O tragedie nesfarsita: Cedarea teritoriilor romanesti in iunie 1940

19/09/2010
Marele poet polonez Czeslaw Milosz a spus odata ca definitia cea mai simpla a Europei Centrale ar fi: un spatiu care cuprinde toate tarile care au suferit consecintele Pactului Molotov-Ribbentrop. Intre acestea, neindoios, s-a aflat Romania, o tara care si-a vazut frontierele brutal mutilate prin actiunile de brigandaj international ale celor doi monstri/gemeni totalitari (cand spun gemeni totalitari, reiau o expresie a altui ilustru intelectual polonez, Gustaw Herling-Grudzinski).
Minciuna propagandei staliniste era enorma. Teritoriile rapite prin dictat nu au fost eliberate, ci invadate, ocupate, colonizate, jefuite. Au urmat sovietizarea fortata, stramutarile obligatorii, deportarile in Gulag, executiile in masa, prigonirea preotilor si a intelectualitatii, confiscarea averilor, “deparazitarea” sociala, tentativele de sterilizare a constiintei nationale a romanilor, rusificarea violenta, obliterarea memoriei.
Pe 21 septembrie 2010, ora 17,00, la sediul Arhivelor Nationale ale Romaniei, Bucuresti, Bvd. Regina Elisabeta nr. 49, va avea loc vernisajul expozitiei Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei si a tinutului Herta (iunie 1940) – Intre neputinta si iresponsabilitate. O perspectiva romaneasca, organizata de Arhivele Nationale ale Romaniei in colaborare cu Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, Serviciul Istoric al Armatei si Arhiva Nationala de Filme. Expozitia este deschisa publicului in perioada 22 septembrie – 21 decembrie 2010, de luni pana vineri, intre orele 8.30-15.30, accesul fiind liber.
 
Introducerea la Catalogul aceste expozitii este scrisa de dr. Dorin Dobrincu, directorul general al Arhivelor Nationale ale Romaniei, membru al Consiliului Stiintific al IICCMER.  Public mai jos un fragment extrem de important din acest text:
“Care au fost consecinţele cedării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa? Au existat câteva efecte importante, cele mai multe cu impact pe termen mediu şi lung:

 
 
  1. Începutul dezmembrării României. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța a fost începutul sfârșitului  „României Mari”, a fost semnul că aceasta încetase să existe. A fost deopotrivă un asasinat (sovietic) și o sinucidere (românească).
  2. Abandonarea fără luptă a unei şesimi din teritoriul naţional şi a unei cincimi din populaţie (cetățeni români!) în brațele unui sistem totalitar. Faptul că românii nu au luptat în iunie 1940 pentru Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța a contribuit la întărirea în rândul locuitorilor acestor teritorii a sentimentului de dezinteres din partea României, a părăsirii în faţa ameninţării vecinului de la răsărit.
  3. Umilirea, demoralizarea țării, a armatei în primul rând, a populației în ansamblu. În iunie 1940 o țară întreagă era derutată, înfricoșată, traumatizată, cu guvernanți incapabili să-și asume răspunderea unor acțiuni demne, nu doar dureroase. Populația României era deja obosită din cauza impozitelor considerabile, a concentrărilor repetate şi lungi ale unui mare număr de soldați în ultimii doi ani, mai ales țărani, a rechizițiilor, și acestea efectuate îndeosebi în mediul rural.
  4. Slăbirea prestigiului internațional al statului român.
  5. Încurajarea pretențiilor Ungariei și Bulgariei asupra unor părți din teritoriul României, care din iulie 1940 au devenit şi mai insistente. În august-septembrie ele aveau să se concretizeze, Transilvania de Nord-Est fiind cedată Ungariei, iar Cadrilaterul Bulgariei.
  6. Slăbirea capacităților militare, economice şi demografice ale României.
  7. Înrăutățirea situației politice interne, glisarea și mai mult spre extremism a regimului politic carlist: cooptarea legionarilor în guvernul de la București; numirea unui prim-ministru progerman declarat, Ion Gigurtu; măsuri șovine dure, cum a fost cazul cu legile antisemite, rasiste, din 8 august 1940, inspirate direct din legislația nazistă de la Nürnberg. Cedările teritoriale din iunie 1940, urmate de cele din august-septembrie același an, aveau să ducă și la alte schimbări în planul politicii interne, inclusiv la instituirea unui regim militar, în frunte cu generalul Ion Antonescu, cu accente fasciste, în următorii patru ani, ba chiar cu ingrediente totalitare în timpul „statului național legionar”.
  8. Căutarea unor „țapi ispășitori” în interior, pentru dezastrul României, pentru lașitățile din vara anului 1940: democrația interbelică, cu sistemul partidelor politice; minoritățile etnice și religioase, în mod special evreii.
  9. Represiunea sovietică împotriva unei părţi importante a populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa: arestări, deportări, execuţii/asasinate, spolierea locuitorilor, schimbarea forţată a sistemului social şi a componenţei etnice etc.”

Un gest abominabil: Vandalizarea memoriei lui Corneliu Coposu

17/09/2010

Sa distrugi o placa memoriala este un sacrilegiu.  Ce putea fi in creierul imbolnavit de ura al celor care au sfaramat placa memoriala de pe casa in care a locuit Corneliu Coposu?  Ce demoni i-au posedat pentru a se deda unei asemenea netrebnicii?  Citesc, recitesc si tot nu-mi vine sa cred.  In editia online a revistei 22 a aparut acest text, de o stringenta actualitate politica si etica, datorat istoricului Liviu Rotman.

Subscriu la ingrijorarea sa legata de ceea ce apare a fi o proliferare a limbajelor si, iata, a unor practici extremiste, de dreapta ori de stanga.  Macularea unor locuri ale memoriei, vandalizarea lor, afisarea de simboluri naziste ori comuniste tin de domeniul obscenitatii. Desenarea svasticilor ori a simbolurilor dictaturii comuniste, utilizarea unor formule lingvistice pejorative menite sa insulte intregi grupuri etnice, agresarea (deocamdata verbala!) a unor intelectuali care resping categoric sovinismul, xenofobia si antisemitismul, negarea nonsalanta a crimelor in masa, a faradelegilor comise fascisti si comunisti, instigarea la violenta trebuie numite drept ceea ce sunt: actiuni extremiste menite sa submineze democratia romaneasca si valorile pluralismului. 

