociologia culturii.  A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o rara vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu un Pavel Apostol).  In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:

Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.

A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist,  un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”.  Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in Ziarul Financiar pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:

La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian, care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!

Au urmat  ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari.  Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare.  In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre Hegel si filosofia crizei, recenzata in Le Monde des livres de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus regretata Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune.  In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”).  Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC). 

L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested, lipsit de memorie si sentimente.  Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii).  La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie.  Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in stalinismul anticultural din Romania. Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica.  Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta.  Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar.  Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic.  Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat.  In 1963, fara porunca de la “Sectie”, dintr-o incurabila inertie sectara, l-a infierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci cand acesta a lansat proiectul reabilitarii lui Maiorescu.  Stalinismul lui Gulian, cel pe care Rautul il acuzase candva de “reptilism vegetativ”, devenise unul existential, o marca identitara.  Nu a reusit niciodata sa se desparta de un trecut odios, a ramas legat de el prin taceri , abdicari si ignominii neintrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos.  Ma intreb, repet, ce cred colegii sai din Academie despre acest personaj malefic, supranumit candva “Nulian”?

PS (22 septembrie 2010)  Textul de mai sus a aparut astazi, intr-o versiune abreviata in Evenimentul Zilei (in cadrul rubricii mele saptamanale).  Reactii multe si diverse, intre care si aceasta. Formula “demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii” mi se pare excelenta. Se aplica nu oar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcasan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu), in critica de teatru (A. Baleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Savin Bratu, M. Petroveanu, Niculae Bellu, H. Dona, fostul poet de partid Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea).   

22 septembrie, 13:20. VALI

Gulian face parte din specia oţetoasă a acelora care au traversat infernul (celorlalţi) ca bulimici ai prilejurilor. În plin amurg instrumentat al cremei naţionale, inşi de teapa unui Gulian jucau, plescăind de mulţumire, cele două partituri ale momentului: birocraţi ai deratizării vechilor panteonuri şi demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii. Mediocritatea lor prădalnică întâlnise şansa istorică a răsfăţului efigial, iar pizma de breaslă – oportunitatea jongleriei cu anateme. Coropişniţe gogoliene, pistolari ai dejecţiei, mucegaiuri volubile şi schimonosituri caracteriale se bălăceau, peste noapte, în triumful minciunii şi al crimei, în cetatea lui Cain. Faptul că, la două decenii după exorcizarea oficială, societatea românească păstrează encomiastic vampiri reciclaţi prin amvoane, la catedre, în institute de cercetare şi prin forurile diafane ale ţării trădează o amnezie obscenă şi o indiferenţă morbidă faţă de zemurile sulfuroase ce mustesc, în continuare, la nivelul rănilor noastre fantezist închise.

 


Cu cerneala rosie ca sangele: Danilo Kis si cosmarul concentrationar

14/09/2010

Prozatorul iugoslav Danilo Kis a fost nu doar un mare scriitor, ci si un admirabil intelectual public, o voce care a refuzat sa se lase amutita atunci cand canaliile au pornit atacurile imunde impotriva sa.

 

File:Danilo kis.jpg

 Cripta pentru Boris Davidovici se situeaza in acea zona tragica a literaturii care incearca sa reprezinte non-reprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kis a inteles ca oroarea absoluta include Gulagul, ca este absurd sa scrii despre chipurile Raului radical fara a vorbi despre ambele sale monstruoase intruchipari.  In memorabila sa prefata la editia Polirom din 2009  Adriana Babeti citeaza acest marturisire a lui Danilo Kis:

“Sa fii contemporan cu doua sisteme de opresiune, cu doua realitati istorice sangeroase, cu doua sisteme concentrationare de aneantizare a sufletului si trupului, asta in vreme ce in cartile mele doar unul dintre ele aparea (fascismul), celalalt (stalinismul) fiind ignorat dupa sistemul petei oarbe psihologice–aceasta idee intelectuala obsesiva, acest cosmar moral si moralist ma oprimau atat de mult in ultima vreme, incat am recurs la ceea ce numesc o ‘sangerare lirica’ (…) Cand obsesia aceasta a prins consistenta, generand in mine rusinea si remuscarea, dar si luciditatea, am inceput sa-mi scriu nuvelele relativ usor si repede, ca si cum m-as fi eliberat de un cosmar, cu o senzatie de usurare ce m-a napadit (in ciuda subiectului).  Am simtit o impacare spirituala cum poate ca numai marii pacatosi o incearca pe patul de moarte, dupa spovedanie”.

Vorbind la Atena in 1984, Danilo Kis afirma un punct de vedere menit sa-i consterneze pe cei care sustineau (mai sunt unii care sustin si acum) ideea “ralului mai mic”.  Metodele de distrugere a umanului in lagarele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, realitatea exterminismului ca program statal era similara:

“Pe cel care afirma ca la Kolyma a fost altceva decat la Auschwitz sa il trimiti la toti dracii.  Pe cel care afirma ca la Auschwitz erau starpiti doar paduchii, nu si oamenii–la fel”.   De aici si ideea lui Kis, urmata obsesiv pana la singerea din viata in 1989, a unei datorii sacre pentru mortii din lagare:  “Intr-un viitor apropiat, daca nu se duce totul dracului, responsabilitatea scriitorului se va masura in primul rand dupa felul in care se raporteaza fata de realitatea lagarelor, atat a celor hitleriste, cat si a celor staliniste”. (Textul, citat de Adriana Babeti a aparut cu titlul Sfaturi pentru un tanar scriitor, in revista Orizont, 2003, nr. 10).  Un filosof politic precum Pierre Manent afirma in fond acelasi lucru cand spune ca marea sfidare conceptuala si etica o reprezinta confruntarea cu experientele totalitare, gandirea a ceea ce apare ca non-gandibil. In 1946 Hannah Arendt a scris in revista Commentary un eseu exact pe acest subiect. Titlul era The Image of Hell. Romanele, nuvelele si eseurile lui Danilo Kis raman ca tot atatea tentative de a intelege relatia dintre istorie si teroare, de ce-ul infernului in care oamenii fost dezumanizati, au fost constransi sa recunoasca pacate niciodata comise, sa semneze masochiste auto-denunturi, texte morbide, pline de “adaugiri si corecturi facute cu cerneala rosie ca sangele”

Cititorii interesati de tema discutata aici pot accesa linkul la articolul meu din Evenimentul Zilei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-metamorfozele-raului-905920.html