Cand asemenea actiuni scandaloase trec neobservate, neglijate, ignorate, minimalizate, spatiul insusi al libertatii se afla in pericol. Corneliu Coposu a luptat toata viata in numele adevarului, al civilitatii, dialogului, tolerantei. A platit cu ani grei de temnita pentru verticalitatea sa  intrata, pe drept cuvant, in legenda. In vara anului 1964, abia iesit din inchisoare, a fost chemat, prin intermediul fostului sau subaltern convertit la comunism,  Grigore Geamanu, la Gh. Gheorghiu-Dej.  Omul care-l privase de libertate vreme de 17 ani, omul pe care il cunoscuse candva in timpul guvernelor Sanatescu si Radescu drept in infocat agent al Moscovei, i-a propus un post, bine remunerat, de jurist la Consiliul de Stat.  Era dupa Declaratia PMR din aprilie 1964, Dej incerca pe toate caile sa-si largeasca baza de sustinere in tara.  Corneliu Coposu a refuzat categoric, a preferat sa fie simplu muncitor pe un santier de constructii. Era facut din acea plamada ce nu cedeaza presiunilor de orice fel, psihologice ori fizice.  Cand Dej i-a propus reabilitarea sa si a lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu i-a dat o replica usturatoare: “Maniu ar fi mai indicat sa-i reabiliteze pe comunisti”> (v. Tudor Calin Zarojanu, “Viata lui Corneliu Coposu cu documente din arhiva fostei Securitati” ( Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, p. 96). Spre deosebire de unii fosti detinuti politici, a refuzat la fel de consecvent sa scrie la “Glasul patriei”, vitrina pentru strainatate a MAI.  Avea un umor extraordinar, dar cand venea vorba de principii era un exemplu de intransigenta.  Era un spirit vizionar, un observator lucid al evenimentelor din lumea comunista.  Dupa invazia Cehoslovaciei a afirmat intr-un cerc de prieteni (iar Securitatea a fost prompt informata) ca “era vorba de inceputul sfarsitului comunismului”.   Scria sursa “Sultan”: “Este convins ca falimentul economic si ideologic al comunismului este total si ca fortele care il vor rasturna se vor naste din mijlocul lui si nu vor veni din afara”. (p. 99).

Exact pe 13 septembrie m-am intalnit aici, la Washington, cu dl Cristian Fulger, vicepresedintele Fundatiei “Corneliu Coposu”, fiul sorei celei care a fost Arlette Coposu, sotia marelui om politic, ea insasi ani de zile intemnitata politic.  Am discutat o serie de idei privitoare la pregatirea aniversarii centenarului Coposu, in 2014, colaborarea in diverse directii intre IICCMER si Fundatia “Corneliu Coposu”.  Mi-a daruit cartea din care am citat aici, cu inscriptia doamnei Rodica Coposu, sora Seniorului, si cu propria sa dedicatie. Ceea ce s-a petrecut cu placa memoriala este un atentat la ideea insasi de bun-simt, de onoare, de demnitate. Tacerea, in asemenea situatii, este si ea o forma de consimtamant.

In noiembrie 2010, editura Curtea Veche va publica, in colectia “Constelatii”, volumul “Anatomia resentimentului” pe care l-am coordonat si prefatat. Multe texte au aparut initial pe acest blog, altele sunt mai noi. Se discuta, intre altele, acest subiect: primordialismul xenofob, etnocentrismul, nationalismul antiliberal ca expresie a ranchiunii, a invidiei, a variilor complexe (intre care cel de inferioritate convertit in acela de superioritate), ceea ce Freud a numit “narcisismul micilor diferente”. Corneliu Coposu a fost sustinatorul unui nationalism civic, ori, daca preferati, unul liberal. In alti termeni, a fost un patriot. Nu a acceptat ca formula “Noi” sa anihileze demnitatea ireductibila a cuvantului “Eu”. Tocmai din acest motiv a fost atacat in chip mizerabil in publicatiile stalino-fasciste. Iata un citat care spune mult despre viziunea sa civic-democratica:

“Patriotismul este o dragoste discreta pentru tara, o disponibilitate de a-ti da oricand viata pentru ea si de a nu marturisi acest sentiment. Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragostea pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are sa se bata pe piept cu sentimentul acesta”. 

Am gasit aceasta reflectie a lui Corneliu Coposu asezata ca motto al unui text intitulat “Profesorul de Seniorie” scris de eleva Adriana-Amalia Parcalabu (Liceul “Mihail Kogalniceanu din Vaslui) pentru un concurs national, in volumul “Juniorii Seniorului” editat de Fundatia “Corneliu Coposu” si Tudor Calin Zarojanu in 2009, cu un cuvant inainte semnat de doamna Rodica Coposu. Eseul acestei eleve a primit Premiul II.  Sa speram ca ideile luminate si luminoase ale lui Corneliu Coposu isi vor afla cat mai mult adepti intre tinerii din Romania. (VT)

Cateva ganduri langa o placa memoriala care… nu mai exista

de Liviu Rotman

În dimineaţa zilei de luni 13 septembrie, trecând   pe strada Mămulari,  am observat că placa memorială aşezată pe casa în care a locuit Corneliu  Coposu zăcea spartă alături de zid. Am aflat că actul de vandalism se petrecuse noaptea.
Din păcate, până la momentul în care scriu aceste rânduri, nu am găsit informaţia în mass-media. Poate mi-a scăpat, dar nu cred. Oare ce s-a întâmplat este chiar ceva neglijabil?

M-am întrebat, în mod firesc: De ce? De ce, Corneliu Coposu?

Fireşte s-ar putea spune cum se explică, cam rapid  în astfel de cazuri: nişte huligani, tineri în stare de ebrietate? Şi aceasta este grav, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în plin centru al capitalei.

Un asemenea act barbar nu poate să nu ne îngrijoreze şi să nu ne îndemne la o încercare de descifrare a evenimentului…

Corneliu Coposu a devenit un simbol al procesului de democratizare a României, o personalitate de consens. După cum se stie, chiar şi cei care l-au contestat, l-au acceptat , în special după ce a dispărut ca o efigie a drumului de normalizare, de ruptură cu trecutul totalitarist… Am văzut în această acceptare generală un semn pozitiv al dorinţei  societăţii româneşti de a adopta, în mod sincer,  noi valori morale, de tip european.

Realitatea tumultoasă – şi zgomotoasă – a ultimelor luni marcată de o triplă criză: economică, socială şi politică umple atât de mult  spaţiul public, încât lasă neobservate fenomene colaterale.

Astfel, într-o Românie, în care toată lumea se poziţionează pro sau contra unei direcţii politice, în care totul se judecă numai raportat la această încleştare nu se observă, că anumite forţe extremiste profită de criză. Mai mult decât atât, în anumite momente, acestea  găsesc de cuviinţă să apară pe scena publică, de-o parte sau alta a “baricadei” politice. Iar principalii actori, fie că este vorba de putere sau opoziţie nu observă – sau vor să nu observe – prezenţa extremiştilor.

La rândul lor, mass-media îi cultivă, “zgomotul” produs de o serie de extremişti –denumiţi, elegant “grupări antisistem” – face bine la audienţă. O serie de personaje, considerate la un moment dat – în urma votului popular – “cadavre politice” umplu – la propriu şi la figurat – din nou ecranele unor posturi de televiziune, considerate, cel puţin până acum, frecventabile.

Preocupaţi de miza politică a momentului, nici unul din liderii politici, fie din opoziţie, fie de la putere, nu se delimitează clar de aceste forţe extremiste, nu declară ca  o eventuală alianţă cu aceştia, chiar şi punctuală este exclusă. Iar acest lucru este foarte grav.

Mai mult, prin ocuparea spaţiului public de dezbaterile privind diverse probleme ale crizei nu a mai existat de mult o discuţie despre extremism.

În repetate rânduri am reproşat unor prieteni, din societatea civilă, pe care îi respect şi îi ştiu ca democraţi autentici,  oameni cu care împart, în fapt aceleaşi idealuri, ca ei şi organizaţiile lor neglijează problematica extremismului, că aceasta nu este în fruntea agendei lor.

Şi în acest timp, Noua Dreaptă îşi agită steagurile la Ţebea, confiscând  o comemorare, sau se înmulţesc declaraţiile nostalgice despre “epoca lumină” a lui Ceauşescu. Poate o dată voi scrie despre “analizele politice” – pe care le aud zilnic în taxi, de la şoferi, de obicei oameni tineri sau foarte tineri,  analize ce probează o derută generală, în special în rândul tinerei generaţii.

Poate nu este întâmplător, că la 5 minute de casa lui Corneliu Coposu, pe un placaj ce delimita un şantier – în apropierea Teatrului Evreiesc de Stat – poate nici asta nu este întâmplător – se lăfăia, până acum câteva zile o zvastică. Oare să ne facem că nu vedem?

În acest context, insulta violentă adusă unui simbol al democraţiei româneşti, care  a fost si este Corneliu Coposu, constituie o palmă asupra noastră, a tuturor…

Este ocazia să reflectăm asupra pericolelor complexe ale unor astfel de acţiuni… Şi să nu tăcem. Tăcerea noastră îi încurajează. Tăcerea naşte monştrii!

http://www.revista22.ro/articol-8880.html


Un Roller al filosofiei: C. Ionescu-Gulian (Updated)

15/09/2010

Comisar ideologic devenit academician comunist, Mihail Roller (1908-1958) a distrus istoriografia romaneasca. C. Ionescu-Gulian, la ora cand scriu aceste randuri membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a demolat filosofia romaneasca. Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in lichidarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”?  Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii?  Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit?  Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simte domnia sa aflandu-se acum, pe post de coleg  in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu simbolizeaza spiritualitatea, ci siluirea ei.

http://www.acad.ro/membri_ar/pag_membri_t.htm

Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): Introducere in etica noua si Introducere in sociologia culturii.  A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o rara vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu un Pavel Apostol).  In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:

Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.

A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist,  un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”.  Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in Ziarul Financiar pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:

La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian, care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!

Au urmat  ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari.  Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare.  In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre Hegel si filosofia crizei, recenzata in Le Monde des livres de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus regretata Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune.  In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”).  Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC). 

L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested, lipsit de memorie si sentimente.  Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii).  La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie.  Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in stalinismul anticultural din Romania. Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica.  Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta.  Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar.  Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic.  Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat.  In 1963, fara porunca de la “Sectie”, dintr-o incurabila inertie sectara, l-a infierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci cand acesta a lansat proiectul reabilitarii lui Maiorescu.  Stalinismul lui Gulian, cel pe care Rautul il acuzase candva de “reptilism vegetativ”, devenise unul existential, o marca identitara.  Nu a reusit niciodata sa se desparta de un trecut odios, a ramas legat de el prin taceri , abdicari si ignominii neintrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos.  Ma intreb, repet, ce cred colegii sai din Academie despre acest personaj malefic, supranumit candva “Nulian”?

PS (22 septembrie 2010)  Textul de mai sus a aparut astazi, intr-o versiune abreviata in Evenimentul Zilei (in cadrul rubricii mele saptamanale).  Reactii multe si diverse, intre care si aceasta. Formula “demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii” mi se pare excelenta. Se aplica nu oar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcasan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu), in critica de teatru (A. Baleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Savin Bratu, M. Petroveanu, Niculae Bellu, H. Dona, fostul poet de partid Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea).   

22 septembrie, 13:20. VALI

Gulian face parte din specia oţetoasă a acelora care au traversat infernul (celorlalţi) ca bulimici ai prilejurilor. În plin amurg instrumentat al cremei naţionale, inşi de teapa unui Gulian jucau, plescăind de mulţumire, cele două partituri ale momentului: birocraţi ai deratizării vechilor panteonuri şi demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii. Mediocritatea lor prădalnică întâlnise şansa istorică a răsfăţului efigial, iar pizma de breaslă – oportunitatea jongleriei cu anateme. Coropişniţe gogoliene, pistolari ai dejecţiei, mucegaiuri volubile şi schimonosituri caracteriale se bălăceau, peste noapte, în triumful minciunii şi al crimei, în cetatea lui Cain. Faptul că, la două decenii după exorcizarea oficială, societatea românească păstrează encomiastic vampiri reciclaţi prin amvoane, la catedre, în institute de cercetare şi prin forurile diafane ale ţării trădează o amnezie obscenă şi o indiferenţă morbidă faţă de zemurile sulfuroase ce mustesc, în continuare, la nivelul rănilor noastre fantezist închise.

 


Cu cerneala rosie ca sangele: Danilo Kis si cosmarul concentrationar

14/09/2010

Prozatorul iugoslav Danilo Kis a fost nu doar un mare scriitor, ci si un admirabil intelectual public, o voce care a refuzat sa se lase amutita atunci cand canaliile au pornit atacurile imunde impotriva sa.

 

File:Danilo kis.jpg

 Cripta pentru Boris Davidovici se situeaza in acea zona tragica a literaturii care incearca sa reprezinte non-reprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kis a inteles ca oroarea absoluta include Gulagul, ca este absurd sa scrii despre chipurile Raului radical fara a vorbi despre ambele sale monstruoase intruchipari.  In memorabila sa prefata la editia Polirom din 2009  Adriana Babeti citeaza acest marturisire a lui Danilo Kis:

“Sa fii contemporan cu doua sisteme de opresiune, cu doua realitati istorice sangeroase, cu doua sisteme concentrationare de aneantizare a sufletului si trupului, asta in vreme ce in cartile mele doar unul dintre ele aparea (fascismul), celalalt (stalinismul) fiind ignorat dupa sistemul petei oarbe psihologice–aceasta idee intelectuala obsesiva, acest cosmar moral si moralist ma oprimau atat de mult in ultima vreme, incat am recurs la ceea ce numesc o ‘sangerare lirica’ (…) Cand obsesia aceasta a prins consistenta, generand in mine rusinea si remuscarea, dar si luciditatea, am inceput sa-mi scriu nuvelele relativ usor si repede, ca si cum m-as fi eliberat de un cosmar, cu o senzatie de usurare ce m-a napadit (in ciuda subiectului).  Am simtit o impacare spirituala cum poate ca numai marii pacatosi o incearca pe patul de moarte, dupa spovedanie”.

Vorbind la Atena in 1984, Danilo Kis afirma un punct de vedere menit sa-i consterneze pe cei care sustineau (mai sunt unii care sustin si acum) ideea “ralului mai mic”.  Metodele de distrugere a umanului in lagarele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, realitatea exterminismului ca program statal era similara:

“Pe cel care afirma ca la Kolyma a fost altceva decat la Auschwitz sa il trimiti la toti dracii.  Pe cel care afirma ca la Auschwitz erau starpiti doar paduchii, nu si oamenii–la fel”.   De aici si ideea lui Kis, urmata obsesiv pana la singerea din viata in 1989, a unei datorii sacre pentru mortii din lagare:  “Intr-un viitor apropiat, daca nu se duce totul dracului, responsabilitatea scriitorului se va masura in primul rand dupa felul in care se raporteaza fata de realitatea lagarelor, atat a celor hitleriste, cat si a celor staliniste”. (Textul, citat de Adriana Babeti a aparut cu titlul Sfaturi pentru un tanar scriitor, in revista Orizont, 2003, nr. 10).  Un filosof politic precum Pierre Manent afirma in fond acelasi lucru cand spune ca marea sfidare conceptuala si etica o reprezinta confruntarea cu experientele totalitare, gandirea a ceea ce apare ca non-gandibil. In 1946 Hannah Arendt a scris in revista Commentary un eseu exact pe acest subiect. Titlul era The Image of Hell. Romanele, nuvelele si eseurile lui Danilo Kis raman ca tot atatea tentative de a intelege relatia dintre istorie si teroare, de ce-ul infernului in care oamenii fost dezumanizati, au fost constransi sa recunoasca pacate niciodata comise, sa semneze masochiste auto-denunturi, texte morbide, pline de “adaugiri si corecturi facute cu cerneala rosie ca sangele”

Cititorii interesati de tema discutata aici pot accesa linkul la articolul meu din Evenimentul Zilei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-metamorfozele-raului-905920.html


Solidaritate cu fostii detinuti politici: Mesajul conducerii IICCMER

13/09/2010

Mesajul conducerii IICCMER, transmis Congresului AFDPR, 13 septembrie 2010, care a fost citit în plen de domnul Teodor Stanca, Preşedintele Filialei Timiş a AFDPR

Stimaţi Participanţi la Congresul AFDPR,
Doamnelor şi Domnilor:

În numele conducerii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, al cercetătorilor şi colaboratorilor Institutului, precum şi în numele Consiliului Ştiinţific, permiteţi-ne să vă transmitem un cordial mesaj de solidaritate, admiraţie şi preţuire. De la înfiinţare şi până astăzi, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost şi rămâne una din cele mai importante voci ale societăţii civile. Menirea, acţiunea şi scopurile membrilor săi au contribuit decisiv la desprinderea României de spectrele trecutului totalitar şi la clădirea unei ţări noi, democratice, unde libertatea cuvântului şi demnitatea persoanei să fie respectate. AFDPR a luptat pentru memorie şi adevăr, sprijinind totodată construcţia unei societăţi libere şi pluraliste, unde convieţuirea se bazează pe dialog – iar nu pe violenţă. Institutul nostru a susţinut, susţine şi va susţine întotdeauna lupta Dvs. pentru adevăr, pentru recuperarea şi păstrarea memoriei vremurilor de supliciu şi prigoană ale dictaturii comuniste.

În timpuri în care unii exprimă nostalgia pentru comunism, noi credem că nu există nicio raţiune pentru a trece sub tăcere crimele abominabile ale dictaturii comuniste. Dimpotrivă, ele trebuie documentate, studiate şi făcute cunoscute de o manieră irefutabilă, aşa încât noile generaţii să cunoască jertfa înaintaşilor lor. După cum nimeni nu poate absolvi sau uita crimele naziste, trecerea timpului nu poate împiedica înfăptuirea justiţiei pentru masacrele, nedreptăţile, violenţele, deposedările, întemniţările, intimidările şi atrocitaţile comise în timpul totalitarismului comunist. Împreună cu Dumneavoastră, am militat pentru o Lege a Lustraţiei şi pentru tăierea la un nivel minim a pensiilor foştilor ofiţeri ai Securităţii Partidului Comunist. În acelaşi sens, Institutul nostru a facilitat întâlnirea dintre tinerele generaţii – elevi şi studenţi – şi martorii catastrofei comuniste. Începând cu toamna acestui an, IICCMER va lansa un concurs împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat într-un spaţiu memorial. Am continuat să susţinem demersurile de memorie orală, publicând volume despre experienţa carcerală din fiecare judeţ al ţării. Iată doar câteva indicii ale pledoariei noastre pentru o confruntare lucidă şi responsabilă cu trecutul.  Ne opunem tentativelor de “revizuire” negaţionistă a catastrofei comuniste. Mai mult, suntem convinşi că instituţiile statului de drept au datoria să răspundă cererilor societăţii civile legate de aducerea în justiţie a celor care au comis acele fărădelegi.

Acţionăm pentru propunerea şi adoptarea unei legi a imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, în spiritul dreptului internaţional. Nu există niciun motiv pentru a aşterne giulgiul unei culpabile amnezii peste acele fapte abominabile. În spiritul mandatului primit din partea Guvernului României în luna februarie 2010, IICCMER investighează şi crimele politice care au avut loc dupa prăbuşirea oficială a dictaturii, la 22 decembrie 1989. Ştim că sunt unii care nu se bucură de acest lucru. Dar ştim că Dvs., ca şi cei mai mulţi cetăţeni ai ţării, sunteţi de partea celor care vor să afle şi să rostească adevărul.

Dorim din tot sufletul colaborarea strânsă cu AFDPR. Păstrăm vie memoria celui care a fost dl. Constantin Ticu Dumitrescu, figură marcantă a luptei antitotalitare. Dorim să sprijinim publicarea documentelor legate de sumbra perioadă a dictaturii comuniste, de suferinţele prin care au trecut cei care au refuzat să îngenuncheze. Întrucât acel regim a fost unul ilegitim şi criminal, lucru afirmat fără echivoc în discursul Preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, din 18 decembrie 2006, act oficial al statului român, susţinem adoptarea de măsuri reparatorii pentru cei care au fost victimele terorii comuniste pe întreg parcursul regimului, din 1945 şi până în 1989.

Vă încredinţăm de gândurile noastre cele mai curate şi de respectul nostru deplin.

În numele IICCMER,

Profesor Vladimir Tismăneanu
Preşedintele Consiliului Ştiintific

Profesor Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv

Dr. Mihail Neamţu
Director Ştiinţific

10 septembrie 2010
www.crimelecomunismului.ro


Mitul eurocomunist: Ceausescu si comunistii spanioli si greci

10/09/2010

Ceausescu a proclamat mereu un internationalism ostentativ, vociferant si de parada.  S-a pretins un corifeu al “marxismului creator”.  In realitate, ceea ce urmarea el era sa-si afle sprijinitori in miscarea comunista mondiala, tot asa cum in Lumea  Treia era gata sa se alieze cu oricine il adula (adeseori pentru sume considerabile oferite prin Sectia Internationala CC al PCR). Considerentele ideologice nu-l impiedicau sa devina amic cu un Juan Domingo Peron daca acest lucru servea imaginii sale (voi reveni).  In cartea mea Stalinism pentru eternitate poate fi gasita o fotografie cu Ceausescu in vizita la Pol Pot.  Ar fi interesant de stiut care erau contributiile financiare ale PCR la bugetul PC din Spania ori PC din Grecia (de fapt doua partide, dupa 1968, cel pro-sovietic condus de Kostas Kolyannis, apoi de Harilaos Florakis, astazi de Aleka Papariga, si cel “interior” condus de Haralambos Drakopoulos, disparut ulterior prin varii fuziuni).  De la la Bucuresti au emis ani de zile posturile de radio ale comunistilor greci si spanioli (“Vocea adevarului” si “Pirenaica”).  Sediul se afla intr-o cladire controlata de Securitate de pe B-dul I Mai, foarte aproape de fostul Muzeu de Istorie al PCR, actualul Muzeu al Taranului Roman.  Iata un link la un documentar din 2009 al televizunii culturale spaniole despre Radio Pirenaica, i.e. postul de radio Espana Independiente al PC din Spania (filmul il are drept consilier pe fostul director, Ramon Mendezona, apar in el Carrillo, Mendezona, Irene Falcon, Dolores Ibarruri, Rafael Alberti, deci personaje cheie ale comunismului spaniol, motto-ul este din Manuel Vasquez Montalban, autorul unei carti oneste si demistificatoare despre Ibarruri, “Pasionaria y los siete enanitos”–La gente ha perdido la memoria y no quiere recuperarla. Es como si la considerara inutil.  Inutil?  Si me quitas los recuerdos que queda de mi?):

http://www.rtve.es/television/20090423/radio-pirenaica/269187.shtml

http://www.vespito.net/mvm/intpas.html

In februarie 1968 a avut loc acolo o confruntare violenta intre adeptii lui Kolyannis (prosovieticii) si cei ai liniei autonomiste (era imediat dupa Plenara a XII-a a CC al PC din Grecia care s-a tinut la Budapesta).  Ar fi fost extrem de interesante amintirile lui Pavel Campeanu despre aceste teme pe care le cunostea ca nimeni altul (a fost instructor, apoi sef de sector in anii 50 in cadrul Sectiei de Relatii Externe, responsabil cu chestiunile emigrantilor greci si iugoslavi, sustinatori ai Cominformului).  Din pacate, nu stiu sa le fi scris. Chiar si dupa iesirea sa din aparatul CC, P. Campeanu, devenit sociolog specializat in studiul comunicatiilor de masa, a urmarit atent evolutiile din aceste partide si isi propunea, cum mi-a spus-o intr-o discutie purtata la Bucuresti cu putin timp inaintea stingerii din viata, sa scrie un articol pe care sa-l propuna revistei East European Politics and Societies (eram pe atunci editorul revistei, publicasem articolul sau despre aparatul ideologic al PCR in anii 50).  Alte persoane care se ocupau de acesti emigranti erau ilegalistii Lidia Lazarescu (ajuncta de sef de sectie pana la mijlocul anilor 1960) si Zoltan Benedek (instructor la Sectia Gospodariei de Partid).  Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia la care a fost excomunicat micul Stalin al Eladei, Nikos Zahariadis, a avut loc la Snagov in martie 1956  si a fost condusa, din insarcinarea Moscovei, de Gh. Gheorghiu-Dej personal.  Principala interpreta de limba greaca la intalnirile conducerilor de partid romana si greceasca era Amalia Zambeti, sora colonelului, ulterior generalului de securitate Hristache Zambeti (uneori isi ortografia numele Zambetti). 

Ar merita publicata cartea lui Dominique Eudes despre destinul tragic al parizanilor greci care nu au acceptat fara murmur dictatul lui Stalin (Les Kapetanios, aparuta prin 1970, cu prefata politologului neo-marxistNikos Poulantzas).  De fapt cartea a circulat in romaneste, intr-o traducere destinata strictissim aparatului de partid.  Asemeni filmului L’Aveu care a fost proiectat, in 1970 sau 1971, chiar in sala speciala de langa CC al PCR.  La Bucuresti au fost arestati, la inceputul anilor 1950, de catre Securitatea romana, la cererea lui Zahariadis, figuri importante ale PC din Grecia sub acuzatii halucinante. similare celor din procesele-spectacol oficiale.  Dupa unele informatii, fostul membru al Biroului Politic, Kostas Karagheorghis, a fost tinut ostatic si a murit in subsolul locuintei lui Zahariadis din Cartierul Primaverii din Bucuresti (din cate am aflat era pe strada Gradina Bordei, azi Jean Monnet).  Locuiau pe acea strada figuri importante din Securitate, dar si poetul Mihai Beniuc impreuna cu sotia sa Ema…

Dolores Ibarruri a locuit un timp, in acea perioada, la Bucuresti (in acel castel de pe B-dul Aviatorilor unde avea sa fie primul sediu al FSN).   Secretara sa si cea mai apropiata colaboratoare era Irene Falcon, vaduva comunistului ceh Bedrich Geminder, spanzurat la Praga in urma procesului Slansky (octombrie 1952).  Se cunoscusera la Moscova, in anii razboiului.  Tot la Moscova a murit Jose Diaz, predecesorul lui Dolores Ibarruri in fruntea PC Spaniol (s-a vorbit de o sinucidere).  Plenara CC al PC din Spania la care Dolores Ibarruri a fost practic neutralizata politic prin alegerea lui Carrillo in functia de secretar general activ a avut loc in 1956 la Bucuresti.  A continuat sa vegeteze la varf, ca presedinta a partidulului.  Ar trebui tradusa cartea lui Jorge Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez, o anatomie exceptionala a avatarurilor comunismului spaniol in epoca lui Franco.  Semprun, al carui nom de guerre era Federico Sanchez,  a fost eliminat din Biroul Politic in in 1964, impreuna cu Francisco Claudin, sub acuzatia de fractionism. In realitate, cei doi pusesera sub semnul intrebarii strategia perdanta a grupului condus de Carrillo.  Intodeauna in partidele comuniste lupta dintre diversele aripi rivale se incheie cu declararea factiunii victorioase drept exponenta “liniei generale de neclintit”, iar a invinsilor drept “oportunisti, lichidatoristi, fractionisti”.  Ulterior, Semprun a scris, intre altele, scenariul filmului lui Alain Resnais La guerre est finie, cu Yves Montand in rolul principal.

Jorge Semprun

Traieste inca Stefan Andrei care ar avea multe de spus pe aceste subiecte. A lucrat ani de zile in Sectia Internationala impreuna cu temuta cadrista Ghizela Vass, a ajuns in anii 70 secretar  al CC al PCR insarcinat cu relatiile din miscarea comunista. Ceausescu a intretinut raporturi speciale de amicitie cu Santiago Carrillo, ceea ce a si provocat o reactie extrem de critica la adresa liderului comunist spaniol din partea dramaturgului Arrabal. Era limpede ca una predica S. Carrillo in volumul sau El eurocomunismo y el estado si alta practica atunci cand il sprijinea pe tiranul paranoic de la Bucuresti. Formula mentala a lui Carrillo era una intoleranta, chiar daca era mult mai cultivat decat Ceausescu.  Amandoi se formasera in universul asfixiant al sectarismului stalinist.  Este interesant ca lucrarea lui Carrillo a fost tradusa in romaneste “pentru uz intern” si a circulat intre activistii de partid.  Probabil ca, atunci cand intervenea direct in conflictele din PC din Grecia (KKE) sustinand pe cei ce se pretindeau adversari ai dogmatismului brejnevist (Mitsos Partasalidis, Zisis Zografos, Panayotis Dimitriu, H. Drakopoulos, Leonidas Kyrkos, Antonis Brillakis),  N. Ceausescu se imagina drept un campion al eurocomunismului balcanic. Iata-l pe Haralambos Drakpopoulos la Neptun, intretinandu-se cordial dialog cu Nicolae Ceausescu (Fototeca online, Arhivele Nationale.IICCMER, Cota 286/1978)

Primirea, de către Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R., a lui Haralambos Drakopoulos, secretar al C.C. al P.C. din Grecia (interior), care s-a aflat la odihnă în ţara noastră. La întrevedere a participat Vasile Muşat, secretar al C.C. al P.C.R.(31.VIII.1978)

Un personaj care a mijlocit relatiile dintre PCR si PC Spaniol a fost Valter Roman, ex-ofiter in Brigazile Internationale din timpul Razboiului Civil (1936-1939), ex-responsabil al postului de radio “Romania Libera” al Cominternului (care emitea de la Moscova), ex. Ministru al Telecomunicatiilor, membru al CC al PCR si director al Editurii Politice.  Interesant este ca 1969 (trebuie verificat exact anul), la funeraliile lui Zizis Zografos (mort inecat in Lacul Snagov, mereu si mereu Snagov) a participat Gh. Stoica, veteran cominternist, fost comisar politic in Brigazile Internationale, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR.

Originara din Tara Bascilor, Dolores Ibarruri apartinea primei etape a comunismului spaniol, fusese implicata in marile reglari de conturi din aceasta secta stalinista. In timpul Razboiului Civil a tinut discursuri fulminante imptriva “fatarnicil0r”, “sabotorilor”, “tradatorilor” si “renegatilor trotkisti”.  Machiavelicul Carrillo, in fond creatia ei, a reusit sa o marginalizeze dupa 1956, mentinand-o pe legendara La Pasionaria ca presedinte onorific al partidului. Din cate stiu, Carrillo este inca in viata, isi apara cu indarjire trecutul, tine conferinte si publica nenumarate articole si carti. La peste 90 de ani, omul care a organizat represalii sangeroase la Madrid in 1936, este un dinozaur leninist, un supravietuitor al catacombelor cominterniste.  A mimat o vaga deschidere politica, dar eurocomunismul a fost un mit cu o durata de viata minima. S-a stins inainte de a genera vreun real entuziasm.  Nu exista de fapt vreo mostenire durabila a eurocomunismului.

Iata mai jos, din Fototeca online, Arhivele Nationale ale Romaniei/IICCMER, Cota 1/1976, o fotografie din 3 ianuarie 1976 in care apar N. Ceausescu, Elena Ceausescu, Dolores Ibarruri si Santiago Carrillo si alta (cota 254/1978) de la Neptun, din 5 august 1978, cu Ceausescu, Carrillo, sotia acestuia si Elena Ceausescu. Zambete de circumstanta, solidaritati instrumentale, nostalgii bolsevice comune.  Relatiile dintre PCR si alte partide comuniste reprezinta un imens si fascinant santier de investigatie.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu s-au întâlnit la Predeal cu Dolores Ibarruri şi Santiago Carrillo (3 ianuarie 1976).

Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R., şi Elena Ceauşescu s-au întâlnit în staţiunea Neptun cu Santiago Carrillo, secretar general al P.C. din Spania, care, împreună cu soţia, se află la odihnă în ţara noastră.(5.VIII.1978)


Sistemul totalitar, avocatul Lenin si distrugerea legalitatii

08/09/2010

Predau un curs doctoral despre perspective comparative asupra totalitarismului. De fapt, cum observau Pierre Hassner si Guy Hermet intr-un volum aparut cu ani in urma, este mai adecvat sa vorbim despre totalitarisme. Dar nu putem ignora invariantii, temele, obsesiile, motivele comune existente in stalinism si nazism. Tocmai de aceea mi se pare important volumul Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared  aparut in 2009 la Cambridge University Press, editat de Michael Geyer si Sheila Fitzpatrick.  Bogata in sugestii, informativa si densa, introducerea semnata de profesorul Michael Geyer de Universitatea din Chicago, reprezinta un excelenta sinteza a catorva decenii de dezbateri pe tema totalitarismului. 

Cartea este organizata in patru parti: Governance; Violence; Socialization; Entanglements.  Fiecare capitol este scris de doi specialisti, un expert in stalinism si altul/alta in nazism. De pilda, primul capitol, intitulat “The Political (Dis)Orders of Stalinism and Nazism” este scris de Yoram Gorlitzky si Hans Mommsen.  Capitolul despre Omul Nou in Rusia stalinista si in Germania nazista este scris de Peter Fritzsche si Jochen Hellbeck (acesta din urma este autorul lucrarii Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin, Harvard University Press, 2006), o carte care a influentat decisiv orientarea actuala a studiilor despre problema constiintei individuale a “omului sovietic”, a constructiei si reconstructiei sinelui, a sentimentelor si emotiilor, deci a subiectivitatii asadar in regimul totalitar stalinist.  Peter Fritzsche este autorul volumului Stranded in the Present: Modern Time and the Melancholy of History.  Concluzia acestui capitol merita citata, mai cu seama ca sunt unii care prefera sa ignore faptul ca totalitarismul a simbolizat mai presus de orice un transformism revolutionar (spre a relua ideea lui Robert C. Tucker), un atac continuu, sistematic si violent impotriva valorilor, normelor si principiilor modernitatii liberale.  Inamicul principal a fost statul de drept care trebuia inlocuit cu cel de nedrept (Unrechtsstaat).  Nu este insa vorba de un refuz al modernitatii, ci de propunerea unei “modernitati alternative, neliberale (illiberal)”.  Ar merita (re)citita in acest sens cartea lui Stephen Holmes despre anatomia antiliberalismului.  Bolsevismul si nazismul au fost doctrine prin excelenta moderne, dar ele au respins libertatile si drepturile  individului asa cum s-au constituit acestea in intreaga experienta anti-absolutista a Occidentului.  Pe urmele lui Rahmetov, eroul lui Cernisevski din Ce-i de facut, Lenin s-a conceput pe sine ca Om Nou si a impus unei intregi societati aceasta revolutie antropologica. In repetate randuri, vorbind in fata cadrelor SS, Heinrich Himmler a insistat asupra necesitatii unei mutatii a conditiei umane prin revolutia rasiala. Ambele sisteme au urmarit disparitia celor considerati “elemente sociale daunatoare” (in Rusia sovietica) ori “asociali”, “vermina”, “paraziti rasiali”  in Germania nazista:

Stalinist and Nazi New Men did share a common commitment to discipline, whether intellectual or physical, and thus in the ability to leave behind the liberal world.  They both pout a premium on organized collectivities–their marching order expressing, alternatively, the powerful march of historyor the strength and beauty of the master race.  Only through synchronic collective exertions could history be propelled forward, as the Soviets believed, or the degenerative tumble of history be reversed, as in the German case.  Both scorned liberalismfor its weakness and inability to cope with the demands of the modern world.  Their pretense to transform the world in systematic fashion and grandiose ways legitimated their claim to being vanguards of two distinct variants of an illiberal modernity. In the Soviet case, the liberal world had become obsolescent and a grander future could be aqchieved; in the Nazi case, the liberal world obscured more fundamental racial identities.  There was a dizzying audaciousness in the assumption that new collective identitiescould be claimed in the twentieth century.  However, this audaciousness also revealed itself in the veast destructive energies that the creation of the New Man entailed.  In the Soviet Union, New Men presupposed Old Men abandoned by history who needed to cleared away; in Nazi Germany, New Men revealed themselves in their willingness to eliminate any and all racial perils.  The assumption of the new identities was ultimately a ferocious attack on and a frightening alternative to liberal modernity, a state of being that is possible and demands scrutiny.  (pp. 340-341, subl. mea VT).

Pregatindu-ma pentru acest seminar, am regasit urmatorul pasaj din prefata scrisa acum cateva decenii de catre marele politolog si istoric britanic Leonard Schapiro (autor, intre altele, al unei biografii a lui Turgheniev) la cartea sa The Origin of the Communist Autocracy: Political Opposition in the Soviet State.  First Phase–1917-1922, aparuta la Harvard University Press.   Este bine ca suntem la curent cu noile contributii datorate unor istorici si politologi interesati in studiul vietii cotidiene, al variilor forme de complicitate, colaborare, consens si al subiectivitatii in statele totalitare, dar nu trebuie sa uitam ca exista genealogii in lumea ideilor, ca notiunile au propria lor ereditate, ca spatiul conceptual este unul cu filiatiuni si ramificatii multiple, adeseori surprinzatoare. Iata asadar ce scria Leonard Schapiro in 1976:

I have spent the past twenty tyears, and more, in the study of the totalitarian systems. Nothing has led me to alter the  opinion which I formed as a result of work on this book that the key to a society is its attitude to law. … The whole point about a modern, totalitarian society is that it is not just a more elaborate kind of tyranny, with harsher laws, and more of them.  It is, on the contrary, a system of arbitrary rule which has discovered a convenient formula in order to ensure that law and judges can be utilized as instruments for the arbitrary rule. (…) So, the German National Socialists invented “the higher law of the party”, while Lenin operated with the Marxist or quasi-Marxist “revolutionary consciousness”  which were supposed to have greater authority than mere “lawyers’ tricks” (“Juristich also fasch”–as Marx remarked in one of his less lucid moments). If once law, by means of one or other of these, or similar, tricks is turned into an instrument of arbitrary rule (and therefore destroyed) the position of the individual is beyond hope.  In this respect, at all events, there was no real difference between Lenin and Stalin.

Lenin a studiat dreptul, era de profesie avocat (meserie pe care nu a practicat-o si pe care a tratat-o instrumental, asemeni atitudinii sale fata de justitie in genere).

Salvador Dali, Sase aparitii ale lui Lenin pe un pian

Pentru avocatul Ulianov, educat in traditia nihilismului rus si a radicalismului marxist, dreptul era o suprastructura, putea fi asadar abolit ori reconstruit in functie de interesele “avangardei revolutionare”. Fidel Castro a studiat si el dreptul. Hans Frank, guvernatorul Poloniei convertita in colonie germana, unul dintre principalii arhitecti ai Holocaustului, era un doctrinar oficial al sistemului “juridic” al celui de-al Treilea Reich. Calea catre teroarea absoluta, catre exterminism devenit politica de stat, a fost deschisa de distrugerea legalitatii traditionale.  Avocatul ex-mensevic Andrei Visinski avea sa-l serveasca pe Stalin ca procuror in inscenarile sinistre numite “procesele de la Moscova”.  Lenin dispretuia “sentimentalismul mic-burghez”, procesele de constiinta ale “intelectualilor sovaielnici”, moralismul preotilor si mai ales “tertipurile avocatesti”.  Nu suporta sa asculte Apassionata.  Revolutia nu avea nevoie de justificari externe: “legea” ei imanenta era teroarea, distrugerea adversarilor, lichidarea legalitatii reale.  Maxim Gorki a fost cel care a construit arhetipul Omului Nou, pregatind modele gen Pavlik Morozov, pionierul care si-a denuntat tatal, si Stahanov, eroul industrializarii fortate.  In 1918, Gorki a criticat violenta dezlantuita a bolsevismului. Ulterior, a devenit el insusi propagatorul miturilor redemptive ale acestui radicalism utopic.  O carte care a dominat discursul si practicile nefaste ale realismului socialist in Romania stalinizata a fost scrisa de Ion Vitner si purta titlul Pasiunea lui Pavel Korceaghin.  Substratul psihologic al totalitarismului a fost resentimentul. Lenin, Stalin si Hitler au fost oamenii resentimentului.  Miscarile de masa inspirate de profetismul radical de tip totalitar au fost miscari resentimentare.


Probatoriu, analiza si memento: Raportul-Rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990

06/09/2010

In momentul aparitiei primei versiuni a Raportului-Rechizitoriu, anul trecut, mi-am exprimat public solidaritatea si admiratia pentru demersul intiat de  Sorin Iliesiu.  Neodihna acestui om s-a dovedit benefica pentru mentinerea vie a dezbaterilor din Romania asupra comunismului si urmarilor sale.  Am spus atunci, si imi mentin parerea, ca un asemenea document serveste iesirii din mocirla minciunii, ca prin densitatea argumentatiei si anticomunismul civic-liberal, este vorba de un document situat in prelungirea Raportului Final de condamnare a dictaturii comuniste.


Intre timp, Raportul-Rechizitoriu a capatat o forma mai extinsa, dar si mai solida factual si bibliografic gratie colaborarii dintre autorul intial si antropologul Alin Rus, autorul unei dintre cele mai importante si impresionante carti despre mineriada din 13-15 iunie 1990. Ii felicit pe domnii Sorin Iliesiu si Alin Rus pentru coordonarea acestui efort de confruntare lucida si responsabila cu unele din momentele cele mai sumbre si traumatice din trecutul recent al Romaniei.  Felicit Asociatia “21 Decembrie 1989” si pe presedintele ei,  dl Teodor Maries,  pentru sustinerea acestui demers esential pentru sanatatea si credibilitatea democratiei romanesti.  Greva foamei la care s-a angajat, eroic si nobil, Teodor Maries, a dus la deblocarea arhivelor militare, SRI etc si la accesarea/copierea unor documente care stau acum la baza Raportului-Rechizitoriu.

Ii indemn pe vizitatorii acestui blog sa citeasca textul complet al Raportului-Rechizitoriu (documentul poate fi descarcat de pe site-ul IICCMER postat mai jos ori prin ziarele “Romania Libera” si “Adevarul”).  Pe acelasi site, ca si pe cel al Asociatiei 21 Decembrie, puteti vedea imagini de la conferinta de presa.  Sper din suflet ca institutiile statului de drept vor examina cat mai curand probele documentare, multe cutremuratoare, si vor actiona in consecinta.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost un efect direct al deciziilor strategice luate de echipa hegemonica a FSN imediat dupa 22 decembrie 1989.  Nu a fost vorba de explozii haotice, spontane de violenta autoritara, ci de un plan precis de anihilare a societatii civile romanesti, de intimidare si emasculare a partidelor democratice, de sugrumare a presei libere, de restaurare a unui regim anti-pluralist, anti-liberal, anti-intelectual si anti-occidental.  Cuvintele veninoase din propaganda fesenista, articolele din ziarele pro-Iliescu, emisiunile isterizate si isterizante ale Televiziunii ce-si zicea “libera” (adica libera de scrupule, libera de constiinta), au avut consecinte cumplite, inclusiv violente fizice, molestari si chiar asasinate.  In numele idealului iliescan al “asanarii strazii” au fost terorizati elevi, studenti, batrani, femei si copii.  Drepturile omului au fost calcate in picioare.  Raportul-Rechizitoriu ii numeste pe cei responsabili, pe complicii acestora si da numele victimelor. (VT)

Comunicatul IICCMER

La data de 2 septembrie 2010, a avut loc, la sediul Asociaţiei 21 Decembrie, conferinţa de presă ocazionată de lansarea publică a „Raportului-Rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990”, document coordonat  de conf. dr. Sorin Ilieşiu şi dr. Alin Rus. Au fost prezenţi dl. Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, dl. Sorin Ilieşiu, membru de onoare al acesteia şi dl. Bogdan Iacob, Secretar al Consiliului Ştiinţific al IICCMER. În numele Preşedintelui Consiliului Ştiinţific al IICCMER, profesorul Universităţii din Maryland, dl. Vladimir Tismăneanu, şi al conducerii executive a Institutului, dl. Bogdan Iacob a declarat că, pentru IICCMER, asumarea trecutului recent al României reprezintă o prioritate absolută. Din acest punct de vedere, IICCMER salută în mod public iniţiativa de real interes istoric şi civic a Asociaţiei 21 Decembrie.

Dl. Bogdan Iacob a reliefat faptul că ne aflăm în prezenţa unui document care deschide perspective noi în chestiunea investigării violenţelor de după 22 decembrie 1989.

În final, domnia sa a subliniat că, pentru IICCMER, unica modalitate legală de confruntarea cu trecutul este prin intermediul justiţiei şi al organelor abilitate ale statului. Raportul-Rechizitoriu este un punct de plecare esenţial pentru re-deschiderea şi finalizarea anchetei oficiale a abuzurilor împotriva drepturilor omului săvârşite în 13-15 iunie 1990. Ca şi în alte ocazii, societatea civilă acţionează ca un catalizator al unor proiecte de interes naţional.

http://www.crimelecomunismului.ro/


Are Legea Lustratiei un viitor?

04/09/2010

Excelent articolul publicat in Revista 22 de istoricul Adrian Cioflanca. Membru al Comisiei Wiesel, expert al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste, cercetator la Institutul “A. D. Xenopol” din Iasi, sef de departament in cadrul IICCMER, Adrian Cioflanca scrie cu competenta, rigoare si obiectivitate pe o tema ce nu trebuie nicicum abandonata.

Dimpotriva, reconstructia morala a societatilor post-totalitare implica aceasta confruntare nemasluita cu trecutul. Stiu, sunt multi cei care deplang faptul (real, nu neg) ca Legea Lustratiei a fost votata prea tarziu. Ca marii vinovati au scapat de mult de efectele ei. Dar nu este niciodata prea tarziu pentru ceea ce numim justitie morala. Altii spun ca nu este perfecta. Dar perfectiunea nu este atributul muritorilor, ci al divinitatii. In plus, nu perfectiunea acestei legi ii framanta pe Ion Iliescu si pe camarazii sai. Stim prea bine ca miza este asumarea versus uitarea, ori chiar negarea, trecutului. “Sfarsiti odata cu trecutul negru” suna un vers din “Internationala”. Lasati-ne in pace, nu ne mai bateti la cap, puneti piatra tombala peste aceste rani, chiar daca stim ca ele sunt departe a se fi cicatrizat. Altele sunt problemele si prioritatile noastre. Asa suna un tip de argumentatie, venita in special dinspre fostii activisti comunisti, care se aude de la Berlin si pana la Tirana. O argumentatie de tip sofist, inselatoare, careia ii fac credit diverse formatiuni de stanga din Occident, grabite sa-si apere ignobilele aliante trecute ori prezente. Imi amintesc cum s-a opus socialistul francez Lionel Jospin rezolutiei de condamnare a comunismului in Parlamentul European. Cum sa-i deranjezi astfel pe conducatorii CGT si pe activistii PCF?

Cel mai jenant si ipocrit este sa-l invoci pe Adam Michnik in acest sens. Era in 1998 cand am aflat de la C. T. Popescu, el insusi socat, ca Adrian Paunescu il invoca prin “Totusi iubirea” pe Michnik drept reper in lupta sa impotriva decomunizarii. Impostura insolenta nu are limite. Istoricul polonez, fost disident, fost detinut politic sub regimul comunist, a spus-o clar: “Amnistie da, amnezie nu”. Amnistia insa inseamna mai intai separarea apelor, departajarea si recunoasterea responsabilitatilor. Ori, cu alte cuvinte, clarificarea morala. Si tot Michnik a spus-o, citandu-l pe marele poet Zbigniew Herbert: “Cine suntem noi ca sa iertam in numele celor ucisi in zori?”

Adevarul este ca Legea Lustratiei nu numai ca are un profund sens etic, o functie purificator-reparatorie in plan social, dar, sunt convins, are si un viitor. Jocurile nu sunt definitiv facute in aceasta privinta. Pentru ca majoritatile dintr-o Curte Constitutionala sunt trecatoare, demnitatea umana insa este o valoare perena. (VT)

Iata concluzia si linkul:

Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia CC invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începând chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu Legea Lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi nondiscriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea.

Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care CC citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică.  Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.

Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice“, scop invocat şi de iniţiatorii Legii Lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat.

Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea. Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie, în general, şi al lustraţiei, în particular, se defineşte, în primul rând, faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rând, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric.

Or, decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.

La final, trebuie spus că Legea Lustraţiei, în forma votată de parlament, nu este perfectă, are câteva defecte punctuale care trebuie corectate. Totuşi, nu cred că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia CC ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizând o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stângii postcomuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată niciun fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului

Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia CC invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începând chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu Legea Lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi nondiscriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea.

Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care CC citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică.  Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.

Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice“, scop invocat şi de iniţiatorii Legii Lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat.

Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea. Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie, în general, şi al lustraţiei, în particular, se defineşte, în primul rând, faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rând, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric.

Or, decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.

La final, trebuie spus că Legea Lustraţiei, în forma votată de parlament, nu este perfectă, are câteva defecte punctuale care trebuie corectate. Totuşi, nu cred că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia CC ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizând o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stângii postcomuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată niciun fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului.

http://www.revista22.ro/curtea-constitu355ional259-351i-lustra355ia-8785.html


Despre doctrine, ideologii si rationalitate (un interviu cu Andrei Plesu)

02/09/2010

Cu totul remarcabil suplimentul despre Andrei Plesu din revista 22.  Autorul interviului, Cristian Patrasconiu, il provoaca pe Andrei Plesu subtil si inteligent. La care stralucitul ganditor raspunde cu calm, eleganta si  luminoasa intensitate a reflectiei. Profund si firesc, fara fi in vreun fel scortos ori contorsionat, discursul lui Andrei Plesu confirma vechiul dicton conform caruia ceea ce se gandeste clar se enunta clar.  Notez si substantialele texte semnate Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Marius Lazurca si Mihail Neamtu.  Reperele dreptei intelectuale si politice romanesti a acestui inceput de veac se configureaza ca o constelatie spirituala policroma si polifonica. (VT)

Cum pot deveni periculoase pentru un om, dar şi pentru o societate o doctrină, o ideologie?
Părerea mea în privinţa asta este că orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii şi de revoluţii.

Care ar fi diferenţa specifică dintre ideologie şi doctrină?
Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere. Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.

Vă întrebam despre pericolele ideologiilor şi ale doctrinelor şi în sensul în care dumneavoastră investiţi foarte multă raţiune în actul de a practica politica, atunci când aţi fost politician activ, sau în actul de a judeca politica. De ce investiţi atâta raţiune, de ce trebuie să investim atâta raţiune?
Să zicem că aici intră în joc şi o componentă de fire personală. Eu nu pot să acţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor – fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioară de discernământ.

Pentru a citi intreg interviul:

http://www.revista22.ro/articol-8791.html